luni, 25 iulie 2011

Pentru doamna Olivia

Primele rugăciuni după naştere se fac la 8 zile. Ele sunt dedicate mamei dar şi copilului. Ne rugăm ca Dumnezeu să o binecuvinteze pe mamă, să-i ierte toate greşelile, să-i dăruiască sănătate, să o păzească de eventualele boli sau complicaţii care ar putea apărea în urma naşterii. Tatăl şi toţi cei dragi care stau în jurul celor doi, nu sunt uitaţi nici ei. De asemenea, tot acum se rosteşte o rugăciune prin care se pune numele copilului. Numele este foarte important. Între acesta şi persoana care-l poartă, este o foarte mare legătură. Felicitări pentru copilaş! Să aveţi toate bucuriile din lume.

marți, 19 iulie 2011

Părintele Arsenie Papacioc a trecut la Domnul



Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria - Techirghiol, Stavropighie Patriarhală, a trecut astăzi, 19 iulie, la Domnul, informează Radio TRINITAS.

El s-a stins din viaţă în jurul orelor 10:00, în sânul obştii monahale căreia i-a fost îndrumător timp de 35 de ani. Părintele suferea de mai mult timp de o serie de probleme cardiace şi renale, pentru care a şi fost internat de mai multe ori în decursul acestui an la Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa.

Mai multe detalii despre momentele mutării sale la Domnul a oferit pentru Radio TRINITAS, administratorul Centrului social-pastoral „Sfânta Maria” Techirghiol, părintele arhimandrit Cleopa Nistor: „Dimineaţă părintele era foarte slăbit, însă era lucid şi comunica. În jurul orelor 10:00, a fost afectat de o insuficienţă respiratorie şi cardiacă şi răsuflând de trei ori, s-a stins din viaţă. Am chemat salvarea, însă când au ajuns au constat decesul. Părintele a trecut la Domnul liniştit, cu seninătatea caracteristică. O să îl îmbrăcăm în hainele monahale şi cele preoţeşti, iar înmormântarea am vrea să o fixăm pentru ziua de joi şi să fie înmormântat în curtea mănăstirii”.

Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei Româneşti, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976 a ajuns la Mănăstirea Sfânta Maria - Techirghiol.

www.basilica.ro

sâmbătă, 9 iulie 2011

MIHAI VITEAZUL Momente dintr-o viatã închinatã lui Hristos



Încã din tinereţe Mihai Viteazul s-a bucurat de ocrotirea vãditã a lui Dumnezeu. La numai 35 de ani, el ajungea Mare Ban al Craiovei.

Osândit la moarte de Ale­xandru cel Rãu, Mihai Vitea­zul a fost prins şi adus pentru execuţie în Bucureşti. I s-a îngãduit totuşi sã po­po­seascã pentru rugãciune în Biserica Albã Postãvari (demolatã de Cea­uşescu în ziua de Paşti a anului 1984). Ru­gân­du-se acolo, în faţa icoa­nei fãcãtoare de minuni a Sfântului Nicolae, se spune cã el a fã­gãduit ridicarea u­nei mânãs­tiri, dacã va scãpa cu viaţã. Cãlãul, impresio­nat de înfãţişarea lui şi neîndrãz­nind sã-l loveascã, a aruncat securea şi a fugit. Vãzând minunea, boierii au cerut ierta­rea condamnatului, iar domnitorul a fost silit sã o acorde.
Ajuns în scurt timp domn al Ţãrii Româneşti, Mihai Vi­tea­zul nu şi-a uitat fãgãdu­in­ţa şi a ridicat în Bucureşti, nu departe de Biserica Albã Postãvari, o mânãstire cu hra­­­mul Sfân­tului Ierarh Ni­co­lae, mânãstire ce va fi cunoscutã mai târziu sub numele de „Mihai Vodã“. Biserica şi clopotniţa au fost translate, iar chiliile demolate cu oca­zia „sistematizãrii“ şi construirii Casei Poporului. Pe locul fostei mânãstiri se întinde astãzi Parcul Izvor.
Aşa cum aminteam şi cu alt prilej în paginile revistei, Mihai Viteazul a închinat ctitoria sa Mânãstirii Simonopetra din Muntele Athos, care fusese distrusã în 1581 de un de­vastator incendiu. Prin ajutoarele directe, dar mai ales prin veniturile Mânãstirii Mihai Vodã, pe care o înzestrase cu 14 sate, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mânãstirea athonitã, fiind unanim recunoscut ca al doilea ctitor al ei. Şi astãzi, la ieşirea cu
Sfintele Daruri la Sfânta Liturghie, pãrinţii îl pomenesc pe „Mihail Voievod“.

