Cateheza din 29 noiembrie 2009 - Despre ființa lui Dumnezeu

Cu ajutorul minții omenești și ale naturii înconjurătoare, noi știm că Dumnezeu există, dar nu știm ce este El, în Sine, în ființa Lui.
Există o deosebire între felul acesta de a-L cunoaște pe Dumnezeu și cel dat prin descoperirea dumnezeească. Felul cunoașterii existenței lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur și mai prețios, fiindcă această cunoaștere ne-o dă Dumnezeu însuși și mintea noastră nu se mai îndoiește. Apoi, pe când în Descoperirea dumnezeiască, cunoștința existentei lui Dumnezeu pleacă de la credință ca să ajungă la cunoaștere, în aflarea existenței lui Dumnezeu pe calea firii, spune Sfântul Vasile cel Mare, mintea pornește de la cunoaștere spre a ajunge la credință.
Zidirea întreagă, de la făpturile cele mai mici până la cele mai mari, de la cele înzestrate cu mai puțină pricepere până la cele mai înțelepte, de la începutul lumii până astăzi, mărturisește înțelepciunea, bunătatea și puterea Făcătorului. Sf. Scriptură ia creația întreagă ca mărturie a existenței lui Dumnezeu, când spune: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vesteste tăria" (Ps. 18, 1). Începând de la Sf. Irineu și până la Sf. Ioan Damaschin, toți Sf. Părinți și Scriitori bisericești dovedesc existența lui Dumnezeu pe baza legii naturale sau firești. Sf. Grigorie Teologul spune: «Dar cu mult mai înainte decât acestea (adică cerul, luna, stelele), mai presus decât ele și izvor al lor este ființa lui Dumnezeu, care întrece orice cuprindere și orice înțelegere... Și privirea și legea firii ne învață că Dumnezeu există și că El este cauza creatoare și susținătoare a lumii. Privirea ne învață că există Dumnezeu atunci când se așează pe cele văzute și bine fixate și care merg și care sunt, ca să zic așa, mișcate în chip nemișcat și sunt purtate. Iar legea naturală deduce din cele văzute și rânduite pe Autorul lor»
Cunoștința despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor de la început, zice Sf. Ioan Gură de Aur, dar păgânii, atribuind această cunoaștere lemnelor și pietrelor, au nedreptățit adevărul. Această cunoaștere rămâne însă neschimbată având slava ei nemișcată. Sf. Pavel zice: "Ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor" (Rom. 1, 19). Cunoașterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin așezarea făpturilor la mijloc, pentru ca și cel înțelept și cel fără minte, cunoscând cu privirea frumusețea celor văzute, de la ceea ce aa făcut Dumnezeu și se ridică până la El.
Noi oamenii, mai putem ști despre existența lui Dumnezeu și pe calea conștiinței, care, după creație, este al doilea învățător al omului, în ceea ce privește stiința noastră despre Dumnezeu. Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Ioan Damaschin spun că: cunoștința existenței lui Dumnezeu este pusă de El în chip firesc în toți oamenii. Sf. Grigorie Teologul observă că puterea din noi, înnăscută tuturor, prima lege lipită de noi, care ne duce spre Dumnezeu prin cele văzute, este rațiunea.
Noi cunoaștem existența lui Dumnezeu, deci pe două căi: cea a observării lucrurilor din jurul nostru, prin observarea firii naturale, și pe calea Descoperirii sau Revelației dumnezeiești supranaturale. Dumnezeu Și-a descoperit existența Sa proorocilor, S-a arătat prin Fiul Său Cel întrupat și Se va face cunoscut în împărăția cerurilor. «Duhul, zice Sf. Irineu, pregătește pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viața veșnică, pe care o capătă din faptul că vede pe Dumnezeu» (Sf. Irineu, Contra ereziilor) Cunoașterea mai presus de fire a lui Dumnezeu, pe care cei îmbunătățiți moral, ajunși pe cea mai înaltă treaptă a urcușului duhovnicesc după curățirea de patimi, o gustă anticipativ încă din această viață, constituie însăși viața veșnică pentru cei drepți în împărăția cerurilor (Ioan 17, 3).


FIINȚA LUI DUMNEZEU


Putem știi, noi oamenii, ceva despre ființa lui Dumnezeu?
Nu putem cunoaște ființa lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire. Ființa lui Dumnezeu este "ascunsul" tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea și cu care nu putem intra în legatură. Ea e mai presus de orice nume, cum spune Dionisie Pseudo-Areopagitul. Dar noi cunoaștem lucrările acelei ființe, care coboară la noi, cum zic Sf. Părinți. Toate numele ce le dăm lui Dumnezeu privesc aceste lucrări; înțelepciunea lui Dumnezeu, văzută în lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrări le mai numim și însușiri ale lui Dumnezeu. Pe baza acestor lucrări îi dăm lui Dumnezeu așa-numitele însușiri. În cunoașterea firească, aceste lucrări sau însușiri ale lui Dumnezeu le aflam prin analogie de la lucrările create; în cunoașterea mai presus de fire avem o vedere mai de-a dreptul a lor.

ÎNSUȘIRILE LUI DUMNEZEU

În Crez se întâlnește următorul articol: "Cred întru unul Dumnezeu".Acestea au fost puse în Simbolul Credinței pentru a risipi credința deșartă a păgânilor care susțineau ca sunt mai mulți dumnezei. Credința într-un singur Dumnezeu, sau monoteismul, e susținută de toți Părinții și Scriitorii bisericești care s-au ocupat de acest adevăr.


Care sunt însușirile lui Dumnezeu?

- Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: "Totuși, pentru noi este un singur Dumnezeu-Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El" (I Cor. 8, 6). Dumnezeu este unul singur pentru ca unul singur e universul pe care l-a facut, zicea Origen. Sf. Efrem zice: «Dacă nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu» Sf. Efrem Sirul, Cuvânt contra ereziilor
- Dumnezeu este Duh, cum o mărturisește Mântuitorul însuși femeii samarinence: "Duh este Dumnezeu, și cei ce 1 se închină trebuie să 1 se închine în duh și în adevăr" (Ioan 4, 24). «El e nematerial și netrupesc, spune Sf. Ioan Damaschin în Dogmatica.
- Dumnezeu e simplu, adică necompus, fiindcă e nematerial. Firea Sa e necompusă și duhovnicească. El nu admite nici un fel de adaos în Sine și nu are ceva mai mare, sau mai mic, în Sine.
- Dumnezeu e neschimbator, cum ne-o arată Sf. Iacov prin cuvintele: "Părintele luminilor, la Care nu e schimbare sau umbra de mutare" (1, 17).
- Dumnezeu este veșnic, cum ne încredințează cuvintele Apocalipsei: "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, Cel ce era, Cel ce este și Cel ce vine" (Apoc. 4, 8). El e înainte de timp, pentru ca timpul e de la El. Însușirea Lui veșnică e că El este veșnic. - Dumnezeu e necuprins, pentru că este nesfârșit și de nespus. Dumnezeu este nevăzut. Cuvântul se adresează către El în tăcere, simțul se tocește vrând să-L cerceteze, iar înțelegerea se închircește vrând să-L îmbrățiseze.
- Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: "De mă voi sui în cer, Tu acolo ești; de mă voi cobori în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și mă voi salășlui la marginile mării, și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta" (Ps. 138, 8-10). Fiind fără început și fără sfârșit, Dumnezeu este atotprezent, pentru că nu El e în altceva, dar toate sunt în El. El e pretutindeni și e în întregime pretutindeni.
- Dumnezeu e atotputernic, cum ne încredințează Sf. Evanghelie: " Cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu" (Luca 18, 27). Atotputernicia lui Dumnezeu o susțin toți Sf. Părinți, îndeosebi Aristide, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Durnnezeu e nevăzută și ascunde o mare pătrundere și simțire a Duhului.
- Dumnezeu e atoștiutor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel: "O, adâncul bogației și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecățile Lui și nepătrunse căile Lui!" (Rom. 11, 33). Știința lui Dumnezeu cunoaște toate deodată: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaște totul din veci; El știe înainte de facerea lumii ce se va întâmplă până în ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu S-a sfătuit cu nimeni despre noi, în momentul când am fost creați, pentru că El cunoștea rostul nostru înainte de facerea pământului și a veacurilor. (Sf. Chiril al Alexandriei, Teza despre Sf. și cea de o ființă Treime). Prin preștiința Sa, Dumnezeu nu ne obligă să facem cele viitoare. Dumnezeu știe toate câte se vor întâmpla prin libera voință a oamenilor, dar această preștiință nu nimicește liberul arbitru sau libera hotărâre. (Teodoret, Comentariu la Romani). Dumnezeu privește în inimi, știe toate și aude toate. (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4-5).

- Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: "Domnul iubește judecata și nu va părăsi pe cei cuviosi ai Săi; (aceștia) în veac vor fi păziți; iar cei fără-de-lege vor fi izgoniți și seminția celor necredincioși va fi stârpită" (Ps. 36, 28).
- Dumnezeu e bun, cum declară însuși Mântuitorul: "Nimeni nu este bun decât numai unul Dumnezeu" (Matei 19, 17).
- Dumnezeu e iubire, cum ne încredințează Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 si 16). - Dumnezeu este lumină (I Ioan 1, 5).
- Dumnezeu este desăvârșit, după cuvântul Mântuitorului: "Fiți dar desăvârșiți, precum Tatal vostru din ceruri desăvârșit este”. ( (Matei 5, 48). Dumnezeu e desăvârșit în toate, egal și asemenea cu Sine Sf. Irineu. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici nașterii, nici întâmplării. El nu Se micșorează, nici nu crește, ci e totdeauna acelasi. (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4-5; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 1, 5).
Sf. Scriptura vorbește despre mâna, ochii, urechile lui Dumnezeu ținând seama de firea limbii omenești, adică de felul ei de a-și arăta gândurile. Cuvintele de mai sus nu înfățișează organe trupești, asemenea celor omenești, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arată bunatatea și iubirea lui Dumnezeu, ochii și urechile arată atotștiinta Lui, iar mâinile, atotputernicia Lui. După cum chipul lui Dumnezeu nu poate fi zugrăvit în mintea noastră, tot așa nu poate fi vorba de organe trupești ale lui Dumnezeu, căci după cuvântul unui Părinte al Bisericii: «El aude fără urechi, vorbește fără gură, lucrează fără mâini, vede fără ochi» (Sf. Efrem Sirul, Cântece nisibiene, 3, 1 și Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, pp. 38-40).
Dumnezeu este peste tot locul; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este pentru că prezența Lui e mai vădită ființelor spirituale, și cerul închipuiește sfințenia; dacă se vorbește de prezența Lui deosebită în Biserică, este pentru ca mai ales în Biserică împărtășește El, prin Sf. Taine, harul Sau sfințitor.

FAMILIA CREŞTINĂ

Constituirea familiei prin însoţirea bărbatului cu femeia este o realitate fundamentală a vieţii individuale şi comunitare. Omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinţă ce se împlineşte şi se realizează pe sine în relaţie cu ceilalţi semeni, familia fiind – fără îndoială – spaţiul în care el este chemat să lucreze şi să se realizeze deplin în relaţia pe care o are cu o anumită persoană.
Dacă iubirea este -după cum ne învaţă Sf. Scriptură şi experienţa Bisericii- motivaţia, suportul şi finalitatea existenţei, atunci însoţirea bărbatului cu femeia în familie devine, cu adevărat, un fapt esenţial, iar problemele pe care le presupune sau care decurg din această însoţire trebuie să fie tratate cu foarte mare importanţă şi să facă parte din preocupările noastre.
Familia nu este singurul spaţiu unde se poate lucra taina cea mare a iubirii. Calea monahismului, de exemplu, nu este cu nimic mai prejos, dar familia este însă calea comună în care două persoane anume fac experienţa concretă a devenirii într-un singur trup prin iubire, beneficiind de darul atracţiei reciproce şi al bucuriei însoţirii, în sensul de a fi alături de persoana iubită o viaţă întreagă, precum şi de perspectiva extraordinară a naşterii de prunci, a participării nemijlocite la actul minunat al creaţiei.
Lumea contemporană trece printr-o mare criză spirituală şi morală care afectează profund, între altele, şi familia creştină. Aceasta este cu atât mai importantă astăzi, cu cât orice ierarhie a valorilor pare a fi răsturnată. Explozia materialelor pornografice, pansexualismul promovat de o industrie uriaşă, desacralizarea atentează în mod clar la sublimitarea însoţirii bărbatului cu femeia. Atît de mult s-a reuşit să se terfelească relaţia dintre bărbat şi femeie, încât cu multă greutate şi cu mare atenţie mai poate fi abordată sub toate aspectele ei, fără riscul de a provoca neînţelegeri, răstălmăciri sau de a fi considerat depăşit. Nu este de mirare că în mentalitatea multora dintre noi şi-a făcut loc identificarea relaţiei trupeşti dintre bărbat şi femeie cu păcatul; cea mai frecventă evaluare a acesteia, făcută în general de către media, constă în a o considera un rău necesar.
Iată de ce tema conferinţei din această sesiune: „Problema familiei creştine astăzi. Pastoraţia copiilor, a tinerilor şi a bătrânilor” ,deci a Bisericii în general, consider că este oportună şi binevenită.

CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA – UNA ŞI ACEEAŞI RĂDĂCINĂ ÎN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU PENTRU OM

Nu putem avea o imagine clară despre familia creştină şi importanţa ei, fără a avea o radiografie asupra căsătoriei. Ştim cu toţii că omul este cununa creaţiei şi că el în sine rămâne o mare taină, fapt care l-a determinat pe psalmistul David să se întrebe: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” (Ps.8,4-6)
Creat din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu,omul se descoperă pe sine în Hristos. În El, omul îşi găseşte răspunsul la întrebarea: Cine şi ce este el? În Hristos înţelegem că divinitatea este singura normă a existenţei noastre. Sf. Atanasie cel Mare spune că omul a primit prin creaţie chipul lui Dumnezeu: „Dumnezeu le-a dăruit oamenilor ceva mai mult, adică nu i-a creat pur şi simplu ca pe nişte animale necuvân-tătoare, ci i-a făcut după chipul Său, împărtăşindu-le ceva şi din puterea Sa, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului şi fiind cuvântători, să se poată menţine pururea în fericire, trăind în rai viaţa cea adevărată şi anume cea a sfinţilor. Fiinţa lor s-a corupt însă când s-au făcut răi. Atunci au căzut în afara vieţii din rai,în moarte şi stricăciune”. (Sf. Atanasie cel Mare, „Tratat despre Întruparea Cuvântului”, PSB, vol. XV Buc. 1987, pag. 92-93 )
Păcatul impune o nouă lege în existenţa omului: legea morţii. Moartea îl duce pe om spre ceea ce nu este: spre stricăciune, de care a fost eliberat prin iubirea lui Dumnezeu. Drumul de la moarte la o nouă viaţă nu-l poate face decât în Dumnezeu, în Hristos, în Care se reface umanitatea sa, destinată veşniciei. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu îl poate izbăvi de cercul strâmt al morţii sale. Condiţia acestei cunoaşteri este iubirea- unirea a două persoane în Hristos şi în Biserică.
Sf. Clement Romanul leagă venirea Împărăţiei lui Dumnezeu de unitatea persoa-nelor: „Fiind întrebat Însuşi Domnul când va veni Împărăţia, a spus <> . <<>> când spunem unii altora adevărul şi când în două trupuri locuieşte, fără făţărnicie, un singur suflet.<> însemnă că sufletul este partea dinăuntru, iar trupul partea dinafară; după cum trupul tău se vede, tot aşa să se vadă şi sufletul în faptele cele bune. <> vrea să spună că fratele, când vede o soră, să nu gândească la ea că e femeie, nici sora când vede un frate, să nu gândească de el ca de un bărbat. Când veţi face acestea, spune Domnul, va veni împără-ţia Domnului”. (Sf. Clement Romanul, „Epistola către Corinteni II” , cap. XII, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, Buc. 1995,p. 117-118)
Omul este creat de Dumnezeu ca persoană capabilă de a se împărtăşi şi de a împărtăşi iubirea. De aceea l-a făcut dintru început bărbat şi femeie (Mt. 19,4): „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1,27). De aceea căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Dumnezeu îl crează mai întâi pe Adam şi apoi pe Eva, ca o împlinire a vocaţiei iubirii şi unirii lor, cu şi în Dumnezeu. „ În Geneză, Dumnezeu motivează-după aducerea la existenţă a lui Adam-aducerea la existenţă a Evei cu temeiul că nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el (Fac.2,18). Scoaterea Evei din Adam înseamnă că ea a fost cuprinsă virtual în Adam , înainte de aducerea ei distinctă la existenţă, semn al unităţii lor, iar deosebirea lor complementară trupească şi sufletească îi face mai deplin „oameni”, pentru că „umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în completarea reciprocă.Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală”. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică”, vol.III, IBM, Buc. , 2003, p.188).
Clement Alexandrinul vorbeşte despre un har al căsătoriei în rai, dat de Dumne-zeu prin binecuvântare: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: <>” (Fac. 1,28) şi „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2,24). Cuvintele acestea rostite de Adam profetic, se vor împlini în viaţa oamenilor şi vor ajunge să fie desăvârşite în taina unirii lor în Hristos şi în Biserică: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. (Efes. 5,32)
Mântuitorul confirmă instituirea căsătoriei, dar face un ultim retuş asupra concepţiilor vetero-testamentare cu privire la căsătorie: adaugă o consideraţie specific eshatologică şi arată că dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu trece înaintea căsătoriei, astfel încât fecioria devine, pe lângă viaţa de familie, o stare tipic creştină în Împărăţia lui Dumnezeu: „Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni; şi sunt fameni care s-au făcut ei înşişi fameni, de dragul împărăţiei cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă”.(Mt. 19,12)
Sfântul apostol Pavel avea să afirme tranşant că icoana după care a fost creată şi la care trebuie să tindă căsătoria, şi prin ea familia, este tocmai nunta dintre Hristos şi Biserică, de aceea în toată literatura patristică teologia nunţii creştine s-a constituit pe textul din Epistola către Efeseni dar mai ales 5,25: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica Sa”.
Familia creştină îşi are una şi aceeaşi rădăcină cu căsătoria, ea avându-şi obârşia în dragostea mare a lui Dumnezeu pentru om.
Pr.prof. Ilie Moldovan în lucrarea sa „În Hristos şi în Biserică - Adevărul şi frumuseţea căsătoriei; Teologia iubirii” (Alba-Iulia,1996, p.183) spune despre familie, comentând textul de la Ioan 3,16 „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Lui Cel Unul Născut L-a dat ca tot cel ce crede să nu moară şi să aibă viaţă veşnică”, următorul lucru: „Cuvintele acestea ne oferă privilegiul de a vedea binecuvântarea lui Dumnezeu asupra familiei, ştiind că Dumnezeu Tatăl Şi-a dat Fiul în grija unei familii. Totodată aceleaşi cuvinte ne şi dau posibilitatea de a privi familia, în originea şi în esenţa ei, dinspre Dumnezeu spre om. E adevărat că Hristos Domnul nu S-a născut într-o familie, în sensul comun al acestui cuvânt, întrucât Maica Sa nu a fost soţia Dreptului Iosif, ci numai logodnica lui. În sânul familiei Hristos a crescut şi a fost ocrotit o mare parte a existenţei Sale. Afirmând despre Sine că a venit în lume ca să slujească, este firesc să constatăm, mai întâi de toate, că Mântuitorul a venit să slujească familiei sursa iubirii şi a naşterii de copii.”

Cateheza din 22 noiembrie 2009: Simbolul credinţei sau „Crezul”. Articolele simbolului de credinţă

