File din viata parohiei Cetatea Fetei- Cluj

Loading...

vineri, 18 iunie 2010

Sfaturi duhovnicesti de la MAICA MACARIA (11 iunie 1926 – †18 iunie 1993)

SCHIMONAHIA MACARIA, MANGAIETOAREA CELOR SUFERINZI (1926-1993)

“ORICE S-AR ÎNTAMPLA, ROAGĂ-TE ÎNTOTDEAUNA DOMNULUI, NU LUA ÎN SEAMĂ NIMIC ALTCEVA!”


“Povestea unei sfinte patimitoare, dintr-o tara ce patimeste, vine ca o adiere inmiresmata si invioratoare. Paralizata de la varsta de trei ani si cu totul neajutorata in ultimii sai ani, schimonahia Macaria a fost unealta tamaduirii prin puterea lui Hristos pentru mii de suflete bolnave si chinuite. Desi slaba trupeste, era plina de putere duhovniceasca, nascuta din smerenie si jertfire de sine, si a purtat cu rabdare si dragoste necazurile tuturor celor ce au venit sa-i ceara ajutorul. Nevazuta si neinsemnata pentru lume, ea este mare in Imparatia Cerurilor, preaiubita patimitoare a Maicii Domnului si impreuna-vorbitoare cu cei aflati in lacasurile ceresti…” .

Sfaturi duhovnicesti

Matuska dadea mare atentie starii sufletesti a celor ce veneau la ea. Celui ce venea la ea cu mintea imprastiata obisnuia sa-i spuna: „Inainte de toate trebuie sa vorbesti despre sufletul tau, despre inima… vorbeste despre tine”.

Pe cel trandav duhovniceste il mustra astfel: „Nu ai credinta, nu postesti; iti place sa dormi ceasuri multe si nu te rogi lui Dumnezeu – nu ai rugaciune…” Si adauga cu parere de rau: „Oamenii de azi sunt impietriti, nu mai vor sa se roage”. Altuia ii explica: „E o nenorocire ca ma rog [numai, n.n.] eu pentru tine. Caci fiecare ar trebui sa se roage pentru sine”.

„Fii credincioasa! Roaga-te Domnului si cere-i: «Doamne, trimite-mi harul tau!» o povatuia ea odata pe o femeie intr-o pufoaica, care era coplesita de aspra truda taraneasca, neavand deci nici macar un minut liber: “Spre a dobandi orice lucru de la Domnul prin rugaciune trebuie sa te rogi patruzeci de zile si patruzeci de nopti”. Ea mai dadea si urmatorul sfat:

Orice s-ar intampla, roaga-te totdeauna Domnului: «Doamne fii cu mine ! Nu ma parasi!» Nu lua in seama nimic altceva, chiar daca vin «incornoratii» (adica diavolii). Si roa­ga-te Maicii Domnului”.

Pe altii ii invata:

„Trebuie sa te rogi lui Dumnezeu si trebuie sa postesti. Daca te trezesti noaptea, spune cateva rugaciuni, altfel nu te mantuiesti… Poti fi placut lui Dumnezeu chiar daca stii numai o singura rugaciune”.

“Te poti ruga lui Dumnezeu chiar si sub cuptor”, i-a spus odata unui seminarist ce se pregatea sa faca un pelerinaj, “taraste-te sub cuptor si roaga-te. Nu nadajdui ca se vor ruga altii pentru tine. Roaga-te singur -acesta este cel mai sigur lucru, cel mai curat…”

“Ne putem ruga unii pentru altii. Atunci rugaciunea mea va fi auzita pentru tine, iar rugaciunea ta va fi auzi­ta pentru mine”, a spus ea odata. “Deci fiecare trebuie sa se roage, asa cum poate. Trebuie numai sa crezi!”.

O taranca ce nu stia nici macar o rugaciune i-a trecut pragul, iar schimonahia Macaria a invatat-o cum si cu ce simtamant sa se adreseze lui Dumnezeu:

Sculandu-te din somn, cere: «Blagosloveste-ma, Doamne, sa vietuiesc in aceasta zi dupa poruncile Tale». Cand te culci, cere: «Doamne, cer pocainta pentru pacatele mele si blagoslovenie pentru somnul meu», sau «Primeste-ma, Doamne, si blagosloveste-ma in somnul ce vine»”.

Amintea oamenilor ca trebuie sa se roage mai des pentru morti:

„Odihneste, Doamne, sufletelor robilor Tai adormiti (si zici numele); pentru placintele calde, pentru sfintita prescura si pentru masa pomenirii,[1] si le fa lor vesnica pomenire”.

Oamenii mai inaintati duhovniceste o intrebau pe Matuska lucruri mai complicate, iar ea raspundea fiecaruia dupa statura sa duhovniceasca:

„Daca vrei sa dobandesti harul, trebuie sa te pregatesti ca sa dobandesti scanteia dumnezeiasca. Oricine poate primi har – roaga-te numai lui Dumnezeu, cere-I lui Hristos: «Doamne, iarta-ma si milostiveste-te de mine». Atunci cand va fi nevoie, El va trimite harul Sau”.

I s-a pus intrebarea: „Ce este rugaciunea curata?” „Rugaciunea curata este rugaciunea fara ganduri”, a raspuns ea. O alta intrebare a fost: „Care-mi sunt cartile cele mai de folos sa le citesc?” „Citeste Evangheliile, Psaltirea, cartea de rugaciuni”. Toate sfaturile, invataturile si raspunsurile ei la intrebari erau patrunse de experienta duhovniceasca si de intelepciune plina de har.

Schimonahia Macaria putea sa ofere numai un mic rastimp de vreme fiecarui vizitator. Dar obisnuia sa vorbeasca mai mult cu fiii ei duhovnicesti ce veneau sa stea cu ea – raspunzandu-le la intrebari ori spunandu-le cate un cuvant de suflet folositor.
Matuska era intrebata adesea despre lumea de dincolo de mormant.

De ce sa te temi de ea?” raspundea ea linistita. „Este un lucru de care nu poate scapa nimeni – toti trebuie sa murim si sa dam raspuns Mantuitorului. Sufletul tau nu trebuie sa fie robit nimanui; el se afla in mare sfintenie. Domnul pazeste sufletul tau ca pe Ingerul Sau. Dupa moarte sunt trei judecati – primele doua la un an, iar a treia la trei ani. Prima judecata hotaraste unde va fi dus sufletul, a doua il statorniceste acolo si a treia hotaraste pedeapsa. Este bine acolo pentru cei ce au fost ucisi; jumatate din judecata lor este inlaturata – pacatele lor sunt sterse dupa voia Domnului. Copiii adormiti cresc in Imparatia Cerurilor”.

De mai multe ori am stat de vorba cu Matuska de­spre dreptii din vremea noastra ce tin intreaga lume cu rugaciunile lor. Ea ii cunostea prin duhul ei plin de har.

„Avem multi stalpi (caci asa ii numea ea, n. aut.), foarte multi, iar ei staruie catre Domnul! Sunt atatia vazatori cu duhul! Ei sunt ascunsi de ochii strainilor in munti, in colibe micute, asa de micute ca abia de incapi in ele, numai cu o masuta si o icoana pe perete. Ei sunt stalpi de la pamant pana la cer! Fie ca dumnezeiestii stalpi sa ramana in picioare – caci ei se roaga pentru noi”.

Despre viata clericilor din zilele noastre a spus odata: „In zilele de azi nu mai e nici un preot caruia sa-i poata merge toate bine. Daca sunt sanatosi, atunci au vreun necaz acasa”. Adesea venea vorba despre viata de azi.

„Pai, ce putem sa facem”, zicea ea cu resemnare, „am ajuns sa traim vremuri rele. Am tot mers si am mers, si ne-am izbit de un zid. Astazi nu mai e decat vai; dulceata nu se mai afla nicaieri. Dumnezeu a ingaduit asa. Cerul e intunecat si tuna pe pamant. Dumnezeu nu mai daruieste nici o bucurie. Oamenii sunt indeobste rai, facatori de rele, care nu se supun defel Domnului Dumne­zeu. Oamenii s-au obisnuit sa traiasca dupa voia lor. Cei ce s-au curatit de pacate frecandu-se cu nisip, asa incat sa se faca fara de pacat – aceia sunt cei intelepti”.

Ascultand-o pe Matuska, mi-am amintit cugetarea unui preot despre felul cum tot mai mult,

„prin rautati si patimi si prin practici oculte, oamenii ajung indraciti; calauze pe propria cale a vointei dracesti – vointa indreptata catre nimicirea omenirii – ei pregatesc calea venirii lui antihrist”. [2].

„Toti cei buni au murit”, imi spunea Matuska, „toti sunt in cer. Ei nu au cunoscut aceasta pustiire. S-au rugat lui Dumnezeu si bine le va fi acolo. Dar acum intreg norodul a luat-o razna. Nu mai stiu de Dumnezeu, citesc orice le iese in cale si aduna tot ce le cade in mana. Urasc cele dumnezeiesti si iubesc cele paganesti. Oamenii s-au schimbat cu adevarat – nu mai cred in Dumnezeu; iar daca citesc rugaciuni, le citesc fara bagare de seama, fara luare-aminte. Ia auzi, femei de saptezeci de ani joaca si isi flutura naframele. Ce vremuri traim, si ele joaca… Vremurile sunt pacatoase. Carmuitorii nu mai sunt pentru popor si toate se vor nimici. Nu mai este nici o mila fata de oameni”, a spus asta in august 1988.

„Nu mai e cu putinta ca cineva din noua generatie sa ajunga cuvios[3]; au ajuns prea tarziu”, spunea schimonahia ca raspuns la intrebarile mele. „Si-au pierdut radacinile dumnezeiesti. Aceste radacini trebuie pastrate cu truda. Ele se dau la botez o singura data, si sunt aduse de foarte departe – din Rai”.

Cugetand la vorbele Matuskai, noi, fiii ei duhovnicesti, ne-am dat seama ca, pe nestiute, a venit vremea cand vom fi poate martorii plecarii ultimei generatii de oameni sfinti precum schimonahia Macaria. Caci ei, sfintii, sunt „sarea pamantului”, dupa spusele Sfantului Siluan de la Muntele Athonului.

„Ei sunt noima fiintarii sale; ei sunt roada pentru care se pazeste pamantul. Dar cand pamantul va inceta a mai naste sfinti, puterea ce pazeste lumea de nimicire se va lua de la el.”[4]

Pecetea pacatului este asupra noastra a tuturor, si nu ne ingaduie sa ne ridicam catre cer, ci ne lasa doar sa alunecam in jos la vale.
„Cat mi-e de mila de voi toti”, spunea Matuska cu mahnire. „Ingerii din cer sunt asa de prietenosi unii cu altii”. (La aceste vorbe o blanda lumina ii lumina deplin chipul). Fiind martor fara sa vreau la numeroasele convorbiri intre maica Macaria si oamenii ce veneau s-o vada, am fost uimit sa aflu ca multi dintre ei nu cunosteau nici macar rugaciuni elementare precum „Tatal nostru”, sau „Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te”. Fara sa vreau, mi-a venit in minte gandul acesta: multi oameni sufera de boli si necazuri fiindca ne-am indepartat de Domnul. „Astazi se poate ajunge la Dumnezeu numai prin boala si necazuri”, mi-a confirmat Matuska concluziile.

Victime ale vrajilor

In ultimii ani Rusia a fost cuprinsa de o salbatica revarsare de demonism. Astrologi, ghicitori si vrajitori [5] isi fac auzita vocea in milloacele de comunicare tiparite iar sedintele lor de lucru pot fi vazute la televizor sau auzite la radio. Ideile lor sunt larg raspandite – manuale de magie, vrajitorie si astrologie se tiparesc in tiraje de masa. Natiunea este prinsa intr-o retea de scoli unde oamenii participa activ la aceasta afacere antiteista.[6] Unele mijloace de comunicare in masa scot direct in evidenta presupusa valoare a profesiunii de vrajitor pentru societate, in timp ce vrajitorii schilodesc pe fata milioane de suflete omenesti, indepartandu-le de Dumnezeu. Multi dintre cei ce au experiat influenta nimicitoare a recent-proclamatilor “vindecatori” si au suferit grave tulburari psihice si alte tulburari fiziologice insemnate,au venit mai apoi la Schimonahia Macaria sa ceara ajutor.

Cand o vizitam pe Matuska, de obicei o ajutam cat puteam, dand drumul vizitatorilor in casa si conducandu-i la Matuska. Obisnuiam sa le pun stanjenitoarea intrebare: au fost oare pe la „vindecatori”, au vizionat sedintele lor de „vindecare” la televizor sau i-au ascultat la radio? Aproape toti cei veniti raspundeau afirmativ si nici unul dintre ei nu a stat sa se gandeasca ce fel de putere „vindecatoare” era cea care savarsea acele lucruri.

Tamaduirea „ca dar de la Dumnezeu”, scrie un preot care cunoaste bine esenta acestei miscari, „se da celui cu inima curata, celui lipit cu totul lui Hristos, de obicei unui nevoitor… Dreptul caruia i s-a dat Puterea lui Dumnezeu [...] face [...] voia lui Dumnezeu, care e indreptata catre mantuirea omului”.[7]

El tamaduieste, mai intai sufletul, si apoi trupul. Sufletul omului e intarit si curatit de patimi – adica este scapat de cauza morala a bolilor. Mare parte din aceste tamataduiri se savarsesc direct prin rugaciune, cand Domnul lucreaza tamaduirile prin Duhul Sfant.[8] Ce nevointe trebuia sa savarseasca Schimonahia Macaria spre a tamadui pe acesti nefericiti oameni: cate rugaciuni a trimis ea Domnului si Maicii Domnului pentru ei, spre a le alina suferintele si a-i scapa de intunecimea acestei stricaciuni! Unora le dadea sfaturi generale, altora indrumari directe. „Temeti-va de vrajitori si de vrajitorie in viata de aici” repeta ea neobosita. „Apropiati-va de aceasta adunatura numai cu cea mai mare bagare de seama”, sfatuia pe oamenii care locuiau in apropierea vrajitorilor sau munceau laolalta cu ei. „Va pot vatama asa de tare incat sa nu mai stiti unde e susul si unde e josul”. La inevitabila intrebare cum poti sa-i cunosti pe acesti oameni, ne-a dezvaluit: „Vrajitorii au ochii rosii si lacramosi. Asta fiindca lucreaza toata noaptea si nu dorm”. Citisem despre acest „lucru” al lor in scrierea unui vestit cercetator al subiectului.

„Ei sunt in acelasi timp stapanii demonilor, cat si robii lor: stapani, fiindca pot chema duhurile necurate; robi, fiindca li se cere sa lucreze fara incetare spre a primi aceasta stapanire, caci daca vrajitorul nu-i trimite la vreo treaba, indata il chinuie chiar pe vrajitor”[9].

- Daca vrei sa fii sanatos, avertiza schimonahia, nu da nimanui fotografia ta. Este cel mai vatamator lucru pe care-l poti face – sa-ti dai fotografia.
- Oare pe vremuri sa nu fi fost asemenea oameni? o intrebau fiii ei duhovnicesti, stiind ca ea insasi avusese de suferit toata viata de pe urma unor asemenea “babe” vrajitoare.
- Pe-atunci erau mai putine vrajitoare. Numai de curand au inceput sa se inmulteasca.
- Cum se face ca oamenii acestia nu se indreapta catre Dumnezeu, ci catre „cel viclean”?
- Sunt momiti de el si fac acest pacat. O data ce l-au facut, nu se mai pot opri. Orice pacat are un inceput, dar nu are sfarsit. Puterile raului au napadit intreaga lume.

Cand schimonahia Macaria era intrebata cum te poti pazi de oamenii rai, sfatuia sa se spuna rugaciuni si sa se tina minte ca vrajitorii isi savarsesc relele la patru dupa-amiaza si la miezul noptii. „Ora patru din zi este foarte primejdioasa”, spunea ea adesea, „pot aparea tot felul de boli. Nu dati nimic si nu lasati pe nimeni in casa la ceasul al patrulea. Incepand de la ora trei dupa-amiaza trebuie sa spuneti de mai multe ori rugaciunea «Sa se scoale Dumnezeu». Spuneti-o de patru ori, si abia apoi iesiti din casa. Daca aveti timp, e mai bine sa o spuneti de douasprezece ori. Aceleasi masuri de prevedere trebuie luate si la doisprezece noaptea”.
(…) Duhurile netrupesti sau, mai simplu, demonii, locuiesc in vazduh si pe fata pamantului. Sfantul Apostol Pavel le numeste duhurile viclesugului cele din vazduh (Efes. 6, 12). Sarcina lor zilnica este sa semene raul. Nu numai ca pot aduce boli asupra oamenilor, ci chiar ucid. Intrand in om, duhurile rele pun stapanire pe trupul lui iar nefericitul om ajunge sa le faca voia. Sfanta Scriptura arata ca infatisarea acestor duhuri rele este inspaimantatoare (cf. Iov 40-41).
Cand schimonahia Macaria a fost rugata sa vorbeasca despre demoni, ea a avertizat: „Te pot sfasia in bucati”. Oamenilor cu putina experienta duhovniceasca le zicea: „Nu-l intaratati pe cel rau si nu va bateti joc de el, ca va aduce nenorocire. Daca-l starnesti, el va da drumul la «foc». Eu nici macar nu incerc sa-l atat.(…).
Ea mi-a spus:

Ei – demonii – intind atatea curse, si atatia oameni cad in ele. Am vazut. Dupa ce si-au inhatat slujitorii, stau cu ochii-n patru si asteapta pana cand omul devine al lor, apoi il prind de viu in labele lor. Cand un om este la rugaciune sau la munca, nu-i fac nimic. Dar cand bea, suduie sau se bate, sunt indata acolo”.

Toate invataturile schimonahiei Macaria erau pline de discernamantul ce vine din multa experienta duhovniceasca.

Smerita intelepciune

Dupa ce am vorbit cat de cat despre experienta du­hovniceasca a schimonahiei, sa spunem cate ceva de­spre trasaturile deosebite ale vietii duhovnicesti a schi­monahiei Macaria. Neindoielnic, era o femeie cuvioasa, care nu se abatea de la Adevarul lui Hristos si era plina de credinciosie fata de Credinta Crestina. Mica si plapanda, s-a aratat a fi un pilduitor, viteaz si puternic ostas al lui Hristos, care si-a jertfit toata voia si intreaga viata pe altarul slujirii lui Dumnezeu si a omului.
Una dintre alesele sale trasaturi de caracter, dupa cum spun toti cei apropiati ei, era intelepciunea. Dupa spusa Sfantului Vasilie cel Mare, „intelepciunea este cunoasterea celor dumnezeiesti si omenesti, si a pricinilor lor”. Duhul intelepciunii o facea in stare pe Matuska, ce primise de la Dumnezeu darul inainte-vederii, sa aiba descoperiri dumnezeiesti si sa randuiasca toate problemele celor in necazuri. Cu toate acestea, temeiul tuturor inaltelor ei daruri era smerenia sa si smerita intelepciune.
Nu-i placea cand cineva i se adresa cu cuvinte de lauda. S-a intamplat uneori ca un vizitator, fastacit si nepriceput, sa-i zica „Maica sfanta”. Ea il oprea neintarziat, zicand: „N-am spus niciodata ca sunt sfanta sau o femeie rugatoare. Eu spun mereu ca sunt bolnava si nevrednica. Sa hotarasca Dumnezeu. Poate ca tu esti de douazeci de ori mai vrednic decat mine”. Despre sine si despre lucrarea ei spunea cu smerenie: „Ce nevointe fac? Stau in pat, sunt oarba, mainile ma dor, picioarele nu ma tin. Nu sunt buna de nimic”.
Mi-a pomenit odata in zeflemea despre darurile ei: “Noi, bietii vazatori cu duhul, ajungem numai dungi de bici”. Intr-o zi a trebuit sa-i cer iertare pentru felul plin de mandrie in care ne purtam cu ea. Smeritul ei raspuns mi-a slujit drept lectie morala: „Pai nu inteleg ce vrei sa spui prin mandrie”, a zis ea. „Spune-mi cum vrei tu, eu nu ma supar!” Se zice ca odata a venit la schimonahie o femeie cu ganduri rele si, de indata ce i-a sarutat mana, aceasta i s-a umflat. Matuska n-a mai putut nici macar sa-si bage mana prin maneca rasei. Mai apoi am intrebat-o pe Matuska:
- Dumneata stii ce au oamenii in minte cand vin la dumneata. Daca nu e de bine, de ce ii lasi sa intre?
- Nu e drept sa nu-i las sa intre, a raspuns ea. Trebuie sa avem mila fata de toti!
Cum am pomenit mai devreme, nu-i placea sa auda ca este laudata. „Daca faceam vreun lucru deosebit, precum o broderie ori altceva… Dar eu nu fac decat sa ma rog lui Dumnezeu. Sunt un om simplu”, spunea ea zambind, si adauga: „Cum zicem noi: «Traieste sim­plu, si sute de ingeri te vor inconjura».”
Cu mare smerenie si mai ales cu intelepciune se purta Matuska cu cele ce lucrau prin casa, „ingrijitoarele”, cum le numea ea. Erau niste femei ce de bunavoie aveau grija de schimonahie. Ele se ocupau de toate lucrurile aduse Matuskai de nenumaratii vizitatori, ca semne ale pretuirii ajutorului ei. Cu toate acestea, se purtau asa de grosolan cu Matuska „incat te gandeai ca are nevoie de intreaga ei rabdare ca sa le indure toata reaua credinta. „Vrajmasul le face sa se rasteasca la mine”, explica Matuska. „Dar eu nu fac decat sa stau pe pat sau imi acopar capul cu patura si zac acolo fara sa spun nimic. N-am decat sa stau linistita”. Chiar daca unul dintre apropiatii sai era vinovat inaintea ei, nu il mustra niciodata: „Eu nu ma supar pe nimeni, dar daca cineva e manios, ii zic: «Azi nu esti in stare sa stai de vorba cu mine», apoi tac”. Aceasta mi-a amintit de vorbele lui Hristos: Fericiti cei saraci cu duhul (adica cei smeriti), ca a lor este Imparatia Cerurilor. (Mat.5,3).
Despre tinerea poruncilor lui Dumnezeu si a pravilei sale monahale schimonahia Macaria mi-a spus intr-o zi: „Intai de toate, nu incalc nimic si ma straduiesc sa nu-i supar pe ocrotitorii ceresti; si, in al doilea rand, ma pun pe mine mai prejos de oricine”.
Aducandu-si aminte de experientele ei trecute, spu­nea: „Nu stiam de nimic altceva decat de Domnul. El e atat de stralucitor, mai stralucitor decat soarele. Sa nu Il suparam. Nu vedeam nimic altceva decat pe Domnul si patul meu. Sa stai pe pat si sa-L privesti pe Dumne­zeu – poti trai asa o suta de ani”. [10]
Toate nadejdile Schimonahiei Macaria, toate dorurile ei erau legate de Hristos si de Imparateasa Cerurilor. „Ii duc pe toti la Domnul”, spunea ea despre cei pe care ii cunostea personal.

„Fara indoiala ca Domnul va zice: «Ia te uita, Macaria, ai adus la mine pe toti cati ti-au iesit in cale – unii te-au curatat de noroi, altii te-au ocarat, altii te-au jefuit.» Dar acum eu ii cer doar atat: «Doamne, ai mila de ei toti»”.

Se stie bine ca marii nevoitori crestini au pretuit mult virtutea smereniei si smerita intelepciune. Ei repetau necontenit ca smerita intelepciune biruieste toate armele vrajmasului iar smerenia singura il poate duce pe om in Imparatia Cerurilor.

- Mi-am petrecut toata viata in lacrimi si rugaciune. Nu cunosc nici o alta indeletnicire. M-am rugat si am plans mult, spunea Matuska. Nici ochi nu mai am de atata plans. Se zice ca in tinerete ar trebui sa te tulbure ceva, imi spunea ea odata, vorbind de luptele cu trupul. Dar eu toata viata am plans, am tot plans… Nici nu stii cat plange Matuska.
- Pentru ce plangi, Matuska? am intrebat-o eu.
- Plang pentru voi toti, a raspuns ea blajin.

Odata a intrebat-o pe „ingrijitoarea” Zinaida:
- Unde e ulcica aceea?
- Ce ulcica? a raspuns ea surprinsa.
- Cea frumoasa, de aur. Un glas mi-a spus ca lacrimile mele sunt adunate in ea.
Mai tarziu a adaugat catre mine incet:
- Plang nespus de mult. Imi pare tare rau de voi toti.
„Duhul Sfant i-a ales sa se roage pentru intreaga lume, si a dat lor nesecate lacrimi”, scrie Sfantul Siluan de la Muntele Athonului despre asemenea oameni precum schimonahia Macaria.

„Duhul Sfant da alesilor Sai o asemenea dragoste, incat sufletele lor sunt rapite ca de o flacara de dorinta ca toti oamenii sa se mantuiasca si Slava Domnului sa vada.”[11]

Milostiva noastra Matuska, patimitoarea pentru noi toti si pentru toti cei din mult-patimitoarea Rusie, avea intr-adevar multe pricini pentru care sa verse lacrimi. Vedea cat de nepasatori suntem cu viata noastra si cat facem de putin pentru a ne mantui sufletele, neluand seama la infricosatul raspuns pe care avem a-l da Inaintea Domnului”.

NOTE:
[1] Placintele se coc si se dau saracilor in numele celor raposati; prescura se jertfeste la Proscomidia Sfintei Liturghii; iar lumanarile se pun pe masa de pomenire din biserica. (n. trad, american)
[2] Parintele Rodion, Oameni si demoni: ispitele omului modern, Kaluga, 1992, p. 100
[3] Aici Maica Macaria foloseste cuvantul prepodobnii, in greceste osios, care inseamna literal „dupa asemanarea lui Dumnezeu”, adica purtand asemanarea omului intai-plasmuit inainte de cadere. Prepodobnii este de fapt o categorie de sfinti – cei ce au dobandit sfintenia prin nevointe ascetice si cultivarea virtutilor. (n. trad, american).
[4] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, Paris, 1952, p. 97.
[5] Cuvantul „vrajitor” folosit in acest text se refera nu doar la cei ce practica pe fata sau tn ascuns magia neagra sau vrajitoria, ci include si pe „vindecatorii psihici” si pe practicantii altor arte „spirituale”, care in ultima instanta isi au obarsia in paganism, fiind deci demonice. (Toti dumnezeii paganilor sunt draci, Ps. 95, 5.) (n. trad, american)
[6] Cf. Oameni si demoni, op. cit., pp. 36-63.
[7] Ibid. pp.51,58
[8] Ibid. pp.58-59
[9] A. H. Afanasiev, Pomul Vietii, Moscova, 1982, p.391.
[10] Vezi si scrierile Sfantului Grigorie Sinaitul. (n. ed. american)
[11] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, op. cit, p. 165.

(in: Ghenadie Durasov, “Cuvioasa Macaria, mangaietoarea celor suferinzi”, Editura Sophia)

duminică, 13 iunie 2010

Sfantul Nicolae Velimirovici despre biciul intreit al necunoasterii, al grijii si al deznadejdii

Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.

Ştiţi, oare, cine sânt cei mai mari neştiutori? Sânt oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi: Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. /Mat. 22:29/ Iar saducheii erau Evrei atotştiutori, dar fără credinţă în Dumnezeu şi înviere. Le ştiau pe toate, numai de Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu nu ştiau. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este ca o sare ce sărează toată cunoaşterea, îi dă gust şi o fereşte de reaua întrebuinţare. Saducheii vremurilor noastre sânt Europenii iudaizaţi, botezaţi cândva în numele Domnului Iisus Hristos, dar care şi-au dispreţuit botezul şi s’au ruşinat de numele lui Iisus. De aceea, toată cunoaşterea lor e mai rea decât neştiinţa ţăranului, căci e lipsită de gust şi întrebuinţată spre rău. În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoştinţele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măririi omului. Iar ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu, /Lc. 16:15/ a spus însuşi Domnul Dumnezeu.

Al doilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre sânt grijile.
Griji, griji şi numai griji. Priviţi la oameni, şi de-ndată vă va fi limpede de unde vin atâtea griji. Oamenii cu credinţă au griji mici, însă cei fără credinţă au griji mari; căci oamenii care simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor au nădejde în Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi trec toate greutăţile şi grijile lor Celui Atotputenic. Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni, /Ps. 54:25/ spune psallmistul.

Dar Domnul Mântuitorul nostru a vrut să-i slobozească pe cei ce urmează Lui mai ales de grijile de prisos. De aceea i-a şi învăţat:

Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru ce veţi îmbrăca. (…) Priviţi la pasările cerului, că nici samănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc hrăneşte pre dânsele. (…) Socotiţi crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici torc; (…) că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate; ci căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. /Mat. 6:25-33/

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sânt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei.

Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sânt roşi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie.

Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte.

Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sânt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m’au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s’a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu? Dar grijile lui Dumnezeu nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile uriaşului nu sânt pentru pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.

Al treilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre este deznădejdea.

Omenirea fără bucurie este omenirea albă de astăzi, care a lepădat prietenia cu Hristos şi a găsit alţi prieteni. Deznădejde la cei mai învăţaţi şi cei mai bogaţi. Deznădejde la femei, deznădejde chiar şi la copii. Iar pecetea deznădejdii este sinuciderea. De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-l mai iubeşte pe Dumnezeu. De aici. Întreaga lume nu poate umple mintea omenească; numai Dumnezeu poate aceasta. Fără Dumnezeu, mintea e întotdeauna goală, iar toată cunoaşterea care intră în ea cade în gol, ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea întregii lumi nu poate umple inima omului, căci inima simte nestatornicia iubirii lumeşti, care e când în creştere, când în descreştere, când seacă.

Fraţii mei, şi mintea şi inima noastră sânt afierosite lui Dumnezeu, şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire, cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase.

Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, numai necunoaştere.

Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă.

Fără Dumnezeu, totul e deznădejde, numai deznădejde.

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Cel ce este mai mic întru voi toţi, acela va fi mare. /Lc. 9:48/

Cel mai mic în cunoaşterea celor lumeşti e cel mai mic şi în mândrie; cel mai mic în grijile de prisos este mare întru bucuria vieţii; cel mai mic în deznădejde este mare în toate cele plăcute lui Dumnezeu. Cu adevărat, mare este acesta înaintea lui Dumnezeu. Aşa era şi poporul Sârb în urmă cu trei sau patru generaţii. Poporul Sârb avea atunci cea mai de seamă cunoaştere, cunoaşterea cunoaşterilor, sarea tuturor cunoaşterilor, adică cunoaşterea lui Hristos, Mântuitorul cel arătat.

Din această pricină, Sârbii nu au pătimit din pricina necunoaşterii de care pătimeşte Europa industrializată şi artificială. Nu a pătimit nici de multe griji, căci a avut nădejde în Domnul Dumnezeu cel Viu şi în Sfinţii lui Dumnezeu. Nu a pătimit de deznădejde, căci a ştiut să cârmuiască corabia lui Dumnezeu şi să călătorească, după voia Domului, de la o lume a lui Dumnezeu la altă lume a lui Dumnezeu.

Mult ne-am poticnit. Mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri. Dar în noi încă este o putere uriaşă de a ne ridica, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne sculăm astăzi, să ne ridicăm, să ne curăţim şi să ne bucurăm, căci Dumnezeu ne priveşte şi ne călăuzeşte. Amin”.

joi, 10 iunie 2010

Sfinţii canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Română

Sfinţii naţionali sunt sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale. Existenţa acestora demonstrează şi specificitatea etnică a unei Biserici Ortodoxe locale, care a fost prezentă în organizarea Bisericilor Ortodoxe de la început şi până în zilele noastre.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât 'ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie 'Duminica Sfinţilor Români', care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor.' (Act sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor sfinţi români, 20 iunie, 1992).

S-a hotărât atunci ca, în această duminică, să fie amintiţi şi cinstiţi cu evlavie: sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, care s-au săvârşit muceniceşte şi au mărturisit şi au apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră; sfinţii cuvioşi şi cuvioase care s-au săvârşit trăind deplin viaţa călugărească şi care, prin pilda vieţii lor şi prin rugăciune, au hrănit duhovniceşte pe toţi drept-credincioşii; sfinţii martiri din orice treaptă harică sau stare obştească şi toţi aceia care prin pătimirile şi sângele lor martiric au primit cununa sfinţeniei; sfinţii români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum şi cei care au căzut în luptă cu aceştia sau în amară robie pentru credinţă, Biserică şi neam; sfinţii care s-au săvârşit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinţei, a Bisericii Ortodoxe şi a bine-credincioşilor ei fii şi toţi ceilalţi sfinţi creştini ortodocşi români din toate timpurile şi de pretutindeni, ştiuţi şi neştiuţi, care au sporit în dragostea pentru Hristos, fapte bune, rugăciune şi virtuţi creştine, pe care Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieţii.

Recunoaşterea sfinţeniei vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni

Istoria cultului sfinţilor ne arată că au existat şi că există sfinţi locali, în sensul cel mai restrâns, adică sfinţi veneraţi într-o cetate sau numai într-o mănăstire, apoi sfinţi locali, în sensul mai larg al cuvântului, adică sfinţi veneraţi într-o regiune sau într-o provincie, apoi sfinţi naţionali, veneraţi într-o Biserică naţională autocefală, sfinţi generali, veneraţi într-o Biserică autocefală sau în întreaga Ortodoxie, şi sfinţi universali, veneraţi atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică. Sfinţii naţionali sunt sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale. Existenţa acestora demonstrează şi specificitatea etnică a unei Biserici ortodoxe locale, care a fost prezentă în organizarea Bisericilor ortodoxe de la început şi până în zilele noastre. Creştinismul s-a născut şi există în condiţii date şi el nu poate exista în condiţii de normalitate decât respectând datele esenţiale ale vieţii.

Sfinţii români, canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române începând cu anul 1950, şi prăznuiţi în calendarul nostru creştin ortodox, au fost mai întâi cinstiţi de poporul român credincios, actul canonizării confirmând şi proclamând recunoaşterea sfinţeniei care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni. La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, cu data de prăznuire la 11 aprilie; a Sfinţilor Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, mitropoliţii Transilvaniei, cu data de prăznuire la 24 aprilie; a Sfinţilor Cuvioşi Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea, cu data de prăznuire la 21 octombrie, şi a Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, cu data de prăznuire la 15 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 21 octombrie 1955, în catedrala din Alba Iulia, respectiv la 7 octombrie 1956, pentru Sf. Iosif cel Nou, la Catedrala mitropolitană din Timişoara.

La data de 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea următorilor sfinţi români: Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea, cu data de prăznuire la 29 februarie; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, cu data de prăznuire la 24 aprilie; Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, cu data de prăznuire la 30 iunie; Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, cu data de prăznuire la 1 iulie; Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu data de prăznuire la 2 iulie; Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul, cu data de prăznuire la 5 august; Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, cu data de prăznuire la 7 august; Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache, cu data de prăznuire la 16 august; Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, cu data de prăznuire la 13 septembrie; Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, cu data de prăznuire la 27 septembrie; Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu data de prăznuire la 21 octombrie; Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea, cu data de prăznuire la 23 noiembrie, şi Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, cu data de prăznuire la 18 decembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 21 iunie 1992.

În acelaşi an, s-a hotărât introducerea în calendarul Bisericii noastre şi a Sfântului Cuvios Antipa de la Calopodeşti, cu data de prăznuire la 10 ianuarie.

În anul 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a însuşit canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, făcută de Biserica Ortodoxă Ucraineană, în decembrie 1996, şi a hotărât ca ziua de pomenire a acestuia, în calendarul ortodox român, să fie data de 22 decembrie, ziua trecerii sale la Domnul. La 13 octombrie 2002, cu prilejul împlinirii a 360 de ani de la organizarea sinodului de la Iaşi (1642-2002), a fost proclamată solemn şi canonizarea acestuia, la catedrala mitropolitană din Iaşi. La 5 martie 2003, Sf. Sinod a hotărât canonizarea Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, cu data de prăznuire la 25 aprilie, şi a Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, cu data de prăznuire la 22 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 5 octombrie 2003, la Mănăstirea Brazi.

La 5 iulie 2005, a fost întocmit tomosul sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Onufrie de la Vorona, cu data de prăznuire la 9 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 9 sept. 2005, la Mănăstirea Vorona. La 5 iulie 2005, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, cu data de prăznuire la 13 decembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 14 octombrie 2005, la Catedrala mitropolitană din Iaşi.

Sfinţii români, însufleţirea cugetului şi simţirii româneşti de duhul lui Hristos

La 20-21 octombrie 2005, a fost întocmit tomosul sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica, cu data de prăznuire la 3 decembrie, şi a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 3 decembrie 2005, la Mănăstirea Cernica, respectiv la 21 mai 2006, la Catedrala patriarhală din Bucureşti.

La 14-15 noiembrie 2006, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului, cu data de prăznuire la 14 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 14 aprilie 2007, în localitatea bistriţeană Gledin.

La 12 februarie 2007, Sfântul Sinod a hotărât trecerea în calendarul sfinţilor români a mitropolitului Varlaam al Moldovei, cu data de prăznuire la 30 august. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 29 august 2007, la Mănăstirea Secu.

La 22-24 octombrie 2007, au fost canonizaţi Sfinţii Martiri şi Mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu, cu data de prăznuire la 12 noiembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 11 mai 2008, la Mănăstirea Salva. La 5-7 martie 2008, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia, cu data de prăznuire la 21 iulie; a Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec, cu data de prăznuire la 16 august; a Sfântului Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu, cu data de prăznuire la 30 august; a Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, cu data de prăznuire la 7 septembrie; a Sfântului Cuvios Chiriac de la Tazlău, cu data de prăznuire la 9 septembrie, şi a Sfinţilor Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani, cu data de prăznuire la 1 octombrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 5 iunie 2008, la Mănăstirea Neamţ.

La 8 iulie 2008, au fost canonizaţi Sfântul Ierarh Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti, cu data de prăznuire la 28 octombrie; Sfântul Voievod Neagoe Basarab, cu data de prăznuire la 26 septembrie, şi Sfântul Dionisie Exiguul, cu data de prăznuire la 1 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala patriarhală din Bucureşti.

Alături de aceşti sfinţi români canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, există trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române şi alţi sfinţi daco-romani, din secolele III - V, şi de neam străin, care au trăit în Ţările Române, sau ale căror moaşte se găsesc la noi în ţară.
Nominalizarea tuturor acestor sfinţi români conturează şi articulează şi mai bine identitatea locală ortodoxă, cu specificul ei naţional. Se poate vorbi despre un mod de manifestare spirituală care nu rezultă dintr-o viziune particulară în ce priveşte adevărul de credinţă sau dintr-o interpretare diferită a tezaurului liturgic şi canonic, ci 'reprezintă doar forma specifică de diversificare harismatică, după felul în care cugetul şi simţirea noastră s-au însufleţit de duhul lui Hristos, potrivit particularităţilor noastre de origine şi grai, de vocaţie şi destin'. (Articol publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din data de 6 iunie 2010)

luni, 7 iunie 2010

Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului- Pentru ce am parasit papismul





(Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15)


Va recomand cartea lui, Convertirea mea la Ortodoxie- marturia unui calugar franciscan.

"Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU


În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

- Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

- În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Athos
[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

preluat de - aici

vineri, 4 iunie 2010

Ortodoxie şi Catolicism


Bucureşti
Februarie, 1992

Î.P.S. Mitropolit HRISOSTOMOS Zafiris, de Peristerion, Grecia:

Ortodoxie şi Catolicism

“Biserica Romano-Catolică, aşa cum rezultă din evenimentele recente, prin dialogul teologic nu a urmărit refacerea unităţii dintre cele două Biserici, ci, mai curând, slăbirea frontului unitar al Bisericii Ortodoxe ce se opunea celui catolic. Aceasta a reuşit-o, pe de-o parte, prin relativizarea diferenţelor teologice care există şi, pe de altă parte, prin întărirea unui front exterior pe care l-a dezvoltat în ţările ortodoxe. Cu actualul papă, mişcarea ecumenică nu poate progresa, deoarece politica Vaticanului este o politică ascunsă şi duplicitară. Vaticanul ceva spune, altceva gândeşte şi altceva făptuieşte”.

Î. P. S. Mitropolit Hrisostomos Zafiris s-a născut în anul 1935 în Grecia. A studiat teologia la Facultatea de teologie din Atena, apoi a făcut studii postuniversitare în Franţa şi Germania. Este doctor în teologie al Facultăţilor de teologie din Strasbourg şi Atena. A funcţionat ca profesor la Facultatea de teologie ortodoxă „Holy Cross” din Boston. Este autor al câtorva voluminoase lucrări în domeniul cercetării biblice. A fost hirotonit preot în 1970 şi arhiereu în 1976, fiind ales mitropolit de Peristerion (Atena) în 1978. A reprezentat Biserica Greciei la numeroase întruniri interortodoxe şi intercreştine. A fost membru în comisia ortodoxă pentru dialogul teologic cu romano-catolicii şi cu luteranii. Citeşte şi: http://acvila30.wordpress.com/2010/05/20/dialog-pe-„ochi-frumosi”-eliminarea-din-dialogul-cu-catolicii-a-ortodocsilor-care-au-contribuit-la-condamnarea-uniatiei/


Pr. Coman: Înalt Prea Sfinţia Voastră, ne exprimăm bucuria de a vă reîntâlni în ţara şi în biserica
noastră. Pentru început, am dori câteva cuvinte în legătură cu obiectivul vizitei dumneavoastră.

Î.P.S. Hrisostomos: Aşa cum ştiţi deja, mă leagă foarte multe amintiri de Biserica dumneavoastră şi de facultăţile de teologie din România. Am foarte mulţi cunoscuţi şi prieteni între ierarhii români şi între profesorii de teologie. Din 1971, an în care mi-au fost încredinţate răspunderi în viaţa bisericească, m-am întâlnit şi am colaborat îndeaproape cu mulţi dintre aceştia. Cu multă emoţie îmi aduc aminte de vrednicul de pomenire Patriarh Justin, împreună cu care am avut cinstea să lucrez în întâlnirile interortodoxe sau intercreştine. Am avut, de altfel, cinstea şi privilegiul de a colabora şi cu actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, P.F. Teoctist, pe care nu numai că îl respect, ci îl respect, ci îl consider ca unul din părinţii mei duhovniceşti, de care mă leagă multe amintiri.
Scopul vizitei noastre în România este următorul: Prea Fericitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Grecia şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei au luat cunoştinţă de toate problemele cu care se confruntă întreaga Ortodoxie, dar, cu deosebire, în tările care au ieşit de sub regimul comunist şi mai concret în Balcani. Pentru a se întări solidaritatea şi asistenţa noastră în problemele pe care le întâmpină Bisericile Ortodoxe surori, s-a hotărât să se trimită o delegaţie formată din Î.P.S. mitropolit Nikodimos din Patra, subsemnatul şi P. C. Pr. Stefanos Avramidis, secretarul Comisiei sinodale pentru relaţiile intercreştine şi interortodoxe. Obiectivul principal este acela de a reafirma Pa Fericitului şi întregii ierarhii, dar şi obştii Bisericii Române că suntem alături şi că suntem întotdeauna gata să luăm parte la lupta cea mare pe care o are de dat Biserica Română pentru a păstra etosul ortodox, credinţa ortodoxă, o luptă pe care, pentru niciun motiv, nu trebuie să o pierdem pentru că pierderea acestei lupte este o pierdere a întregii Ortodoxii. Cetatea de apărare pe care o constituiţi astăzi în această luptă toţi: Patriarhul, ierarhii, clerul şi credincioşii trebuie cu orice chip să rămân în mâinile ortododocşilor pentru că, dacă o să cadă, va trage după sine în cădere şi alte cetăţi de apărare ortodoxe. Lupta pe care o dă ierarhia şi binecredinciosul popor român este o luptă pe care o dăm toţi, împreună, Biserca Ortodoxă, cu deosebire noi, Biserica Grecii, care am avut privilegiul de a rămâne liberi, în timp ce alte Biserici Ortodoxe au căzut victime regimurilor ateiste.

Pr. Coman: După câte am înţeles, aţi mai vizitat şi urmează până la întoarcerea la Atena să vizitaţi şi alte Biserici Ortodoxe.

Î.P.S. Hrisostomos: Delegaţia noastră a început acest şir de vizite cu Patriarhia Moscovei. Vom vizita în continuare Patriarhia sârbă de la Belgrad şi după aceea Patriarhia bulgară. S-a hotărât, mai întâi, vizitarea acestor patru patriarhate. Urmează, după toate probabilităţile să se trimită astfel de delegaţii şi la Bisericile Autonome Ortodoxe ale Poloniei şi Cehoslovaciei. Am făcut acest şir de vizite pentru a sprijini moral Bisericile Ortodoxe surori, să auzim de aproape problemele care preocupă aceste Biserici, să cunoaştem personal, ca să putem lua hotărâri finale în sprijinul moral, material şi spiritual al fraţilor ortodocşi.

Pr. Coman: Mă folosesc de prilejul reîntâlnirii cu dumneavoastră în România şi pentru că sunteţi o personalitate bisericească foarte cunoscută în lumea ortodoxă şi în spaţiul intercreştin, aş vrea să extindem puţin discuţia noastră şi la alte teme. Mai întâi, cred că ar interesa şi pe cititorii „Vestitorului” cum vedeţi dumneavoastră relaţiile bisericeşti, interortodoxe după evenimentele din ultimii ani?

Î.P.S. Hrisostomos: Aşa cum ştiţi, relaţiile interortodoxe s-au dezvoltat într-o măsură foarte bună, în epoca în care pe tronul ecumenic a urcat vrednicul de pomenire, marele Patrarh Atenagoras. Această mare personalitate panortodoxă şi pancreştină a reuşit, pentru prima dată după război, cu multe eforturi, să aducă la un loc Bisericile Ortodoxe şi să creeze un sistem panortodox de funcţionare şi de coordonare a Bisericilor ortodoxe locale. A reuşit să creeze conferinţele panortodoxe, la care am avut cinstea să iau parte şi la care au luat parte Patriarhul Iustin, actualul Patriarh Teoctist, Episcopul Nifon şi alte personalităţi bisericeşti precum şi cunoscuţi profesori de teologie. Eforturile Patriarhului Atenagoras şi a celorlalţi întâistătători ai Bisericii Ortodoxe au fost continuate de urmaşul acestuia, Patriarhul Dimitrios. Prin intermediul acestor conferinţe panortodoxe s-au reuşit multe lucruri, între care două foarte importante: întâi, toţi ortodocşii să avem o singură voce, vocea ortodoxă şi, al doilea, să facem ca această voce să treacă în diferite organizaţii internaţionale bisericeşti sau sociale, mai ales în lumea protestantă. Graţie acestor conferinţe panortodoxe prezenţa şi mărturia Bisericii Ortodoxe şi a teologiei ortodoxe au devenit mult mai puternice şi mult mai simţite, în aşa fel încât să sensibilizăm atât lumea potestantă, cât şi pe cea romano-catolică, acolo unde există, desigur, personalităţi libere care nu urmează orbeşte poziţia oficială a Vaticanului.

Pr. Coman: Consideraţi că schimbările din Europa de Est vor influenţa, şi în ce direcţie, relaţiile interortodoxe?

Î.P.S. Hrisostomos: Nu cred că vor influenţa negativ în ceea ce priveşte strângerea relaţiilor între Bisericile Ortodoxe Autocefale şi Autonome locale, ci, dimpotrivă, vor favoriza unitatea Bisericii Ortodoxe. Libertatea pe care au dobândit-o ţările fost socialiste creează însă anumite probleme religioase spirituale şi sociale care, cer în mod necesar colaborarea şi conlucrarea tuturor Bisericilor Ortodoxe. Aceste probleme ne vor obliga să stăm la masa dialogului şi să găsim rezolvarea lor în comun, aşa cum s-a întâmplat adeseori în întâlnirile panortodoxe în problemele păcii, dreptăţii sociale etc. Neliniştitoare pentru unitatea Bisericii Ortodoxe sunt forţele centrifuge ce se observă în anumite Biserici, care s-au eliberat în timpul din urmă şi unde anumite elemente, determinate mai curând de raiuni naţionaliste, încearcă să creeze probleme interne în Biserica Ortodoxă. Aceste probleme pot slăbi puterea Ortodoxiei şi, într-o ultimă analiză, ne pot conduce la concluzii pe care nu le putem prevedea de astăzi. Este neliniştitor modul în care unele popoare care se eliberează acum cer fărâmiţarea unei Biserici Ortodoxe în mai multe Biserici locale. Dacă se va întâmpla acest lucru, atunci Biserica Ortodoxă se va fărâmiţa şi va ajunge acolo unde am ajuns nu prin dominarea unor criterii pur bisericeşti, ci prin aplicarea unor criterii etnice sau naţionale, al cărui rezultat a fost împărţirea Ortodoxiei şi crearea Bisericilor naţionale, fapt care a avut urmări şi pozitive, dar şi multe negative.

Pr. Coman: V-ar deranja dacă v-aş ruga să exemplificaţi cele spuse mai sus?

Î.P.S. Hrisostomos: Vă amintesc, spre exmplu, tendinţa care există astăzi în sânul Bisericii ruse, unde, o dată cu înfiinţarea statului independent al Ucrainei, se fac eforturi pentru a se crea o Biserică autonomă sau autocefală. Dacă se vor concretiza, se va sparge frontul ortodox comun existent, care se opune atât misionarilor protestanţi, cât şi Bisericii Romano-Catolice şi uniaţiei. Dacă se va crea o nouă Biserică autocefală sau autonomă, aceasta va avea drept rezultat slăbirea Patriarhiei Moscovei, şi lupta pe care aceasta o dă astăzi, va fi o luptă care nu se dă de întregul popor rus binecredincios, ci numai de o parte a acestuia. Duşmanii Bisericii Ortodoxe aşteaptă momentul potrivit pentru a ne separa unii de alţii şi, în final, pentru a ne dizolva.

Pr. Coman: Cum apreciaţi relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică?

Î.P.S. Hrisostomos: Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică nu sunt deloc bune astăzi. Credeam că, prin intermediul dialogului teologic pe care îl desfăşoară de mai mulţi ani comisia mixtă de teologie ortodoxă şi romano-catolică, cele două Biserici se vor apropia mai mult una de cealaltă şi nu se va contribui la crearea unei noi rupturi. Se pare, însă, că dialogul teologic nu a dat roadele aşteptate, cel puţin în ceea ce ne priveşte. Şi accentuez aceasta, deoarece poate pentru Biserica Romano- Catolică, aşa cum rezultă din evenimentele recente, prin dialogul teologic nu a urmărit refacerea unităţii dintre cele două Biserici, ci, mai curând, slăbirea frontului unitar al Bisericii Ortodoxe ce se opunea celui catolic. Aceasta a reuşit-o, pe de o parte, prin relativizarea diferenţlor teologice care există şi, pe de altă parte, prin întărirea unui front exterior pe care l-a dezvoltat în tările ortodoxe.
Ceea ce se întâmplă astăzi în România, cât şi în Rusia, Cehoslovacia, Iugoslavia nu trebuie socotite evenimente sau fenomene ce au apărut aşa din senin, ci trebuie considerat ca rezultate ale unei politici îndelungate pe care, cu multă exactitate, a urmat-o Vaticanul fără ca, vreodată, să dea semne exterioare care să dovedească existenţa acestei politici externe bisericeşti secrete.această politică bisericească externă secretă a Vaticanului se pare că şi-a dat roadele sale, deoarece, înainte de a cădea regimul comunist în ţările balcanice şi în Rusia, Biserica Romano-Catolică, aşa cum aflăm astăzi, pregătise lupta pe care o avea de dat în aceste spaţii ortodoxe, pregătiseră oamenii pe care urma să îi introducă în ţările ortodoxe pentru a duce lupta împotriva Ortodoxiei. Aflăm astăzi că, cu mulţi ani înainte, au fost pregătiţi iezuiţi pentru trimiterea lor în Rusia. Este o tactică veche pe card Vaticanul a urmat-o şi în Evul Mediu, fără să dea roade prea multe, pentru că, atunci, Biserica Ortodoxă era unită şi credincioşii săi îşi păstrau cu străşnicie credinţa. Cu actualul papă, mişcarea ecumenică nu poate progresa, deoarece politica Vaticanului este o politică ascunsă şi duplicitară. Vaticanul ceva spune, altceva gândeşte şi altceva făptuieşte. Noi, ortodocşii, care am fost victime ale acestei politici a Vaticanului, începem să ne dăm seama de această politică şi să reacţionăm uneori mai blând, alteori mai ferm, aşa cum a reacţionat şi Prea Fericitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Atenei, care a cerut întreruperea relaţiilor între Vatican şi statul grec.

Pr. Coman: S-ar putea spune multe lucruri… Într-o epocă de mari confuzii va putea cineva – mai ales dacă priveşte lucrurile din exterior – să se întrebe ce avem de împărţit noi, creştinii, unii cu alţii? Ce apără unii, ce atacă alţii? De ce această luptă? Este o luptă pentru putere, pentru influenţă sau este cu totul altceva?

Î.P.S. Hrisostomos: Cred că există o mare criză prin care trece lumea întreagă şi, o dată cu ea, lumea creştină. Deoarece nu există spiritualitatea care ar fi trebuit să existe, se încearcă a se da o soluţie pentru ieşirea din criză, nu prin accentuarea spiritualităţii, ci prin exercitarea unei puteri politice, care va permite celui care o va exercita să se impună în faţa creştinilor, Bisericilor şi popoarelor. Astăzi, problema dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică nu este o problemă de spiritualitate, cât este o problemă de putere, de stăpânire. Vaticanul se ocupă foarte mult cu această putere lumească şi încearcă, cu orice preţ, să o exercite şi asupra credincioşilor Bisericii Ortodoxe. Vaticanul a încetat să fie un centru pur spiritual şi religios şi a devenit un centru diplomatic, unde se iau hotărâri politice care se întrpătrund cu cele bisericeşti. Vaticanul face presiuni asupra unor diplomaţi ai ţărilor ortodoxe, pentru ca acestea să accepte propunerile sale şi, în cele din urmă, să poată îngenuchea Biserica Ortodoxă.

Pr. Coman: Există pericolul ca Biserica Ortodoxă să cadă în capcană şi să reacţioneze cu aceleaşi mijloace ca şi catolicii?

Î.P.S. Hrisostomos: Niciodată Biserica Ortodoxă nu a folosit puterea lumească. Aceasta este dintotdeauna ceva necunoscut şi nepermis în Biserica Ortodoxă, care ignoră puterea lumii şi măreţia pe care aceasta o oferă. Sipravieţuirea Sa se sprijină exclusiv pe viaţa spirituală. Arma noastră este, prin urmare, întărirea vieţii spirituale a credincioşilor noştri. În măsura în care credincioşii noştri devin oamenii duhovniceşti, atunci ei nu mai pot cădea victime prozelitismului venit din partea Bisericii Catolice sau a neoprotestanţilor. Lupta noastră se dă în Biserică, în locaşul de închinăciune şi în viaţa noastră de parohie. Suntem obligaţi, acum mai mult ca oricând, să întărim viaţa noastră de parohie. Dacă credincioşii noştri dobândesc o conştiinţă a enoriei, a familiei de credincioşi care formează o enorie, a lucrării sociale, filantropice şi misionare pe care trebuie să o realizeze enoria, atunci ei se pun la adăpost de orice pericol din afară.

Pr. Coman: Întrucât aţi funcţionat şi ca profesor universitar, sunteţi cunoscut teolog, autor al unor importante lucrări de teologie biblică, aş vrea să vă întreb care este şi care poate fi
contribuţia teologică, a şcolilor de teologie la lupta pe care o are astăzi de dat Biserica Ortodoxă.

Î.P.S. Hrisostomos: Sunt dator să mărturisesc că, înainte de cel de-al doilea război mondial, cele mai multe cărţi care au circulat în diferite ţări şi facultăţi ortodoxe erau, mai mult sau mai puţin, influenţate de teologia occidentală, protestantă sau catolică. După cel de-al doilea război mondial, când se observă o renaştere a teologiei ortodoxe, apar teologi de renume, fie în ţările de sub regimurile comuniste, fie în ţările libere. Renaşterea teologiei ortodoxe constă în faptul că aceasta începe să se debaraseze puţin câte puţin de influenţa teologiei occidentale şi să revină la forma ei iniţială, adică la vechea teologie patristică. Mă explic: elementul predominant care caracterizează scrierile teologice după al doilea război mondial nu mai este teologie şi eclesiologia scolastică, ci gândirea patristică, eclesiologia patristică, care a dat un nou suflu teologie ortodoxe. Şi lucrul cel mai important este acle că a ajutat teologia să se apropie şi să revină la altar, la jertfelnic, ceea ce nu există în Occident. Această întâlnire a teologiei cu Sfântul Altar este nota caracteristică a teologie ortodoxe. Teolog este acela care îşi oferă serviciile sale în Biserică, teolog este acela care trăieşte viaţa Bisericii şi o exprimă în lucrările sale, cel care predă teologia nu ca ştiinţă pur raţională, scolastică, mentală, ci cel care predă teologia ca experienţă personală, ca fapt de viaţă personal.

Pr. Coman: O ultimă întrebare, la care aş dori un răspuns scurt, cu o scurtă explicaţie dacă va fi nevoie: Care consideraţi dumneavoastră, acum, a fi cel mai mare pericol pentru Ortodoxie: prozelitismul romano-catolic, campania de evanghelizare a sectelor sau valul de civilizaţii occidentale secularizate?


Î.P.S. Hrisostomos: Cel mai mare pericol pentru Ortodoxie, după mine, este eventualitatea spargerii frontului unic al acesteia, eventualitatea sfâşierii unităţii sale. Dacă, prin intermediul confruntărilor şi întâlnirilor panortodoxe se vor salva, mai mult, se vor întări unitatea şi etosul ortodox al Bisericilor Autocefale şi Autonome, nu cred că Biserica Ortodoxă va fi în pericol.
Toate aceste pericole cu care este confruntată Biserica Ortodoxă, fie că este vorba de atacul pe toate fronturile al Bisericii Romano-Catolice, fie propaganda diferitelor secte neoprotestante, fie periclolul secularizării spiritualităţii ortodoxe sub presiunea lumii contemporane tehnocrate, pot fi depăşite de către Biserica noastră, dacă aceasta îşi păstrează şi îşi întăreşte unitatea. În acest fel, Biserica Ortodoxă poate ieşi biruitoare din diferitele lupte pe care le dă astăzi pe mai multe fronturi.
Avem o moştenire inestimabilă, care se cheamă: tradiţia patristică ortodoxă. Toţi, clerici şi laici împreună, suntem chemaţi să ne confruntăm viaţa, ca persoane, dar şi ca societate, cu această tradiţie ortodoxă, aşa încât, cu exemplul nostru de viaţă şi cu teologia noastră, cu viaţa spirituală a Bisericii să dăm mărturia noastră în lumea de astăzi, într-o lume, care aşa cum am mai spus, traversează o criză spirituală, pentru prima dată de asemenea proporţii.

Pr. Coman: Vă mulţumesc foarte mult. M-am bucurat să vă reîntâlnesc în România.

Î.P.S. Hrisostomos: Şi eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat încă o dată ocazia să vizitez ţara dumneavoastră binecuvântată.

(Publicat în Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 66, Februarie, 1992.)