Aflând de formarea unei alianţe creş­ti­ne de luptã împotriva turcilor, Mihai Viteazul şi-a oferit imediat sprijinul şi s-a înţeles cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory şi cu domnul Moldovei Aron Vodã sã înceapã rãscoala toţi în acelaşi timp. Papa însuşi i-a scris lui Mihai Vi­tea­zul, amintindu-i de no­bila origine latinã a ro­mânilor şi îndemnându-l sã trea­cã la catolicism. În rãs­pun­sul sãu cãtre Ro­ma domnitorul îl îndemna pe Papã ca el sã se întoar­cã la Orto­doxie!
Episodul întemeierii de cãtre Mihai Viteazul a episcopiei ortodoxe româ­ne la Alba Iulia ni s-a pãstrat în în­sem­nãrile Sfântului Ierarh Petru Movilã, Mitropolitul Kievului. Pentru frumuseţea textului, îl redãm aproape integral.
Când Mihai Vodã, domnul Ungrovlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun nu­mit Bãlgrad [Alba Iulia] şi a voit ca sã zideascã acolo, în oraş, o bisericã ortodoxã. Însã preoţii, orãşenii şi toţi boierii, fiind de credinţã latineascã [catolici], nu-i îngãduiau sã zideascã, zicând cã ei sunt de credinţa dreaptã şi de aceea nu doresc sã aibã în oraşul lor o bisericã de lege strãinã. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteţi mãrturisitori ai dreptei credinţe, cãci nu aveţi harul Sfântului Duh în Biserica voastrã. Noi însã, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevãratã a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arãtãm, cu ajutorul lui Dumnezeu“. Dar ei voiau sã-şi dovedeascã dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau sã o dovediţi, altfel vã voi arãta eu, întru încredin­ţa­rea tuturor“. Iar ei i-au spus: „Cum sã arã­tãm? Cãci nu e cu putinţã sã dovedim decât cu cuvântul Sfintelor Scripturi“. El le-a zis: „În dispute este ostenealã fãrã de capãt, dar noi, fãrã înfruntãri de vorbe, putem uşor sã dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul oraşului şi acolo sã ni se aducã apã curatã, iar arhiereul meu şi preoţii sãi o vor sfinţi în vãzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica voastrã cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu pe­ce­ţi­le noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apã va rãmâne nestricatã, ca şi cum de-abia ar fi fost scoasã din izvor, credinţa aceluia este dreaptã, iar dacã apa cuiva se va strica, cre­din­ţa lui este rea. Dacã apa mea va rãmâne nestricatã, cum nãdãjduiesc cã mã va ajuta Dumnezeu, voi nu o sã vã împotriviţi şi o sã-mi îngãduiţi sã zidesc biserica, iar dacã nu, facã-se voia voastrã, n-am s-o zidesc“. Ei au strigat cu toţii într-un glas: „Bine, bine sã fie aşa!“. Şi a doua zi, dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii sãi în piaţã, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia dupã obicei, cu cruci, cu lumânãri şi cande­le. Şi, ajungând la locul pregãtit, au sã­vârşit marea sfinţire a apei, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, sã pro­slã­veas­cã dreapta credinţã, iar pe cea rea sã o facã de ruşine. Tot în piaţã, dar de o parte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sã­rat-o. Dupã care, astfel sfin­ţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţitã în câte un vas ose­bit, apoi şi-au pus peceţile pe ambele pãrţi ale va­se­­lor, le-au dus şi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile, le-au pe­ce­tluit şi au plecat. În fie­care zi, domnitorul cu epis­copul, cu preoţii şi cu toţi dreptcredincioşii se rugau, postind. Tot aşa au fãcut şi latinii. Şi dupã ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis: „Doamne, cheamã-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea, cea hotãrâtã. Sã mergem la bisericã, desfãcând peceţile, sã deschidem uşile. Vei ve­dea harul lui Dumnezeu, iar robii lui, care îşi pun cu adevãrat nãdejdea în El, nu se vor face de ru­şine“. Domnitorul, deci, chemându-i pe toţi, precum l-a sfãtuit episco­pul, a mers la bisericã şi, des­chizând uşile, au intrat cu toţii. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dum­nezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfân­ta Treime slãvit şi preamãrit, precum înainte vreme pe dreptul tãu Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevãrul Tãu şi i-ai ruşinat pe cei de rea credinţã, auzi-mã acum şi pe mine, robul Tãu nevrednic, dimpreunã cu toţi robii Tãi de aici, nu pentru vrednicia noas­trã, pe care nu o avem, ci pentru slã­vi­rea numelui Tãu sfânt şi pentru întãrirea cre­dinţei noastre, care este adevãrata cre­din­­­ţã în Tine, aratã întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricãciunea ei sã vadã toţi cã numai în Biserica Ta greceascã şi soborniceascã de la Rãsãrit se aflã credinţa cea adevãratã şi harul cel adevãrat al Sfântului Duh. Cãci Tu eşti singurul Care pe toate le binecuvintezi şi le sfinţeşti, Dum­ne­­zeul nostru, şi slavã Ţie înãlţãm, Tatãlui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“. Ridicându-se şi cân­tând: „Doamne, lumina Mea şi Mântuito­rul meu, de cine sã mã tem?“, a rupt pe­ce­tea vasului cu apã sfinţitã şi, uitându-se la ea, a gãsit-o mai curatã şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luatã dintr-un izvor curgãtor, dupã care a strigat, zicând: „Slavã Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugãciu­ni­le noastre, mãrire Ţie, Care slãveşti Biseri­ca Ta, slavã Ţie, Care întãreşti cu slavã cre­din­ţa cea dreaptã şi nu ne-ai fãcut de ruşine în aşteptãrile noastre“. Şi a zis cãtre toţi: „Veniţi sã vedeţi cum a stat aceastã apã atâtea zile, rãmânând nestricatã datoritã ha­rului Sfântului Duh, şi încredinţaţi-vã cã adevãratã este credinţa noastrã ortodoxã“.
Iar latinii, rugându-se şi fãcând slujba dupã cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi, cum l-au des­tupat, toatã biserica s-a umplut de du­hoare, cã s-au înspãimântat toţi latinii şi au strigat cu uimire: „Adevãratã este credinţa greceascã pe care o ţine domnitorul. Sã-şi zideascã, deci, biserica în oraşul nostru, ­cãci, fiindcã nu i-am îngãduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa“.
Şi astfel fãcuţi de ocarã, latinii şi preoţii lor s-au împrãştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxã. Iar, domnitorul, cu episcopul sãu, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii sãi, plin de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slãvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost pentru întãrirea adevãratei credinţe ortodoxe. În aceeaşi zi a fãcut un mare ospãţ pentru întreg oraşul şi pentru toatã oastea sa.
Toţi locuitorii Ţãrii Ardealului, cu jurã­mânt, s-au arãtat bucuroşi sã zideascã bi­serica şi sã nu o dãrâme niciodatã. Deci, domnitorul a început îndatã zidirea...