După cum ştim cu toţii Simbolul de credinţă sau crezul este o mărturisire scurtă şi limpede a învăţăturii de credinţă creştină, structurată în câteva enunţuri prin care noi mărturisim practic principalele adevăruri ale credinţei noastre: existenţa unui singur Dumnezeu, care S-a descoperit ca având o singură fiinţă, subzistentă în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, caracteristicile specifice celor trei Persoane dumnezeieşti, existenţa Bisericii şi trăsăturile ei, existenţa unei Judecăţi obşteşti, a vieţii veşnice şi altele. Toate aceste adevăruri de credinţă pe care le avem astăzi în crez reies în mod limpede din paginile Sfintei Scripturi şi sunt afirmate în Tradiţia Bisericii noastre, prin urmare sunt adevăruri care au fost descoperite de Dumnezeu oamenilor. E important de spus că ele au fost împărtăşite de creştini încă de la începutul creştinismului şi au pătruns adânc în conştiinţa lor astfel încât nu mai erau doar o chestiune de ordin teoretic, ci au devenit chiar o chestiune de viaţă. Aşadar aceste adevăruri de credinţă nu au apărut în istorie dintr-o dată; ele au fost împărtăşite de creştini încă de la începutul creştinismului, dar nu au fost precizate, formulate în scris sub forma unor dogme, încă de la începutul Bisericii, pentru simplul motiv că la început nimeni nu contesta veridictatea lor, prin urmare nu s-a pus problema precizării adevăratei învăţături de credinţă în contrast cu învăţăturile false.
Circulau totuşi unele formule scurte de mărturisire a credinţei, numite simboluri; aproape fiecare Biserică din oraşele mari îşi avea propriul simbolul de credinţă. Astfel sunt cunoscute simbolurile din Alexandria Egiptului, Cezarea Palestinei şi altele, toate aceste simboluri având ca temă principală învăţătura despre Sfânta Treime şi mântuirea prin Hristos. Aceste simboluri de credinţă trebuiau cunoscute şi rostite de toţi cei care doreau să devină creştini, fiind întrebuinţate aşadar în special la Botez. Primul astfel de simbol de credinţă este cel apostolic, în care se spune: „Cred în Dumnezeu Tatăl, Atotputernic... şi în Iisus Hristos, unicul, Fiul Lui, Domnul nostru. Cred şi în Duhul Sfânt.” De asemenea, un alt simbol era cel atanasian, după numele Sfântului Atanasie cel Mare, acest simbol având următorul conţinut: „Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime şi Treimea în unime, nici confundând Persoanele, nici împărţind fiinţa. Alta este Persoana Tatălui, alta a Fiului şi a Sfântului Duh, egală în golire şi veşnică în majestate.” Pe lângă toate aceste simboluri, însăşi formula rostită la Botez, aceeaşi de la începutul Bisericii şi până acum: „Se botează robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” era tot o astfel de mărturisire de credinţă, care exista în Biserică încă din perioada ei timpurie.
Cu toate acestea nu exista încă o precizare clară a învăţăturii de credinţă sub forma unor sentinţe clare şi concise care să aibă caracter de dogmă, tocmai pentru faptul că la început nu a fost necesar acest lucru, nefiind nimeni care să conteste adevărul învăţăturii de credinţă şi în special acele adevăruri referitoare la Dumnezeu.
În timp însă au apărut unele moduri greşite de a-L mărturisi pe Dumnezeu, care nu erau în conformitate cu ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre Sine. Acest fapt i-a determinat pe ierarhi şi teologi în special, să încerce să precizeze adevărurile credinţei noastre şi mai ales să le apere de orice alterare. În acest sens ei şi-au pus în lucrare întreaga lor forţă spirituală pentru a înlătura orice obiecţie era adusă învăţăturii creştine, pentru a îndrepta greşelile de interpretare şi pentru a expune adevărata credinţă, în aşa fel încât ea să fie primită, însuşită şi valorificată de toţi cei care înţelegeau să adere şi să urmeze lui Iisus Hristos. Prin urmare ereziile, pe de o parte şi dorinţa de a păstra unitatea credinţei, pe de altă parte, au fost factorii care au determinat dezvoltarea, precizarea şi formularea adevărurilor de credinţă pe care noi le avem astăzi în crez.
Totul a început cu erezia lui Arie, un preot creştin din Alexandria Egiptului, care a trăit între anii 256-336 şi care nu înţelegea cum poate să subziste fiinţa lui Dumnezeu în cele trei Persoane dumnezeieşti: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Arie considera că Fiul a fost creat de fapt de Dumnezeu Tatăl din nimic, prin urmare nu are aceeaşi fiinţă cu Tatăl, fiind doar o creatură a Lui, supusă schimbării, mărginită, capabilă să păcătuiască, la fel ca orice creatură. Scopul creării Fiului a fost în viziunea lui Arie acela de a crea lumea. Prin urmare Fiul avea doar un rol de intermediar între Dumnezeu şi materie, aceasta din urmă fiind rea şi întinându-L pe Dumnezeu în cazul în care s-ar fi atins de ea în mod direct – idee împrumutată de Arie din gnosticism. Aşadar Fiul nu poate fi Dumnezeu după fiinţa lui, ci doar o simplă creatură. El are totuşi o dumnezeire datorită harului primit de la Dumnezeu Tatăl, însă după fiinţa Lui, Fiul nu poate fi considerat Dumnezeu, ci doar o creatură a lui Dumnezeu.
Aş face aici o paranteză pentru a vă spune că aceeaşi dificultate în înţelegerea misterului existenţei lui Dumnezeu o au de fapt şi musulmanii. Ei ne acuză pe noi de triteism, adorarea a trei dumnezei, neînţelegând faptul că Dumnezeu, aşa cum îl mărturisim noi creştinii, este unul singur, având o singură fiinţă care subzistă din veşnicie în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Sigur că este un adevăr care depăşeşte puterea noastră de înţelegere limitată şi care trebuie acceptat prin credinţă, întrucât este un adevăr descoperit de Dumnezeu în repetate rânduri, care are fundamente clare atât în Sfânta Scriptură cât şi în Sfânta Tradiţie. Şi musulmanii, la fel ca Arie nu înţeleg cum Iisus Hristos poate fi Dumnezeu. După părerea lor Iisus este doar o creatură a lui Dumnezeu, unul din profeţii care a vorbit despre Dumnezeu, dar nicidecum Dumnezeu. Această negare a dumnezeirii lui Iisus Hristos de către musulmani, i-a determinat pe unii teologi creştini contemporani apariţiei islamului, printre care îl amintesc pe Sfântul Ioan Damaschin, să considere această religie o formă de arianism, aşadar un creştinism denaturat de la ortodoxia lui. Dar această dificultate în înţelegerea misterului treimic nu o au doar musulmanii, ci şi unele denominaţiuni creştine, cum ar fi martorii lui Iehova, care la rândul lor, socotesc că Iisus Hristos nu poate fi Dumnezeu, ci doar un simplu om.
Revenind la Arie şi la erezia lui, trebuie spus că ea a generat foarte multe tulburări în Biserică întrucât a reuşit să se răspândească şi astfel periclita unitatea Bisericii. Astfel, împăratul de atunci, Constantin cel Mare, îi va convoca pe toţi episcopii Bisericii la un Sinod Ecumenic pentru a discuta această problemă apărută în sânul Bisericii şi a lua măsurile necesare împotriva lui Arie. Sinodul va avea loc la Niceea în anul 325 fiind cunoscut sub denumirea de primul Sinod Ecumenic. Cei 318 episcopi participanţi au condamnat învăţătura lui Arie ca fiind o erezie şi totodată au formulat învăţătura corectă, dreaptă, ortodoxă, despre Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru nu a fost însă deloc uşor întrucât era nevoie practic de crearea unei terminologii prin care să se exprime aceste adevăruri de credinţă. În fine, după mari încercări, episcopii participanţi la Sinodul I Ecumenic, pornind de la simbolurile de credinţă existente deja în Biserică, despre care am vorbit mai devreme, au reuşit să alcătuiască şapte articole prin care precizau învăţătura despre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul.
Încă de la începutul acestor articole se face precizarea clară că mărturism credinţa într-un singur Dumnezeu („Cred întru unul Dumnezeu”). Acest Dumnezeu este „Tatăl Atotţiitorul”, adică Cel care susţine întreaga existenţă, Cel care ne poartă de grijă tuturor, chiar dacă observăm sau nu acest lucru. Dumnezeu Tatăl mai este „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Prin aceasta este exprimat unul din predicatele lui Tatălui, anume acela de a fi Creatorul întregii lumi, atât cea văzută cât şi cea nevăzută. Predicatele, sunt numite în teologie acele însuşiri personale externe ale Persoanelor Sfintei Treimi, prin care Ele se disting între Ele. Deşi la lucrarea de creare a lumii a participat atât Tatăl cât şi Fiul şi Duhul Sfânt, totuşi Tatălui I se atribuie în mod deosebit această lucrare.
În continuare următoarele şase articole vorbesc despre Dumnezeu Fiul, care este acelaşi cu Iisus Hristos („Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”). În aceste articole accentul este pus îndeosebi asupra faptului că Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut”, prin urmare nu este o creatură, aşa cum susţinea Arie, pentru că nu este făcut. Faptul că Fiul are aceeaşi fiinţă dumnezeiască la fel ca Tatăl este exprimat prin sintagmele, „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, şi mai ales prin expresia „deofiinţă cu Tatăl” (în greacă omousios tou Patri, expresie care îi aparţine Sfântului Atanasie cel Mare). Modul în care Fiul are aceeaşi Fiinţă ca şi Tatăl este naşterea din veşnicie din Tatăl: „unul născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” spunem în crez, un lucru mai presus de înţelegerea noastră omenească limitată.
În continuare articolele vorbesc despre întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria şi despre întreaga Lui activitate pe pământ prin care a dobândit mântuirea noastră. Ni se spune că Iisus Hristos că El este Cel „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om. Arhanghelul Gavriil, explicându-i Fecioarei Maria modul în care Îl va zămisli pe Fiul lui Dumnezeu îi spunea: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). În continuare ne sunt amintite principalele evenimente din viaţa Mântuitorului, care au avut un rol esenţial în iconomia mântuirii noastre: „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vină să judece viii şi morţi a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. În acest ultim articol este mărturisită credinţa în Judecata obştească, ce va avea loc la Parusie, atunci când sufletele vor reintra în trupuri şi toţi oamenii care au murit până atunci vor învia, iar Fiul lui Dumnezeu va veni din nou pe pământ pentru ca să ne judece pe toţi. Această judecată, spre deosebire de cea particulară, în faţa căreia se înfăţişează sufletul imediat după moarte, va avea un caracter definitiv, pentru că împărăţia lui Dumnezeu, după cum zicem în crez „nu va avea sfârşit”, va fi veşnică, iar de această împărăţie se vor face părtaşi doar cei care au ştiut să-şi folosească cu înţelepciune acest timp scurt pe care l-au petrecut aici pe pământ.
Sinodul I Ecumenic a însemnat o victorie a Bisericii împotriva ereziei lui Arie, lucrurile au fost readuse pe făgaşul normal, însă această erezie nu a fost eradicată în totalitate, întrucât au mai rămas unii partizani ai învăţăturii ariene. Peste câteva decenii aceştia vor reînvia arianismul sub o nouă formă: dacă Arie nega dumnezeirea lui Hristos, un alt adept al teoriei sale, episcopul Macedonie, va nega de data aceasta dumnezeirea Duhului Sfânt, de unde şi numele învăţăturii sale: macedonianism sau pnevmatomahie (adică luptă împotriva Duhului Sfânt). Noul împărat bizantin, Teodosie cel Mare, vrând să restabilească liniştea şi ordinea în Biserică, va convoca, la fel ca predecesorul său, Constantin, un alt Sinod Ecumenic, de data aceasta la Constantinopol, în anul 381. La cel de-al doilea Sinod Ecumenic au participat 150 de episcopi, care au condamnat învăţătura lui Macedonie ca fiind o erezie şi au alcătuit 5 articole, care le completează pe celelalte 7, alcătuite la Sinodul de la Niceea. Prin cele 5 articole de la Constantinopol sinodalii au precizat învăţătura de credinţă corectă, ortodoxă, referitoare la Duhul Sfânt, precum şi învăţătura referitoare la Biserică, la Sfântul Botez şi la viaţa viitoare.
Primul din aceste 5 articole mărturiseşte faptul că Duhul Sfânt este „Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.” Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, întrucât El este „Domnul de viaţă Făcătorul” şi întrucât Lui I se cuvine aceeaşi cinstire ca şi Tatălui şi Fiului („Cel ce, împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit”). Modul în care Duhul are aceeaşi fiinţă cu Tatăl este purcederea din veşnicie din Tatăl, din nou un lucru care depăşeşte puterea noastră de înţelegere, la fel ca şi naşterea Fiului din veşnicie din Tatăl. Aşadar atât Tatăl, cât şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt Dumnezeu; este un singur Dumnezeu, Care are o singură fiinţă, prezentă întreagă şi deodată în toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceasta este dogma Sfintei Treimi!
Cel de-al doilea articol alcătuit la Sinodul II Ecumenic este o mărturisire a celor 4 însuşiri principale pe care le are Biserica: (cred) „întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Aşadar Biserica este una, pentru că unul este Capul ei Iisus Hristos şi unul este harul divin mântuitor revărsat în Biserică pentru sfinţirea noastră; este Sfântă, sfinţenia ei fiind dată Însuşi Capul ei, Iisus Hristos. Biserica este marele laborator de sfinţire a membrilor ei, adică noi toţi. Dacă n-ar fi sfântă, Biserica n-ar avea mijloacele şi puterea de a sfinţi. Apoi Biserica este sobornicească, sau universală pentru că ea este destinată tuturor popoarelor. Biserica este peste tot şi dintotdeauna. În fine, cea de-a patra calitate a Bisericii este aceea de a fi apostolească, adică fondată pe temelia Apostolilor. Aceasta este de fapt însuşirea care arată că Biserica adevărată este cea care a păstrat învăţătura lui Hristos aşa cum au comunicat-o Apostolii, care au fost martorii lui Iisus Hristos.
În următorul articol este mărturisită credinţa într-un singur Botez, care este de fapt poarta prin care intrăm în Biserică, devenim creştini, mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos – Biserica. Botezul este totodată şi cel prin care ni se iartă toate păcatele: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.”
Ultimele două articole de la Sinodul constantinopolitan mărturisesc credinţa în „învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Aici este reluată învăţătura despre Parusie, când vor învia morţii, după cum am mai spus, şi când fiecare vom primi plata în funcţie de modul cum am ştiut să trăim în această viaţă, existenţa noastră în fericire sau în chinuri, după acest moment al Judecăţii de Apoi, fiind una veşnică.
Iată dragii mei cum aceste două Sinoade Ecumenice, au ştiut să contopească simbolurile de credinţă existente până la ele într-unul singur, pe care desigur l-au întregit şi desăvarşit, dăruindu-l Bisericii creştine, ca pe o comoară preţioasă pentru totdeauna. Simbolul de credinţă Niceo-Constantinopolitan a fost recunoscut, întărit şi recomandat ca cea mai înaltă autoritate şi normă de credinţă în Biserică, de toate celelalte Sinoade ecumenice care au urmat. Este acelaşi simbol de credinţă pe care noi îl avem astăzi în Biserică şi pe care îl rostim la fiecare Sfântă Liturghie, fără nici o adăugire sau omisiune!
Mărturisirea propriei credinţe a fost şi este un lucru extrem de important. Este un act de preamărire a lui Dumnezeu, dar şi o asumare a statului de adept al credinţei tale, o legitimare a faptului că eşti creştin, în cazul nostru. Ceea ce este trist este faptul că dacă în trecut mărturisirea propriei credinţe însemna un act de curaj, majoritatea, dacă nu chiar toţi mucenicii şi mărturisitorii creştini pe care îi cunoaştem, au murit, unii dintre ei în chinuri groaznice, inimaginabile, tocmai pentru faptul că au avut curajul să-şi mărturisească credinţa atunci când li s-a cerut, au avut curajul să nu se eschiveze cu laşitate sau să se lepede de credinţa lor, aşadar dacă atunci a-ţi mărturisi propria credinţă însemna un act de curaj, acum când nu suntem persecutaţi dacă ni s-ar cere să ne mărturisim credinţa, din păcate cred că mulţi dintre noi nu am putea să facem acest lucru pentru simplul fapt că nici măcar nu ştim crezul pe dinafară, nu ştim practic definirea adevărurilor în care credem, ceea ce este foarte de trist şi poate chiar un păcat.
De aceea vă îndemn în încheiere să încercaţi să învăţaţi crezul. Este foarte important acest lucru. Cum reuşim să-l învăţăm pe de rost? Foarte simplu: adăugându-l la rugăciunile noastre zilnice şi veţi vedea că dacă în fiecare zi îl citim, o să ajungem ca după câteva zile să-l ştim pe de rost.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să avem întotdeauna puterea de a-L mărturisi aşa cum se cuvine, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, astfel încât întreaga noastră viaţă să fie de fapt o trăire a credinţei noastre. Amin.

