Cateheza din 28 Martie 2010

Articolul al IX-lea din Simbolul credinţei: „Întru una sfântă sobornicească şi apostolească Biserică”. Ce este Biserica; când a întemeiat Mântuitorul Biserica şi cine face parte din Biserică? Biserica „Trupul lui Hristos”, „casa” sau „templul” lui Dumnezeu, „Mireasa lui Hristos”

Dragii mei, studiul misterului şi al realităţii Bisericii, sau eclesiologia, cum îl numim noi în teologie, a ocupat un loc central în preocupările teologilor din secolul al XX-lea, mai cu seamă datorită Mişcării Ecumenice, care a cunoscut o mare amploare începând din secolul trecut şi în care Ortodoxia a participat activ încă de la început. Întrebări de genul: ce este Biserica, care sunt caracteristicile ei, fiinţa ei şi legăturile ei, fac parte din agenda Mişcării Ecumenice şi foarte multe volume s-au scris, mai ales în ultimul timp, pe această temă. De ce atât interes pentru eclesiologie? Deoarece scopul final al acestei Mişcări Ecumenice este până la urmă refacerea unităţii creştine, care este de altfel un deziderat al Mântuitorului Hristos exprimat în rugăciunea din grădina Ghetsimani, adresată Tatălui ceresc, atunci când Iisus a spus: încă Mă rog „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). Acesta este aşadar scopul Mişcării Ecumenice – unitatea creştină – scop pentru care şi noi ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, chiar dacă unitatea aceasta nu va mai putea fi probabil ca şi cea din secolul al IV-lea, perioada cea mai înfloritoare a creştinismului, când nu se putea vorbi încă de mai multe confesiuni creştine, ci va fi mai degrabă o unitate în comuniune de iubire, însă o unitate în diversitate confesională. Dacă pe plan doctrinar, dogmatic, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, adică întrunirea reprezentanţilor marilor confesiuni creştine au ajuns la o bază comună, constând în învăţături fundamentale, precum dogma Sfintei Treimi sau mesianitatea şi divinitatea lui Iisus Hristos, în momentul în care s-a vorbit despre refacerea unităţii Bisericii, teologii s-au izbit de deosebirile profunde, care există între confesiuni în ce priveşte învăţătura despre Biserică sau eclesiologia. Tocmai de aceea, repet, eclesiologia ocupă un loc central în preocupările teologiei contemporane.
Atunci când vorbim despre Biserică trebuie să pornim de la Sfânta Scriptură, în mod firesc, întrucât ea este terenul comun în care ne putem întâlni cu toţii, indiferent că suntem ortodocşi, catolici sau protestanţi şi ea este totodată singura care ne poate oferi coordonatele unei învăţături corecte despre fiinţa şi unitatea Bisericii, iar când spun aceasta mă refer mai cu seamă la Scriptura Noului Testament.
Să ştiţi că în cărţile neotestamentare nu avem însă nici o definiţie clară a Bisericii, ci numai diferite descrieri ale ei. Ioannis Zizioulas, unul dintre cei mai mari teologi contemporani, care s-a aplecat asupra eclesiologiei, arăta că eclesiologia nu s-a dezvoltat dintr-un concept abstract, ci din experienţa vie a creştinilor veacului apostolic cu Hristos. Cu alte cuvinte, toate noţiunile referitoare la Biserică, pe care le conţine Noul Testament, şi pe care le folosim noi în definirea Bisericii, au luat naştere din această experienţă a vieţii creştine şi nu invers. De aceea voi încerca să vă vorbesc mai întâi despre această experienţă a creştinilor veacului apostolic şi despre câteva din multele referiri ale cărţilor Noului Testament, la Biserică, pentru ca apoi, ţinând cont de toate acestea, să putem formula o definiţie a ceea ce înseamnă de fapt Biserica.
Termenul „biserică”, în greacă „eclesia”, apare de foarte multe ori în Noul Testament, mai cu seamă în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Acest termen a fost la început unul laic, desemnând adunarea populară profană a unei cetăţi greceşti, însă a fost preluat apoi de autorii neotestamentari şi i s-a dat un înţeles nou, creştin, astfel încât, pe lângă sensul laic, pe care l-a amintit deja, în Noul Testament, „eclesia” mai înseamnă şi „adunarea creştinilor”. Un lucru interesant este faptul că de cele mai multe ori, în epistolele pauline, cuvântul „Biserică” este însoţit de genitivul „lui Dumnezeu”, fapt ce subliniază, în opinia teologilor, originea şi natura divină a Bisericii. Aşadar Biserica este a lui Dumnezeu şi-L are în centru pe Dumnezeu, dar totodată Biserica este şi adunarea celor care cred în Dumnezeu. Prin urmare, fiinţa Bisericii nu este doar omenească, ci este şi dumnezeiască, expresia „Biserica lui Dumnezeu” subliniind totodată şi relaţia care există între latura omenească a Bisericii şi Dumnezeu. Biserica îi aparţine lui Dumnezeu şi nu acestei lumi.
În scrierile Noului Testament întâlnim foarte multe metafore, care descriu viaţa Bisericii şi legătura ei cu Dumnezeu. Între acestea ar fi: „Biserica-poporul lui Dumnezeu”, sau „casă duhovnicească”, „împărăţia lui Dumnezeu”, „Trupul lui Hristos”, Mireasa lui Hristos” etc. Cea mai însemnată dintre aceste imagini, care exprimă în modul cel mai profund fiinţa Bisericii şi relaţia ei ca popor al lui Dumnezeu cu Dumnezeu Însuşi, este aceea de „Trup al lui Hristos”. De mai multe ori Sfântul Apostol Pavel înfăţişează Biserica prin imaginea unui trup, a unui organism unitar şi viu. Învăţătura aceasta despre Biserică-Trup tainic al Domnului, nu este însă o creaţie a Apostolului Pavel. După cum ştiţi, unii dintre dumneavoastră, Sfântul Apostol Pavel a fost la început un mare prigonitor de creştini. Saul, cum se numea în acea perioadă, era un tânăr foarte învăţat şi foarte acrivar în ceea ce priveşte lupta împotriva noii religii. Obişnuia să meargă din casă în casă şi să-i scoată pe creştini cu forţa afară, ducându-i în temniţă. Ei bine, la un moment dat, va merge spre Damasc pentru a-i aresta pe creştinii care erau acolo şi a-i aduce legaţi la Ierusalim, dar iată că în drumul său spre Damasc o lumină din cer, ca un fulger, l-a învăluit dintr-o dată, iar din acea lumină a auzit un glas care i-a spus: „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” Tânărul Saul a întrebat: „cine eşti Doamne?”, la care vocea din lumina aceea orbitoare i-a răspuns: „Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti” (Faptele Apostolilor 19, 5). Saul a fost orbit de lumina care i s-a arătat, însă în cele din urmă va ajunge în Damasc, unde va fi botezat şi vindecat de orbire de către un ucenic cu numele Anania.
Dragii mei, ceea ce este foarte important să reţinem din acest episod este faptul că Mântuitorul Hristos spune: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar în momentul în care Saul întreabă cine este, i se răspunde: Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti. Ei bine, nu pe Iisus Îl prigonea Saul, ci el prigonea Biserica lui Iisus Hristos, ceea ce înseamnă Hristos se identifică aici cu Biserica Sa. Biserica, adică noi toţi, suntem prin urmare Hristos, mai exact Trupul Său, în mod tainic. Este ceea ce va exprima foarte clar Sfântul Apostol Pavel mai târziu în epistolele sale, atunci când va spune că „suntem mădulare ale trupului Lui din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30), iar în alte locuri va numi Biserica „Trup al lui Hristos” şi va spune despre creştini că fiecare sunt mădulare în parte ale acestui trup. Naşterea duhovnicească în Trupul tainic al Domnului şi curăţirea fiecărui mădular în parte, se face prin botez, iar hrănirea se face prin Sfânta Împărtăşanie. Din această perspectivă, a Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos, Sfântul Pavel, Îl numeşte pe Hristos Cap al Trupului Său, adică al Bisericii. A fi cap al Bisericii înseamnă, pe de o parte că Hristos este parte integrală a Trupului tainic, iar pe de altă parte că El este şi conducătorul Bisericii. Gândirea paulină merge însă şi mai departe şi spune că prin Capul ei, Biserica îşi primeşte viaţa, tăria, tocmirea şi creşterea, după voia lui Dumnezeu: „Capul, de la care trupul tot, prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 19). Ce sunt aceste încheieturi şi legături, avea să lămurească într-un alt loc, unde va arăta că ele sunt de fapt: Apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii, adică mijloacele de legătură dintre Cap şi trup.
Capul-Hristos comunică Trupului Său, slava şi perfecţiunea Sa, desigur nu în mod absolut. De aceea Biserica este sfântă, aşa cum vom vedea în continuare. Atunci când noi, creştinii, vom fi conştienţi de acest adevăr, anume că Hristos ne comunică perfecţiunea Lui şi că noi, ca trup tainic al Lui, suntem „plinirea Lui”, aşa cum tot Pavel va spune (Efeseni 1, 23), şi ne vom strădui să fim la înălţimea acestei chemării, atunci eclesiologia nu va mai fi un subiect de dezbateri teologice, ci un semn vizibil al unităţii în Hristos.
Legătura strânsă care există între Hristos şi Biserică, mai este exprimată de Sfântul Apostol Pavel şi printr-o altă metaforă, anume Biserica – Mireasă a lui Hristos, imagine pe care o foloseşte şi Sfântul Apostol Ioan, dar care la Pavel îşi găseşte expresia cea mai profundă în Epistola către Efeseni (cap. 5). Aşa cum legătura dintre mire şi mireasă nu poate fi decât una foarte intimă şi strânsă, tot aşa şi legătura dintre Hristos şi Biserică este una de iubire reciprocă, căci spune Pavel, că Bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine jertfă pentru ea, ca s-o sfinţească şi s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată, adică să facă din ea o mireasă vrednică de Mirele său ceresc (Efeseni 5, 25-27). Şi conchide marele Apostol arătând că de aceea taina Nunţii este mare, pentru că este asemenea unirii dintre Hristos şi Biserica Sa (Efeseni 5, 32).