Cunoscându-şi parcã mai înainte sfâr­şitul mucenicesc, Mihai Vi­teazul, scria în 1600 ducelui Toscanei: „În vremea aceasta oricine poate vedea cã n-am cruţat nici cheltuieli, nici ostenealã, nici sânge, nici însãşi viaţa mea, ci am purtat rãzboiul aşa de multã vreme singur, cu sabia în mânã, fãrã sã am nici fortãreţe, nici cas­te­le, nici oraşe, nici cel puţin o casã de pia­trã unde sã mã pot retrage, ci abia una singurã pentru locuinţã. Şi fiind eu în acele ţãri îndepãrtate şi necunoscute, nu am pregetat sã mã alãtur cu puterile mele şi cu cheltuieli peste mãsurã la creştinãtate şi nu am fost cunoscut de nimeni şi nici nu le-am fãcut silit de cineva, ci ca sã am şi eu un loc şi un nume în creştinãtate am pãrãsit toate celelalte prietenii ce le aveam“.Autor: Silviu-Andrei Vlãdãreanu Lumea-Credintei




sâmbătă, 2 iulie 2011

Stefan cel Mare – Voievodul sfant al neamului romanesc

„Mai presus de tihna noastra sta apararea fiintei si neatarnarea tarii noastre!”