Textele colindelor

Textele colindelor pe care le-am pregatit impreuna cu copiii, la repetitia de Duminica, 22 noiembrie, sunt urmatoarele:

Domn, Domn, să-nălţăm
Refren: Domn, Domn, să-nălţăm
Domn, Domn, să-nălţăm

Am plecat să colindăm
Domn, Domn, să-nălţăm
Când boierii nu-s acasă
Domn, Domn, să-nălţăm
Când boierii nu-s acasă
Domn, Domn, să-nălţăm

Refren:

C-au plecat la vânătoare
Domn, Domn, să-nălţăm
Să vâneze căprioare
Domn, Domn, să-nălţăm
Să vâneze căprioare
Domn, Domn, să-nălţăm

Refren:

Căprioare n-au vânat
Domn, Domn, să-nălţăm
C-au vânat un iepuraş,
Domn, Domn, să-nălţăm
C-au vânat un iepuraş,
Domn, Domn, să-nălţăm

Refren:

Să facă din blana lui,
Domn, Domn, să-nălţăm
Veşmânt frumos Domnului,
Domn, Domn, să-nălţăm
Veşmânt frumos Domnului,
Domn, Domn, să-nălţăm
Refren:

Steaua sus răsare
Steaua sus răsare,
Ca o taină mare,
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Şi lumii vesteşte

Că astăzi Curata,
Preanevinovata,
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia,
Naşte pe Mesia

Magii cum zăriră
Steaua şi porniră,
Mergând după rază
Pe Hristos să-L vază
Pe Hristos să-L vază

Şi dacă porniră
Îndată-L găsiră
La Dânsul intrară
Şi se închinară
Şi se închinară

Cu daruri gătite
Lui Hristos menite
Luând fiecare
Bucurie mare
Bucurie mare

Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe
Pân-la bătrâneţe
Pân-la bătrâneţe

La Vifleem colo-n jos
La Vifleem colo-n jos
Cerul arde luminos
Preacurata naşte astăzi pe Hristos

Naşte-n ieslea boilor
Pe-mpăratul tuturor
Preacurata stă şi plânge-ncetişor

N-are scutec de-nfăşat
Nici hăinuţe de-mbrăcat
Preacurata pentru pruncul de-mpărat

Nu mai plânge Maica mea,
Scutecele noi ţi-om da,
Preacurata Pruncul Sfânt de-i înfăşa

La Vifleem colo-n jos

Sus, la poarta Raiului
Sus, la poarta Raiului,
Poarta Raiului,
Paşte turma Tatălui,
Turma Tatălui

Refren:Linu-i lin şi iarăşi lin,
Bate vântul frunza lin,
Lin şi iarăşi lin

Dar la turmă cine sta,
Cine, cine sta
Sta chiar Maica Precista

Refren:

Lângă ea un legănel
Da, un legănel
Cu un copilaş în el
Copilaş în el

Refren:

Copilaşul când plângea,
Puiul când plângea,
Maica Sfântă-L legăna
Maica-L legăna

Refren:

Copilaşul când dormea,
Puiul când dormea,
Maica Sfântă lin cânta
Maica lin cânta

Refren: (de două ori)

Astăzi S-a născut Hristos
Astăzi S-a născut Hristos
Mesia, chip luminos
Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi

Mititel înfăşeţel
În scutec de bumbăcel
Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi

Vântul bate, nu-L răzbate
Neaua ninge, nu-L atinge
Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi

Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie
Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi

Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi

Aceste texte se gasesc si la biserica, listate. Cei care doresc, pot sa le procure de acolo.

Anunţ important

Sâmbătă, 28 noiembrie, începând cu orele 19,00, vom organiza repetiţii de colinde cu copiii din parohie. Toţi copiii care doresc să înveţe colinde pentru a cânta la Sfânta Liturghie sunt invitaţi să participe la această întâlnire.

Vă aşteptăm cu drag!

Genealogia terorii. Monahii şi Securitatea




Pentru un cititor obişnuit, textul Decretului 410/1959 nu spune prea multe. În cuprinsul său erau „doar“ două prevederi care completau cele scrise în Decretul 177/1948 privind regimul general al cultelor din Republica Populară Română. Prima prevedere statua că în monahism pot intra doar acele persoane care au studii teologice. Al doilea punct preciza că, prin excepţie, mai pot intra în monahism şi persoane fără studii teologice, dacă îndeplinesc următoarele criterii de vârstă: bărbaţii să aibă peste 55 de ani, iar femeile peste 50 de ani. În plus, nici unul dintre aceştia să nu aibă obligaţii familiale. Cum s-a ajuns la adoptarea acestor măsuri şi cum a fost posibil ca acestea să aibă efecte devastatoare asupra vieţii monahale din România, vom încerca să explicăm în cele ce urmează.
Cultele şi viaţa religioasă din România au intrat în atenţia forţelor comuniste doritoare să-şi impună dictatura imediat după evenimentele din august 1944. Conştient de vitalitatea vieţii religioase din ţara noastră şi de forţa unora dintre culte, partidul comunist şi-a pregătit un plan bine pus la punct de separare a cultelor de restul societăţii şi de încadrare şi „neutralizare“ a acestora în cadrul noii orânduiri. Tot cadrul legislativ care privea cultele, creat în anul 1948, după preluarea deplină a puterii de către comunişti şi aliaţii lor, avea scopul nemărturisit de a păstra aparenţele unei libertăţi religioase, în spatele căreia să se poată desfăşura o acţiune de vidare treptată a cultelor de vitalitatea lor spirituală şi de transformare a lor în simple manechine propagandistice, bune de expus în vitrină pentru curioşi.
Cum în acel moment comuniştii aveau de luptat cu mulţi inamici, mult mai imediaţi (luptătorii din rezistenţa armată, membrii partidelor istorice, elita militară etc.), şi cum nici o lege nu poate prevedea precis toate consecinţele care derivă din aplicarea ei, pe moment nu s-a observat cum unii reprezentanţi ai cultelor au ştiut să valorifice toate scăpările Decretului 177 pentru a obţine maximum de avantaje pentru propria biserică.

Patriarhul Justinian şi monahismul

Din această perspectivă, patriarhul Justinian s-a dovedit a avea o intuiţie extraordinară. Lipsit de iluzii, deosebit de pragmatic, PF Justinian a înţeles repede că regimul comunist este pregătit să rămână la putere timp îndelungat, iar ajutorul occidental pentru România urmează a se rezuma doar la acţiuni propagandistice lipsite de consistenţă. Din acest motiv, el a acceptat jocul impus de regimul comunist, însă cu scopul de a-l influenţa şi deturna. Patriarhul s-a folosit în atingerea scopurilor sale de diversele portiţe legislative, de o anumită prudenţă a comuniştilor în chestiunile religioase, cauzată de dorinţa acestora de a nu genera conflicte inutile într-un domeniu adesea de necontrolat, dar şi printr-o interpretare originală a discursului ideologic comunist.
Concret, în cazul monahismului, patriarhul s-a folosit de obsedanta temă comunistă a omului activ, „productiv“, pentru a-i asigura pe noii lideri ai României că vieţuitorii din mănăstiri nu vor mai fi personajele inactive, reflexive, inutile societăţii, pe care propaganda comunistă le denunţa în mod obsesiv, ci persoane care se încadrează disciplinat „în câmpul muncii“. Astfel, au fost înfiinţate celebrele ateliere din mănăstiri, care au fost denunţate de neştiutori sau răuvoitori drept o distrugere a monahismului ortodox. De fapt, dincolo de poleiala discursului oficial, patriarhul Justinian punea în aplicare planuri interbelice de reorganizare a monahismului, care prevedeau o îmbinare a rugăciunii cu munca, aceasta urmând a fi mai bine organizată. De altfel, oricine citeşte regulamentul vieţii monahale elaborat în vremea patriarhului Justinian poate observa primatul rugăciunii, al spiritualităţii, în viaţa mănăstirilor din România.
Pe de altă parte, crearea acestor ateliere a fost o necesitate pragmatică, deoarece mănăstirile fuseseră văduvite de majoritatea resurselor de subzistenţă. Prin limitarea resurselor mănăstirilor, regimul comunist spera ca o parte importantă din călugări să renunţe la viaţa monahală. Însă, printr-o politică economică bine chibzuită, patriarhul Justinian nu numai că a menţinut pe toţi monahii în mănăstiri, dar, din contră, numărul acestora a crescut considerabil, de la aproximativ 4.000 de vieţuitori în 1938, la peste 6.000 în 1958.
Stilul comunist de a discuta toate chestiunile în alb sau negru i-a făcut în acei ani pe mulţi dintre români să-şi pună problema sensului existenţei proprii în termeni radicali. Pentru cei iubitori de Dumnezeu şi pentru care lumea propusă de comunişti nu avea nici un sens, calea mănăstirii a devenit singura acceptabilă. Prin clivajele propuse, comunismul i-a făcut pe mulţi „căldicei“ să meargă până la capăt. Cei care intră în monahism după 1948 sunt în majoritatea lor persoane cu vocaţie, care nu caută doar un refugiu de moment. Foarte mulţi dintre aceştia sunt intelectuali de calibru, care dau o nouă strălucire monahismului românesc.
La această ridicare intelectuală a monahismului românesc a contribuit din plin patriarhul Justinian, prin grija sa ca toţi monahii să devină ştiutori de carte şi să urmeze şcoli cât mai înalte. Acest lucru se încadra în vastul program educaţional al patriarhului, prin care urmărea formarea unui cler şi cin monahal capabil să facă faţă oricăror presiuni propagandistice din partea regimului şi care să ţină credincioşii aproape de biserică.
Toată această dezvoltare remarcabilă a fost posibilă şi datorită focalizării regimului pe alte chestiuni, considerate prioritare. În momentul când toate celelelate structuri ale „lumii vechi“ au fost distruse, comuniştii se trezesc cu o biserică ortodoxă plină de vitalitate, către care se îndreaptă privirile majorităţii celor care nu acceptă ideologia atee.

