preluare http://luminaortodoxiei.com
Nu-mi plac oamenii care sunt mereu
nemulţumiţi. Nu-mi place să mă uit la feţele lor. Şi nu mă iubesc nici
pe mine pentru aceasta. Şi cred naiv în continuare, că uite eu, nu sunt
aşa. Dar, cum spun Sfinţii Părinţi, dacă păcatul aproapelui tău este
deosebit de enervant pentru tine, să ştii că suferi de acelaşi îndoit.
Cum nu ar fi cred totuşi că un creştin nu ar trebui să fie mai mereu
nemulţumit, de parcă prezentând prin întregul său chip o
anti-publicitate a viziunii ortodoxe despre lume. În schimb, cât este
de uşor şi plăcut să fii în preajma unui om, care posedă o capacitate
uimitoare - de a fi recunoscător şi mulţumit pentru tot.
Să mulţumeşti pentru fericire şi
bunăstare nu este greu, dar iată oameni, care-I mulţumesc lui Dumnezeu
pentru durere, boală şi ispite vei întâlni nu prea des. Viaţa îmi arată
valorea mea adevărată anume prin întâlnirea cu asemenea oameni. Exemplul
lor va servi mai mult decât o cale pentru salvarea mea şi înţelegerea
unor adevăruri. Despre soarta unora dintre ei, aş vrea să vă relatez.
«Al cui soţ e mai bun?..»
Prietena mea este o fire foarte
pozitivă, mai mereu o poţi vedea cu zâmbetul pe buze. Singura persoană
care mai mereu o irită e soţul ei, iar nemulţumirea faţă de el se
manifestă în mod constant. Ba şosetele lui nu sunt acolo unde trebuie,
ba pasta de dinţi nu e folosită cum ar cuveni, şi salariul lui abea dacă
mai poate fi numit salariu, şi în general datele sale nu pot fi
apreciate nici cu nota satisfăcătoare. Cu totul altfel e soţul colegii
ei, Valentina - e frumos, inteligent, îl citeşte pe Platon înainte de
culcare. Şi cât de mult îşi iubeşte copii, pe unul îl însoţeşte la
piscină, pe celălalt la o secţie de lupte. Bietul om cât de mult
munceşte ca să plece în fiecare an cu soţia la odihnă în Egipt şi să-I
ofere nu doar de sărbători buchete minunate.
Ore întregi îmi lua ascultarea
discursurilor despre cât e de nedreaptă viaţa. Dar pentru nimeni nu este
un secret faptul că totul este relativ, şi Dumnezeu a vrut să-I
descopere şi cealaltă parte l-a tot ce se întâmpla de fapt. Într-o zi
prietena mea a mers la medicul ginecolog pentru o consultaţie de rutină,
în rând făcând cunoştinţă cu o femeie însărcinată, şi ca între femei
începură o discuţie despre soţi.
Tânăra femeie cu ochii deschişi visa la
ce minune de copil va avea în curând, că va semăna leit cu tatăl său, că
primul cuvânt pe care îl va rosti va fi - tata... Văzând un om la
capătul coridorului, ea cu bucurie s-a ridicat să-l întâlnească - iată, a
venit să vadă copilul lor la ultrasunete. "Cât de draguţ!" –a gândit în
sinea ei prietena mea, iar apoi a încremenit. Cu paşi siguri se
apropia de ele acelaşi "super-erou," soţul Valentinei, pe care mai nu
zilnic îl premărea ea. S-a dovedit că asemenea "eroi" pot fi soţi
“ideali” şi pentru două familii ...
Ajungând acasă, ea şi-a privit sotul
întins pe canapea cu ziarul în mână. Şi în acel moment a simţit că unica
dorinţă a ei este să stea alături şi să îl ia de mână. "Cât de mult te
iubesc .." Despre nimic altceva nu mai ptea vorbi.
«După roadele lor îi veţi cunoaşte...»
O cunoşteam pe această femeie ca pe o
mamă a doi copii minunaţi. Undeva în adâncul inimei mele chiar o
invidiam, ştiind foarte bine că eu nu prea voi reuşi s-o fac la fel cu
copii mei. Până în prezent, pentru mine este un mister, cum a reuşit în
vremurile atotpătrunzătoarei propagande sovietice insuflarea dragostei
pentru credinţă şi Biserică în inima copiilor săi. Fiul ei a devenit
preot, fiica - o preotească cu mulţi copii. Ambii nişte peronalităţi
luminoase, sincere şi demne de urmat.
Dar, aşa cum s-a dovedit, rolul de soţie
pentru ea a fost nu mai puţin important. Peste treizeci şi cinci de ani
din viaţa sa, ea i-a dedicat unui alcoolic cronic.
Să spui "i-a dedicat” – de fapt nu înseamnă nimic. Toate posibilele
greutăţi şi suferinţe pe care numai vi le puteţi imagina, această femeie
le-a suferit cu demnitate, şi cu credinţă fermă în cuvintele
Evangheliei: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul
lui să şi-l pună pentru prietenii săi. (Ioan 15, 13).