Dragii mei, aceasta este Biserica. Ea este de fapt Dumnezeu şi noi oamenii, într-o strânsă comuniune a iubirii, într-un tot unitar asemenea unui trup. Dincolo de a fi o instituţie, ea este în primul rând un mod de a fi, un mod în care noi ar trebui să trăim în lumea aceasta. De aceea ar trebui să ne simţim cu toţii, realmente, parte, mădulare, ale acestui trup şi atunci când un mădular suferă, să suferim cu toţii, să fim solidari între noi, să nu fim nişte creştini doar cu numele. Aceasta înseamnă a fi membru al Bisericii! Cu toţii ar trebui să simţim că suntem membrii ai Bisericii! Vedeţi că foarte adesea apar atacuri la adresa Bisericii în presă, însă întotdeauna atacurile acestea sunt îndreptate înspre cler, de regulă spre episcopi şi câteodată spre preoţi şi toată lumea generalizează şi arată cu degetul spunând: uite cum e Biserica, uitând de fapt că Biserica înseamnă şi el, că toţi formăm Biserica, atât clerul cât şi mirenii şi toţi ar trebui să fim solidari unul cu altul, să ne rugăm unul pentru altul şi să ne preluăm sarcinile unul altora, cum spunea tot Sfântul Pavel.
În legătură cu componenţa Bisericii ar mai trebui spus că eclesiologia vorbeşte despre Biserica luptătoare formată din noi, cei care trăim pe pământ şi ne luptăm cu ispitele pentru ca să câştigăm împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica triumfătoare, formată din Dumnezeu, Îngeri, Sfinţi şi oamenii care au trecut în veşnicie şi care au reuşit prin viaţa lor să se mântuiască, triumfând astfel în împărăţia lui Dumnezeu. Desigur că există pemanent o comuniune de rugăciune şi iubire între partea luptătoare şi cea triumfătoare a Bisericii.
Ceilalţi doi termeni despre care ar mai trebui să mai vorbim azi, anume cel de „Casă” şi cel de „templu al lui Dumnezeu” se referă la al doilea înţeles al Bisericii, anume acela de locaş de cult, unde ne adunăm pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi între noi, cu alte cuvinte, pentru a forma într-adevăr o Biserică, în înţelesul de Trup al lui Hristos.
În articolul al IX-lea din crez mărturisim credinţa noastră „într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, prin urmare exprimăm aici faptul că Biserica are patru însuşiri esenţianle: ea este una, este sfântă, sobornicească şi apostolească. Iar acum câteva precizări despre fiecare însuşire în parte:
În primul rând despre unitatea Bisericii. Biserica adevărată este una singură, adică este unitară. Au existat încă din perioada apostolică unele tendinţe ale creştinilor de a se despărţi în grupări, fapt sesizat de unii Apostoli în scrierile lor şi combătut ca atare, prin sublinierea unităţii care există în Biserică. Astfel Pavel arată Biserica este una singură şi nu poate fi altfel, întrucât există un singur Dumnezeu, unitatea Sfintei Treimi comunicându-se şi Bisericii. De altfel acest adevăr este arătat şi de Mântuitorul Hristos, în textul pe care l-am citat mai devreme, anume în rugăciunea adresată lui Dumnezeu Tatăl, în care Iisus Îi spune: încă Mă rog „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). Aşadar Însuşi Mântuitorul aşează unitatea Sfintei Treimi la temelia unităţii Bisericii. Un alt element pe care-l foloseşte Pavel pentru a arăta unitatea Bisericii este unitatea Capului ei nevăzut, Iisus Hristos. În faţa tendinţelor de divizare care apăruseră în rândul creştinilor din Corint, Sfântul Pavel se întreabă retoric: „Au doar S-a împărţit Hristos”. Prin urmare dacă unul este Iisus Hristos, Capul Bisericii, una trebuie să fie Biserica, pentru că nu sunt mai mulţi hristoşi, ci doar Unul singur. Al treilea element care conferă unitate Bisericii este unitatea Duhului Sfânt, Care lucrează în Biserică şi îi sfinţeşte pe oameni.
A doua însuşire a Bisericii este sfinţenia ei, care, după cum am văzut deja, vine de la Hristos Însuşi. De aceea, deşi în Biserică sunt oameni păcătoşi, acest lucru nu afectează cu nimic sfinţenia Bisericii, întrucât ea e dată de Capul nevăzut al Bisericii – Iisus Hristos. Biserica a fost sfinţită prin sângele lui Iisus Hristos, iar sfinţenia ei a fost împlinită de Duhul Sfânt, Care lucrează în ea. Astfel Biserica este marele laborator de sfinţire al membrilor ei. Este spitalul, dacă vreţi, în care intrăm bolnavi sufleteşte şi în care prin harul şi lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, ne facem sănătoşi, sfinţindu-ne.
Cea de-a treia însuşire a Bisericii este sobornicitatea ei. Acest lucru se referă la universalitatea Bisericii. Este o trăsătură care are pe de o parte o dimensiune spaţială în sensul că Biserica este destinată tuturor popoarelor, întrucât Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, o dimensiune temporală în sensul că Biserica adevărată este aceeaşi dintotdeauna. Termenul acesta de sobornicitate se mai referă şi la faptul că Biserica a fost întemeiată pe cele 7 sinoade sau soboare ecumenice, la care s-au întrunit reprezentanţii Bisericilor locale din primele secole creştine şi au stabilit sub formă de dogme, învăţăturile fundamentale de credinţă.
În fine, cea de-a patra însuşire este apostolicitatea Bisericii. Ea se referă la faptul că Biserica adevărată este cea care a păstrat intactă, fără adăugiri sau omisiuni, învăţătura Domnului Iisus Hristos, aşa cum au comunicat-o Apostolii, martorii Domnului, Apostolii formând practic temelia Bisericii. Apostolicitatea Bisericii este asigurată de aşa-numita „succesiune apostolică”. Ea se referă la faptul că harul divin a fost primit de Apostoli de la Mântuitorul Hristos şi transmis apoi mai departe, prin hirotonie, episcopilor, care la rândul lor, au hirotonit alţi episcopi, transmiţând mai departe acest har, din generaţie în generaţie până la episcopii din zilele noastre. Astfel, harul acesta, ca să folosesc o metaforă, a curs asemeni unui râu de la Mântuitorul, prin Sfinţii Apostoli, la episcopi, până în zilele noastre. În momentul în care cineva a fost numit episcop fără a fi hirotonit de un alt episcop şi apoi a hirotonit la rândul său alţi episcopi, iar acest lucru s-a întâmplat în istoria Bisericii, în acea persoană s-a rupt lanţul succesiunii apostolice şi astfel cei pe care el i-a hirotonit nu mai au harul divin al preoţiei, care urcă până la Mântuitorul Hristos.
În legătură cu întemeierea Bisericii trebuie spus că ea a avut loc în mod tainic, în momentul în care Hristos S-a jertfit pe Cruce, însă ea a luat chip văzut, abia la cinzeci de zile după Învierea lui Hristos, atunci când Duhul Sfânt S-a coborât în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, făcând cu ei o mare minune dumnezeiască. Aceasta a constat în primul rând în faptul că Apostolii, care până atunci stăteau ascunşi de frica iudeilor, au primit curajul de a ieşi în mijlocul miilor de pelerini adunaţi în acea zi la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători iudaice numită Cinzecime şi de a predica în mijlocul lor. În al doilea rând ei, care erau doar nişte simpli pescari, fără şcoală, vor vorbi acum ca nişte mari teologi, cunoscători de carte. Şi nu în ultimul rând, Sfântul Apostol Petru va ţine o cuvântare în limba aramaică, ebreaica veche, iar mulţimile, care erau de diferite naţionalităţi, vor înţelege predica, fiecare în limba lui. Ei bine, în urma predicii Sfântului Petru s-au botezat primii trei mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, constituindu-se astfel Biserica în chip văzut, ca şi comunitate a celor care cred şi Îl mărturisesc pe Dumnezeu. Aici, la Ierusalim, s-a format nucleul Bisericii creştine, acesta fiind doar începutul. Apostolii s-au răspândit apoi în întreaga lume, cunoscută pe atunci, şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos. În părţile noastre a propovăduit Sfântul Apostol Andrei, după cum reiese dintr-o tradiţie consemnată de Eusebiu de Cezareea. Sfântul Apostol Pavel a propovăduit în Grecia, Macedonia, Italia, Asia Mică şi Orientul Mijlociu, Sfântul Toma în India şi aşa mai departe, astfel încât toţi Apostolii s-au răspândit şi L-au propovăduit pe Hristos în întreaga lume cunoscută pe atunci, reuşind să întemeieze multe comunităţi creştine. În aceste comunităţi au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi, care au continuat apoi munca aceasta de propovăduire şi implicit de răspândire a creştinismului. Peste mai multe secole creştinismul avea să se răspândească şi în alte zone, cum ar fi Bulgaria sau Rusia, iar apoi peste alte câteva secole, după descoperirea Americii, creştinismul va ajunge şi aici şi aşa mai departe, până când s-a răpândit în întreaga lume.
Faptul că creştinismul este răspândit peste tot este o realitate, dar întrebarea care se pune este câţi dintre creştinii actuali duc într-adevăr o viaţă creştină şi se manifestă ca nişte mădulare ale unui singur trup, care este Biserica. Câţi se simt într-adevăr solidari cu cei din jurul lor, împreună cu care formează Biserica şi ştiu să sufere atunci când ei suferă, să se roage pentru ei, atunci când sunt într-o nevoie, să le ducă sarcinile atunci când sunt prea grele şi de ce nu, să se bucure dacă fraţii lor creştini au o împlinire. Din păcate, de cele mai multe ori constatăm mai multă invidie decât dragoste între creştini...
Eclesiologia este foarte vastă şi deosebit de frumoasă. Eu v-am spus doar câteva lucruri, care sper să vă fie de folos şi să devină un îndemn de a încerca, fiecare să fim mai buni unii cu alţi şi să formăm într-adevăr o Biserică. Amin.

Cateheza din 14 martie 2010

Mântuirea şi lucrarea harului. Harul şi lucrarea personală pentru mântuire. Harul şi libertatea omului

Iubiţi credincioşi, dacă în catehezele trecute am vorbit, printre altele, despre modul în care Dumnezeu a răscumpărat întreaga omenire din pedeapsa pentru păcatul protopărinţilor, anume prin Întruparea, Moartea şi mai ales prin Învierea Fiului lui Dumnezeu, acte prin care Dumnezeu a câştigat odată pentru totdeauna mântuirea pentru toţi oamenii, în cateheza de astăzi, precum şi în cea de duminica viitoare, vom încerca să vedem cum anume putem să ne însuşim, fiecare în parte, ceea ce Dumnezeu a câştiat pentru noi prin Jertfa Sa.
Prin tot ceea ce a făcut Iisus pentru noi, ne-a eliberat din robia morţii veşnice în care toţi ajunseserăm în urma neascultării strămoşilor noştri, căci spune Sfântul Apostol Pavel că: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Moartea fizică – urmare a păcatului lui Adam – a trecut aşadar la toţi oamenii astfel încât toţi trec prin moarte, indiferent de faptele bune sau rele pe care le fac în viaţă, însă moartea aceasta fizică a devenit prin Învierea lui Hristos doar o trecere spre o altă viaţă; ea nu mai este dublată de o moarte sufletească, spirituală, aşa cum era pentru urmaşii lui Adam până la Hristos. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos ne-a eliberat din robia păcatului şi a morţii. Aceasta este, într-o formulare foarte concisă, lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o pentru noi şi prin care ne-a mântuit.
În continuare vom vedea ceea ce trebuie să facem noi pentru ca să ne însuşim, fiecare în parte, roadele acestei lucrări, pentru că de la bun început trebuie să lămurim un lucru, anume că prin Jertfa Sa de pe Cruce Hristos ne-a oferit doar posibilitatea de a ne mântui, de a trăi în fericire veşnică alături de Dumnezeu. Învierea lui Hristos ne-a deschis calea spre viaţa veşnică. Moartea fizică, prin care vom trece cu toţii, a devenit doar o poartă spre o nouă viaţă, care poate fi de singurătate şi chin veşnic sau de fericire şi comuniune în iubire cu Dumnezeu. Totul depinde doar de noi! Dumnezeu, prin Jertfa Fiului Său, ne-a oferit posibilitatea de a ajunge în fericire veşnică în împărăţia Lui, adică de a ne mântui, însă nu ne obligă să ne mântuim, sau altfel spus, nu ne mântuieşte fără voia noastră. Niciodată Dumnezeu nu a trecut şi nu va trece peste libertatea omului! Aşadar, stă doar în alegerea noastră dacă ne vom mântui sau nu. Dumnezeu ne oferă posibilitatea şi chiar ne ajută, dar nu ne bagă în rai cu forţa.
Problema aceasta a mântuirii, o chestiune de importanţă capitală în toate religiile lumii, i-a preocupat întotdeauna pe oameni, poate nu atât datorită fericirii veşnice pe care, aşa cum reiese din Sfintele Evanghelii, o vor gusta cei care vor reuşi să se mântuiască, cât datorită chinurilor veşnice, la care vor fi supuşi cei care nu se vor mântui. Dacă ideea de a trăi veşnic în fericire şi comuniune cu Dumnezeu în împărăţia Sa probabil nu reprezintă un imbold suficient pentru unii de a se strădui să se mântuiască, atunci poate că ideea unei vieţi de chin veşnic şi izolare este suficient de înspăimântătoare pentru a deveni un îndemn la luptă pentru propria mântuire.
Un prim aspect pe care aş dori să-l pun în evidenţă referitor la mântuirea fiecăruia dintre noi este faptul că mântuirea aceasta nu înseamnă doar o lucrare a noastră personală, ci ea este şi o lucrare a lui Dumnezeu. Noi facem un pas spre Dumnezeu, iar El face zece spre noi. Întotdeauna lucrarea de mântuire a fost atât o lucrare a omului, cât şi a lui Dumnezeu, adică o lucrare teandrică, divino-umană. Desigur că mântuirea noastră este până la urmă o taină a lui Dumnezeu. Doar El ştie inimile fiecăruia dintre noi şi ca un Judecător drept, doar El va decide, la Judecata de Apoi, cine se va mântui şi cine nu. Amintiţi-vă de tâlharul de pe cruce. Toată viaţa a trăit în păcate, i-a tâlhărit pe oameni; am putea spune, după judecata noastră, că un astfel de om cu siguranţă nu se va mântui, dar iată că un moment de pocăinţă sinceră, în ultimul ceas, au făcut ca el să fie cel cu care Dumnezeu va deschide raiul. Şi câţi alţi păcătoşi nu avem în Sfânta Scriptură: vameşul Zaheu, Maria Magdalena, Saul prigonitorul creştinilor, care va deveni Apostolul Pavel şi alţii asemenea. Dar câţi alţii nu au mai fost de-a lungul timpului, care au trăit o viaţă imorală, dar care la un moment dat au reuşit să se întoarcă la Dumnezeu şi toate păcatele lor au fost iertate. Mântuirea este deci o mare taină, dragii mei, pe care numai Dumnezeu o cunoaşte...
Atunci ne putem întreba în mod firesc: ce putem face noi în cazul acesta pentru ca să ne mântuim? Să ne trăim viaţa în plăceri şi distracţii, lăsând pocăinţa pentru bătrâneţe? Dar de unde avem noi certitudinea că vom ajunge la bătrâneţe? Dacă vom muri astăzi sau poate mâine? Şi de asemenea, de unde putem noi să ştim că vom reuşi să facem o pocăinţă atât de puternică şi de sinceră, cum a fost cea a tâlharului de pe cruce sau a Mariei Magdalena, astfel încât să ne mântuim şi în ultimul ceas? Şi atunci ce putem face?
Ei bine, dacă vom citi cu atenţie Sfânta Scriptură şi îndeosebi Sfintele Evanghelii, vom vedea că există foarte multe indicii despre ceea ce ar trebui noi să facem în această viaţă pentru a ne mântui. Teologii au încercat să simplifice oarecum lucrurile şi au sintetizat toate aceste indicii ajungând la concluzia că pentru a se mântui omul are nevoie de trei lucruri esenţiale: în primul rând de harul divin, apoi de credinţa puternică şi nu în ultimul rând de faptele bune, ca o transpunere a credinţei în practică. „Credinţa fără fapte este moartă” spunea Sfântul Apostol Iacov, cu alte cuvinte credinţa trebuie să fie lucrătoare în fapte bune sau o „credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel; cele două, credinţa şi faptele bune, sunt strâns legate între ele; prima le determină, le izvorăşte pe cele din urmă.
Dar haideţi să ne oprim acum asupra primei condiţii a mântuirii noastre, a mântuirii subiective, cum este numită în teologie însuşirea de către fiecare ins în parte a ceea ce a câştigat Hristos pentru noi pe Cruce, anume mântuirea obiectivă. Această primă condiţie, după cum vă spuneam, este dobândirea harului divin. În cateheza trecută, părintele Marcel v-a vorbit despre harul lui Dumnezeu. Aţi văzut atunci că harul acesta este defapt o putere, o energie necreată, care izvorăşte direct din Fiinţa lui Dumnezeu şi care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra noastră, sfinţindu-ne şi ajutându-ne în lupta pe calea mântuirii. Această putere este una mântuitoare, o putere care-L aşează pe Dumnezeu în sufletele noastre. Aceasta este principala lucrare a harului divin în noi: Îl aşează pe Dumnezeu în noi, ne uneşte practic cu Dumnezeu, astfel încât noi devenim temple ale Duhului Sfânt. Odată sălăşluit în noi, Dumnezeu ne va ajuta să sporim în fapte bune şi până la urmă să ne mântuim, desigur toate acestea doar prin conlucrarea noastră cu harul pe care l-am primit.
O altă întrebare care ar putea să fie pusă este următoarea: cum putem noi să primim concret harul acesta divin mântuitor?
Harul lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră prin Sfintele Taine ale Bisericii, anume prin: Botez, Mirungere, Sfânta Euharistie, Spovedanie, Preoţie, Nuntă şi Maslu. Aceste 7 Sfinte Taine sunt lucrările externe sau sensibile prin care Dumnezeu ne împărtăşeşte harul Său sfinţitor. Se numesc „Taine”, întrucât pe lângă partea văzută, pe care o observăm cu toţii, în care preotul, fie că îl botează pe copil sau îl unge cu Sfântul şi Marele Mir, în cazul Mirungerii, sau se roagă pentru ca Duhul Sfânt să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în cazul Euharistiei, şi aşa mai departe, se întâmplă şi ceva în chip tainic, nevăzut, anume harul lui Dumnezeu se coboară asupra celui care primeşte Taina respectivă şi face ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în sufletul lui şi să nu mai plece de acolo niciodată. Aceasta este lucrarea principală a harului divin în fiecare Taină. Pe lângă aceasta el mai are şi o lucrare specifică fiecărei Taine în parte: în cazul Botezului face ca celui nou-botezat să i se ierte păcatul strămoşesc şi să devină o făptură nouă în Hristos şi un membru al Bisericii, în cazul Mirungerii, care are loc imediat după Botez, noul botezat este uns cu Sfântul şi Marele Mir la: cap, urechi, ochi, nări, gură, piept, spate, picioare şi mâini, pentru ca toate aceste părţi ale corpului, prin care se exercită cele cinci simţuri ale omului, să se întărească şi să fie sănătoase, iar lumea cu care noi intrăm în legătură prin aceste simţuri să devină una transparentă, prin care să-L simţim defapt pe Creatorul ei – Dumnezeu. Prin Spovedanie ni se iartă păcatele pe care le mărturisim, prin Maslu primim sănătate sufletească şi trupească şi ni se iartă unele păcate mai mici şi exemplele pot continua. Aşadar toate aceste lucrări specifice fiecărei Taine sunt defapt lucrări ale harului divin pe care îl primim în Sfintele Taine, a cărui lucrare principală rămâne însă aşezarea lui Dumnezeu în noi şi astfel unirea noastră cu Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea foarte frumos că mântuirea omului nu se încheie odată cu moartea lui Hristos pe Cruce, ci ea se încheie doar în unirea noastră, a celor care credem, cu Hristos cel mort şi înviat. (Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 3, Bucureşti, 1978, p. 7). Din această perspectivă, Tainele, ca mijloace prin care se înfăptuieşte în mod real această unire cu Dumnezeu, capătă o importanţă capitală în urcuşul spre mântuire. Acum vom înţelege de ce Iisus, într-o discuţie purtată cu Nicodim, referitoare la Taina Botezului, îi va spune că „Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, (n.n. dacă nu se va boteza), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Auziţi ce importanţă uriaşă are Botezul: este condiţie sinequanon pentru mântuire! Tot acum vom înţelege de ce, după ce a săvârşit minunea prin care a înmulţit 5 pâini săturând cu ele 5000 de bărbaţi, Mântuitorul le-a spus celor prezenţi că: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi dacă nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (...) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 53-54, 56). Ce este acest Trup şi Sânge la care se referea Mântuitorul? Nu este altceva decât Sfânta Împărtăşanie sau Euharistia, pe care atunci, prin înmulţirea celor cinci pâini, Iisus a prefigurat-o. Sfânta Euharistie este aşadar cea prin care noi putem să câştigăm viaţa veşnică. Ea este cea mai importantă dintre cele 7 Sfinte Taine, întrucât ea nu ne împărtăşeşte doar harul divin mântuitor, ci ni-L oferă pe Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, prezent în chip real cu Trupul şi Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului, pentru ca noi să ne putem împărtăşi cu El.
Am insistat mai mult asupra Botezului şi Euharistiei, dar toate cele 7 Taine ale Bisericii sunt foarte importante, pentru că toate ne împărtăşesc harul lui Dumnezeu, prin care ne unim cu Dumnezeu şi ne sfinţim. Este foarte important să încercăm să ne înnoim cât mai des acest har, pe care Dumnezeu ni-l oferă în Sfintele Taine şi mai mult, să încercăm să conlucrăm cu el printr-o viaţă curată, petrecută în ascultare faţă de Dumnezeu şi veţi vedea cum de la o zi la alta viaţa noastră devine tot mai frumoasă, mai bună, şi cum Dumnezeu intervine şi ne ajută, în moduri în care nici nu bănuiam până atunci. De aceea vă îndemn să vă înnoiţi cât mai des harul divin prin Sfintele Taine, iar Tainele care ne stau la dispoziţie pentru aceasta sunt: Spovedania, Împărtăşania şi Maslul, pentru că toate celelalte sunt Taine care a loc doar o singură dată în viaţa unui om, în schimb Spovedania, Euharistia şi Maslul sunt Taine care se pot repeta şi prin care ne putem reînnoi harul divin în noi.
Este de prisos, bănuiesc, să mai spun că harul lui Dumnezeu nu acţionează în mod automat asupra celui care-l primeşte. Lucrarea harului este condiţionată în primul rând de credinţa celui care-l primeşte. Dacă nu crezi în Sfintele Taine şi în ceea ce se petrece în timpul lor în chip nevăzut, atunci nici harul pe care îl primeşti în Sfintele Taine nu va lucra în fiinţa ta. Tainele nu ţin de magie! Foarte multă lume are impresia slujbele pe care le facem la biserică sunt un fel de magie. Preotul rosteşte nişte rugăciuni şi în mod automat se întâmplă ceva cu cel pentru care se rostesc acele rugăciuni, fără să fie nevoie ca el să creadă, să se roage, să postească, să merite până la urmă să i se împlinească ceea ce cere. Ei bine să ştiţi că şi în cazul harului divin, Dumnezeu nu trece peste libertatea noastră, în speţă peste alegerea noastră de a crede sau nu în puterea şi lucrarea harului dumnezeiesc. Dacă noi credem cu tărie că prin Sfintele Taine, Dumnezeu revarsă asupra noastră o putere prin care Se sălăşluieşte în noi, atunci acea putere, respectiv harul lui Dumnezeu, va lucra în noi şi îşi va atinge scopul. Dacă nu credem, atunci să nu ne aşteptăm să aibă vreun efect acea Taină asupra noastră. Harul divin ni se oferă tuturor în mod gratuit, pentru că Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ajungă” (I Timotei 2, 4), dar harul nu forţează libertatea omului. Este decizia omului dacă îl va primi şi va conlucra cu el sau nu, aşa cum spunea spunea Mântuitorul: „Iată Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Acestea ar fi, dragii mei, câteva repere pe care le-am cosiderat a fi mai importante în legătură cu învăţătura Bisericii noastre despre harul divin, puterea lui Dumnezeu prin care noi reuşim să ne unim cu El şi care ne este absolut necesară pentru mântuire. Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne înnoim cât mai des această putere, pe care ne-o dă prin Sfintele Taine şi reuşim să o facem lucrătoare în viaţa noastră astfel încât Dumnezeu să rămână într-adevăr în noi şi noi în El. Amin.

Cateheza din 28 Februarie 2010

Articolul al VIII-lea: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci”. Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Purcederea Duhului de la Tatăl – deosebiri interconfesionale. Învăţătura despre „Filioque”

În cateheza introductivă despre simbolul de credinţă vă spuneam că în perioada primară a Bisericii, în general toţi creştinii credeau în adevărurile de credinţă fundamentale, cum ar fi credinţa într-un singur Dumnezeu, Care S-a descoperit oamenilor în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sau credinţa în existenţa unei Judecăţi la sfârşitul veacurilor, Judecată care va inaugura împărăţia lui Dumnezeu, unde drepţii vor trăi în fericire veşnică. Toate aceste adevăruri şi altele asemenea, despre care a vorbit Mântuitorul Hristos şi care s-au transmis apoi prin predica Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, nu erau contestate în general de nimeni; toată lumea le credea, le mărturisea, ele devenind chiar o chestiune de viaţă şi nu doar o chestiune de ordin teoretic. Prin urmare nu s-a simţit la început nevoia formulării acestor adevăruri sub forma unor dogme. Cu timpul însă, aşa cum am văzut în catehezele trecute, au apărut unele învăţături greşite, care au câştigat destul de mulţi adepţi, periclitând unitatea Bisericii. În felul acesta s-a impus formularea clară a învăţăturii de credinţă corecte, pe de o parte pentru a respinge învăţăturile greşite şi a le condamna ca atare, iar pe de altă parte pentru a clarifica şi a păzi dreaptă credinţă în Dumnezeu.
Una dintre învăţăturile greşite, care au apărut în secolul al IV-lea a fost aceea a lui Macedonie, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt, de unde şi numele învăţăturii sale de macedonianism sau pnevmatomahism (luptă împotriva Duhului Sfânt). El spunea că Duhul Sfânt nu este nicidecum Dumnezeu, ci doar o creatură a Fiului, subordonată Tatălui şi Fiului. Întrucât erezia lui a căpătat amploare, reprezentanţii Bisericii din acea perioadă se vor întruni într-un Sinod Ecumenic la Constantinopol, în anul 381, unde vor formula învăţătura corectă despre Duhul Sfânt sub forma acestui articol din Crez, la care ne referim, şi care are valoare de dogmă, adică este un adevăr de credinţă normativ şi incontestabil. Cei 150 de episcopi, care s-au întâlnit atunci la Constantinopol au stabilit că Duhul Sfânt nu este o creatură a Fiului, ci e Însuşi Dumnezeu, la fel ca Tatăl şi Fiul, El fiind cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, aşa cum reiese clar din paginile Sfintei Scripturi. Am să vă dau doar câteva din temeiurile scripturistice ale dumnezeirii Duhului Sfânt. Sf. Apostol Petru, de pildă, îi spune lui Anania, care îi minţise pe Apostoli cu privire la o parte din averea sa, următoarele: „Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt... N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfânt e în Dumnezeu, adică în Tatăl şi în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotştiutor: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 2, 10-11). Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt foarte clar precizate de Mântuitorul Hristos, înainte de înălţarea Sa la cer, când le spune Apostolilor: “Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), aşadar o menţionare clară, care nu mai lasă loc nici unui dubiu.
Ei bine, pe baza acestor mărturii şi a altora asemenea, multe dintre ele transmise prin Tradiţie, căci după cum ştiţi, doar o mică parte din ceea ce a făcut şi a rostit Mântuitorul Hristos s-a fixat în scris în cărţile, care alcătuiesc azi Sfânta Scriptură, restul s-au transmis pe cale orală şi au fost consemnate ulterior de diferiţi autori scrierile lor, formând ceea ce numim Sfânta Tradiţie – al doilea tezaur al revelaţiei dumnezeieşti – aşadar pe baza acestor mărturii, participanţii la Sinodul de la Constantinopol au stabilit că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, la fel ca Tatăl şi Fiul. Ei au exprimat acest lucru prin articolul la care ne referim astăzi, în care spunem că Duhul Sfânt este „Domnul de viaţă făcătorul..., Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit”, cu alte cuvinte I se cuvine aceeaşi cinste ca şi Tatălui şi Fiului, întrucât Duhul este întru totul egal cu Tatăl şi cu Fiul, fiind ca şi Ei veşnic, atotputernic, atotştiutor, pretutindeni de faţă, cuvenindu-I-se aşadar aceeaşi închinare şi slavă ca şi Tatălui şi Fiului. Dar nu numai atât. Cuvintele acestea ne arată că Sfântul Duh e nedespărţit de Tatăl şi Fiul, fiind a treia persoană dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamna că Sfântul Duh este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cum am văzut că este şi Fiul de o fiinţă cu Tatăl. „Toti trei au o singură fiinţă – spunea Sfântul Atanasie cel Mare – o singură voinţă, putere şi slavă, o singură Dumnezeire, aratată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, aşa cum soarele are disc, rază şi lumină, dar e un singur soare (Sf. Atanasie cel Mare, Întrebari oarecare, întrebarea 4, la Atanasie de la Paros, Epitoma dumnezeieştilor dogme, Mănăstirea Neamţ, 1816, p. 230). Iată ce metaforă frumoasă foloseşte Sfântul Atanasie cel Mare pentru a exprima în acelaşi timp unitatea fiinţei lui Dumnezeu şi Treimea Persoanelor!
În articolul al VIII-lea din Simbolul credinţei mai este precizat că Duhul Sfânt este Cel „Care din Tatăl purcede”. Cuvintele acestea arată că Duhul Sfant Îşi primeşte fiinţa din Tatal, dar nu prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea şi prin ce se deosebeste ea de naştere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinti au luat aceste cuvinte întocmai aşa cum se află în Evanghelia lui Ioan 15, 26, în cuvântarea rostită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, şi le-au pus în simbolul credinţei. Cuvintele lui Iisus au fost următoarele: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc scripturistic care vorbeşte despre purcederea Duhului Sfânt. Singurul lucru pe care îl ştim despre această purcedere este că ea e din veşnicie, ca şi naşterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl şi Fiul fără Duhul. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veşnicie. Aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui, tot astfel, din veşnicie, de când există Tatăl, există şi Fiul prin naştere şi Duhul Sfânt prin purcedere din Tatăl. Purcederea şi naşterea sunt aşadar cele două moduri, neînţelese pentru noi oamenii, prin care Duhul şi Fiul împărtăşesc aceeaşi fiinţă dumnezeiască cu Tatăl.
E bine să ştiţi că textul pe care tocmai l-am menţionat, din Ioan 15, 26 este unul din textele scripturistice, care au creat cele mai multe controverse, datorită interpretărilor diferite care s-au adus acestui text. Am să vi-l repet: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Teologii răsăriteni au fost întotdeauna de părere că aici Mântuitorul vorbeşte despre două lucruri total diferite: pe de o parte despre trimiterea Duhului Sfânt în lume, în timp, trimitere care va avea loc la cinzeci de zile după Înviere, când Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, iar pe de altă parte despre purcederea Duhului Sfânt din veşnicie din Tatăl. La câteva secole după sinodul al II-lea ecumenic, unii teologi apuseni au avut o altă părere referitoare la interpretarea, care ar trebui dată acestui text. Ei susţineau că prin cuvintele „Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl” Mântuitorul face referire la faptul că Duhul Sfânt ar purcede şi de la Fiul, nu doar de la Tatăl, prin urmare nu ar fi vorba aici despre trimiterea în timp a Duhului la Cinzecime, ci despre purcederea Duhului de la Tatăl şi de la Fiul. Cu timpul expresia aceasta a fost intercalată şi în simbolul credinţei sub forma unui adaos, cunoscut în teologie sub numele de adaosul Filioque, (de la latinescul ex Filio que „care din Fiul”) şi odată cu acest adaos făcut în Crez s-a încetăţenit în Apus credinţa nouă şi s-a constituit dogma potrivit căreia Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Această învăţătură nu are însă un temei scripturistic sau patristic; se bazează doar pe interpretarea greşită a acestui text din Ioan 15, 26 şi a altor texte neotestamentare. Mai mult, ea contravine cu textul iniţial al simbolului de credinţă, aşa cum a fost alcătuit el de părinţii de la Sinoadele I şi II ecumenice, text în care se spune că Duhul purcede doar de la Tatăl, nu şi de la Fiul.
Pentru prima dată adaosul Filioque a fost introdus la un sinod de la Toledo, din Spania în 589. Câteva secole mai târziu, în 809 papa Leon al III-lea a atras atenţia asupra erorii acestui adaos şi a pus să se scrie pe două table de argint crezul fără adaosul Filioque, în greacă şi latină şi a pus aceste table pe porţile catedralei Sfântul Petru din Roma, adăugând sub ele menţiunea „Haec Leo posui amore et cautela orthodoxe fidei”(„Aceasta am aşezat-o eu, Leon, din dragoste şi grijă faţă de credinţa ortodoxă”. Termenul „ortodox” e folosit aici cu înţelesul de credinţă dreaptă, corectă, nu în sens confesional, în acea perioadă nefiind decât o singură Biserică creştină). Mai târziu însă acest adaos a fost folosit în crez şi la Roma şi se găseşte în crezul rostit la misele catolice până în zilele noastre.
Acest adaos făcut la textul iniţial al simbolului de credinţă, alături de alte inovaţii apărute în Apus, care au creat anumite diferenţe la nivel doctrinal şi ritual între Răsărit şi Apus, cum ar fi folosirea pâinii nedospite la Sfânta Euharistie în Apus, deşi Mântuitorul atunci când a instituit Sfânta Euharistie la Cina cea de Taină a folosit pâine dospită, aşa cum folosim şi noi astăzi în Biserica Ortodoxă, apoi învăţătura despre un loc intermediar între rai şi iad, numit purgatoriu sau învăţătura conform căreia papa de la Roma este primul între toţi episcopii Bisericii, fiind vicarul lui Hristos pe pământ, dar şi multe alte probleme de natură politică, cum ar fi divizarea Imperiului Roman în timpul împăratului Teodosie cel Mare, au creat o diferenţă destul mare între creştinismul răsăritean şi cel apusean, diferenţă care în cele din urmă va degenera într-o ruptură, cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă, care a avut loc în anul 1054, în urma căreia putem vorbi de Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică.
Ar fi multe de spus despre Marea Shismă din 1054 şi mai ales despre urmările ei în viaţa Bisericii, dar poate că o să dezbatem acest subiect într-o altă cateheză. Aş vrea să revin asupra temei de astăzi şi să încercăm să vedem în continuare cum S-a manifestat Duhul Sfânt de-a lungul timpului, şi cum a fost consemnat în Sfânta Scriptură.
În primul rând e bine să ştim că El nu S-a manifestat doar odată cu Pogorârea Sa în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, despre care ştiţi cu toţii şi pe care o prăznuim la cinzeci de zile de la Înviere, la sărbătoarea pe care noi, românii, o numim Rusalii. Atunci Duhul a făcut o mare minune dumnezeiască. În primul rând Apostolii, care până atunci stăteau ascunşi de frica iudeilor, au primit curajul de a ieşi în mijlocul miilor de pelerini adunaţi în acea zi la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători iudaice numită Cinzecime şi de a predica în mijlocul lor. În al doilea rând ei, care erau doar nişte simpli pescari, fără şcoală, vor vorbi acum ca nişte mari teologi, cunoscători de carte. Şi nu în ultimul rând, ne spune Sfântul evanghelist Luca, că Sfântul Apostol Petru va ţine o cuvântare în limba aramaică, ebreaica veche, iar mulţimile, care erau de diferite naţionalităţi, vor înţelege predica, fiecare în limba lui. Este ceea ce se realizează astăzi prin traducerea simultană. Participi la o conferinţă, alături de oameni din toată lumea şi prin simpla rotire a unui buton poţi să auzi în cască pe cel care vorbeşte în limba pe care tu o doreşti pentru că în nişte cabine stau traducători care traduc simultan cu cel care vorbeşte. Aceasta a făcut-o atunci Sfântul Duh, fără beneficiile tehnologiei de azi. Tot atunci în urma predicii Sfântului Apostol Petru s-au botezat primii trei mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, constituindu-se astfel Biserica în chip văzut.
Dar Duhul Sfânt, dragii mei, nu S-a manifestat doar atunci, ci El S-a manifestat încă înainte de începutul lumii, pentru că El coexista împreună cu Tatăl din Care izvorăşte şi cu Fiul pe Care Tatăl L-a născut mai înainte de toţi vecii. Ne spune cartea Facerii că înainte de a fi făcut Dumnezeu universul, apele pluteau pe deasupra adâncului, a genunii fără fund, iar Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Duhul Sfânt este dinamica lui Dumnezeu! El e totdeauna în mişcare. Pentru aceasta e bine să ştiţi că în limba greacă cuvântul „pneuma” sau „pnevma” înseamnă în acelaşi timp „vânt” şi „duh”. Aşa cum vântul este veşnic fără odihnă, dacă nu bate cel puţin adie, tot aşa şi Duhul Sfânt e într-o permanentă neodihnă creatoare. Atunci, la începuturi, El Se purta pe deasupra apelor, când totul era nemişcat, încremenit, pentru că nu exista. Apele înseamnă doar haosul primordial, nimicul din care Dumnezeu a creat lumea, iar Duhul Sfânt era Cel Care pregătea ogorul, pentru ca să primească sămânţa şi să rodească lumea cu toate ale ei. Duhul Sfânt este Cel Care i-a insuflat pe profeţii Vechiului Testament, după cum spunem în Crez că „a grăit prin Prooroci”. Duhul Sfânt este Cel Care l-a insuflat pe Ioan Botezătorul să-L vestească pe Mesia. Duhul Sfânt este Cel Care S-a arătat în chip de porumbel la Botezul Domnului, pogorându-Se deasupra Fiului lui Dumnezeu Care de-abia ieşise din apă. Duhul Sfânt o umbrise pe Fecioara Maria la Buna Vestire atunci când L-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Duhul Sfânt a adiat în fiinţa Elisabetei atunci când aceasta a primit-o pe Sfânta Fecioară Maria, rudenia sa, aflată în vizită, în timp ce ea, Elisabeta îl avea în pântece pe viitorul Ioan Botezătorul.
Duhul Sfânt este dătătorul de viaţă şi Duhul adevărului prin excelenţă! El este ca o apă vie, care se revarsă în sufletele fiecăruia şi care devine la rândul ei izvor de apă vie pentru alţii, aşa cum spusese Domnul şi în discuţia pe care a purtat-o cu femeia samarineancă. Aşa cum este şi apa în veşnică mişcare, fie că curge în râuri, fie că se mişcă în valurile oceanului, tot aşa Duhul Sfânt, repet, este mişcarea prin care Dumnezeu Se manifestă în lume, în a treia Persoană a Sfintei Treimi.Duhul Sfânt este Cel Care lucrează în Biserica noastră. Prin Duhul Sfânt suntem botezaţi, cununaţi, prin Duhul Sfânt ne spovedim, ne împărtăşim şi prin Duhul Sfânt şi prin rugăciunile Lui, mergem în viaţa de dincolo. Toată viaţa noastră creştină este o viaţă petrecută sub umbrirea luminoasă a Duhului Sfânt. De aceea El este izvor de bucurie aşa cum este izvor de lumină. Sfântul Serafim de Sarov, unul dintre marii Sfinţi ai Bisericii noastre, spunea că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. De aceea, la începutul fiecărei slujbe noi rostim o rugăciune foarte frumoasă adresată Duhului Sfânt prin care Îl rugăm să vină în noi, să Se sălăşluiască în sufletele noastre şi să nu mai plece de acolo niciodată. Şi odată sălăşluit în noi, Îl rugăm să ne curăţească de toată întinăciunea păcatelor, împlinind toate cele bune întru noi. Spunem în această rugăciune, cu care am să închei: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinarea şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre”. Amin.