Monahismul intră în colimator

În mod evident, mănăstirile nu au scăpat vreun moment de vigilenţa organelor de represiune comuniste (Securitatea). Însă, modul în care acestea au fost privite a variat de-a lungul timpului. Iniţial, problema mănăstirilor a fost legată de cea a mişcării de rezistenţă armată anticomunistă. Multe schituri izolate au devenit locuri de refugiu pentru grupările armate din munţi, iar unii monahi au sprijinit moral sau cu alimente şi haine pe aceşti luptători. De aceea, primele arestări din rândurile monahilor au fost justificate prin implicarea acestora în asemena acţiuni de sprijin. Unele au avut o bază reală, însă multe arestări s-au produs din cauza strategiei Securităţii de a aresta mai mulţi pentru a fi sigură că a prins şi pe cel vinovat. Tot în acestă perioadă se fac primele planuri de desfiinţare a unor schituri şi mănăstiri, însă scopul nu era unul deschis antireligios, ci parte a tacticii de luptă împotriva grupărilor din munţi, majoritatea acestor lăcaşe aflându-se în zone greu accesibile care nu puteau fi controlate de trupele de Securitate.
Cu totul altfel se pune problema începând din 1955. Cu puţin timp înainte, în URSS fusese declanşat un nou val de persecuţii religioase, al cărui scop era transformarea Uniunii Sovietice într-un stat pe deplin ateu până în anul 1967, când se aniversau 50 de ani de la declanşarea Revoluţiei bolşevice. „Ascuţirea“ conflictului ideologic dintre materialismul dialectic şi religie a avut ecouri certe şi în România, unde ideologii locali intensifică campaniile ateiste care până atunci nu avuseseră amploarea celor din alte ţări ale blocului sovietic. Pe de altă parte, în acest an se consumă evenimentele legate de Mănăstirea Vladimireşti din judeţul Galaţi.
Nu toţi cei din Biserică erau de acord cu tactica prudentă a patriarhului Justinian, cerând o denunţare deschisă a diverselor şicane pe care regimul le făcea Bisericii şi libertăţii de credinţă. Cea mai radicală opinie în această privinţă a avut-o episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Inspiraţi de ideile acestuia, cei de la Mănăstirea Vladimireşti au început să vorbească deschis despre limitarea libertăţii religioase în România comunistă. Evident că acest lucru nu a convenit deloc regimului, care a făcut presiuni asupra patriarhului, ca să rezolve problema. PF Justinian, pe de o parte a amânat cât a putut orice măsură de pedepsire a celor din mănăstire însă, pe de altă parte, a căutat pe toate căile să-i convingă că o asemenea cale, în contextul istoric de atunci, aduce mai multe prejudicii Bisericii. În cele din urmă, puterea politică, nerăbdătoare, ia problema în propriile mâini şi arestează, într-o primă fază, pe cei consideraţi principali vinovaţi, iar, mai târziu, tot soborul.
Acest eveniment a avut drept consecinţă lucrul de care se temea cel mai mult patriarhul: focalizarea atenţiei regimului asupra Bisericii în general şi a monahismului în special. Din acest moment, regimul nu mai consideră că problemele monahismului sunt doar câţiva monahi izolaţi, ci există o problemă sistemică care trebuie rezolvată structural. Din 1955 datează primele proiecte de stopare a dezvoltării monahismului prin mijloace economice (falimentarea atelierelor mănăstireşti), administrative (limitarea posibilităţilor de intrare în monahism), represive (urmărirea şi arestarea monahilor cu activitate ostilă regimului) şi propaganda împotriva religiei şi a vieţii monahale. Patriarhul a trebuit să facă uz de toată influenţa lui pentru a închide „problema monahală“ doar la nivelul Mănăstirii Vladimireşti şi, pentru moment, părea că a reuşit. Însă un eveniment extern a bulversat din nou fragilul echilibru stabilit între Stat şi Biserică: Revoluţia maghiară.

Revoluţia maghiară şi noul val de persecuţii în România

Revoluţia maghiară din 1956 a avut un impact semnificativ şi în România. Liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost deosebit de preocupat să identifice cauzele declanşării acestei ample mişcări şi să verifice dacă aceste condiţii nu existau şi în România. Una din aceste cauze a fost considerată existenţa grupurilor de intelectuali, care prin atitudinea lor de respingere a ideologiei comuniste au aglutinat nemulţumirile maselor. Nu întâmplător, din al doilea val generalizat de represiune care începe în România în 1958 fac parte foarte multe grupuri „intelectuale“. Ceea ce este interesant în cazul românesc este alianţa intelectuali-oameni ai Bisericii, pe care Securitatea o stabileşte.
Această legătură este cauzată în special de arestarea, în iunie 1958, a celebrului lot „Rugul Aprins“. În esenţă, lucrurile au pornit de la un articol publicat în Franţa de Olivier Clément, în care erau consemnate discuţiile avute cu un tânăr monah român plecat cu o bursă de studii în India, Andrei Scrima. Fascinat de cele istorisite de Scrima, care vorbea de vitalitatea vieţii spirituale a Bisericii Ortodoxe Române sub comunism, de renaşterea isihastă şi filocalică pe care o cunoştea monahismul românesc, Clément a considerat că aceste lucruri merită să fie cunoscute de mai multă lume, fără a bănui ce consecinţe poate avea gestul său într-o ţară cum era România atunci.
Articolul a ajuns în România, cei din Biserică nu i-au dat mare importanţă, nu şi Securitatea, care reia problema „periculozităţii“ monahismului românesc, privit ca o mare conspiraţie „intelectualistă“, patronată de însuşi patriarhul Justinian. Arestarea celor din lotul „Rugul Aprins“, mulţi colaboratori apropiaţi ai patriarhului, s-a dorit un „şah“ la patriarh, căruia i s-a pus în faţă un plan al cărui ţel final era distrugerea monahismului. Ipocriţi, comuniştii doreau ca acest plan să fie realizat chiar de Biserică. Patriarhul Justinian a refuzat un asemenea plan şi s-a arătat gata să suporte consecinţele. În acelaşi timp, a încercat, cu aceeaşi diplomaţie, să rezolve criza.

Primele scoateri forţate din monahism

În decembrie 1958, în cadrul unei şedinţe a Sfântului Sinod, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor, a anunţat că autorităţile Statului au cunoştinţă de faptul că în rândurile monahilor există numeroase „elemente“ ostile regimului, cu trecut penal, imorale sau minori care nu au ce căuta în mănăstire, cerând Sinodului scoaterea acestora din mănăstiri. În mod ipocrit, specific regimului comunist, se spunea că gestul Statului este unul care are menirea de a sprijini Biserica Ortodoxă pentru a consolida un monahism autentic. Sf. Sinod a răspuns diplomatic, acceptând posibilitatea existenţei unor astfel de „elemente“, dar care urmau să fie scoase din monahism doar prin verificări proprii ale Bisericii.
În schimb, în martie 1959, autorităţile aduceau înaintea ierarhiei o listă fantasmagorică, pe baza căreia ar fi urmat să fie scoşi monahii din mănăstiri. Trebuie spus că procesul de evacuare din mănăstiri deja începuse, deşi episcopii nu-şi dăduseră acordul sau nici nu ştiau de acţiunile autorităţilor. În paralel cu aceste măsuri abuzive, comenzile Statului către cooperativele mănăstireşti au fost sistate, crezând că foamea îi va obliga pe monahi să-şi părăsească vetrele de sihăstrie şi vor alege ofertele „tentante“ din lumea laică, cu care-i momeau propagandiştii comunişti.Efectele au fost însă minime, iar majoritatea ierarhilor, în frunte cu patriarhul Justinian, s-au opus acestor abuzuri, cerând ca o eventuală scoatere din mănăstiri să aibă loc numai după o cercetare făcută de oamenii Bisericii.

Adoptarea decretului

Aceste tergiversări şi pertractări au adus la disperare regimul, care dorea o rezolvare grabnică a problemei monahale. Din acest motiv, văzând că nu se pot ascunde în spatele ierarhiei, liderii comunişti s-au folosit de mijloacele legislative, modificând, prin Decretul 410, o serie de prevederi din decretul 177/1948. Inspirat din legislaţia lui Cuza, Decretul 410 era menit să dea o lovitură de moarte monahismului ortodox prin aplicare retroactivă. Motivul era foarte simplu: cu toate eforturile patriarhului Justinian, din cei 6.000 de monahi, doar puţini aveau seminarul monahal sau studii teologice superioare, aşa cum cereau autorităţile drept condiţie pentru a rămâne în mănăstire. Efectul era pervers, deoarece majoritatea celor tineri urmau să plece, baza economică a mănăstirilor se distrugea, mai rămânând doar unii bătrâni care nu se mai puteau întreţine singuri.
Decretul 410 fiind corecţia unei legi organice, Statul nu mai avea nevoie de Biserică pentru a acţiona. Însă, şi în noua situaţie au existat ierarhi care au căutat să stopeze efectele acestuia. Cel puţin patriarhul Justinian a interpretat într-o manieră proprie prevederea referitoare la studiile teologice, menţinând în mănăstiri pe toţi cei care reuşiseră să facă o şcoală monahală de doi ani.

Efecte şi urmări

Aplicarea prevederilor Decretului 410 a durat mai mulţi ani. În 1963, când problema monahală a fost rezolvată, autorităţile estimau că au mai rămas în mănăstiri doar 2.000 de monahi. Ceea ce s-a spus mai puţin a fost faptul că procesul de revenire a început imediat după aplicarea decretului. Biserica a folosit orice oportunitate pentru a-i reintegra pe cei alungaţi din mănăstiri, majoritatea covârşitoare a lor păstrându-şi şi în lume stilul de viaţă monahal. Acest lucru contrazice flagrant afirmaţiile regimului comunist privind „oportunismul“, „decadenţa“ şi „ignoranţa“ celor care apucaseră calea mănăstirii şi demonstrează vitalitatea, autenticitatea şi bazele sănătoase ale monahismului ortodox din acei ani.
Unii dintre monahii scoşi au continuat să îmbrace rasa monahală şi după plecarea din mănăstiri. Pe aceştia regimul comunist a avut grijă să-i bage în închisoare. Alţii însă au trăit decenii în „călugărie albă“, păstrând vie flacăra credinţei. Corespondenţa lor, interceptată de Securitate, plină de aluzii duhovniceşti, era calificată drept „mistică“ de organele represive, asta însemnând în opinia lor că respectivii ar suferi de probleme psihice. De aceea, periodic, mulţi dintre monahii alungaţi din mănăstiri erau chemaţi la examene psihiatrice, unde se constata cu surprindere că sunt perfect sănătoşi. Regimul însă nu avea încredere în aceşti foşti reprezentanţi ai „armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor“ şi încerca să le facă viaţa un coşmar. Credinţa în Dumnezeu a învins însă toate obstacolele, iar cuvântul Lui s-a răspândit, prin aceşti „călugări albi“, în lume. (dr. George ENACHE, „Ziarul Lumina“, Vineri, 20 Noiembrie 2009)

21 noiembrie - trei ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

Pr. Gheorghe Calciu - Dumitreasa (n. 1927), fost detinut politic intre anii 1948 - 1964 si intre 1979 si 1984, a absolvit Facultatea de Filologie si Facultatea de Teologie Ortodoxa, după ce a fost eliberat.

A fost profesor la Seminarul Ortodox din Bucuresti in anii '70 si slujitor al Biserica seminarului. In Postul Mare al anului 1979 a rostit sapte predici, numite cuvinte catre tineri, prin care a criticat regimul comunist si in special daramarea bisericilor din Bucuresti. A fost din nou arestat si inchis.

Eliberat din inchisoare la presiunile internationale, determinate in principal de Comitetul pentru Apararea Parintelui Calciu, prezidat de Mircea Eliade, si de Comitetul Intelectuali pentru Europa Libera, prezidat de Eugen Ionescu, dar si de interventiile unor lideri Margaret Thacher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. In 1984 a fost silit sa emigreze in SUA, care ii acordasera cetatenia de onoare.

Parintele Gh. Calciu a slujit la Biserica Ortodoxă Română "Sfânta Cruce" din Alexandria, Washington D.C. Este fondator al Romfest - Întrunirea Românilor de Pretutindeni si presedinte al Consiliului International . In aceasta calitate a luptat contra comunismului, organizind o parte a exilului romanesc. Din anul 2002, a fost presedinte de onoare al Asociatiei Rost - editor al revistei omonime.

Autor al volumelor:

* Şapte cuvinte către tineri (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996)
* Christ is calling you. A course in catacomb pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997)
* Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998)
* Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii (Ed. Nemira, Bucureşti, 2001)
* Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; reed. 2007).
* Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări (Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)
* Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora (Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

Linkuri :

http://calciudumitreasa.gid-romania.com/Biografie.asp

http://parintelecalciu.wordpress.com/

http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article73

http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/453/Viata-si-marturisirea-Pr-Gheorghe-Calciu-Dumitreasa

Interviu la postul tv N24 în 2005

Răspuns către Adrian C : Învăţătura despre suflet în cărţile Vechiului Testament

Dragă Adrian C.


Între Noul Testament și Vechiul Testament nu există nici o contradicție. Între cele două există o adevărată completare. Vechiul Testament vorbește pe lângă istoria poporului evreu, despre ce va face Dumnezeu, nu numai cu acest popor, ci cu toti oamenii. V.T. vorbește despre venirea Fiului lui Dumnezeu, Care Va veni pentru mântuirea noastră a tuturor. Dacă vei deschide la Isaia cap.53 o să vezi efectiv că, acest profet vorbește despre patimile și suferințele lui Mesia ca și când ar fi acolo, deși el a trăit cu multe sute de ani înainte. Un Sf. Părinte spunea că Noul Testament se "ascunde" în cel Vechi iar cel Vechi în cel Nou.

Din această cauză, din punct de vedere ortodox, Vechiul Testament este foarte important ca și valoare, ca unul care a depozitat în el Descoperirea sau Revelația pe care Dumnezeu a făcut-o neamului omenesc, de la crearea lumii și până la venirea Fiului Său: Mântuitorul Iisus Hristos. Vechiul Testament se găsește însă în umbra celui Nou. Este și firesc să fie așa. În Vechiul Testament, Dumnezeu a vorbit oamenilor prin intermediari, cum sunt de ex. profeții, dar în Noul Testament Dumnezeu ne vorbește direct, față către față, prin Dumnezeu Fiul, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Este o diferență!
Vechiul Testament conține anumite prescripții și legi pe care Hristos le-a desăvârșit, le-a întregit, le-a adâncit. Să ne gândim numai la ceea ce se cunoaște prin "legea talionului", "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte" lege normativă în stabilirea relațiilor sociale din aceea vreme și la ceea ce a lăsat Hristos, ca fiind obligatoriu de urma: legea iubirii vrășmașilor. Hristos fiind Dumnezeu, ne-a dat legi dumnezeești, clare de urmat. Prin Descoperirea cuprinsă în Noul Testament îl vputem vedea pe Dumnezeu așa cum este El, plin de iubire, plin de răbdare, capabil de o așa mare dragoste pentru toți oamenii, incusiv pentru fiecare dintre noi, eu și tu, încât transformă personalitățile noastre.Îl vedem pe Dumnezeu ca pe Unul Care ne ajută să împlinim aceste legi. El spunea că fără ajutorul Lui, nu putem face nimic. Ajungem și noi să spunem ca și Apostolul Pavel, că nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Astfel se justifică de ce, scopul vieții noastre până la urmă este mântuirea și fericirea veșnică. Dacă V.T. prefigura de ex. învierea, Hristos ne-a dat-o ca și certitudine prin Învierea Sa, făcându-Se în acest mod pârga, siguranța, învierii noastre din morți.

Poate ți-ai dat seama, din ceea ce am încercat să-ți scriu, că din punct de vedere ortodox V.T. este privit ca o prefigurare a N.T., având din acest punct de vedere valoarea și importanță lui. El este împlinit de cel Nou. Pentru noi ortodocșii, importante sunt amândouă, dar de "capetenie" este cel Nou.

Anexez un articol foarte interesant privind învățătura despre suflet în V.T.

