http://www.ziarullumina.ro
Matematica şi viaţa în Hristos pot părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele Ieremia de la Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley, această lipsă de legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se intersectează deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecăţii, al ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul complex – cel al realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o scurtă pledoarie la studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.
Parintele Ieremia - Manastirea Putna
Părinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematică?
Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în familia mea
nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la
olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la
matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru
că eram olimpic. Am optat pentru Secţia de cercetare. Absolvenţii de
după 1989 ai acestei secţii au creat o pârtie către străinătate. S-a
creat un renume că matematicienii români sunt buni. Şi, într-adevăr, au
fost unii foarte buni la început, spărgătorii de gheaţă, care au plecat
în America, iar noi am urmat acest drum deja bătătorit de ei. Este un
proces standard de a aplica, trimiţând dosarul la mai multe universităţi
din America. Am fost primit la University of California at Los Angeles
(UCLA) şi la University of California at Berkeley (UC Berkeley). Am
ales-o pe ultima pentru că avea un prestigiu mai mare.
După aceea mi-am dat seama că nu întâmplător am obţinut bursa la
Berkeley. Acest oraş este aproape de San Francisco, unde se află
biserica cu moaştele Sfântului Ioan Maximovici, despre care citisem
înainte să aplic pentru America. Tot timpul cât am stat în America am
mers în fiecare săptămână la acea biserică.
Ca să mă întreţin, a trebuit să predau în cadrul Departamentului de matematică.
Viaţa în SUA şi apropierea de mănăstire
V-aţi gândit încă de acolo că o să vă faceţi monah?
Într-un anumit fel, da. Viaţa trăită acolo nu a fost mult diferită de
cea a unui monah. La ce mă refer? La singurătate, singurătatea pe care o
întâlneşti fiind străin. În general, în America se suferă de
singurătate. Producţiile lor de divertisment sunt o încercare de a umple
un gol. Orice om care merge în America are un şoc, în sensul că filmele
lor sunt altceva decât viaţa lor. E ca şi cum mergând printr-un deşert
vezi un panou, iar în film nu vezi pustiul, ci ţi se arată numai panoul.
E multă singurătate acolo, distanţele fizice sunt mari şi acestea
implică distanţe enorme între oameni.
Să vă dau un exemplu. Dacă în oraşele noastre obişnuim să ieşim în
oraş, să ne plimbăm prin centru, cum se spune, acolo noţiunea aceasta nu
există. În centru se plimbă mai mult homeless-i (cei fără adăpost),
care au ca avere doar un cărucior. Americanul nu se duce să se plimbe,
el se duce cu maşina direct unde are nevoie, la cumpărături, în mall sau
oriunde. În California, distanţa de acasă până la magazinul de
cumpărături este în medie de 30-40 km. Acolo nu se văd oameni pe stradă,
ca la noi. Singurătatea este foarte apăsătoare şi rămâne o problemă
pregnantă.
Pentru mine aceasta a fost o pregătire
foarte bună; gândul spre călugărie îl aveam înfiripat, dar îmi era frică
să-l exprim chiar şi în interiorul meu.
L-am avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc începând cu 1996. Pe
când eram în clasa a IX-a, au început problemele mari în familia
noastră. Atunci mama a început să se îndrepte spre Biserică, ca la
ultima scăpare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica, chiar
aveam un dispreţ faţă de nivelul intelectual al celor din Biserică.
Schimbarea mare cu mine s-a produs după întâlnirea cu părintele
Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o influenţă constantă şi eficace
duhovniceşte, nu prin sfaturi de a mă ruga într-un fel anume sau de a
citi ceva în mod special, ci mai ales prin rugăciunea părintelui şi prin
modul lui de a fi.
Gândul spre monahism l-am mărturisit părintelui Arsenie, dar el
aproape că nu-l lua în seamă. Apoi mi-a spus „să mai vedem“ şi, în orice
caz, mi-a zis să păstrez taina, pentru că dacă prinde vrăjmaşul de
veste este în stare să răstoarne întreaga lume ca să mă oprească. De
aceea eu am fost tot timpul cu frică la gândul de a deveni monah, atât
pentru cuvântul părintelui, dar şi din motive interioare. Era de
negândit pentru mine, privind din afară. Acum mi se pare uşor, dar din
exterior privind, făgăduinţa aceasta este copleşitoare. Când am început
să merg la biserică, mi se părea un lucru de negândit să-ţi păstrezi
fecioria până la căsătorie, cu atât mai mult să fii total abstinent ca
monah. Nu îndrăzneam să gândesc prea sus, ci Îl rugam pe Dumnezeu să
rânduiască să-I slujesc şi să fiu al Lui. În ce mod, asta ştia doar El.