Cateheza din 14 februarie 2010

Articolul al V-lea din simbolul credinţei „şi a înviat a treia zi după Scripturi”. Însemnătatea Învierii Domnului pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Argumentarea scripturistică a împlinirii proorociilor Vechiului Testament

Iubiţi credincioşi, aşa cum vă spuneam în catehezele trecute, Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât nu i-a lăsat pe oameni în starea de osândă în care au ajuns în urma neascultării strămoşilor Adam şi Eva, o stare din care omul nu se mai putea întoarce la Dumnezeu prin propriile puteri, ci a găsit, în infinita Sa bunătate şi înţelepciune, mijlocul cel mai potrivit pentru a-l readuce pe om în starea harică din care căzuse. Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii a fost acest mijloc prin care Dumnezeu a hotărât să-l ridice pe om la starea dintâi, stare din care el căzuse prin păcat. Aşadar, singurul motiv pentru care Dumnezeu ne-a răscumpărat a fost iubirea Sa faţă de noi. Sfântul Evanghelist Ioan spune foarte frumos că: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Din iubire faţă de noi S-a coborât Domnul Hristos din cer ca Fiu al lui Dumnezeu şi S-a făcut om, de dragul nostru a suferit foame şi sete şi toate slăbiciunile omeneşti înafară de păcat, de dragul nostru a propovăduit Evanghelia, de dragul nostru a acceptat să fie arestat, scuipat, batjocorit, încununat cu spini, răstignit pe Cruce şi apoi omorât de oameni, de dragul nostru...
Ceea ce este însă foarte important să înţelegem, dragii mei, este faptul că toate acestea nu au fost un scop în sine. Întruparea, Patimile şi Moartea lui Hristos pe Cruce au fost doar mijlocul prin care Dumnezeu a ajuns la scopul imediat, care a fost Învierea Sa din morţi, iar aceasta din urmă, nu a fost făcută pentru Sine, ci tot pentru noi, şi nu doar aşa ca o demonstraţie a dumnezeirii Sale, aşa cum o făcuse schimbându-Se la Faţă, în muntele Taborului, ci cu un scop mult mai înalt, mai adânc şi mai general: Hristos a înviat din morţi pentru a ne elibera pe noi din robia morţii! Ce înseamnă acest lucru?
Aşa după cum ştiţi, urmarea imediată a păcatului neascultării de Dumnezeu, săvârşit de strămoşii Adam şi Eva a fost moartea. Dumnezeu le-a spus foarte clar: în ziua în care veţi mânca din fructele acestui pom veţi muri negreşit (Facere 2, 16-17), iar Sfântul Apostol Pavel referindu-se la păcatul primilor oameni spune la rândul său că „plata păcatului a fost moartea”. Primii oameni aveau de ales practic între binecuvântare şi blestem, preferându-l pe cel din urmă. Consecinţa nu a întârziat: izgonirea omului din rai şi intrarea lui în robia morţii. Aceasta e condiţia de existenţă a omenirii întregi şi a fiecărui ins în parte. Moartea, dragii mei, este singura noastră certitudine. De-a lungul unei vieţi ne putem îndoi de orice, înafară de faptul că vom muri. Oricât de întortocheate ar fi căile vieţii noastre, ele duc spre o singură direcţie: mormântul. Ce se întâmplă însă dincolo de mormânt? Ateii spun că dincolo de groapă nu mai e nimic, că totul se cufundă în neant. Mai întâlnim şi astăzi unii care, pentru a anunţa moartea cuiva, folosesc expresia „a trecut în nefiinţă”, expresie care – fie vorba între noi – e o mare prostie. Ar fi îngrozitor să fie aşa! Viaţa şi-ar pierde sensul, totul ar deveni absurd. Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost are să mai trăieşti, să te zbaţi, să iubeşti, să urăşti, să lupţi, să speri?
Ei bine, noi creştinii ştim că omul are două componente contitutive: trupul şi sufletul şi că acestea trăiesc împreună din timpul zămislirii în pântecele mamei şi până la ultima suflare. Ele nu se despart decât prin moartea fizică, atunci când trupul merge şi se descompune în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul nemuritor îşi ia zborul către ceea ce numim lumea de dincolo, unde laolaltă cu cei care trăiesc încă pe pământ, aşteaptă ceea ce mărturisim în Crez: „învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Aşadar, la sfârşitul veacurilor, într-o vreme pe care numai Dumnezeu o ştie şi pe care doar El o va rândui, va avea loc învierea generală sau obştească a morţilor.
Se pune însă întrebarea: cum anume va învia trupul descompus al unui om spre a se reuni cu propriul său suflet, aceasta deoarece, să fim bine-înţeleşi, prin înviere se recompune omul în fiinţa lui întreagă, pentru ca astfel să se înfăţişeze la judecata care urmează (iar acest lucru e firesc, devreme ce trupul şi sufletul şi-au trăit împreună viaţa pe pământ şi împreună au făcut şi bune şi rele). Răspunsul ni-l dă magistral Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Corinteni. El face aici o distincţie între trupul carnal şi cel duhovnicesc al omului. Nu e vorba de două trupuri, ci de unul şi acelaşi trup, în două ipostaze sau moduri de existenţă diferite. Trupul carnal este acela cu care omul trăieşte pe pământ şi care se descompune prin moarte. Trupul duhovnicesc este acelaşi trup, dar transfigurat prin înviere. Cum adică transfigurat? Realcătuit după o altă lege, a cerului nou şi pământului nou, o lege prin care întreaga lume va fi transfigurată, desăvârşită, îndumnezeită, sfinţită, va intra în veşnicie. Tot Sfântul Pavel aseamănă moartea şi învierea trupului cu o sămânţă îngropată în pământ (I Corinteni 15, 35-38). Din ea răsare o plantă, care însă nu mai seamănă cu ea, dar nici nu este altceva, ci are chipul pe care Dumnezeu l-a rânduit de la început, atunci când a făcut planta şi sămânţa ei. Zice Pavel: „Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-43). Dragii mei, dacă vrem să înţelegem mai bine cum va fi acest trup duhovnicesc al omului de după înviere, nu trebuie decât să privim la modelul său, care este Trupul lui Hristos după Înviere. Prin Întrupare din Sfânta Fecioară, Iisus a purtat trup întocmai ca al nostru, cu toate virtuţile şi slăbiciunile lui, înafară de păcat. Ei bine, Trupul lui Hristos înviat, era unul şi acelaşi cu Cel răstignit şi mort pe Cruce, numai că acesta era acum transfigurat şi îndumnezeit prin Înviere. Avea alte legi: putea să pătrundă prin materie, să mănânce fără să-i fie foame, să bea fără să-i fie sete, să străbată fulgerător distanţele fără să obosească, să se înalţe la cer, fără să aibă aripi. Devenise trup ceresc, Cel care avea să se înalţe şi să şadă de-a dreapta Tatălui. E motivul pentru care Sfântul Pavel, vorbind despre trupurile duhovniceşti ale oamenilor de după învierea obştească, le numeşte şi "trupuri cereşti" (I Corinteni 15, 49). Aşadar, la fel cum a fost Trupul Mântuitorului înviat, tot aşa vor fi şi trupurile noastre, atunci când vor învia pentru a se înfăţişa la Judecata de Apoi.
Dar vă veţi întreba: de unde putem să avem noi certitudinea că vom învia? Ei bine, certitudinea ne-o dă tot Învierea lui Hristos, dragii mei. Dacă credem că Hristos a înviat, credem că şi noi vom învia şi invers, dacă credem că noi vom învia, credem că şi Hristos a înviat. Acest dublu sens ni-l dă tot Sfântul Apostol Pavel, care se adresează astfel corintenilor: „dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum de zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 12-14). Tot marele Apostol este cel care a introdus splendida metaforă a primului fruct, care începe să se coacă, numit în româneşte „pârgă”, adică semnul şi garanţia că toate celelalte fructe îl vor urma. De asemenea, el introduce şi binomul Adam-Iisus, ca arhetip al morţii şi arhetip al învierii. Iată cuvintele Apostolului: „Hristos a înviat din morţi, pârgă celor adormiţi, că devreme ce printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot printr-un Om a venit şi învierea morţilor, că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos” (I Corinteni 15, 20-22).
Iar acum am să revin la ceea ce vă spuneam mai devreme, anume că prin Învierea Sa, Hristos ne-a eliberat pe noi din robia morţii. Cu toţii ne îndreptăm inevitabil spre moarte, ca urmare a păcatului primilor oameni, după cum am văzut, dar această moarte, dragii mei, nu mai este una veşnică! Şi aceasta deoarece imediat după Învierea Sa din morţi Hristos a coborât în iad, de unde i-a eliberat pe toţi drepţii, care se aflau în robia morţii veşnice, iar din acel moment, întreaga umanitate a fost răscumpărată din această robie a morţii veşnice, în care toţi ne aflam datorită păcatului strămoşesc, căci spune Sfântul Apostol Pavel că: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Cu alte cuvinte, moartea aceasta fizică, prin care vom trece cu toţii, ca urmare a păcatului strămoşesc, nu mai este una veşnică, ci a devenit doar o poartă spre o altă viaţă. Cum va fi această viaţă, dacă va fi una de fericire veşnică sau una de singurătate şi chin veşnic, depinde doar de noi, de felul cum am ştiut să ne trăim viaţa şi să ne însuşim ceea ce Hristos a câştigat pentru noi. Ceea ce e important însă să reţinem este faptul că prin Învierea Sa, Iisus ne-a oferit posibilitatea de a ajunge în fericirea veşnică a comuniunii cu Dumnezeu în rai, ne-a scăpat din robia morţii veşnice. Imediat după Învierea Sa, El a coborât în iad de unde i-a eliberat pe cei drepţi. Ca urmare, Petru şi Ioan, alergând la mormânt, după ce au aflat de la femeile mironosiţe că a înviat Domnul, au găsit mormântul gol. Hristos nu mai era acolo. El era în iad, de unde scotea sufletele drepţilor. Icoana de tip occidental care-L înfăţişează pe Iisus uşor înălţat deasupra mormântului cu steagul biruinţei în mână, nu are nimic de-a face cu realitatea. Icoana ortodoxă este aceea care-L înfăţişează pe Iisus Cel înviat, pogorându-Se la iad şi eliberându-i pe strămoşii Adam şi Eva, care-L aşteptau laolaltă cu drepţii Vechiului Testament. Aceasta însă se petrecea jos sub pământ, deasupra mormântul gol. Din aceste motive, dragii mei, ca o concluzie la toate cele spuse până acum, putem afirma că Învierea este punctul central al întregii opere de mântuire, realizată de Dumnezeu.
Ea s-a petrecut aşa cum a fost prevestită de proorocii Vechiului Testament, motiv pentru care în articolul al V-lea din Crez, la care facem referire astăzi, avem menţiunea că Iisus a înviat a treia zi „după Scripturi”, adică toate s-au petrecut conform spuselor profeţilor Vechiului Testament. Proorocul Isaia, de pildă, spune: “Ca s-a luat de pe pamant viata Lui. Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (53, 8), iar în Psalmul 15 ni se spune: “Ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea” (v. 10). Invierea de a treia zi a fost inchipuita de petrecerea timp de trei zile si trei nopti a lui Iona in pantecele chitului, precum Însusi Domnul a spus: “Neam viclean si desfranat cere semn, si semn nu i se va da lui, decat semnul lui Iona proorocul. Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti” (Matei 12, 39, 40). Acestea sunt doar câteva din multele locuri scripturistice în care ni se vorbeşte despre Învierea Domnului, asupra cărora însă nu vom mai insista acum.
Dragii mei, începând de mâine vom intra în Postul Mare, o perioadă de pregătire sufletească şi trupească pentru a întâmpina Sfintele Paşti, când vom prăznui cel mai mare eveniment, după cum am văzut, al iconomiei mântuirii noastre. Este o perioadă foarte frumoasă a anului bisericesc, în care fiecare, după puterea sa, e chemat să încerce să devină mai bun, să-şi primenească haina sufletului, pentru ca astfel să poată întâmpina aşa cum se cuvine Învierea Domnului. Aş vrea să vă pun la inimă un gând, pe care doresc să vi-l împărtăşesc la începutul acestei perioade sfinte a Postului Mare. Cred că este foarte important ca de la începutul postului să avem permanent în minte ţinta finală acestui post, care este Învierea Domnului. Postul Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a interzice consumul alimentelor de dulce sau abaterile de la conduita morală. Cred însă că cel mai important lucru este să reuşim să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor, care vor veni asupra noastră. Să facem din toate obstacolele care vor apărea, nişte obstacole transparente, prin care să vedem ţinta finală, care este Învierea Domnului. Chiar dacă vor apărea multe ispite în post, pentru că este ştiut că cu cât încearcă omul să se schimbe spre bine, să crească din punct de vedere duhovnicesc, cu atât diavolul se încăpăţânează să-l abată de la acest gând bun al lui, să încercăm să avem tot timpul în minte ţinta finală spre care ne îndreptăm – Învierea Domnului – şi totodată să nu uităm ceea ce trebuie să facem pentru a ajunge la ea aşa cum se cuvine. Dacă vom cădea, să ne ridicăm şi să mergem mai departe şi atunci cu siguranţă că Dumnezeu, văzând străduinţa noastră, ne va ajuta să depăşim mai uşor încercările care vor veni asupra noastră. Amin.