Conceptia evreilor despre om este total deosebita de a celorlalte popoare vecine cu care, adeseori ei au venit in contact. Aceasta se datoreste faptului ca la ei a existat ideea despre un singur Dumnezeu, "facator al cerului si al pamantului".
Despre om, Moise ne istoriseste in Geneza, ca a fost creat de Dumnezeu la sfarsitul intregii creatii, din "pulberea pamantului" (Gen. II, 7), ca fiinta vie, purtatoare a acelui suflu de viata pe care l-a primit de la Iahve. Din cele doua relatari biblice (Gen. I, 26 ; II, 7), in care Moise vorbeste despre crearea omului "reiese ca omul este compus in fiinta lui din doua elemente, unul material - pulberea pamantului -, si altul de natura spirituala, acel suflu de viata, prin care omul devine fiinta vie". Crearea omului, respectiv a intregii omeniri, reprezentata in perechea biblica "om si femeie", este o culme a creatiei divine. Daca celelalte fiinte si lucruri au intrat in existenta printr-un simplu imperativ divin: "sa fie", despre om citim in Biblie ca a fost creat printr-o participare speciala a lui Iahve, care a zis: "Sa facem pe om dupa chipul si asemănarea noastra"Cine este aceasta fiinta - se intreaba Sfântul Ioan de Aur -, care pare ca impune Creatorului atata prudenta? Nu trebuie sa ne miram - adauga acelasi Sfant Parinte - caci omul depaseste in demnitate toate creaturile vizibile, care n-au fost create decat pentru el". Omul este prin urmare centrul in jurul caruia Dumnezeu randuieste creatia Sa, caci lui ii da in stapanire tot ceea ce a creat mai inainte (Gen. M, 28-30).
Importanta ultimei creaturi, "omul", rezida nu numai in aceea ca, la crearea ei, Dumnezeu a participat intr-un mod special fata de celelalte creaturi, dar si in faptul ca omul "este culmea acestei piramide cosmologice". Nici o creatura din lumea vazuta "nu a ajuns pana la Dumnezeu, n-a putut sa intre in legatura cu El", cum a facut-o omul, pentru ca lumai el "este creat in natura sa spirituala, imprimand celei mai perfecte creaturi vazute acel element spiritual, care sa-l faca stapanul tuturor creaturilor vizibile si sa-l ridice la o treapta mai inalta in care este obligat sa laude si sa preamareasca pe Creator, si sa caute sa ajunga a asemanarea cu El, prin dezvoltarea tuturor facultatilor sale spirituale".
Conceptia crestina potrivit careia omul este creat din doua elemente )ine distincte unul de celalalt, precum si aceea a dainuirii elementului spiritual din fiinta lui dupa moartea fizica, a existat si la alte popoare antice contemporane evreilor din epoca la care ne referim. Aceasta este de altfel explicatia construirii faimoaselor piramide si a renumitelor mumii egiptene, caci egiptenii aveau credinta in nemurirea sufletului, chiar daca in viziunea lor "sufletul omului n-ar fi avut unitatea si personalitatea pe care noi obisnuit sa le atribuim sufletelor nemuritoare" . Ei isi imaginau sufletul ca fiind impartit intr-o multime de suflete, care erau de fapt doar niste infatisari ori subdiviziuni ale aceleiasi activitati spirituale. Fiecare din aceste aspecte ale sufletului poarta cate un nume; "bai, karan, sau akh". Dintre toate aceste denumiri doar "bai" ar putea reprezenta sufletul propriu-zis al omului, care anima viata lui pamanteasca si care dupa moarte continua sa duca o existenta de sine statatoare. Cel mai adesea acesta a fost reprezentat sub forma de pasare, avandu-se in vedere reprezentarea actiunii sufletului ce urmeaza dupa iesirea din trup: aceea de a zburda alaturi de zeii cu care va vietui mai departe.
In ce priveste pe greci, acestia au crezut ca sufletul este un element imaterial un fel de suflu vital, care in momentul mortii se desprinde de corp si duce o existenta de sine statatoare. Sufletele isi pastreaza si dupa moarte infatisarea lor fireasca din timpul vietii, doar ca sunt palide, lipsite de sange si invizibile. De asemenea isi pierd memoria si inteligenta.Exista, deci, o mare deosebire intre modul cum concepeau aceste popoare sufletul si felul in care si-l imaginau evreii. Daca in conceptia greaca de mai tarziu, respectiv cea platoniana, sufletul "este preexistent corpului", in care a ajuns ca intr-o inchisoare, din care cauta sa se elibereze, pentru a reveni la originea sa, in conceptia religioasa ebraica, sufletul este creat de divinitate odata cu trupul. In acest sens toate cartile Vechiului Testament recunosc si marturisesc unanim originea divina a sufletului.
Termeni prin care este desemnat in Vechiul Testament elementul spiritual in om.
Pentru a indica notiunea de "suflet", sau mai exact partea sau elementul spiritual din om, cartile Vechiului Testament folosesc urmatorii termeni : "nefes, nesamah si rauch. Uneori se mai intalneste si un alt termen: "leb", dar acesta exprima de fapt organul anatomic, caruia i se atribuie in mod special "viata intima a sentimentului, a pasiunii si a gandirii".
Termenul "nefes".
Cuvantul "nefes", deriva de la "nafas" = a respira, si inseamna suflare, respiratie. El a fost redat in greceste prin "psihi" iar in latineste prin "anima", si "apare de 755 de ori in cuprinsul Vechiului Testament, termen pe care Septuaginta l-a tradus de 600 de ori prin psihi . Dat fiind faptul ca respiratia este semnul vietii si ca aceasta inceteaza in acelasi timp cu viata, evreii biblici, ca de altfel multe alte popoare antice, au considerat acest suflu al respiratiei, ca vehicolul sau principiul vietii, prin care traieste omul sau animalul. De aceea termenul "nefes" a fost inteles ca insasi viata.
In urma insuflarii in om, coroana creatiei divine, a duhului vietii de catre Dumnezeu, omul devine o fiinta vie, o persoana vie. In urma actului creator infaptuit de Iahve prin insuflarea duhului datator de viata "omul are acest "nefes" ca pe un dar de la Dumnezeu, si devine "nefes-cheia" (fiinta vie), traieste ca fiinta vie (nefes)". Atata vreme cat "nefes" (suflul vietii) ramane in om, acesta traieste (II Sam. I, 9) ; iar cand acesta iese din om, el inceteaza de a mai vietui (Ier. XV, 9 ; Gen. XXXV, 18). Asadar, iesirea acelui suflu divin din corp este sinonima cu moartea fizica. O marturie pregnanta in acest sens este cazul lui Saul, care, urmarit fiind de filisteni, si nevoind sa cada viu in mainile lor, cere cu insistenta unui amalechit sa-l ucida, pentru ca "nefesul" era inca in el (II Sam. I, 9).
Revenirea la viata este asemanata cu intoarcerea lui "nefes" in om, asa cum rezulta din cazul proorocului Ilie, care s-a rugat lui Dumnezeu sa se intoarca sufletul in fiul cel mort al vaduvei din cetatea Sarepta Sidonului (I Regi XVII, 19-24). Dar pe langa acest fel de a privi principiul vital, Vechiul Testament a mai pastrat si un alt sens, dupa care suflul vital este in sange sau se identifica cu el. Observand ca prin scurgerea sangelui dintr-un corp inceteaza insasi viata odata cu el, s-a crezut ca "nefes" este in sange (Lev. XVII, 11). De aceea s-a interzis consumarea sangelui (Lev. VII, 27).
Desi termenul "nefes" = suflu, suflare", este principiul vital comun animalelor si oamenilor, se poate face totusi o deosebire neta intre "nefesul" uman si cel animal, precizand ca in cuprinsul Vechiului Testament, nefesul uman se prezinta si ca sediu al sentimentelor, cugetelor si pasiunilor, pe langa functiile sale biologice comune omului si animalului.
Asadar, cand se refera la pasiuni, dorinte etc, "nefes" este considerat principiu al vietii spirituale, pe care-l intalnim exclusiv la om. In acest sens "nefes" este sediul sentimentului religios, exprimat prin tendinta sufletului fiecaruia dintre noi dupa Dumnezeu, "ca un suflet insetat", cum se exprima psalmistul (Ps. XLI, 2; XLII, 2). Fiind de natura spirituala, "nefes" tanjeste dupa unirea cu Cel de o natura cu el. Nefesul omului binecuvinteaza (Gen. XXVII, 4), lauda pe Dumnezeu (Ps. CIII, 1-2). "Nefes", ca "parte rationala din om", poate sa cunoasca lucrarile lui Dumnezeu (Ps. CXXXIX, 14) si implicit sa cunoasca pe Dumnezeu si puterea lui creatoare. De asemenea "nefes" este sediul sentimentelor de dragoste sau de ura, de bucurie sau de tristete. Astfel ni se relateaza dragostea lui Sichem pentru Dina (Gen. XXXIV, 3), sau dragostea fata de un prieten. In acest sens citim ca "sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui David... si l-a iubit pe acesta ca pe sufletul sau" (I Sam. XVIII, 1). Tot nefes este acela care concentreaza in sine suferintele omenesti (Iov XIX, 2). Pe langa toate acestea "nefes" este considerat adeseori drept sediul si actul unui alt sentiment sau stari sufletesti, dupa cum se" observa din indemnul pe care Iahve il adreseaza poporului evreu la iesirea din robia faraonilor, de a nu asupri pe cel strain, caci "voi stiti, zice Domnul, cum este sufletul pribeagului" (Ex. XXIII, 9). In acest text nu este vorba numai de "unele trebuinte sau dorinte ale sufletului celui care pribegeste, ci de intreaga gama de sentimente ce adesea cuprind sufletul celui strain". Tot prin suflet se exprima si indurarea fata de cel sarman (Iov XXX, 25). De fapt un complex intreg de sentimente umane reprezinta asa-numitul "cantec de jale" al proorocului care se lamenteaza inaintea lui Iahve, care este deznadajduit, speriat si nelinistit (Iona II, 3-8).
"Nefes" exprima apoi si alte emotii ca: ura (II Sam. V, 8), tristetea (Isaia XIII, 17), sau bucuria de a fi impreuna cu Iahve (Ps. XXXV, 9). Deoarece "nefes" este acela care da viata corpului, adeseori "nefes" este sinonim cu viata insasi (Prov. VII, 23). Asadar, pierderea sufletului insemna pierderea vietii (Exod XXI, 23). Prin vestita lege a talionului care cerea pedepsirea grabnica a oricarei vatamari aduse persoanei umane: "Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte" (Exod XXI, 24), se arata importanta deosebita pe care jurisprudenta ebraica a acordat-o vietii umane. Atentatul la viata cuiva este exprimat prin "a cauta sufletul aceluia" (Exod IV, 19 , I Sam. XX, 1, XXIII, 15). Referitor la aceasta vorbeste si proorocul Ilie despre fiii lui Israel care s-au departat de Domnul, si "cauta sa ia si sufletul sau" (I Regi XIX, 10-14 ,- Ieremia XI, 21, XXXVIII, 16). De asemenea cand cineva salveaza viata cuiva, tot la suflet (nefes) se face aluzie. Astfel, dupa ce Iacob se lupta cu Domnul, a numit locul acela "peniel", adica fata Domnului, spre a-si aminti ca in acel loc "a fost mantuit sufletul sau" (Gen. XXXII, 30).
Foarte frecvent "nefes" desemneaza chiar persoana individului in ansamblul ei. Astfel facand aluzie la interdictia de a chema pe cei morti, Moise ameninta pe Israel cu mania divina zicand ca Iahve se va intoarce impotriva aceluia care va ajunge la astfel de practici (Lev. XX, 6). Cand "nefes" se refera la mai multi indivizi este redat prin forma col nefes = tot sufletul (Exod I, 5), sau prin "nefasim" (Ezechiel XIII, 20). Dar, daca adeseori termenul "nefes" poate desemna individul, el sfarseste prin a fi inlocuit printr-un pronume reflexiv. Deci termenul "nefes", cand se considera ca principiu vital in general, reprezinta sufletul animalic, iar cand se refera la omul creat de Dumnezeu, cu facultati spirituale, el reprezinta elementul spiritual" , prin care omul se situeaza pe o treapta superioara animalului.
Termenul nesamahTermenul "nesamah", cu un sens analogic latinescului "spiraculum, spiritus", deriva de la "nasam" = a rasufla, si inseamna "suflare de viata", principiul vital al corpului omenesc" 17. In acest sens se foloseste in I Regi, unde ni se relateaza moartea fiului vaduvei din Sarepta Sidonului", in care n-a mai ramas suflare" (XVII, 17). Dar si mai pregnant se observa aceasta in actiunea lui Dumnezeu de a sufla duh de viata in narile lui Adam, pentru a deveni acesta "fiinta vie" (Gen. II, 7), ca si la Isaia, care indeamna pe evrei sa nu-si puna nadejdea in om "in narile caruia nu este decat o suflare" (II, 22). Viata ramane in om atata vreme cat Dumnezeu lasa in el acest suflu (Iov XXVII, 3), iar cand suflul se indeparteaza, vine moartea (Isaia LVII, 16; Daniel X, 17 ; Cant. Cant. V, 6).
Adeseori "nesamah" exprima acelasi lucru ca si "ruach", caci zice Dumnezeu: "voi aduce potop de apa... sa pierd tot de pe pamant in care este suflu de viata" (Gen. VI, 17 ; VII, 15), sau este sinonim cu "nefes" (I Regi XVII, 21-22). Acest "nesamah" a fost daruit de Dumnezeu celor vii, el fiind uneori pus in paralela cu "ruach" (Isaia XLII, 4), pe care poate sa-l ia inapoi atunci cand voieste (Iov XXXIV, 14-15). Prin "nesamah", insa, nu se exprima numai principiul de viata primit de la Iahve, ci si elementul rational care este in om (Iov XXXII, 8), sau se spune despre "nesamah", ca "este un sfesnic de la Domnul, care cerceteaza toate camarile trupului" (Prov. XX, 27). Unii teologi considera acest text ca fiind "singurul din Vechiul Testament, in care lui "nesamah" i se atribuie functia de constiinta". Pentru a desemna pe cel viu, se folosesc si expresiile "toata suflarea", sau "tot sufletul", al carui prim sens este acela de respiratie, suflare; adeseori ia si sensul expresiilor "nefes" si "ruach".
Termenul ruach
Termenul "ruach - spiritus", deriva de la "ruch" = a mirosi, si inseamna suflare, vant, spirit. In tot cuprinsul Vechiului Testament, "apare de 389 de ori". "Adesea "ruach" este folosit in paralela cu "nefes" si "nesamah" si in acest caz termenii sunt echivalenti (Isaia XLII, 5 ; LVII, 16 ; Iov IV, 9 ; XXXIII, 4). Ruach este daruit de Dumnezeu, care este stapan peste toate sufletele trupurilor (Num. XVI, 22; XXVII, 16).
Ca principiu vital insa "ruach" se deosebeste de "nefes", deoarece prin "ruach" se "reprezinta viata individuala, pe cand nefes exprima principiul vital general, comun". Numai in acest sens se poate intelege relatarea Sfintei Scripturi a Vechiului Testament cu privire la despartirea lui "ruach" de trupul omenesc, la moarte, cand "ruach" se intoarce la Dumnezeu care l-a dat" (Eclesiast XII, 7 ; Ps. CIV, 29 ; Iov XXXIV, 14), Adeseori "ruach" este desemnat in Vechiul Testament ca studiu al senzatiilor si emotiilor. Astfel se mentioneaza ca "s-a tulburat duhul lui faraon" (Gen. XLI, 8; Daniel II, 1), si tot "ruach" este acela care-l face pe om sa fie mahnit (LXV, 14 ; Ps. XXXIV, 19). "Ruach" determina dispozitia omului (Iov XXI, 4). Nemultumirea sau tristetea fac ca "ruach" sa se aprinda (Ezechiel III, 14), sa devina amar (Gen. XXVI, 35). Expresia "ruach" se aplica adeseori si la duhul lui Dumnezeu, si in aceste cazuri poarta denumirea de "Duhul Sau cel Sfant" (Isaia LXIII, 10-11), duhul a toate stapanitor (Ps. L, 13), duhul bunatatii (Ps. CXLII, 10).
Duhul lui Dumnezeu este acea putere divina, care, coborand asupra judecatorilor obstii lui Israel ii face sa fie curajosi in lupta si sa biruiasca pe dusmani (Jud. III, 10). Tot el contribuie la dezvoltarea puterii fizice, dupa cum ni se istoriseste ca Iahve prin Duhul Sau il face pe Samson apt de a rupe leul in bucati (Jud. XIII, 25 ; XIV, 6). Puterea aceasta nu era a lui proprie, ci o putere primita "din duhul lui Iahve, care venind asupra lui l-a transformat in alt om" ca si pe Saul (I Sam. X, 6).