Domnul
Fiu al domnului Bogdan al II-lea si al Mariei Oltea, Stefan l-a infrant in 1457, la Doljesti, pe Petru Aron, ucigasul tatalui sau, si a fost uns domn al Moldovei de catre mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcata de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care devenisera o amenintare pentru Europa si pentru intreaga Crestinatate. Cea mai importanta victorie asupra turcilor Stefan a obtinut-o la Podul Inalt, langa Vaslui, in 10 ianuarie 1475, cu o armata de trei ori mai mica decat a invadatorilor. Semnificativ pentru gandirea voievodului, Cronica Tarii Moldovei spune ca, dupa aceasta lupta, Stefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu paine si cu apa si in toata tara a dat de veste ca nimeni sa nu se laude cu aceasta izbanda, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu si numai Lui sa i se aduca lauda”.

Dupa propria sa marturie, Stefan cel Mare a purtat 36 de batalii, din care a castigat 34. Victoriile rasunatoare impotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) si Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele infrangeri au fost cele de la Chilia (1462) si Razboieni-Valea Alba (1476). Si in cazul infrangerilor, Stefan cel Mare a dovedit o profunda constiinta duhovniceasca: „a stat in vointa lui Dumnezeu, ca sa ma pedepseasca pentru pacate si laudat sa fie numele Sau”.

Prima parte a domniei a fost marcata de razboaie. Singura manastire pe care domnul a ctitorit-o in aceasta etapa a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpana avea sa fie cel din lupta de la Scheia (1486), in care voievodul a cazut de pe cal si a zacut jumatate de zi printre morti. Acest moment si poate intelegerea ca invazia otomana nu poate fi stavilita numai cu armele vazute au dus la o transformare in activitatea sa.

Ctitorul

In cea de-a doua parte a domniei, Stefan cel Mare s-a ocupat in chip deosebit de ctitorirea de biserici si manastiri, construind chiar si doua in acelasi an. Traditia vorbeste de un numar de 40 de lacasuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existand date certe de identificare. Pe langa constructia in sine, toate aceste biserici au fost inzestrate cu odoarele si cartile necesare slujbelor. Ne-au ramas pana astazi manuscrise de o rara frumusete – Tetraevanghele, Mineie, Vietile Sfintilor –, cadelnite, ferecaturi de Evanghelie, broderii cu fir de aur si argint. Toate acestea i-au facut pe cercetatori sa vorbeasca despre o „epoca stefaniana”.

Aceasta epoca, deopotriva culturala si spirituala, a constituit perioada de maxima inflorire a Tarii Moldovei si a ramas o mostenire neepuizata pana astazi. Ea a rodit nu numai in spatiul romanesc, ci si in spatiile ortodoxe aflate sub stapanire otomana ori in cele aflate in afirmare, precum Rusia. In mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate manastirilor din Sfantul Munte Athos, acest centru al vietii monahale ortodoxe. La manastirea Zografu, de pilda, Stefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea si impodobirea locasurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia vazuta a dragostei pentru Dumnezeu si pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capata o noua trasatura: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugaciuni inaltate cu smerenie catre Dumnezeu.

Familia

Viata de familie a unui principe crestin este unita permanent cu responsabilitatea in fata lui Dumnezeu pentru poporul incredintat de El sa-l conduca. Faptele lui trebuie sa slujeasca supusii, inclusiv prin datoria de a lasa tarii un urmas vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile in familie. In aceasta lumina trebuie intelese cele trei casatorii (numarul maxim admis de Biserica Ortodoxa) ale lui Stefan cel Mare. Intaia sotie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit dupa patru ani de casnicie (1463–1467). Cea de-a doua sotie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducatori ai Imperiului Bizantin, a murit dupa o casatorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor doua sotii nu a fost insa singura cruce a familiei voievodului: cinci copii ii vor muri in timpul vietii. Dintre baieti, ii va supravietui doar Bogdan al III-lea, urmas la tron si fiu din cea de-a treia casatorie (1478) cu Maria Voichita, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Tarii Romanesti – si a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedeste falsitatea ipotezelor privind numerosii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Maria Sa a avut un singur fiu in afara casatoriei: Petru Rares. Faptul ca acesta avea sa fie cel mai vrednic urmas este rodul pocaintei adanci a domnului, care a avut taria de a-si plange pacatul si de a-si intoarce viata la Dumnezeu. Pentru aceasta constiinta smerita, Dumnezeu a intors o greseala intr-o binecuvantare si a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lacasuri intocmai ca si tatal sau.

Omul si sfantul

Sfarsitul domnului a fost unul pe masura vietii sale: „Iara pre Stefan voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna, care era zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti, ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi, ii zicu Sveti Stefan voda” (Letopisetul lui Grigore Ureche).

Dupa trecerea lui Stefan cel Mare la cele vesnice, in 2 iulie 1504, poporul a simtit ca are un mijlocitor si un rugator in cer. Din generatie in generatie, Stefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfant” (Mihai Eminescu), nu doar al Tarii Moldovei, ci al intregului neam romanesc. Numele lui a insufletit eforturile romanilor in momentele de rascruce ale istoriei noastre, a unit romanii de pretutindeni la mormantul sau prin serbarile nationale de la Putna (1871 si 1904), a inspirat literatura si folclorul cu o pilda de vitejie si de demnitate. Si noi, cei de astazi, avandu-l inainte ca model, ne recastigam increderea in fortele noastre si stim ca Dumnezeu, pentru astfel de marturisitori, nu lasa un popor sa piara. Un popor crestin care, in momente de mare cumpana sufleteasca, se inspira din viata traitorilor in Dumnezeu, isi va pastra identitatea si va sti sa raspunda la orice amenintare dinauntru sau dinafara


.

Recunoasterea oficiala a sfinteniei lui Stefan cel Mare, prin actul canonizarii de catre Biserica, a venit dupa cateva sute de ani, desi el era cinstit ca sfant de catre popor inca de la moartea sa. O marturie din afara care confirma cultul acordat de catre popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitand in 1575 Tara Moldovei, arata ca „din cauza nespusei sale vitejii il socotesc ca sfant”. Insa in general Biserica romaneasca de-a lungul timpului nu a facut din canonizarea sfintilor o practica curenta, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt tine, poate, de trairea religioasa a romanilor, care isi cinsteau sfintii spontan, cu o simplitate fireasca, fara sa simta nevoia unei decizii oficiale bisericesti. Era suficienta traditia lasata de parinti si bunici si legatura de inima cu sfantul respectiv. In spatiul crestin al Evului Mediu, pe de alta parte, era cunoscuta categoria sfintilor-regi, care carmuiau cu credinta poporul intru frica lui Dumnezeu: Sfintii Boris si Gleb la rusi, Sfantul Stefan al Ungariei, Sfantul Venceslas al Boemiei si altii. Pe aceste temeiuri si Biserica Ortodoxa Romana a implinit in 1992, dupa o intarziere datorata regimului comunist, actul oficial al canonizarii lui Stefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind si ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfinteniei lui Stefan cel Mare le gasim in viata lui si in mostenirea pe care ne-a lasat-o. In viata lui si-a purtat crucea: de domn – cu grija in inima pentru un imperiu mereu in crestere si pentru un popor amenintat cu islamizarea; de sot si tata – moartea celor doua sotii si a fiilor sai; de luptator – rana de la picior purtata cu rabdare mai mult de 40 de ani. Prin aceasta intreita cruce, Hristos l-a curatit si l-a sfintit, dandu-i o credinta nestramutata in ajutorul Lui. Stefan cel Mare este mare pentru ca a inteles ca biruintele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar infrangerile i-au fost spre incercare si spre rabdare. Ii vedem nadejdea in ajutorul sfintilor militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – si smerenia cu care isi intemeiaza ctitoriile, marturisita in pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primeste de la noi si aceasta rugaciune a smeritului robului tau”. Remarcabil este gestul sau de multumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, cand a postit patru zile numai cu paine si cu apa.

Stefan cel Mare este sfant pentru ca si-a iubit neamul si s-a jertfit pentru el, iar neamul a raspuns prin cinstire si evlavie. Acestui neam ai carui fii suntem noi, cei de astazi, el i-a transmis o mostenire nepretuita, sugerata chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastra sta apararea fiintei si neatarnarea tarii noastre!”. Aceasta mostenire o avem si noi de pastrat si de transmis mai departe nealterata: libertatea neamului si credinta ortodoxa.

“Aparator neinfricat al credintei si patriei strabune,
mare ctitor de lacasuri sfinte,
Stefane Voievod, roaga pe Hristos Dumnezeu,
sa ne izbaveasca din nevoi si din necazuri.”