Cateheza din 7 februarie 2010

Înțelesul cuvintelor și a pătimit și S-a îngropat;
Unde a fost sufletul Domnului în timp ce trupul a fost în mormânt?

În Simbol s-au mai pus cuvintele: "și a pătimit", cu toate că înainte s-au pus cuvintele și "S-a rastignit pentru a arăta încă o dată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat și a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, pâna la moarte. Dar a pătimit numai cu trupul, nu și cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sf. Ioan Damaschin zice: “Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup” (Dogmatica, cartea m, cap. XXVI, trad. dt., p. 227).
Cuvintele "și a pătimit" mai au și un alt înțeles: Fiul lui Dumnezeu, deși n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră și păcatele ei, a luat totuși slăbiciunile noastre: trebuința de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putința de a muri și putința de a suferi durere trupească și sufletească. Dar din potolirea trebuinței de mâncare, de sete, de odihnă, Iisus nu Și-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cât cerea trebuința, respingând toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scapa de moarte și de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omenețti, ca să sufere pentru noi durerea până la capatul ei, adică până la moarte. El știa că păcatul a intrat în firea omenească și se menține în ea prin dorința de plăcere și prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărât să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdând durerea pâna la capăt, a întărit firea în așa fel, că a scos din ea și acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte și însăși moartea, în firea Sa omenească, și, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morți la viața cea fără de moarte. “Cu moartea pe moarte a călcat”.
Dar Hristos a învins moartea și din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. “Deci toată firea noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul într-o neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osândă, peste firea umană. Domnul, făcându-Se om și neprimind ca obârșie a nașterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, - pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții -, ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morții în însușirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morții, nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mama care o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină a vieții veșnice. Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a facut maică a morții și a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El –Hristos- era liber de plăcerea lui Adam) se face născătoare a vieții vesnice" (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, rasp. 61, in "Filocalia", vol. III, Sibiu, 1948, pp. 337-338, 339).
Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos. El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat păcatul, care își are pricina în căutarea plăcerii, și tot prin durere a desființat moartea.

De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele "și S-a îngropat". Nu se înțelegea aceasta, odata ce S-a răstignit?
Prin aceste cuvinte se arată mai întâi ca Iisus a murit cu adevarat. "încă păcătoși fiind noi, Hristos pentru noi a murit" (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet și a fost așezat ca orice trup mort în mormânt.
În al doilea rând, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morți. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici și ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormântul gol ca o dovadă pentru învierea lui Iisus Hristos. Dar mormântul Lui a fost public. Ba chiar a fost păzit de slujitorii iudeilor care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii și apoi să spună că a înviat (Matei 27, 64). În felul acesta golirea minunată a mormântului, e o dovadă a învierii.
Unde a fost sufletul Domnului în timpul cât trupul Lui a stat în mormânt? Sufletul Lui s-a coborât la iad (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toți oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoșesc, sau cu păcate personale, și cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieși de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca să întoarcă prin propovăduirea Sa pe păcătoșii din iad, căci acolo nu se mai pot schimba sufletele. Așadar, sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc. El s-a dus acolo ca împărat, eliberând de acolo pe drepții din Vechiul Testament, care muriseră cu credința în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului și a morții veșnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborând la iad a facut cunoscut tuturor celor de acolo biruința Sa asupra păcatului și a morții, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci și celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui.
În acest înțeles trebuie explicat locul din 1 Petru 3, 18-20: "Căci și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă, pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorat și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu astepta, în zilele lui Noe, și se pregătea corabia în care puține suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă".
Dintre Sf. Parinti, Sf. Irineu vorbe;te clar despre coborârea Domnului la iad cu acest scop: “Hristos S-a coborat în cele ce sunt sub pămant și le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au crezut în El. Și au crezut în El toți care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui și au îndeplinit poruncile Lui: drepții, patriarhii și proorocii, cărora li s-au iertat păcatele ca și nouă" (Aduersiis Haereses, IV, 15). Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “Sufletul îndumnezeit se coboară la iad, ca, precum a răsărit celor de pe pământ soarele dreptății, tot astfel să lumineze și celor ce stau sub pământ, în întunericul și umbra morții; ca precum a predicat celor de pe pământ pace... devenind celor credincioși cauză a mântuirii veșnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredință, tot astfel și celor din iad” (Dogmatica, cartea III, cap. XXIX; trad. Pr. D. Fecioru, p. 231).
Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, în timpul morții a rămas unită cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad. Dacă aceasta s-ar fi despărțit de trupul si de sufletul firii noastre umane, Hristos care S-a dus în iad n-ar mai fi fost și Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormânt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: “Chiar dacă a murit ca om, și chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărțit de trupul Lui preacurat, totuși Dumnezeirea nu s-a despărțit de cele două, adică de suflet și de trup, și astfel nici unicul ipostas nu s-a despărțit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvântului a fost și ipostasul Cuvântului și al sufletului și al trupului. Niciodată, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decat ipostasul Cuvântului» (Dogmatica, cartea III, cap. XXVII, pp. 228-229). Deoarece trupul a ramas unit cu Dumnezeirea în mormânt, n-a început să se strice și numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului și a eliberat pe drepții de acolo. De aceea Sf. Ioan Damaschin numește sufletul Domnului care merge la iad "sufletul îndumnezeit".
Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios și sufletul Lui îndumnezeit numai după înviere?
Este adevărat. Dar nestricăciunea și îndumnezeirea au doua înțelesuri. Trupul Domnului, înainte de înviere, a fost nestricăcios în înțelesul că nu se putea desface în pământ, dar a fost stricăcios în înțelesul că suferea de foame, de sete, de oboseală, putea fi străpuns cu cuie și putea muri, adică putea fi părăsit de suflet. De-abia după înviere devine nestricăcios în înțelesul că nu mai suferă nici o trebuința materială, nu mai suferă durere, nu mai poate muri (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. XXVIII, trad. dt.). Aceasta este și deplina îndumnezeire a trupului. Tot doua înțelesuri are îndumnezeirea sufletului. Înainte de înviere sufletul era îndumnezeit în înțelesul că voința și lucrarea sa erau îmbogățite, călăuzite și străbătute de Dumnezeirea Cuvântului. Dar după înviere e îndumnezeit în înțelesul că lucrarea lui e străbătuta cu totul de lucrarea Dumnezeirii.

Cateheza din 31 ianuarie 2010

Prezentarea articolului al IV-lea din simbolul credinţei: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit, şi S-a îngropat”. Lucrarea de mântuire începută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Crucea – altarul de jertfă – cinstirea ei, argumentarea scripturistică. Perioada istorică în care s-a petrecut Răstignirea Domnului

După ce în articolul al treilea ni s-a spus că motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din pântecele Fecioarei Maria a fost mântuirea noastră, iată că în acest articol, al patrulea, descoperim modul în care a fost realizată această mântuire a oamenilor, anume prin răstignirea lui Hristos şi prin moartea Sa pe Cruce. Acestea şi mai cu seamă Învierea Sa din morţi au reprezentat punctul culminant al operei Sale de mântuire, care a început însă în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria. De aceea spunem în troparul Bunei Vestiri, sărbătoare în care prăznuim întruparea Fiului lui Dumnezeu, că „Astăzi este începutul mântuirii noastre”. Aşadar lucrarea prin care Dumnezeu a mântuit neamul omenesc a început odată cu întruparea Fiului Său, a continuat apoi prin întreaga activitate, desfăşurată de Hristos pe pământ, îndeosebi prin Răstignirea şi Învierea Sa şi s-a încheiat prin Înălţarea la cer, când Hristos S-a înălţat şi şade de-a dreapta Tatălui cu firea Sa omenească pe care a primit-o la Întrupare, astfel încât putem spune că unul dintre noi şade de-a dreapta Tatălui, a ajuns în proximitatea lui Dumnezeu.
Iată aşadar foarte pe scurt modul în care Dumnezeu a câştigat în mod obiectiv mântuirea pentru fiecare dintre noi, rămânând ca noi să ne însuşim în mod subiectiv, adică fiecare în parte, ceea ce Hristos a câştigat odată pentru totdeauna prin Jertfa Sa de pe Cruce, cu alte cuvinte să ne însuşim roadele acestei Jertfe.
Dar vă veţi întreba de ce a fost nevoie de această Jertfă pentru ca să se realizeze mântuirea noastră?
Sfinţii Părinţi sunt de părere că doar prin Jertfă, dreptatea, majestatea lui Dumnezeu, jignite prin neascultarea primilor oameni, ar fi putut fi satisfăcute. Jertfa lui Hristos pe Cruce este pe de o parte un omagiu adus lui Dumnezeu din partea omenirii (Sfântul Apostol Pavel spune că „Hristos S-a dat pe Sine prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă” – Efeseni 5, 21), iar pe de altă parte este o suportare a pedepsei pentru păcatul protopărinţilor Adam şi Eva, aşadar o suportare a pedepsei oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu. Toate acestea au fost acceptate din dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). În El a fost pedepsit păcatul lumii, pentru ca lumea să scape de pedeapsa pentru păcat, dar să vadă totodată mărirea lui Dumnezeu, care nu poate lăsa păcatul nepedepsit şi mărirea Sa neevidenţiată. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea în acest sens: „Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, s-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bunăvoie, prin fire osânda mea, El care nu era osândit prin voia cea liberă din El”.
Deci lucrarea de mântuire a lui Hristos are un aspect de jertfă care constă pe de o parte în suportarea pedespsei pentru păcatul oamenilor şi pe de altă parte în omagierea lui Dumnezeu, în evidenţierea măreţiei Lui. Păcatul strămoşilor Adam şi Eva a fost în primul rând neascultarea de Dumnezeu, nesupunerea faţă de voia Lui. Hristos însă – după cum spune Sfântul Apostol Pavel – „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8). Prin ascultarea Sa El a răscumpărat neascultarea noastră, iar mântuirea pe care El ca om şi Dumnezeu a dobândit-o pentru noi devine astfel nu numai o schimbare a firii noastre, care după cum am arătat în catehezele anterioare, s-a înnoit, s-a îmbunătăţit, prin unirea cu firea Sa dumnezeiească, ci această mântuire este şi o reaşezare a omului în starea de ascultare faţă de Dumnezeu.
Un lucru firesc, care decurge din întreaga învăţătură referitoare la mântuirea noastră câştigată de Hristos prin Jertfa Lui pe Cruce, este cinstirea pe care noi suntem datori să o dăm Sfintei Cruci. După cum ştiţi, numeroşi aşa-zişi creştini, nu se închină la Sfânta Cruce şi nu o cinstesc, invocând motivul că aceasta ar însemna idolatrie şi că nu se cuvine să cinstim un intrument de tortură. Ei se află în mare rătăcire şi încearcă să-i atragă şi pe alţii în această cursă, de aceea vă îndemn să aveţi mare grijă atunci când veţi intra în dialog cu astfel de oameni, pentru a nu cădea în rătăcirea lor.
Sunt foarte multe motivele pentru care ar trebui să cinstim Sfânta Cruce. Am să încerc în continuare să vă vorbesc mai pe larg despre evlavia pe care noi trebuie să o avem faţă de Sfânta Cruce. În primul rând noi trebuie să o cinstim pentru că din clipa în care Sângele lui Iisus a început să ude lemnul Crucii, Crucea a devenit Altar, nu a mai fost un element de tortură! Ea a devenit altar pe care se aducea o Jertfă, Iisus Însuşi fiind şi Jertfă şi Cel Care aducea această Jertfă! Jertfă pentru ce? Pentru răscumpărarea noastră a celor mulţi şi păcătoşi. Din iubire pentru noi Şi-a asumat această Jertfă şi a dus-o până la capăt. Din iubire faţă de noi S-a răstignit în „zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat”, aşa cum spunem în Crez. Această precizare din Crez, a numelui lui Pilat din Pont, un deţinător al puterii de Stat, are menirea de a arăta că răstignirea lui Hristos a fost un fapt real care s-a întâmplat în istorie, la o dată fixă, în anul 33, deci nu o născocire a fanteziei omeneşti.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune la un moment dat: „Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este" (I Cor. 1, 18). Într-un alt loc acelaşi Apostol spune: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi din iubire faţă de El.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim şi în Vechiul Testament unde Crucea apare ca un mijloc prin care Dumnezeu scapă pe poporul ales din primejdii şi totodată ca o prefigurare a rolului pe care îl va îndeplini în Noul Testament. Astfel, în cartea Ieşire ni se istoriseşte cum poporul evreu a ieşit din ţara Egiptului sub conducerea lui Moise pentru a se îndrepta spre ţara făgăduită lor de Dumnezeu. La un moment dat evreii au trecut marea Roşie printr-un semn minunat: din porunca lui Dumnezeu Moise şi-a ridicat toiagul în văzduh, deasupra apelor şi acestea s-au despicat în două, poporul putând să treacă prin fundul mării ca pe uscat. Ajunşi dincolo, acelaşi Moise şi-a întors faţa către mare şi cu acelaşi toiag a făcut semn apelor să-şi revină la loc. Ştim cu certitudine că toate faptele reale din Vechiul Testament au şi o semnificaţie simbolică, pe care oamenii aveau să o înţeleagă foarte târziu, de-abia în vremea Noului Testament, şi anume, aceste două semne făcute de Moise: unul la început, pe verticală, poruncind apelor să se despice în două, şi cel de-al doilea pe orizontală, poruncind apelor să-şi revină la loc, a prefigurat pentru prima dată semnul Crucii.
Poporul a pribegit apoi prin pustie timp de 40 de ani până când au ajuns în ţara făgăduită. Ei bine, în acest timp s-a întâmplat la un moment dat ca evreii să ajungă într-un loc unde au fost invadaţi de şerpi, mai exact de şerpi foarte veninoşi, a căror muşcătură era mortală. Şerpii s-au împânzit peste tot în tabăra evreilor şi cei care erau muşcaţi de aceşti şerpi mureau imediat. Era mare groaza în popor şi atunci Moise şi-a ridicat ochii spre Dumnezeu şi Dumnezeu i-a poruncit: toarnă un şarpe de aramă şi înfige un stâlp în pământ cu o bârnă deasupra lui şi înalţă pe stâlp acest şarpe şi spune poporului că aceia care vor fi muşcaţi de şerpii veninoşi să se uite la acest şarpe de aramă şi se vor vindeca numai prin faptul că se uită la el. Iar Moise a făcut aşa cum îi spusese Domnul şi le-a spus oamenilor că cei care au fost muşcaţi sau vor fi muşcaţi de şerpi să se uite la şarpele de aramă şi se vor vindeca şi iată că miracolul s-a produs. Dragii mei, acesta este un fapt istoric real, dar el, aşa cum am arătat, a căpătat şi o valoare de simbol. Şarpele era ridicat pe un stâlp foarte înalt care avea o bârnă orizontală, aproape de vârf, în aşa fel încât şarpele să fie încolăcit şi să-şi întoarcă capul către cei care vroiau să-l vadă. Simbolul acesta este citat de Mântuitorul Hristos într-o convorbire pe care a avut-o cu ucenicii şi pe care ne-o istoriseşte Sfântul Evanghelist Ioan. Spune Domnul: „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa Se va înălţa Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Dacă vom citi Noul Testament cu atenţie, vom observa că Mântuitorul foloseşte de mai multe ori cuvântul „a înălţa” şi „înălţare”, referindu-Se la El, dar nu la evenimentul Înălţării la cer, aşa cum îl avem noi consemnat în calendar „Înălţarea Domnului”, ci e vorba de înălţarea Sa pe Cruce, iar aici simbolul este foarte evident: aşa cum Moise a înălţat şarpele pe Cruce pentru ca oamenii să nu piară ci să aibă viaţă, tot aşa şi Fiul Omului se va înălţa pe Cruce pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Dacă prin privirea la şarpele de aramă omul îşi asigura viaţa pe acest pământ, privirea către Iisus Hristos, merge mai departe, îl vindecă pe om de păcate şi îi asigură viaţa veşnică.
Dragii mei, noi trebuie să vedem în şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie şi un simbol premergător al principiului antidotului, care se foloseşte în ştiinţa medicală. Orice vaccin nu este altceva decât microbul bolii respective, supus anumitor tratamente, devenit temporar inofensiv, şi astfel inoculat în corp pregăteşte corpul să întâmpine boala, care ar urma să vină asupra omului. Din veninul de şarpe se pregăteşte antidotul folosit împotriva muşcăturilor de şarpe, aşa încât, simplificat, principiul antidotului ar fi următorul: de şarpe ai fost muşcat, la şarpele de aramă să te uiţi pentru ca să fi vindecat. Dincoace, în ştiinţă: de şarpe ai fost muşcat, veninul aceluiaşi şarpe te va vindeca, după ce va trece bineînţeles prin filtrele laboratoarelor.
Dragii mei, principiul antidotului se aplică şi la Jertfa Mântuitorului Hristos pe Cruce. Ce este păcatul săvârşit de om decât un efect al şarpelui celui de demult – diavolul – sub chipul căruia satana i-a ispitit pe strămoşii noştri Adam şi Eva, în grădina Raiului. Adevărul acesta ni-l descoperă clar Apocalipsa, în care se vorbeşte de diavolul, „şarpele cel de demult, care se numeşte satana”. Aşadar, şarpele prin viclenia lui este de cele mai multe ori un simbol al păcatului, care de cele mai multe ori capătă forme frumoase, atrăgătoare, înşelătoare, până când pune stăpânire pe om prin cultivarea lui. Ei bine, dacă ai fost muşcat de şarpele păcatului îndreaptă-ţi ochii către Crucea pe care S-a înălţat de bună voie Domnul nostru Iisus Hristos, şi dacă tu cu credinţă îţi vei înălţa ochii spre această Cruce, păcatul tău, muşcătura veninoasă a şarpelui, se va vindeca.
Cunoaştem foarte bine evenimentul Răstignirii Domnului, cunoaştem Jertfa Sa de pe Cruce, dar e bine să reţinem că această înălţare pe Cruce nu a fost un scop, ci un mijloc. Scopul imediat a fost Învierea, pentru că pe Cruce Domnul a murit, de pe Cruce a fost pogorât şi în mormânt a fost îngropat, dar din acelaşi mormânt a înviat pentru ca apoi să Se înalţe cu adevărat la Cer. Aşadar nu Crucificarea, nu Răstignirea, ci Învierea a fost scopul, iar această Înviere a avut loc de dragul nostru, al oamenilor! „Pentru noi – cum spunem în Crez – şi pentru a noastră mântuire” S-a coborât Domnul Hristos din cer ca Fiu al lui Dumnezeu şi S-a făcut om; de dragul nostru a suferit şi foame şi sete şi toate slăbiciunile omeneşti înafară de păcat, de dragul nostru a propovăduit Evanghelia, de dragul nostru a acceptat să fie arestat, scuipat, batjocorit, încununat cu spini, răstignit pe Cruce şi omorât de oameni, de dragul nostru... De aceea e bine să reţineţi acest adevăr: că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică atât de mult i-a iubit pe oamenii pe care i-a creat, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, L-a dat prin Jertfă, pentru ca prin Jertfă să-i mântuiască pe oameni.
În sfârşit dragii mei, noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce întrucât este putere prin ea însăşi. Aşa cum o icoană, prin Sfântul sau Sfânta care se află reprezentat pe ea, dacă acel Sfânt sau acea Sfântă voieşte, impregnează materia icoanei cu putere şi acea icoană devine făcătoare de minuni. Ei bine, aşa se întâmplă şi cu semnul crucii şi cu cel care-l poartă înăuntrul lui: crucea devine putere prin ea însăşi. Este suficient să-ţi faci semnul crucii cu credinţă şi cu evlavie puternică, să zici o rugăciune scurtă, şi ea devine putere care te apără şi te întăreşte. Vă voi aminti că cea mai scurtă şi eficientă rugăciune pe care o avem în creştinismul răsăritean este cea a inimii, sau a minţii coborâte în inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Aceasta, împreună cu semnul crucii, izvorăşte o putere extraordinară, liniştitoare şi mântuitoare, o putere care contracarează orice atac venit din partea celui rău. O cântare de la Sfântul Maslu spune referitor la puterea crucii un adevăr esenţial: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării tale şi învierii”. Amin.

Cateheza din 24 ianuarie 2010

Despre Fecioara Maria


Cine a fost Fecioara Maria?
A fost o fecioară din seminția lui David, din care trebuia, după fagaduința dumnezeiască, să Se nască Mântuitorul. Ea trăise în curăție desăvârșită și era logodită cu Iosif, un bărbat bătrân din aceeași seminție, dar ea avea de gând să traiască în feciorie, căci se făgăduise lui Dumnezeu să ducă o viață de fecioară. De aceea, când îngerul îi aduce vestea că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, ea întreabă: "Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu știu de bărbat?" (Luca 1, 34). Deși îngerul nu spusese cum va naște, ca să poată înțelege că aceasta se va întâmpla în viitor, ea totuși se miră, pentru ca era hotărâtă ca și în viitor să nu știe de bărbat.
Ea zămislește pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioară. Sfânta Scriptură ne spune că dupa ce "S-a aflat având în pântece", Iosif se gândea s-o părăsească, dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis spunându-i să nu-i fie teamă să ia pe logodnica lui, "căci ceea ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este" (Matei 1, 20).

Sf. Maria a rămas totdeauna fecioară?
Da. Ea a rămas fecioară totdeauna, atât la naștere, cât și după aceea. De aceea Biserica noastra îi zice “pururea Fecioară”.

Avem temeiuri pentru adevărul acesta în Sfânta Scriptură și în Sf. Tradiție?
Da. Că fecioria ei a rămas nestricată și la naștere, învățam de la proorocul Iezechiel care spune: "Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafara a templului, spre răsărit, și aceasta era închisă. Și mi-a zis Domnul: "Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israil a intrat pe ea. De aceea va fi închisă" (lez. 44, 1-2). Dacă n-ar fi rămas fecioară și la naștere, ea n-ar mai fi fost «pururea Fecioară». Sf. Maxim Marturisitorul zice: “Cu adevărat zămislirea și nașterea au fost cu totul curate și neatinse de sămânță și de stricăciune și de aceea Maica Celui născut din ea e fecioară și după naștere, rămânând prin naștere și mai nepătimitoare, ceea ce e cu totul străin firii și mai presus de rațiune... Lucru și auzire cu adevărat minunate e că s-a facut naștere și iesire de prunc, închizătorile mădularelor de naștere ale celei ce a născut nedeschizându-se”.
Iar că Sf. Maria a rămas fecioară și după naștere se vede de acolo că Iisus, pe când Se afla pe cruce, a încredințat-o în grija Apostolului Ioan, spunând Maicii Sale: "Femeie, iată fiul tău", iar Apostolului Ioan: "Iată mama ta" (Ioan 19, 26-27). Dispoziția aceasta testamentară a fost consemnată de însuși Ioan , cel implicat direct în ea, de unde reiese limpede că Iisus era unicul fiu al Mariei și că aceasta după moartea Lui, nu mai avea pe nimeni care s-o ocrotească. Dimensiunii filiale i se adaugă cea duhovnicească, prin care Maria , “Eva cea nouă”, devine Maica tuturor credincioșilor.
Dar e și la mintea omului că, după ce s-au petrecut cu ea lucruri atât de minunate, ea nu se mai putea gândi să se coboare la o viață de rând. Dacă Apostolii și-au închinat viața lor întreagă lui Iisus, îndată ce L-au cunoscut, primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare că Sf. Maria, Maica Lui, aleasă pentru curăția ei, dintre toate femeile pământului, ca să Se nască din ea Domnul, ar fi fost mai prejos de ei?
Noi o cinstim pe Maica Domnului, pentru că Însuși Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naște pe Mesia, iar adevărul acesta l-a vestit prin profeți: “Dușmănie voi pune între tine și femeie între sămânța ta și sămânța ei, Aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcăiul.” (Fac. 3, 15)- referitor la Mesia, descendent trupesc al Evei și Fiul Mariei;
Pentru acesta Domnul Însuși va da un semn: “Iată fecioara va purta în pântece și va naște fiu și-L vor chema cu numele de Emanuel.” (Isaia 7, 14) - nu încape îndoiala că textul se referă la un fapt extraordinar, suprafires: un prunc se va naște dintr-o fecioară (o tânără care nu a cunoscut bărbat), certitudine întărită de introducerea însuși a textului: “Domnul însuși vă va da un semn”, semnul nu se dă pentru un fapt oarecare, obișnuit, banal. Profeția mesianică e cât se poate de limpede. A cinstit-o îngerul bunei-vestiri, închinându-i-se și numind-o : "plină de har" și "binecuvântata între femei" (Luca 1, 28).
A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, numind-o: "binecuvântată între femei" și "Maica Domnului" (Luca 1, 40-43).
A cinstit-o Fiul ei, Care în copilărie îi era supus (Luca 2, 51), iar mai apoi, fiind pe Cruce , S-a îngrijit de ea, dându-o în seama Apostolului Ioan (Ioan 19, 26-27).
Au cinstit-o oamenii din mulțime, fericind-o pentru că a născut pe Fiul lui Dumnezeu “Fericit este pântecele care Te-a purtat și pieptul la care ai supt!”. Iar Fiul ei a întărit aceasta cinstire, zicând: “Într-adevăr, fericiți sunt cei ce ascultă glasul lui Dumnezeu si-l păzesc pe el" (Luca 11, 27-28), extinzând-o asupra tuturor celor ce, asemenea după modelul Maicii Sale ascultă și îndeplinesc voia lui Dumnezeu ( “Fie mie după cuvântul tău”, Lc.1,38).
Ea însăși a grăit sub insuflarea Duhului Sfânt, că "I-a făcut marire Cel Puternic" și că de acum "o vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48-49).
Iată de ce se cuvine ca și noi, cu atât mai mult, să o cinstim pe Sf. Fecioară Maria.
Cinstea pe care o aducem Maicii Domnului este mai mare decât adusă altor sfinți, pentru că ea este cea dintâi între sfinți. Iată de ce cinstirea adusă ei o numim preacinstire, iar pe ea, o numim Preacinstită.
Maica Domnului este cea dintâi între sfinți, pentru că ea a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai mare, de a naște pe Mesia. Zămislind în pântecele ei pe Mesia, de la Duhul Sfânt, ea a fost curățită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost acesta. Ea a fost apoi vestită de Dumnezeu și de profeți că va avea o deosebită cinste, cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfânt. Despre Ioan Botezătorul știm că a fost cel mai mare între profeți (Luca 7, 28), deoarece însăși venirea lui a fost profețită de alți profeți (Matei 3, 1; Isaia 44, 3). Sf. Fecioară Maria este însă cea dintâi între sfinți, de aceea și cinstirea ei este preacinstire.

În Sf. Scriptură se vorbește de niște "frați" ai Domnului. Care sunt aceștia?
Unii dintre protestanți și în general sectanții, susțin că Maica Domnului a avut și alți copii cu Iosif, Iisus fiind doar Cel întâi născut dintre aceștia. Textele biblice pe care ei se bazează sunt următoarele: “Și nu a cunoscut-o pe ea până ce L-a născut pe Fiul Său cel întâi născut și a chemat numele lui Iisus”( Mt.1,25).
Răspuns: numele de întâi născut se dădea după modul de vorbire al V. Testament celui care se năștea cel dintâi, indiferent dacă mai era urmat de frați sau surori. Iisus este numit așa , nu fiindcă ar fi fost primul între frații sau surorile sale, ci pentru că așa se numea copilul care deschidea pântecele maicii sale, indiferent dacă era sau nu urmat de alți frați. Acest uz de vorbire a intrat și în Noul Testament așa că, în cazul de față întâiul născut inseamnă unul născut, unicul fiu al Mariei.
Cât privește “Și nu a cunoscut-o pe ea până ce L-a născut pe Fiul Său cel întâi născut și a chemat numele lui Iisus”( Mt.1,25)., expresia până ce indică punctul fix pe care scriitorul vrea să-l determine, având sensul că n-a cunoscut-o deloc până la nașterea lui Hristos, dar nu determină nimic cu privire la ceea ce se petrece după aceea, în sensul că Iosif ar fi conviețuit trupește cu Sfânta Maria.
Referindu-se la alte versete neoprotestanții, susțin că Mântuitorul Hristos a mai avut frați. Sf. Scriptura vorbește de astfel de "frați". Sfânta Evanghelie ne spune că, odată când predica Iisus: "încă graind El mulțimilor, iată mama Lui și frații Lui stăteau afară, căutând să vorbeasca cu El" (Matei 12, 46; Luca 8, 19). Altă dată, când predica în sinagoga din Nazaret, iudeii se mirau întrebând: "Au nu este Acesta feciorul teslarului? Au nu se numește mama Lui Maria și frații Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile Lui au nu sunt toate la noi?" (Matei 13, 55-56; vezi si Marcu 6, 3; alte locuri despre "frații" Domnului: Ioan 2, 12 si 7, 3; Fapte 1,14; I Cor. 9, 5; Gal. 1.19). Aici sunt dați chiar cu numele de "frații" Domnului.
La iudei cuvântul frate se întrebuința într-un sens mai larg, de rudenie mai apropiată, de verișor sau chiar nepot. Acești așa-ziși frați au fost verișori ai lui Iisus, mai ales verișori secundari, căci Sfânta fecioară nu a putut avea o soră bună cu același nume, deoarece nici o tradiție nu amintește de așa ceva. Lucrul sigur e că aceștia n-au fost fiii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte Marii, numită în Sfânta Scriptură uneori "cealaltă Marie" sau "Maria lui Cleopa". Despre aceasta se spune că era mama lui Iacov și Iosif, doi din pomeniții frați ai Domnului. "Și erau acolo multe femei, privind de departe,... între care era Maria-Magdalena și Maria, mama lui Iacov și a lui Iosif" (Matei 27, 55-56; 28, 1; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 19, 25). Maria lui Cleopa, mama acestor frați ai Domnului, n-a putut fi decât verișoară primară cu Sfânta Fecioară, iar fiii ei verișori secundari.
Pe Sf. Maria o numim atât "Pururea Fecioara", cât și "Preacurată”pentru că ea n-a săvârșit nici un păcat, nici cu gândul, nici cu cuvântul, nici cu lucrul. Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbește îngerul când îi vestește că va naște pe Fiul lui Dumnezeu. "Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine" (Luca 1, 22). Mărturisirea lui Mitrofan Critopol spune: «Fiindcă a fost rânduită de Dumnezeu spre un scop mare și cu totul deosebit... i s-a dat de Dumnezeu un mare și deosebit dar, acela de a nu păcătui» (Cap. XVII). Desigur darul acesta s-a întâlnit cu străduința ei cu totul deosebită de a trăi în curăție deplină.
Ea e Preacurata însă și pentru că în același timp, în care i s-a dat puterea de a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naște, a fost "curățită" de păcatul strămoșesc. Sf. Ioan Damaschin zice: «Deci, după consimțământul Fecioarei, Duhul cel Sfânt S-a pogorat peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curățind-o și dându-i în același timp și puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște». (Dogmatica, cartea III, cap. II, trad. cit., p. 147). Fecioara nu s-a zămislit fără păcatul strămoșesc, cum susțin unii, căci îngerul îi spune: "Nu te teme Marie, că ai aflat har la Dumnezeu" (Luca 1, 30), deci harul acesta l-a primit în timpul vieții ei, iar nu de la zămislirea ei. Altfel unde ar mai fi fost strădania ei după curăție, pe care luând-o în seamă Domnul, a hotărât să Se întrupeze din ea?
Pe Fecioara Maria o mai numim și "Născătoare de Dumnezeu", sau "Maica lui Dumnezeu” pentru că Cel ce S-a născut din ea, după firea omenească, e însuși Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu. Iisus Hristos e o singura persoană în două firi: e persoana lui Dumnezeu Cuvântul, Care ca Dumnezeu, sau ca Persoană a firii dumnezeiești, e născut dinainte de veci din Tată, iar ca om, sau ca Persoană a firii omenești, e născut în timp din Fecioara Maria. Una și aceeasi Persoana S-a nascut și din Tatal și din Maria: din Tatăl după firea dumnezeiască, din Maria după firea omenească. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu S-a facut și Fiul Mariei. Nu se poate spune că din Fecioară s-a născut numai firea omenească a lui Hristos, căci nu se naște o fire, ci se naște o persoană prin acea fire. Iar persoana firii omenești a lui Iisus Hristos era însuși Fiul lui Dumnezeu.
Dacă n-am recunoaște că Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu, n-am socoti persoana născută din ea și Dumnezeu, ci numai om. Iar dacă Iisus ar fi fost numai om, nu ne-ar fi putut mântui. Întreaga noastră mântuire își are temelia în faptul ca Sf. Fecioara Maria a fost Născătoare de Dumnezeu. Cine nu crede în aceasta, nu crede că a fost mântuit, căci nu crede că Iisus Hristos, născut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu. De aici se vede cât de mult greșesc cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria, ca Maica Domnului. Ei nu cred îngerului Gavriil, care spune Fecioarei: "Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema" (Luca 1, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune că la plinirea vremii "a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel nascut din femeie" (Gal. 4, 4). Sfânta noastră Biserică cinstește pe Fecioara ca Născătoare de Dumnezeu în cântări neasemănat de frumoase: «Primit-ai în pântece pe Cuvântul și ai purtat pe Cel ce poartă toate și ai hrănit cu lapte, ceea ce ești curată, pe Cela ce hrănește toată lumea». Sau iarăși: « Taina cea din veci se descoperă astăzi! Dumnezeu Cuvântul, Fiu Fecioarei Se face» (Acatistul Prea Sfintei Născatoare de Dumnezeu).
Se pune întrebarea că dacă Fiul lui Dumnezeu S-a facut om deplin, om întru toate asemenea nouă, de ce S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioară și nu S-a născut ca orice om pe cale firească?

Din doua motive S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria:
1. ca să se arate că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca om și mântuirea noastră nu puteau atârna de puterea omenească, ci de hotararea lui Dumnezeu.
2. pentru că, deși S-a facut om întru toate asemenea nouă, El S-a zămislit fără păcatul strămoșesc cu care se zamislesc toți oamenii. Dar zămislirea fără de păcatul strămoșesc nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt, Care a păstrat-o pe Sf. Fecioară curată de orice întinare. Astfel, Iisus Hristos S-a născut fără de păcat strămoșesc. Dar El n-a săvârșit păcat nici după aceea. Și nu numai că n-a săvârșit păcat, dar nici nu putea săvârși, deoarece în Iisus Hristos, Cel ce lucrează prin firea omenească este Dumnezeu însuși, Care lucra în același timp și prin firea Sa dumnezeiască. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu - Omul, nici nu putea păcătui. Dacă ar fi putut păcătui Iisus Hristos, însuși Dumnezeu ar fi putut păcătui. Dar Dumnezeu nu poate păcătui, căci păcatul e faptă împotriva lui Dumnezeu, și cum ar fi putut Dumnezeu lucra impotriva Sa?
Mântuitorul n-a putut păcătui și nici o înclinare spre păcat nu se afla în El. Dar El a moștenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimașe: foamea, setea, trebuinșa de odihna, de somn, frica de moarte, putința de a suferi durere. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L ispiti să și le astâmpere într-un fel cum nu trebuia, adică mai mult decât trebuia, sau când nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o înlăuntrul Său și a rabdat cu barbație ostenelile, foamea, durerea și a biruit frica de moarte. În aceasta El ne este pildă și nouă. Căci dacă răbdăm și noi, ca El, ostenelile și durerile, putem respinge și noi ispita. Iar de răbdat putem răbda și noi, căci și noi îl avem pe El în noi.