Asadar, pe langa acea putere de viata pe care duhul lui Dumnezeu o produce in om, acesta coborand asupra omului il face detinatorul a o multime de harisme, cum ar fi darul intelepciunii (Iov XXXII, 8), dar, pe care-l detine si tanarul Iosif, despre care se spune ca a fost un om "in care s-a salasluit duhul lui Dumnezeu" (Gen. XLI, 38), o situatie prin care a dobandit increderea Faraonului. Prin "ruach" se poate exprima totodata o imputernicire oarecare pe care cel credincios o primeste de la Dumnezeu spre a putea indeplini o misiune oarecare (Isaia XLII, 1), sau inzestrarea cu darul profetiei (Ioil III, 1).
Alteori Iahve poate lua din duhul pe care l-a dat unei persoane spre a-l imprumuta si altor persoane, insa fara de a lipsi de acest dar persoana respectiva (Num. XI, 17). Tot in calitatea de duh imprumutat apare si in cazul lui Elisei care cere o indoita parte din duhul profetic care era asupra lui Ilie (II Regi II, 9, 15). Dupa unii comentatori, Elisei cere "o dubla parte din duhul lui Ilie, ca drept de intai nascut. Elisei era primul nascut dintre discipolii sai", si ceea ce a cerut el era in acord cu prescriptia mozaica, in virtutea careia intaiul nascut primea o dubla parte din mostenire (Deut. XXI, 17). Deci profetul "cere pentru el, o parte dubla din duhul lui Ilie, fata de ceilalti discipoli ai profetului, care trebuiau sa primeasca si ei o parte".
La fel cuvintele "Iahve da din duhul Sau omului" se explica prin aceea ca prin duhul Sau, Dumnezeu desavarseste pe om. Prin acest duh, omul ca "basar" (trup) primeste o putere divina si se poate spune si despre el ca detine puteri depline. Deci, numai dupa ce a primit energia duhului lui Iahve, omul detine duhul intelepciunii, al priceperii, al sfatului si al cunoasterii, sau duhul puterii si al temerii de Dumnezeu (Exod XXVIII, 3 ; XXXV, 31).Pe langa sensurile pe care am vazut ca le are acest "ruach", se mai poate vorbi despre el "ca despre un element, nevazut si independent, care desi depinde de Iahve, nu trebuie totusi sa fie imaginat ca fiind duh al lui Iahve". Prin urmare un duh care sta la dispozitia lui Iahve, pe care-l trimite "acolo unde voieste" (II Regi XIX, 7). Cand se adreseaza regelui Ahab, profetul Mihea ii descopera acest duh "ca pe un duh al minciunii" (I Regi XXII, 21-23).
Expresia "ruach" poate exprima, de asemenea, tristetea redata prin "stramtorarea duhului" (Iov VII, 11) sau dorinta dupa Dumnezeu (Isaia XXVI, 9). Cand citim despre Iahve ca : "desteapta duhul in capeteniile lui Iuda si Veniamin, ca sa inalte casa Domnului" (Ezdra I, 5), "ruach" trebuie inteles ca suport al vointei pe care Iahve o intareste spre a fi capabila sa indeplineasca ceva. Totusi "ruach", inteles ca duh, "se foloseste numai la om si la Dumnezeu si niciodata la animal, aceasta, pentru a determina partea spirituala din omul care a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu". Chiar daca uneori se aplica si la animal, caci "cine stie -daca duhul omului (ruach), se inalta in sus, si duhul dobitocului (ruach) se scoboara in jos catre pamant?" (Eclesiast III, 21), autorul biblic vrea sa compare sufletul nostru nemuritor cu animalul care nu are acest suflet.
Natura sufletului
Sfanta Scriptura a Vechiului Testament marturiseste ca omul a fost creat total deosebit de regnul vegetal si de cel animal, prin aceea ca la crearea lui, Iahve a participat intr-un mod mai intens, dar mai ales prin faptul ca este compus din doua elemente, trupul si sufletul. Prin insuflarea acestei "suflari de viata", omul a devenit fiinta vie, adica om cu suflet, "sufletul fiind o consecinta a revarsarii duhului lui Dumnezeu peste partea materiala din om". Partea spirituala nu este un element de sine statator, pentru ca, dupa marturia biblica, Iahve este Acela care pastreaza in fapturi duhul Sau pentru ca ele sa vieze (Iov XXXIV, 14), "iar pamantul din care a fost facut corpul omenesc nu contine in sine acel "nefes" datator de viata". Deci sufletul este acel element spiritual din om care i-a fost transmis la creatie, si care atata timp cat ramane in corpul omenesc, il face sa vieze.
Superioritatea sufletului lui Adam fata de cel a-l celorlalte fiinte se vede si din puterea lui de a-si continua mai departe existenta dupa despartirea lui de trup. Fiind de natura spirituala ca si Creatorul sau, dupa moarte "merge la Cel asemenea lui" (Eclesiast XII, 7). El nu se poate imprastia ca celelalte elemente din care este alcatuit trupul, ci merge inapoi la Acela care este "Domnul duhurilor tuturor trupurilor" (Num. XVI, 22 ; XXVII, 16), si care l-a daruit omului (Ieremia XXXVIII, 16). In calitate de daruitor al acestui suflet, Dumnezeu este indreptatit sa-l ceara inapoi fiecaruia, dupa cum zice psalmistul, "Iahve zideste duhul omului" (Zaharia XVIII, 1), si atunci cand voieste (Ps. CIII, 30).
Ascensiunea sufletului catre Dumnezeu, dupa separarea lui de trup ca de un vesmant, denota cu prisosinta natura lui spirituala, dar si superioritatea lui fata de trup si implicit fata de celelalte vietuitoare, dupa cum reiese din cuvintele ca: "nu s-a gasit pentru Adam ajutor de potriva lui" (Gen. II, 22). Si intr-adevar, cine ar fi putut fi pe masura lui, de vreme ce nici una din celelalte fapturi nu avea acea suflare divina? Aceasta arata ca el singur, era imaginea lui Dumnezeu pe pamant, "si a avut destinatia de a deveni stapanul intregii creaturi (...), care, la randul ei, trebuie sa-l hraneasca si sa-l serveasca in ajungerea scopului creatiunii".
Credinta in nemurirea sufletului la poporul evreu
Din cele de mai sus, am vazut ca fiinta omului este alcatuita din doua elemente: unul material, din pamant, si altul spiritual, provenit de la Dumnezeu. Chiar daca din citirea cartilor Vechiului Testament avem impresia ca nu aflam o doctrina bine definita cu privire la nemurirea sufletului, totusi actele de cult si unele referiri indirecte ne fac sa sustinem ca si la evrei, ca si la celelalte popoare, a existat cu certitudine credinta in nemurire. Insasi invatatura lor cu privire la fiinta umana ne duce la concluzia ca duhul pe care Iahve l-a dat omului nu va inceta sa vietuiasca odata cu moartea trupului. Aceasta parte spirituala este nemurirea. Iar daca pulberea pamantului isi revendica partea ei din care este alcatuit omul, la fel si Iahve isi ia inapoi ceea ce a dat, si cu siguranta ca va lua tot o parte nemuritoare.
Moartea in sine nu este la evrei o disparitie totala a fiintei umane, ci "o trecere" la parinti, o "adaugire" la stramosi, dupa cum reiese din legamantul incheiat de Dumnezeu cu Avraam, prin care Acesta i-a fagaduit ca "va trece la parintii lui in pace" (Gen. XV, 15 ; XXV, 8, 17 etc). Daca insa, in primele carti ale Vechiului Testament doctrina despre nemurirea sufletului nu reiese chiar atat de pregnant, aceasta e din cauza caderii in pacat, cadere care pastrat inca vie in memorie pedeapsa lui Dumnezeu impotriva protoparintilor care au pacatuit, iar mintea li s-a intunecat.
In legatura cu moartea, la evrei s-a folosit expresia de "a iesi sufletul", indicand prin aceasta plecarea lui din corp, dupa cum vedem ca se spune despre moartea Rahilei: "Iar cand Rahila isi dadea sufletul, caci a murit..." (Gen. XXXV, 18). Aceasta vrea sa arate separarea prin moarte a celor doua elemente care au format unitatea fiintei umane.
Doctrina despre nemurire la evrei reiese limpede si din credinta acestora in existenta unui loc al sufletelor mortilor. Locul unde merg sufletele celor morti poarta numele de "seol", si este socotit ca fiind o lume a umbrei, "o tara de intuneric si neoranduiala, unde lumina e totuna cu bezna" (Iov X, 22). In acest loc sumbru, sufletul nu mai are o viata asemanatoare cu cea de pe pamant, si nici pe departe superioara acesteia, caci aici mortii sunt inchipuiti ca niste umbre ratacitoare, de unde nu se mai pot intoarce.
Acest salas al mortilor a fost imaginat ca ceva adanc "sub pamant" (Iov XI, 8), "o imparatie a mortilor" (Prov. XXIII, 14), in care nimeni dintre cei vii nu poate ajunge. Seolul sau lacasul sufletelor mortilor are porti care se inchid de indata ce intra sufletele, spre a nu mai iesi (Isaia XXXVIII, 10). Profetul Osea spune ca acesta are stapanire puternica peste cei morti (cap. XIII, 14 , Ps. XLVIII, 16), care nu le mai da celor ce vietuiesc intr-insul posibilitatea de a mai indeplini vreo activitate (Ecl. IX, 10).
Viata de aici va fi deci fara consistenta si activitate o stare de dormitare sau semiconstiinta. Cei ce locuiesc in seol poarta numele de "refaim" = umbre (Prov. IX, 18 ; Iov XXVI, 5), si nu se mai pot intoarce pe pamant (Iov VII, 9-10). In cartile poetice exista totusi speranta ca sufletele vor fi eliberate din seol (Ps. XLVIII, 16), dar numai sufletele celor drepti. De remarcat este de asemenea credinta ca sufletul va exista dupa moartea fizica cu aceleasi trasaturi pe care le-a avut persoana inainte de moarte, mai exact pe cele din ultimele clipe ale vietii. Astfel citim despre duhul lui Samuel care s-a aratat lui Saul si vrajitoarei din Endor", sub forma unui batran imbracat cu o haina lunga" (I Sam. XXVIII, 14) ; la fel si cel care a decedat de moarte violenta isi pastreaza urmele ranilor sale (Gen. XLII, 38).
Unii teologi afirma ca obiceiurile si credintele referitoare la inmormantare "nu se pot explica altfel decat in baza credintei evreilor ca persoana defunctului va subzista cu constiinta de sine". Evreii acordau o cinstire deosebita inmormantarii, "iar a ramane cineva neingropat dupa ce a decedat era socotita ca cea mai mare nenorocire, precum si aceea de a fi scos afara din mormant". Astfel Tobit isi risca viata pentru a inmormanta pe compatriotii sai executati de catre regele Asiriei (Tobit 1,17).
Despre cei care au decedat si au ramas neingropati s-a crezut "ca devin niste suflete ratacitoare fara domiciliu". Prin urmare, daca aceasta a fost viziunea lor cu privire la sufletele celor adormiti, socotim ca sunt indreptatiti a nadajdui, si a-si da toata osteneala sa realizeze fericirea "hic et nunc". Din contextul cartilor Vechiului Testament, reiese ca aceasta era o preocupare constanta a gandirii lor, dupa cum se exprima Eclesiastul: "Cei vii stiu ca vor muri, dar cer morti nu stiu nimic si parte de rasplata nu mai au, caci numele lor a fost uitat" (IX, 4).
In seol, sufletul celui raposat nu mai pretuieste nimic, si nici nu primeste vreo rasplata pentru faptele sale, ci este uitat de semeni, care nu-l mai pot ajuta cu nimic si "pierde si legatura cu Dumnezeu, ceea ce este pentru credinciosul evreu cea mai mare pedeapsa". Si totusi, dupa moarte comuniunea dintre Dumnezeu si credincios nu inceteaza "ei se continua prin supravietuirea sufletului in seolul din care se poate reintoarce la Creator". Iahve este si stapan al mortii si, daca voieste, poate sa scoata pe cel decedat din mormantul sau. Unii psalmi fac chiar aluzie la invierea din morti: "Doamne, scos-ai din iad sufletul meu..." (Ps. XXIX, 3), sau : "Pe Cel ce izbaveste din stricaciune viata..." (Ps. CII, 4), sau : "nu vei lasa sufletul meu in iad..." (Ps. XV, 10 ; Ps. XLVIII, 16). Totusi, in nici unul din aceste texte nu este vorba de o inviere in sens propriu, nici de o intoarcere a sufletului din lacasul mortilor, ci numai de tamaduirea de o boala grea, sau de eliberarea din moarte, ori de un pericol de moarte.
Ideea de sanctiune morala pentru viata de apoi este putin cam vaga. Cu toate acestea, la profetul Isaia se pare ca seolul este un fel de iad unde : "se va pogori marirea Sionului si gloatele sale, chiotele de veselie" (VI 14). Profetul aminteste chiar de "un foc mistuitor si despre "jarul cel de veci" (Isaia XXXIII, 14). De altfel in cartea Iov, ideea de rasplata a celor drepti, apare si mai clara, deoarece acestia vor avea marea bucurie de a vedea pe Dumnezeu : "si afara de trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe el il voi vedea si ochii mei il vor privi, nu ai altuia" (Iov XIX, 26-27). Dar invatatura despre invierea mortilor apare si mai lamurit in martiriul fratilor Macabei. Acestia mor ca martiri, cu speranta unei invieri, ca rasplata pentru pierderea vietii (II Mac. VII, 9 ; XI, 13 ; XIII, 13, 43 ; XIV, 46).Deci, la evrei doctrina despre nemurirea sufletului este implicit legata de aceea a spiritualitatii sufletului, care deosebit fiind de trupul material, trebuie sa fie si nemuritor.
Din cele spuse mai sus se pot trage cateva concluzii:
Din cartile Vechiului Testament reiese limpede ideea de dihotomie - trup si suflet - din fiinta omeneasca, prin crearea omului din doua elemente: unul material-pulberea pamantului, iar altul de natura spirituala - suflul daruit de Iahve.
Superioritatea omului fata de restul creatiei vizibile se constata si prin aceea ca el are acel suflu de viata si este totodata culmea creatiei vazute, toate celelalte creaturi fiind facute sa slujeasca omului. De asemenea la crearea lui, Dumnezeu a participat in mod cu totul special - omul fiind o incununare a creatiei, si tot el formeaza punctul de legatura intre Iahve si lume. Fata de celelalte fapturi, care nu poseda decat principiul vietii, omul a primit de la Iahve acel "ruach" (duh), care face din el o fiinta nemuritoare. Omul are suflet rational, care in evreieste se exprima prin "nefes", "nesamah" si "ruach".
Termenul "nefes" are sensul de suflu vital, principiul vital comun animalelor si oamenilor. Dar pe langa functiile sale biologice, el este sediul sentimentelor, cugetelor, pasiunilor etc. Expresia "nesamah" - este folosita in sensul de principiu vital al corpului omenesc, dar exprima totodata si principiul intelectual.
Prin expresia "ruach", ca suflu al vietii, pot fi redate si unele stari sufletesti ca: rabdarea, mandria, tristetea, puterea de viata cu care Dumnezeu il inzestreaza pe om, dupa cum poate exprima si diferite daruri, ca acela al intelepciunii, al profetiei etc. Adeseori acest termen apare in cartile Vechiului Testament paralel cu "nesamah" (Gen. VI, 17 ; VII, 15), sau este sinonim cu "nefes" (I Regi XVII, 21-22).
Sufletul fiind acel suflu de viata de la Dumnezeu este de natura spirituala, si prin urmare continua sa existe si dupa separarea lui de trup. Destinatia acestui element spiritual este de a se intoarce la Cel ce l-a dat in dar protoparintilor Adam si Eva si urmasilor acestora.
Dupa cum am aratat mai sus, moartea nu era considerata la evrei ca o disparitie totala, ci "o adaugare" la stramosi. Credinta in nemurirea sufletului la evrei reiese si din credinta lor in existenta unui loc al sufletelor mortilor. Acest loc in care merg sufletele dupa moarte este "seolul", un loc sumbru, in care cei morti petrec intr-o stare de semiconstiinta.
Nazuinta evreilor in a realiza o viata cat mai fericita aici pe pamant decurge in mod firesc din conceptia lor cu privire la existenta sufletului in "seol", o viata lipsita de consistenta si activitate. Cu toate acestea, existenta seolului a adus cu sine credinta in judecata suprema a lui Dumnezeu si aceea a invierii celor drepti.
Pr. Prof. Petru Semen