Pasul acesta este mult prea mare ca să-l putem face singuri.
Câţi ani aţi stat în SUA?
Cinci ani: 2002-2007. Acasă, la familie, veneam în fiecare an.
Părintele Arsenie nu-mi impunea nimic în privinţa căii de urmat în
viaţă. Din când în când îi pomeneam despre gândul meu de mănăstire, iar
el părea că-l aude pentru prima dată, nepărând a-şi aduce aminte de
sfaturile legate de monahism pe care mi le dăduse deja. Când l-am
întrebat într-un an la ce mănăstire să mă duc, mi-a răspuns categoric:
„La Putna!“.
În ultimul an de doctorat am venit acasă pentru că mama era bolnavă,
apoi m-am întors peste vară în America pentru a preda nişte cursuri;
mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am întors în ţară, iar pe 7
septembrie am venit la Putna.
Deşi ştiam că doctoratul se termină, voiam cumva să o mai lungesc. Mă
tenta asta pentru că puteam să îi ajut cu bani şi pe cei de acasă. În
SUA este un salt calitativ consistent în privinţa veniturilor între
doctoranzi şi post-doctoranzi. Aşa că am aplicat pentru o poziţie de
post-doctorand. Dar a rânduit Dumnezeu ca atunci să nu fiu primit
nicăieri. De-abia după ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul
meu prin e-mail ca să-mi spună că mi-a găsit o bursă nu ştiu pe unde.
Apoi un prieten care rămăsese în Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit
nişte plicuri. Nu vii să vezi ce faci cu bursa asta?“
În toamna lui 2006, de sărbătoarea Thanksgiving, am mers în Arizona,
la părintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif, un om de o
mare putere duhovnicească. Nu am reuşit să vorbesc între patru ochi cu
părintele Efrem, dar mi-a spus că se va ruga pentru mine. Sunt convins
că şi pentru rugăciunile părintelui Efrem desprinderea de carieră şi
venirea la mănăstire au decurs lin pentru mine.
„Am trăit o răstignire a minţii…“
Cum se împacă matematica cu călugăria?
Eu aş întreba ce legătură are matematica cu Dumnezeu. Atunci când
eram în liceu, prin clasele IX-XI, prezenţa lui Dumnezeu creştea în
viaţa mea. Dar nu vedeam nici o legătură între matematică şi Hristos.
Eram deci tentat să renunţ la matematică. Însă părintele Arsenie mi-a
zis: „Nu, nu trebuie să renunţi. Mergi cu amândouă înainte“. După aceea
am aflat cât de multe te învaţă personal matematica despre Dumnezeu. Şi
nu doar despre El, ci şi despre tine, despre lume şi relaţia între toate
acestea.
Descoperirea mea personală este că practic tot ce facem are legătură
cu Dumnezeu. Mai mult, ne descoperă multe despre noi, despre lume.
Lucrurile sunt profunde. Matematica ne învaţă să facem lucrurile
temeinic. Aşa ajungem să le facem şi pe cele ale lui Dumnezeu foarte
bine.
În matematică eu am lucrat în geometrie algebrică şi teoria
numerelor, deci matematică cu grad mare de abstractizare. Începând cu
facultatea şi terminând cu doctoratul, abstractizarea în studiul
matematicii creşte. Matematica din liceu este destul de departe de
matematica modernă (părintele râde). Complexitatea operaţiilor şi
nivelul de abstractizare al noţiunilor sunt de negândit pentru un om
nefamiliarizat. Am trăit o răstignire a minţii.
Gândiţi-vă doar, cum se pot defini riguros numerele naturale? Noi
avem 1, 2, 3…, le enumerăm pe degete ca la clasa I. Dar să le defineşti,
să spui ce sunt ele, îţi stă mintea în loc… În primul rând, în
matematică este o axiomă existenţa unei mulţimi cu un număr infinit de
elemente. Nu se poate demonstra existenţa infinitului, el este acceptat
ca axiomă. În natură, nimic nu ne spune că infinitul există. Nu avem
nici o probă. Totuşi, un matematician lucrează foarte mult cu infinitul.
Deşi nu poate demonstra că există, îl ia ca atare – „prin credinţă“ am
spune noi. Ei bine, pornind de la această mulţime cu un număr infinit de
elemente, se alege un prim element – „1“, apoi printr-un anumit
procedeu se desemnează un „succesor“ – notat „2“, apoi pentru fiecare
element „n“ deja definit se construieşte un „succesor“, notat „n+1“ şi
tot aşa… Şi aşa se definesc numerele naturale. Apoi vin numerele
raţionale, cele reale, cele complexe – cu definirea acestora ne aflăm
abia la nivelul primului semestru de facultate – şi toată multitudinea
de concepte matematice.
Aşadar matematica, prin generalizări şi abstractizări succesive, mi-a
răstignit mintea şi mi-a pregătit-o pentru a primi revelaţia lui
Dumnezeu, cu reverenţă. Nu te mai întrebi de ce Dumnezeu este în trei
Persoane, şi nu în două sau una, sau mai multe, sau orice altceva legat
de tainele lui Dumnezeu, atunci când tu nici realitatea văzută nu o poţi
surprinde cum trebuie, matematic vorbind, nu o poţi conceptualiza.
Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii
Matematica te învaţă o cuminţenie, un respect faţă de taină, de taina
realităţii. Una dintre provocările matematicii este cum să modeleze
realitatea. Din Antichitate până astăzi, asta se încearcă. Constant,
fizicienii cer modele de la matematicieni: „Am problema asta, am
experimentul acesta, explicaţi-l voi, fundamentaţi-l riguros“. Aceasta a
făcut-o Einstein, care a folosit pentru Teoria Relativităţii un model
matematic descoperit cu 50 de ani înaintea lui de un mare matematician,
Bernhard Riemann. Matematica vine să modeleze realitatea. Toţi ştim că
matematica este grea. Şi asta pentru că realitatea este greu de modelat.
Nici acum nu putem să o modelăm cum trebuie. Ştiinţa lucrează doar cu
aproximări ale realităţii.
Şi dacă atunci când te referi la realitatea naturală nu eşti încă pe
teren solid, cum e în faţa lui Dumnezeu? Ce pretenţie poţi să ai în faţa
Lui?
Asta m-a învăţat matematica, buna-cuviinţă, respectul faţă de taină,
aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Părinţi: „Cinsteşte taina în tăcere“.
Să vă mai vorbesc şi despre altceva ce am învăţat făcând matematică. O
trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte uşor.
Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o
mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile
noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.
Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La doctorat
am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am
zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia
de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la
capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în
detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece
pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum
voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit
câţiva ani ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din
fericire, matematica nu te lasă să te minţi singur, nu te lasă să
falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată unde ai greşit.
Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am rezolvat
problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după ce
te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te
educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.
„Mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde“
Mai e ceva. Distanţa dintre proiect sau iluminare, faptul că tu
intuieşti cum ar ieşi problema, şi împlinirea propriu-zisă a proiectului
este foarte mare. În matematică, rezolvarea unei probleme poate să îţi
ia şi doi ani de zile şi pe parcursul rezolvării pot apărea surprize –
nu ai cum să observi toate detaliile de la început.
Cam la fel sunt lucrurile şi în viaţa duhovnicească. Chemarea lui
Dumnezeu există. Pe acolo este drumul. Când ai văzut drumul din
exterior, îţi părea într-un fel, dar atunci când păşeşti pe el, vezi că
drumul trece şi prin pădure, uneori şi prin mlaştină, se mai lasă ceaţa,
te poate prinde şi întunericul. De multe ori îţi vine să renunţi, să te
întorci. Sunt momente în viaţă în care practic ai făcut tot, ai
încercat şi încoace, şi încolo, ai epuizat tot ce îţi stătea la îndemână
şi nu mai ştii ce să faci. Ai senzaţia că ai pierdut drumul. Şi totuşi:
„Măi, parcă ştiam că pe aici e drumul…“ La fel ca Apostolii pe drumul
Emausului: „Noi nădăjduiam că El este Mesia…“ (Lc. 24, 21). Şi, dacă
renunţi în momentul acela, ai pierdut totul. Trebuie să-ţi zici: „Măi,
am ajuns până aici. Ce mai am de pierdut? Merg înainte! Oricum altceva
mai bun nu am de făcut.“ Dar lucrurile acestea se fac în nişte tensiuni
foarte mari. Dacă după patru ani de doctorat nu ţi-a ieşit problema, nu
mai ai cum să fii detaşat. Şi aşa se naşte discernământul, ajungi să te
cunoşti pe tine însuţi. Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l dăduse
părintele Arsenie înainte de a pleca la doctorat: „Cunoaşte-te pe tine
însuţi!“.
Un element extrem de valoros al vieţii duhovniceşti este acesta: să
mergi mereu înainte, să nu renunţi, să crezi chemării dintâi şi să mergi
înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde, cum spune părintele
Zaharia de la Essex, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel (Rom. 4,
18). Doar dacă mergi până la capăt îţi iese. Nu trebuie să renunţi cu
nici un chip. Momentul acesta de cumplită deznădejde e foarte aproape de
vârf. Dacă reuşeşti să depăşeşti momentul, ai învins. Dacă dai înapoi,
ai pierdut totul. E un prag pe care trebuie să-l treci, dincolo de care
este uşa.
Acest moment nu e mincinos, acolo nu se joacă teatru, nimic nu e
regizat. E un moment de totală nesiguranţă, ţi-ai terminat toate
resursele, nădejdea. Atunci e nevoie să mai mergi puţin şi afli
răspunsul tău; cu rugăciune multă. Am avut colegi care s-au întors din
drum – mă refer la calea matematicii.
Printre medaliaţi Fields
Cum a fost mediul în care aţi studiat la Berkeley?
Matematica mi-a deschis uşile spre a cunoaşte oameni importanţi de
ştiinţă, genii matematice. Am avut ocazia să cunosc medaliaţi Fields
(medalia Fields este echivalentul premiului Nobel pentru cercetări
matematice). La Berkeley i-am întâlnit pe aceşti oameni, deosebit de
modeşti, smeriţi, pe care văzându-i, nu te mai poţi lăuda cu vreun lucru
din viaţa ta.
Cunoaşterea ştiinţifică este îngemănată cu necunoaşterea; orice nouă
descoperire aduce cu sine şi o mulţime de noi necunoscute. Odată am
întrebat un profesor medaliat Fields, care de câţiva ani buni lucra la
fundamentarea matematică a câmpului cuantic din fizică: „Înţelegeţi
mecanica cuantică?“ La care el a răspuns: „Nimeni nu înţelege mecanica
cuantică!“
Einstein avea un respect extraordinar pentru tainele universului.
Omul de ştiinţă sincer cu el însuşi este foarte conştient de cât nu
cunoaşte, de cât nu stăpâneşte. De aceea, când aud de tot felul de
experienţe genetice care se fac, mă înfior.
Cu ştiinţismul, cu politizarea aceasta a ştiinţei în care absolutizăm
ştiinţa, făcând din ea o credinţă mondială, dogma vieţii noastre
(pentru că atunci când ai justificare ştiinţifică, ai închis gura
oricui), ne aflăm foarte departe de adevăr. Realitatea, Dumnezeu,
oamenii – toate lucrurile sunt mult mai fine, mai personale, mai
nuanţate. Iar dacă tu intri cu bocancii şi vrei să trasezi un drum aşa,
pe unde crezi tu că ar trebui să treacă, nu e în regulă.
Mândria, spune Gabriel Liiceanu, este „înţepenirea în proiect“. Dacă
începi să te mândreşti, înseamnă că te-ai oprit şi îţi admiri opera. Or,
omul care creează nu are timp de asta. Se uită la ce a făcut, dar nu se
blochează acolo, ci continuă cercetarea lui. Politizarea ştiinţei apare
la oamenii care s-au înţepenit în proiect. Ca să produci, ca să creezi,
trebuie să rămâi în modestie, în respect faţă de taină. Altfel, chiar
geniu fiind, adopţi o postură cumva politică, ca să propagi anumite
iluminări parţiale drept adevăr imuabil. Un exemplu este Stephen
Hawking.
Acestea sunt numai câteva dintre lucrurile pe care le-am învăţat din
experienţa mea cu matematica. Am această convingere: Dumnezeu ni Se
descoperă, ne vorbeşte şi ne învaţă pe limba noastră, aşa cum a făcut-o
cu Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată (Lc. 5, 1-11). De aceea
mi se pare foarte important să facem bine ceea ce facem, ca pentru
Dumnezeu, pentru că aşa vom dobândi o cunoaştere corectă a realităţii, a
lumii, a noastră şi a lui Dumnezeu.