De mai multe ori el abea nu a murit în
plină stradă îngheţând de la gerul cumplit şi primind numeroase traume
şi leziuni, dar ea mereu îl găsea şi-l readucea la viaţă. Ultima noastră
conversaţie a avut loc atunci, când soţul ei a fost diagnosticat cu
cancer, metastazele multiple aducându-i o agonie de neimaginat.
Încercările disperate ale bietei femei de a găsi metode alternative de
vindecare nu prea au schimbat situaţia. Moartea deja era în pragul
casei... Şi atunci am auzit de la ea cuvintele care mult timp mi-au
chinuit propriul egoism: "Pentru tot ce am îi mulţumesc lui Dumnezeu, şi
nu aş fi vrut să trăiesc o altă viaţă. Toate le-aş da pentru vindecarea
lui. Numai de nu ar muri! "
Unii ar putea spune că e un masochism
curat, cineva ar crede că devenise un obicei. Dar poate aceasta e cu
adevărat dragostea? Una ciudată, de neînţeles, despre care şi ne-a
vorbit Apostolul Pavel?
Moartea soţului ei i-a adus speranţa la
o reunire viitoare. Boala l-a ajutat pe el să se schimbe şi să se
odihnească în pace cu Dumnezeu, şi cu familia sa. Pentru aceasta ea îi
este deosebit de recunoscătoare lui Dumnezeu.
«Cât trăiesc — sper...»
Viaţa i-a dăruit acestui om toate
beneficiile posibile. Banii îi garantau libertatea. Soţia îl aduce
dragoste şi linişte în casă. Copiii - bucuria de a fi tată. Cele mai
bune staţiuni din lume îi aşteptau anume pe ei. Cele mai moderne maşini
erau parcate în curtea casei. Nimeni nici nu medita la posibiliatea
pierderii acestora. Necazul a venit, ca de obicei fără avertisment. El a
ucis un om, salvându-şi soţia de la un agresor. În aşa mod unul dintre
subalternii săi a vrut să se răzbune pe o nedreptate de altă dată.
După ce servise prea mult alcool, el a
pătruns în casă şi cu un pistol în mână a atacat-o pe biata femeie. Tot
ce ce-şi aminteşte soţul ei - e momentul în care a scos pistolul şi l-a
împuşcat pe agresor. Rana s-a dovedit a fi fatală. După arestarea sa,
judecătorul timp de zece luni, nu a recunocut faptul legitemii apărări.
Zece luni alături de recidivişti şi puşcariaşi înrăiţi. Întrebările "de
ce" şi "pentru ce?" nu îşi găseau nici un răspuns în sufletul său
chinuit. Între timp, soţia şi copiii erau nevoiţi să vândă bunurile
acumulate pentru a putea exista.
Şi atunci şi-a adus aminte de Dumnezeu
şi a început să-i ceară ajutor şi izbăvire. Prietenii i-au dat numărul
de telefon al unui preot. Iar discuţiile cu el l-au făcut să găsească
calea de la deznădejde la lumină.
Toate acestea mi le-a relatat când deja a
fost eliberat şi viaţa câte puţin îşi relua cursul obişnuit. Pot doar
presupune prin ce suferinţe au trecut aceşti oameni. Dar cel mai uimitor
lucru este faptul că el îi mulţumea lui Dumnezeu pentru cele
întâmplate, înţelegând că dacă nu ar fi trecut prin încercarea
închisorii, întâlnirea lui cu Dumnezeu poate şi nu ar fi avut loc.
Dumnezeu se îngrijeşte de mântuirea
noastră în fiecare clipă. Toate le-a pus în serviciul creaţiei sale.
Chiar şi Unicul Său Fiu a primt moartea pe Cruce pentru salvarea
noastră. Dar, după cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici "omul a ales
iubirea de sine - un zid care-l separă şi de Dumnezeu şi de oameni,
autocondamnându-se la singurătate." De aici şi creşte nemulţumirea,
deznădejdea şi disperarea. "Optimismul sfânt", după cuvintele cuviosului
Paisie, eliberează sufletul de frică şi pas cu pas îi întăreşte forţele
spirituale.
Optimismul e strâns legat de credinţă,
iar credinţa ne dă speranţă. În Patericul Părinţilor din pustiu, există o
relatare despre un oarecare avva, care vâzând vreun frate supărat sau
întristat îl implora să nu dea drumul la asemenea gânduri în inima sa.
Doar nu pot să fie scârbiţi cei, speranţa cărora este Dumnezeu, iar
nădejdea cărora e Împărăţia Cerurlor. Pot cădea în deznădejde păgânii,
pot plânge iudeii, care iubesc în continuare cele ale lumii astea. Dar
noi ar trebui să fim înflăcăraţi de bucuria slavei cereşti şi veşnica
fericire. Oare nu la aceasta ne îndeamnă şi Apostolul. Bucuraţi-vă
pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate (Tes. 5,
16—18)».
Traducere şi adaptare Natalia Lozan
Articol apărut în original pe siteul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu