Sfântul Ilie şi închinătorii la idoli de astăzi

În zilele Sfântului Ilie, acesta era la un moment dat, singurul prooroc care a rămas în legea Domnului (III Regi 18, 22). Poate tocmai din această cauză, atât de slăvit a fost Ilie, încât a fost înălţat la cer în car de foc. Curajul şi îndrăzneala lui Ilie pentru Dumnezeu aveau să fie alese pentru a mustra culmea şi sfârşitul rătăcirii de pe pământ: duhul lui Antihrist.
Astăzi, când vedem seceta lovind pământul, ne aducem aminte de aceste vremuri ale Sfântului Ilie şi încercăm să căutăm dacă nu cumva ne aflăm şi noi în rândul închinătorilor la idoli.
Care sunt închinările aduse diavolului în ziua de astăzi? Să încercăm o enumerare începând cu cele mai frecvente şi terminând cu cele mai subtile:
Alcoolul. În cantitate mică poate fi medicament, însă extremele sunt ale diavolului. O extremă: fără nici un strop de alcool - aparţine ereticilor care, în războiul lor contra dreptei credinţe, vor să se folosească de propaganda antialcoolică, împotriva aşa-zişilor ortodocşi, căzuţi în patima alcoolului şi care, de fapt, sunt închinători la idoli, adică la diavol. Ereticii sunt orbi care uită că şi Iisus Hristos Mântuitorul şi Apostolii au băut vin şi l-au binecuvântat. Ei se rătăcesc necunoscând scripturile, care spun că: „vinul veseleşte inima omului" (psalmii 10 3,16). Cealaltă extremă, excesul de alcool, a fost pentru omenire „o ciumă" care a distrus o mare parte din oameni. Multă suferinţă a adus în lume excesul de alcool pentru că, după ce omul se îmbată, îşi pierde minţile şi poate face toate relele. Au fost vremuri când, în Rusia, starea de ebrietate constituia infracţiune şi era pedepsită. O luptă împotriva răului este binevenită, numai că astăzi, păcate foarte grave sunt tolerate sau, pur şi simplu, nu mai sunt considerate păcate. Prostituţia, avorturile, adulterul, homosexualitatea şi celelalte orgii erau pedepsite de lege cândva. Încet, însă, la nivelul legislativ se instalează răul care a da mână liberă la toate drăcoveniile, iar dacă răul stăpâneşte. Înseamnă că ne închinăm diavolului. Când stăpânirea lui va cuprinde toată lumea, atunci este timpul lui Antihrist.
Tutunul. Diavolul, care scoate foc pe gură, şi-a găsit pe cei care vor să-l urmeze în teribilism. Ca să fie mai convingător, a îmbinat teribilismul cu senzaţia care te robeşte şi te face dependent. Mulţi încearcă să-l lase, dar după legarea de diavol trebuie o luptă pe măsură, pe care mulţi o abandonează. Acolo unde diavolul a câştigat teren, tutunul a intrat şi în Biserică, ceea ce i-a făcut pe unii să se odihnească în patima fumatului, pe eretici să atace Biserica mai tare şi pe ortodocşi să-i pună pe gânduri. Ceea ce s-a întâmplat cu Grecia, după intrarea în U.E., ar trebui să-i determine să-şi schimbe părerea pe cei ce susţin astăzi, în România, că dacă ne trăim credinţa, am putea schimba Europa. Fals: iată. grecii sunt renumiţi pentru zelul lor tradiţionalist, lor li se datorează, în mare parte, menţinerea Locurilor Sfinte din Israel, dar de când au intrat în U.E., modul de viaţă occidental i-a înghiţit. Cu atât mai mult îi va înghiţi pe românii care confundă laşitatea cu bunătatea, îşi văd de treburile lor şi votează cu aghiuţă, care le promite visuri nemaiauzite: le promite că vor trăi bine în iadul pe care tocmai îl instalează pe pământ. Alcoolul şi tutunul sunt droguri uşoare. Despre răul produs de către alte droguri, mai tari, ştie toată lumea. Din păcate, sunt ţări care au legalizat şi consumul de droguri tari, cu motivaţia că, văzând oamenii dezastrul consumurilor de droguri, nu vor mai dori să le consume şi că o astfel de gândire va da rezultate mai bune decât lupta cu drogurile. Foarte rău gândit, pentru că aşa de uşor devin oamenii dependenţi de droguri şi aşa de mulţi au devenit dependenţi fără să vrea, încât liberalizarea drogurilor va duce la demonizarea lumii. Atât drogurile, cât şi tutunul, au apărut din insuflare diavolească. Consumul de tutun era prezent în ritualurile popoarelor care aduceau jertfa diavolului şi practicau fel de fel de vrăjitorii.
Televizorul. Sfântul Amfilohie de la Poceaev a trăit în zilele noastre şi a făcut parte dintre ultimii Părinţi cu un har deosebit: tămăduia mulţime de oameni şi ducea o viaţă de sfânt. Acest om bineplăcut lui Dumnezeu spunea că emisiunile realizate la televiziune, golesc sufletul şi-l răpesc din calea mântuirii. După urmărirea unor astfel de emisiuni, omul nu mai vrea să se roage, iar de se va sili la rugăciune, atunci rugăciunea lui va fi, pur şi simplu, o rugăciune a buzelor, iar inima va fi departe de Dumnezeu. O astfel de rugăciune, după părerea părintelui, este spre osândă. În ultimul timp, vrăjitorii („tămăduitori prin bioenergii”) lucrează cu stăruinţă asupra desăvârşirii sistemului de manipulare a oamenilor prin televizor, radio, prin aparatură electronică, ştiind că astfel, oamenii vor împlini foarte uşor voia celui rău.
Un alt sfânt a proorocit, cu mulţi ani în urmă. că diavolul va intra în casele oamenilor printr-o cutie şi îşi va scoate coarnele pe acoperiş.
Într-o carte apărută la editura Evanghelismos, numită „Efectele televiziunii asupra creierului uman", se face o demonstraţie, pe parcursul a 500 de pagini, despre efectele dezastruoase ale televiziunii asupra omului. Autorii spun că sunt conştienţi că nimeni nu va scoate televizorul din casă în urma citirii cărţii, dar trebuie ca lumea să ştie adevărul.
Sunt şi alte cărţi care vorbesc despre efectele televizorului şi în care se arată că astfel se schimbă buna-credinţă şi răul ia cu asalt lumea. Ce înseamnă televizorul? Dependenţă, hipnoză, manipulare, desfrâu, destrăbălare, lene, aroganţă, idolatrie. Prin televizor primim comenzi, fără ca noi să ne dăm seama. Apoi, oamenii care cresc în faţa televizorului se dezvoltă diferit şi sunt dificili din toate punctele de vedere. Dacă dezvoltarea celor care sunt deja maturi a mai prins ceva din viaţa sănătoasă de altădată, din viaţa de la ţară, cu efortul ei benefic şi curat, copiii de astăzi sunt în pericol de a fi educaţi de cutia demonică nelipsită din orice casă. Bineînţeles că vor căuta să facă ceea ce văd, iar ceea ce văd este o lume fără Dumnezeu. Se spune în cartea mai sus amintită, că creierul copiilor care privesc mult la televizor se dezvoltă diferit. El se obişnuieşte cu o percepţie a informaţiilor la care nu trebuie să facă nici un efort intelectual. Astfel, creierul va fi mult mai slab şi nu va mai fi capabil să funcţioneze, la randamentul dorit, când este vorba să citească, să fie atent, să înţeleagă.
Vorbeam de lumea fără de Dumnezeu ce se propovăduieşte prin intermediul televiziunii. Emisiunile despre credinţă sunt un strop într-o mare de necuraţii. Ele nu sunt urmărite nici de tineri, nici de copii şi sunt difuzate la o oră de slabă audienţă sau când oamenii ar trebui să fie la biserică. Mulţi justifică lipsa de la biserică spunând că urmăresc slujbele la radio sau la televizor, însă este o prostie. Pe Hristos nu trebuie „să-L urmărim", ci trebuie să I ne închinăm cu umilinţă. Dar aghiuţă, pentru a-şi face cât mai credibilă oferta, face filme despre Hristos. Aici am ajuns: să-l ascultăm pe diavol cum ni-l prezintă pe Hristos. La început ni-l prezintă aşa cum ştim noi; după ce ne câştigă, ne mai arată unele producţii curioase. Şi în unele şi în altele, actori cu viaţă depravată ne arată cum arăta Hristos sau Maica Domnului, feţele lor pline de întinăciuni vor să ne arate chipul dumnezeirii. „Filmele hulitoare le prezintă ca să-şi bată joc de Hristos - spunea Sfântul Paisie Aghioritul. O fac ca să spună: „Acesta a fost Hristos. Acum va veni Mesia” şi apoi îl prezintă pe «Mesia» al lor. Într-acolo merg”.
Viaţa sănătoasă de la ţară este părăsită, iar viaţa la oraş nu ar avea nici un farmec pentru omul închis între pereţi, dacă nu ar avea o cutie care să-i satisfacă plăcerile vizuale prin care, bineînţeles, se antrenează şi celelalte.
Televizorul este piaţa de desfacere a idolilor. Oameni frumoşi şi mari ne prezintă o fericire mincinoasă, pe când adevărul este că viaţa fiecăruia dintre ei este o dramă plină de desfrâu, droguri şi deznădejde, cu toţi banii şi cu toată frumuseţea lor.
Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, care îşi are sfintele moaşte întregi în Ţara Sfântă Israel, a prins doar radioul şi l-a criticat în versurile sale, însă radioul nu înseamnă nimic pe lângă televiziune.
Atunci când omul ia locul lui Dumnezeu, devine un idol care ascultă de voia sa şi de insuflările mincinoase pe care le primeşte. Omul a fost insuflat în multe invenţii pentru a-şi uşura viaţa, atunci când viaţa lui a devenit un calvar, după căderea din rai. De ce a căzut din rai? A primit insuflarea mincinoasă, care, printre altele, îi spunea: „vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă”. Eva a fost primul savant şi a descoperit păcatul. Apoi, după cădere, aceeaşi insuflare încearcă să câştige încrederea primilor oameni prin unele înlesniri menite să le uşureze canonul vieţii. Apar uneltele, dar apar şi armele. Câteva mii de ani ştiinţa a înaintat cu pas de melc pentru ca doar în câţiva ani, în secolul XX, să cunoască o dezvoltare fără precedent. A înflorit mlădiţa ştiinţei şi iată că au început să apară şi roadele. Cum ştim dacă ştiinţa este bună sau rea? Pomul se cunoaşte după roadele sale, iar caracterul predominant al consecinţelor dezvoltării ştiinţei este unul destructibil. Chiar lucrurile care par bune, care instalează modernismul şi comoditatea, sunt o mare pagubă pentru omul care se află pe pământ un timp scurt, cu scopul de a se pocăi. Despre arme nu mai vorbim, la fel despre industria poluantă. Totul duce la distrugerea vieţii pe pământ. Dacă n-ar fi înflorit ştiinţa, omenirea mergea înainte ca şi până acum, însă această schimbare la 180 de grade a evoluţiei lucrurilor pe pământ ne introduce în apocalipsa ultimilor ani ai Pământului. Industrializarea a dus la încălzirea climei Pământului. Vedem cu ochii noştri cum clima s-a schimbat, iar fenomenele fatale au început să se manifeste. Dezvoltarea ştiinţei face ca mulţi să nege existenţa lui Dumnezeu. Viteza nu a adus o îmbunătăţire a vieţii, ci a adus stresul. Apoi, cu o viteză uimitoare, răul se răspândeşte prin noile tehnologii. Gândirea raţional-ştiinţifică înlătură credinţa, tolerează şi chiar încurajează patimile păcătoase. Aşa-zişii „binefăcători ai omenirii" ocupă lumea, cu scopul de a o proteja. Cât de mult au fost protejaţi irakienii, am văzut cu toţii. S-a văzut că protejarea oamenilor nu înseamnă nimic pentru cei puternici, ci ei îşi protejează interesele. Apoi, invocând drepturile omului, spun: de ce trebuie să fie religia obligatorie în şcoală? Adică copilul este obligat să înveţe teoria evoluţionistă, teoria materialistă, dar adevărata teorie - cea care arată că Dumnezeu a creat lumea, că suntem aici pe acest pământ în trecere şi că scopul vieţii este să ne întoarcem la Dumnezeu, de la care am căzut - adevăratul sens al vieţii şi credinţa sănătoasă nu trebuie s-o înveţe.
Se spune, într-o povestioară, că un om a văzut un cocor rănit. L-a luat şi l-a îngrijit până s-a tămăduit, şi apoi i-a dat drumul. În semn de recunoştinţă, cocorul i-a adus un dar foarte preţios. Un bogat a văzut întâmplarea şi a râvnit şi el la un aşa dar. Însă nu ştia cum să facă, pentru că cocorul era sănătos. Aşa că a luat un par şi a lovit cocorul, apoi l-a luat ca să-l tămăduiască. Ştiinţa este acel bogat care a lovit lumea aceasta, iar acum ..chipurile" o îngrijeşte. Toate bolile au venit după căderea omului, iar căderea omului a venit după mâncarea din rodul despre care se credea că dă ştiinţă. Ştiinţa rodului mâncat a fost amară, iar culmea evenimentelor pe care le vedem astăzi în lume sunt din acelaşi rod amar.
Sfântul Paisie Aghioritul spunea că „animalele fac mai puţin rău decât omul, pentru că nu au minte" şi că „de la cărturari va veni căderea".
În lumea credinţei, primirea insuflărilor mincinoase a dus la erezii. Şi aceasta tot o închinare la idoli este şi încă una dintre cele mai grele. Duhul rău este foarte viclean şi bineînţeles, nicidecum nu arată a avea vreo intenţie rea.
Se vorbeşte astăzi despre explicarea ştiinţifică a unor lucruri teologice şi de o colaborare între teologi şi oamenii de ştiinţă. Spun ei că omului de astăzi nu-i poţi spune că fecioria este bună pentru că aşa ne-au învăţat Sfinţii Părinţi, ci trebuie să-l lămureşti pe om cu argumente ştiinţifice. Ceea ce spun Sfinţii Părinţi nu mai înseamnă nimic pentru omul de astăzi, zic ei. Este o teorie falsă pentru că, dacă exemplul lui Hristos, al Maicii Domnului, al apostolilor nu înseamnă nimic pentru ei, atunci n-au decât să înţeleagă ştiinţific gradul de confort din cazanul cu smoală.
Consecinţele introducerii raţionalismului în religie le vedem la catolici. Ele sunt cădere, erezie, ateism.
Tot un duh viclean este şi aşa-zisa îmbunătăţire sau corectare a Cărţilor Sfinte. Bine este să citim cărţile canonice rânduite de Sfinţii Părinţi şi să ne ferim de blasfemiile care apar. Bine este să lăsăm Sfânta Scriptură aşa cum au tradus-o cei care au trăit mai demult un duh mai sănătos. Diavolul ne dă la început lucruri care par bune, iar când ne câştigă încrederea, vin rătăcirile. Aşa a făcut cu filmele despre Iisus, aşa a făcut în general cu televiziunea şi ştiinţa, aşa va face şi cu aşa-zisele noi descoperiri despre Sfânta Scriptură. De aceea, Sfântul Iustin Popovici, din Serbia, nu este de acord cu convocarea unui nou sinod mondial. Dacă nu mai trăim harul, hotărârile de acolo vor fi lumeşti şi foarte dăunătoare.
Duh viclean este rugăciunea comună şi gândirea ecumenistă. Acolo, oameni care nu sunt capabili să-şi iubească aproapele, vorbesc despre dragostea faţă de cei de alte credinţe. Ei contrazic învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi însăşi pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul a mustrat aspru minciuna şi făţărnicia, nicicum nu a căutat să se unească cu ele. Ereticii trebuie să se lepede de hulele care le aduc adevărului; nimic altceva nu-i ajută. Toţi să fie una, dar în adevăr nu în minciună. Altfel, ortodocşii care i-au parte la aceste manifestări vor fi una cu ereticii.
Duh viclean este unirea naţiunilor. Cum va fi aceasta, într-o vreme când nu ne mai înţelegem om cu om? Va fi o destabilizare totală, în care noua dictatură, foarte „binefăcătoare", va face pe jandarmul.
Spuneam că răul a lovit lumea, iar acum se arată că se îngrijeşte de ea. Apar boli grele la animale, pentru a se da prilej la un control strict şi la interdicţii atât la animale, cât şi la toate produsele. Apare codul barat, care deţine informaţii despre lucrul respectiv: periuţă de dinţi, carte, animal şi mai apoi, omul. Când oamenii vor avea cod barat, atunci are loc recensământul lor. Specialiştii ne spun că cele trei liniuţe mai lungi din codul barat, de la început, mijloc şi sfârşit, reprezintă fiecare câte un 6, iar Sfântul Paisie Aghioritul ne spune că cine va primi buletinul cu codul barat este ca şi cum s-ar închina diavolului, căci semnează pentru el. Adică semnează pentru antihrist, ale cărui însemne sunt acele trei linii mai lungi care formează numărul 666. Codul barat deţine foarte multe informaţii despre persoana respectivă, acesta fiind, de fapt. un recensământ foarte drastic şi un început al împlinirii proorociei Sfântului Lavrentie al Cernigovului (vezi la Deşertăciunea Lumii II pag 154).
Următoarea fază este atunci când se va încrusta codul barat pe mână sau pe frunte (probabil cu laser şi va fi nevăzut sau abia perceptibil, ca să poată fi citit cu scanerul) sau se vor implanta microcipuri. Nu vor mai fi bani lichizi şi cine nu va avea aceste implantări diavoleşti, adică însemnele fiarei, nu va putea cumpăra sau vinde (Apocalipsa 13, 16-17). Ca să nu primească însemnele şi să poată trăi, oamenii vor trebui să aibă pe lângă casă câteva animale. Însă, oricum va fi prigoană, iar ideea nu este să supravieţuim, ci să ne mântuim sufletele.
Oamenii sunt astăzi aşa de împătimiţi, încât închinarea la idoli (patimi) atinge culmea. De aceea, curând vor veni vremuri grele, în care fiecare om poate să se răscumpere, căci primind mucenicia în vreme de încercare, ne vom câştiga sufletele.
Toţi slujitorii Domnului care vor primi minciuna în aceste vremuri vor deveni închinători la diavol, iar biserica va rămâne în cei care vor păstra adevărul scripturistic şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, chiar dacă ar rămâne numai doi sau trei.

Ieromonah IOAN BULIGA-"DEŞERTĂCIUNILE LUMII"

preluare de aici

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul.

În aceasta luna, în ziua a douazecea, pomenirea suirii la cer cea de foc purtatoare a Sfântului, Maritului Prooroc Ilie Tesviteanul.

Sf. Prooroc Ilie TezviteanulSfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : "Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ". La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.

Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.

Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : " Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ". El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : " Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ". Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.

Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda. Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : " Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ". Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie)

Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel , cerând - la sfatul lui Isabel - ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : " Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ". El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.

Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.

Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : " Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ". Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu "ca" luat in cer (Parintii au subliniat ca acest " ca ", adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : " Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ". El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : " Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ".

Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).
Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : " Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ", facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop.

SFÂNTA MARE MUCENIŢĂ EUFIMIA (16 sept)

- marea minune (11 iul.) ce a întărit dreapta credinţă la sinodul 4 ecumenic – (anul 304)



Pe vremea împărăţiei păgânului Diocleţian (284-305), stăpânea în Calcedon Prisc antipatul, cel întărit de dânsul. Acesta, vrând să facă praznic zeului ce se numea Aris, a cărui capişte şi chiar idol erau în Calcedon, a trimis invitaţiile sale prin cetăţi şi prin satele cele dimprejur, iscălite cu numele împărătesc, poruncind tuturor să se adune în Calcedon la praznic şi să aducă fiecare, după puterea sa, jertfă lui Marte. Şi îngrozea, în scrisorile sale, cu mari prigoniri pe cei care n-ar asculta porunca şi nu s-ar afla la acel praznic a cărui dată o hotărâse, după opt zile. Iar când a sosit ziua cea arătată a praznicului celui păgânesc, s-a adunat mulţime multă de popor, cu dobitoacele ce le aduseseră ca jertfă şi se făcea praznicul cu dănţuire, junghiind oi şi boi şi închinându-se idolului neînsufleţit, dar mai ales diavolului celui ce locuia într-însul.

Atunci creştinii care locuiau acolo, scârbindu-se de acea prăznuire urâtă de Dumnezeu şi temându-se de groaznica înfricoşare a antipatului, se ascunseră pe unde puteau şi, adunându-se în locuri tăinuite, făceau slujbele adevăratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos. Deci a fost cercetare cu poruncă dată de prigonitor, să se dovedească dacă se mai află cineva potrivnic poruncii lui, dacă mai este cineva care să nu se închine zeului Marte. Şi s-au găsit creştini potrivnici dorinţei prigonitorului, care, neascultând porunca lui, nu dădură diavolului cinstea aceea care se cuvine Unuia adevăratului Dumnezeu.

Deci, mâniindu-se prigonitorul că nu-1 ascultă creştinii, a poruncit să-i caute şi să-i aducă la chinuri. Atunci patruzeci şi nouă dintre creştini s-au ascuns la un loc tăinuit, unde făceau rugăciuni, între dânşii era o fecioară foarte frumoasă, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredincioşilor părinţi Filotron Sincliticul şi Teodorosia. Iar prigonitorul a fost înştiinţat despre creştinii cei ascunşi, pe care a poruncit să-i prindă pe toţi şi să-i aducă înaintea judecăţii sale. Deci, îndată, după porunca prigonitorului, slujitorii cei sălbatici, întocmai ca fiarele gata a vâna prada, pornindu-se spre turma cea cuvântătoare adunată pentru Hristos, înconjurară cu arme casa aceea în care credincioşii slujeau lui Dumnezeu în ascuns. Şi spărgând uşile, cu nemilostivire pe fiecare, câte unul, îl trăgeau afară ca nici unul dintr-înşii să nu scape. Şi prinzându-i pe toţi, îi duseră la antipatul cu necinste şi cu batjocură.

Deci, fiind duşi ca oile la junghiere, au stat înaintea mândrului prigonitor smeriţii robi ai lui Hristos, gata fiind să îndure până la sânge pentru slava Domnului lor. Văzându-i, mândrul stăpânitor le-a zis: „Oare voi sunteţi potrivnici poruncii împărăteşti şi poruncii noastre, cei ce defăimaţi jertfa marelui zeu Marte?" Iar ei au zis: „Poruncii împăratului şi poruncii tale, antipate, se cade a ne supune, de nu va fi potrivnică Dumnezeului ceresc, iar de este potrivnică lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar a ne şi împotrivi. De ne-aţi fi poruncit nouă acele lucruri la care suntem datori a ne supune stăpânirilor, apoi am fi dat cele ce sunt ale cezarului, cezarului. însă de vreme ce porunca ta este potrivnică şi urâtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunciţi să cinstim pe făptură mai mult ca pe Făcătorul, să ne închinăm şi să ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu Celui de sus, această poruncă a voastră niciodată nu o vom asculta, pentru că suntem închinători adevăraţi ai adevăratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece".

Atunci prigonitorul, deschizându-şi gura sa mincinoasă şi ascuţindu-şi ca briciul limba sa înşelătoare, a întins vorba sa cea împletită cu meşteşug prin îmbunări şi prin făgăduinţe de daruri şi de cinste, trăgându-i pe aceştia de la calea cea dreaptă, pe care Hristos i-a câştigat cu cinstitul şi scumpul Său sânge la închinarea sa pierzătoare de idoli. Apoi îi îngrozea pe dânşii cu chinuri amare, de n-ar vrea să facă aceasta la care îi sfătuia şi le poruncea antipatul.

Iar sfinţii au răspuns: „Darurile şi cinstirile tale, antipate, pe care ni le făgăduieşti nouă, de mult le-am lepădat de la noi, le-am urât şi le-am socotit ca pe nişte gunoaie pentru Hristos, că avem bunătăţile cele cereşti mai mari şi mai bune decât toate bunătăţile cele pământeşti. Bunătăţile pământeşti sunt vremelnice şi ne­statornice, iar cele cereşti, veşnice şi neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne îngrozeşti pe noi, nu numai nu ne temem, ci şi dorim prea mult să le-suferim, ca să se arate în noi puterea şi tăria Dumnezeului nostru, de care aţi putea să vă miraţi şi să vă ruşinaţi, cunoscând neputinţa zeilor voştri celor de Dumnezeu urâţi. însă ce nevoie îţi este ţie să-ţi lungeşti vorba şi să-ţi lăţeşti cuvântul! începe lucrul tău pe care îl gândeşti şi vei vedea că mai mare va fi în noi osârdia spre răbdare, decât în tine spre chinuire".

Atunci prigonitorul a început a-i schingiui pe dânşii cu legături şi cu bătăi. Şi îi chinuiră pe sfinţi nouăsprezece zile în multe feluri, în toate zilele bătăi peste bătăi luând, foamea şi setea răbdând. Şi având cu dânşii pe Sfânta Eufimia, fecioara tânără şi frumoasă, grăiau către dânsa, încurajând-o: „Nevoieşte-te, fecioară, pentru Mirele Ceresc; nevoieşte-te, ca să-L întâmpini cu fecioarele cele înţelepte, ca să te iubească şi pe tine ca pe o mireasă a Sa şi în cămara Sa să te ducă pe tine".

După aceasta, trecând douăzeci de zile, i-au dus la judecată şi antipatul i-a întrebat: „Poate că după ce aţi fost pedepsiţi şi chinuiţi cu atâtea necazuri, veţi vrea să fiţi ascultători poruncii noastre?" Atunci sfinţii mucenici împreună cu Sfânta Eufimia, răspunzând, au zis: „Să nu te nădăjduieşti, antipate, că ne vei abate pe noi din calea cea dreaptă; că mai degrabă vei răsturna munţii la pământ şi vei mişca stelele de pe cer, decât vei putea să abaţi inimile noastre de la adevăratul Dumnezeu!"

După aceste cuvinte, înrăindu-se prigonitorul, a poruncit ca să-i bată cât se poate de mult peste feţele lor. Apoi, văzând că nimic nu poate să izbândească, s-a sfătuit să-i trimită pe dânşii la împăratul; şi, mai înainte de a-i trimite, a poruncit să-i închidă în temniţă. Ducându-se ei spre temniţă, a văzut antipatul pe Sfânta Eufimia, fecioară tânără şi frumoasă, care, în mijlocul cetei aceleia a sfinţilor mucenici, strălucea ca luna între stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a răpit-o.

Iar ea, ridicându-şi ochii şi mâinile spre cer, a strigat: „Nu mă lăsa pe mine, preaiubitul meu Mire, Iisuse Hristoase, că spre Tine mi-am pus nădejdea! Să nu dai fiarelor sufletul ce Te iubeşte pe Tine şi mărturiseşte numele Tău cel sfânt! Să nu mă laşi în mâinile vrăjmaşilor mei, ca să nu se bucure de mine. întăreşte-mă pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca să nu mă biruiască pe mine fărădelegea".

Prigonitorul, vrând s-o momească pe sfânta fecioară spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de înşelăciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe şi cu felurite făgăduinţe vâna inima ei cea feciorească. Cu toate acestea ea grăia bărbăteşte: „Să nu gândeşti, o, chinuitorule, că slăbiciunea mea cu înlesnire vei putea să o pleci la a ta fărădelege şi necurăţie cu amăgirile tale meşteşugite! Că, deşi sunt cu firea de parte femeiască, neputincioasă cu trupul şi tânără de ani, totuşi să ştii că inima mea este mai bărbătoasă decât a ta! Mai tare este puterea mea în sfânta credinţă, decât vitejiile voastre, şi mai mare înţelegere am cu darul Hristosului meu, decât toţi ritorii voştri păgâni, cu care vi se pare că sunteţi înţelepţi! Iar voi, mai fără de minte sunteţi decât toţi, nevrând să cunoaşteţi pe Dumnezeul Cel adevărat, că pe diavolul în loc de Dumnezeu îl aveţi. Deci nu mă vei amăgi pe mine prin cuvintele tale cele cu meşteşug, precum oarecând şarpele pe strămoaşa noastră Eva; nu-mi vei îndulci mie lumea aceasta amară cu desfătările ei, pe care pe toate le socotesc ca pe nişte pelin, pentru preadulcele meu Mire Iisus Hristos. Şi nu vei birui puterea care întru neputinţă se desăvârşeşte cu toate războaiele tale, că nădăjduiesc spre Mântui­torul meu, că nu mă va lăsa pe mine, nici nu va lua de la mine mâna cea tare a ajutorului Său până ce capul şarpelui cel înălţat se va călca de picioare femeieşti".

Atunci prigonitorul, văzându-se înfruntat, s-a mâniat foarte tare şi pe cea vicleană dragoste a sa care o arăta către dânsa, schimbând-o în mânie, a poruncit să gătească roata pentru muncire, care avea într-însa mulţime de cuţite ascuţite, pregătite spre acel lucru, ca toată carnea ei de pe oase să o taie şi să o zdrobească. La acea roată legând-o pe Sfânta fecioară Eufimia, ceea ce cu semnul Sfintei Cruci s-a îngrădit, când începură slujitorii a întoarce roata, trupul ei se zdrobea şi încheieturile ei se desfăceau. Dar ea făcea rugăciune cu tărie către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vieţii mele, Cel ce dai mântuire celor ce nădăjduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu, ca să se ştie de toţi că Tu eşti însuţi Dumnezeu şi adevărată nădejde a celor ce Te aşteaptă pe Tine şi că nu vor veni rele, nici se va apropia bătaie de trupurile celor ce şi-au pus scăparea lor spre Tine, Cel Preaînalt".

Aşa rugându-se ea, îndată a stat roata şi slujitorii, ostenind, au căzut, pentru că îngerul lui Dumnezeu, venind, i-a oprit învârtirea şi pe sfânta fecioară, de pe roată pogorând-o, a tămăduit-o de răni şi cu totul sănătoasă a făcut-o. Iar ea, întreagă pogorându-se, cu bucurie cânta mulţumind lui Dumnezeu şi proslăvind tăria Lui cea atotputernică.

Aceasta văzând-o prigonitorul şi toţi cei ce erau acolo, au rămas în nepricepere şi se mirau foarte mult de minune. însă unde răutatea a orbit ochii minţii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atât de mare, pentru că n-a putut să cunoască mâna cea tare a adevăratului Dumnezeu. Văzând n-au văzut, şi auzind n-au înţeles, că s-a împietrit inima lor şi semnul cel de minune l-au socotit vrăjitorie. După aceasta a poruncit prigonitorul să se ardă cuptorul foarte tare, ca după aceea să arunce pe sfânta în foc.

Deci, înroşit fiind cuptorul şi arzând încă foc mare, sfânta muceniţă s-a îmbrăcat în zaua celor trei tineri, adică în rugăciune, şi împotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari către Dumnezeu, căci, ridicându-şi ochii către cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce întru cei de sus petreci şi spre cei smeriţi priveşti; Cela ce în Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai păzit întregi şi nevătămaţi de foc prin îngerul cel sfânt, şi rouă de sus le-ai trimis lor, Tu să-mi fii ajutor şi mie, roabei Tale, care mă nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!" Aşa a zis, şi cu semnul crucii, ca şi cu o altă armă înarmându-se, stătea gata să intre în foc şi aştepta până ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostaşi, Victor şi Sostene, cărora le era poruncit să arunce pe muceniţă în foc, văzură o vedenie minunată în foc lucrându-se; văzură pe îngerii lui Dumnezeu risipind focul în cuptor şi îngrozindu-i pe dânşii, ca să nu îndrăznească a se atinge de mireasa lui Hristos.

Această minune văzând-o, ziseră către prigonitor: „Nu putem noi, antipate, să ne atingem cu mâinile noastre cele spurcate de această cinstită fecioară şi s-o aruncăm pe ea în foc, măcar că ne vei tăia şi capetele noastre. Pentru că vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tăi nu o văd. Şi mai de folos ne este nouă să suferim mânia ta, decât a feţelor celor purtătoare de lumină, care ne îngrozesc pe noi din văpaia focului".

Acestea auzindu-le, prigonitorul s-a mâniat asupra lor şi, părându-i-se că sunt creştini şi pentru aceea nu vor să arunce în cuptor pe fecioară, i-a dat pe dânşii la închisoare. Apoi altora doi,

cărora le era numele Cezar şi Varie, le-a încredinţat să aducă la îndeplinire acea poruncă; şi, luând pe fecioară, o aruncară în cuptor şi îndată focul cel mare din cuptor a izbucnit şi în faţa celor ce o aruncaseră s-a repezit şi în locul acela i-a prefăcut pe ei în cenuşă, iar pe ceilalţi slujitori i-a alungat departe, iar sfânta, în mijlocul cuptorului, ca într-o cămară luminoasă stând şi ca într-o rouă de răcorire dănţuind, cânta cântarea tinerilor din Babilon: Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri şi lăudat şi preaslavit este numele Tău în veci (Daniel 3, 26). Şi a fost o minune preaslăvită că nu s-a atins de dânsa focul, nici chiar de hainele ei, pentru că însuşi nestricăciosul Mirele ei, Hristos Domnul, în taină a venit în cuptor la sfânta Sa mireasă şi cu cereasca răcorire a rourat-o pe ea.

Stingându-se cuptorul, a ieşit sfânta întreagă şi sănătoasă, toţi minunându-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepându-se ce să facă, a aruncat-o în temniţă, zicând: „In această noapte voi chibzui ce să fac vrăjitoarei acesteia". Apoi, pe Victor şi pe Sostene aducându-i înaintea sa, se înrăutăţi asupra lor şi le făgădui să-i piardă pe ei de nu se vor închina zeilor. Iar ei răspunseră: „Până acum eram rătăciţi, neştiind adevărul, dar acum am cunoscut pe Unul Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pământul. In Acesta credem şi ne închinăm, iar idolilor tăi, cărora şi noi mai înainte ne închinam, neştiind amăgirile diavoleşti, de acum nu ne vom mai închina. Iar tu fă cu noi ceea ce voieşti, în mâinile tale sunt trupurile noastre, iar sufletele noastre în sprijinul lui Dumnezeu". Şi i-a osândit pe dânşii prigonitorul să fie sfâşiaţi de fiare.

Mergând sfinţii la locul unde aveau să fie mâncaţi de fiarele sălbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tărie ca milostiv să le fie lor şi, iertându-le păcatele rătăcirii şi ale credinţei lor celei mai dinainte, să rânduiască sufletele lor cu cei ce au crezut într-însul. Şi îndată a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemându-i pe dânşii la odihnă, şi, auzindu-1 cu bucurie, şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, şi s-au îngropat de cei credincioşi în taină.

Trecând noaptea şi fiind a doua zi, a şezut prigonitorul la ju­decată şi scoaseră pe Sfânta Eufimia din temniţă. Ea, mergând, cânta cu veselie: „Ţie voi cânta, Doamne, cântare nouă, pe Tine, Doamne, Te voi preaslăvi, tăria mea! Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie între neamuri (Psalm 107, 3) şi numele Tău voi preaslăvi, ca Tu eşti Unul adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine".

Aşa cântând, a mers la judecată. Şi fiind mult întrebată, cercetată şi silită la jertfire, a văzut prigonitorul inima ei neînduplecată şi a poruncit ca, spânzurând-o, să-i strujească trupul cu fiare ascuţite. Dar şi după această pătimire s-a aflat întreagă cu puterea lui Dumnezeu. Apoi, săpând o groapă adâncă şi umplând-o cu apă, a adunat acolo mulţime, de balauri, vipere şi jigănii otrăvitoare din mare şi tot neamul de târâtoare care se mişcă pe pământ şi se află în ape. Cu acelea umplând groapa, a poruncit să arunce într-însa pe Sfânta Eufimia. Iar ea, însemnându-se pe sine cu semnul crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu în pântecele fiarei celei din apă ai păzit nevătămat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit; Tu dar şi pe mine mă păzeşte cu mâna Ta cea tare, ca să se proslăvească şi în mine numele Tău cel sfânt". Şi a sărit în groapă; iar balaurii şi jivinele, plecându-se la dânsa, nu o vătămară, ci se vedea că se îngrijesc de sănătatea ei, că o purtau pe ea pe spatele lor, nelăsând-o să se afunde în adâncul gropii celei pline de apă. Şi a ieşit sfânta din groapa aceea fără de nici o vătămare, cu darul lui Hristos. Şi nu se pricepea prigonitorul ce să-i mai facă.

Apoi, vrând ca desăvârşit să o piardă şi gândind că farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele arătate le biruiesc, iar nu şi meşteşugirile cele tăinuite, a poruncit să sape altă groapă tăinuită şi s-o umple cu suliţi ascuţite, săbii şi cuţite, înfigând acele arme în fundul gropii cu ascuţişul în sus, iar deasupra acoperindu-le puţin cu paie şi cu pământ, a poruncit să meargă muceniţa peste groapa cea acoperită ca, neştiind nimic, să cadă acolo peste armele cele ascuţite şi, rănindu-se, să moară. Şi a trecut sfânta pe deasupra gropii ca o pasăre peste cursă zburând, iar alţi păgâni, neştiind groapa aceea, au căzut într-însa şi au pierit. Văzând prigonitorul acest lucru, s-a ruşinat foarte mult şi s-a împlinit acolo scriptura aceea: Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o (Psalm 7, 15).

Dar Sfânta Eufimia lăuda pe Dumnezeu şi cânta: „Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Că pe cea rănită, roaba Ta, de răni nevătămată o ai păzit, din foc o ai mântuit, de fiare, de apă şi de roată o ai apărat şi din groapă o ai scos; iar acum, Doamne, izbăveşte sufletul meu din mâinile vrăj­maşului celui din început. Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, ci cu picăturile sângelui Tău cel vărsat pentru mine curăţeşte spurcăciunea trupului şi a sufletului meu. Că Tu eşti curăţirea, sfinţirea şi luminarea robilor Tăi".

Antipatul a încercat cu cuvinte bune să o amăgească pe ea: „Să nu-ţi necinsteşti, zicea, neamul tău, să nu-ţi pierzi floarea tinereţilor tale şi să nu te lipseşti de viaţa ta! întoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte şi vei fi de noi toţi cinstită şi lăudată şi cu multă slavă şi bogăţie îndestulată". Şi alte multe cuvinte înşe­lătoare zicând sfintei, ea a râs de dânsul şi 1-a ruşinat pe el ca pe un nebun.

Atunci iar a început a o munci pe ea şi, bătând-o mult cu toiege, a poruncit să o ferăstruiască cu un ferăstrău ascuţit. Dar nu putea ferăstrăul să-i vatăme sfântul ei trup. Apoi, a poruncit ca pe o tigaie înfocată să o ardă, dar şi tigaia s-a răcit, pentru că îngerii erau cu mireasa lui Hristos, păzind-o pe ea de toate chinurile. La sfârşit a dat-o spre mâncare fiarelor. Iar ducându-se sfânta la privelişte, unde era să fie mâncată de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea ei sfârşitul muceniciei, să primească sufletul ei în mâinile Sale, să-i poruncească ei ca din mult pătimitorul trup să treacă la marginea cea dorită şi zicea: „Doamne al tuturor puterilor, Tu ai arătat întru mine puterea Ta cea nebiruită şi cu dreapta cea nedovedită ai vădit drăceasca slăbiciune şi nebunia prigonitorului, iar pe mine mai presus decât toate muncile m-ai păstrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea şi vărsarea sângelui mucenicilor celor ce au fost mai înainte, aşa primeşte şi jertfa mea, ce cu suflet umilit şi cu inimă smerită se aduce ţie şi, în locaşurile sfinţilor, în ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneşte-1, că bine eşti cuvântat în veci".

Aşa rugându-se sfânta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii şi urşii, care, apropiindu-se, îi lingeau picioarele. O ursoaică i-a făcut ei în picior puţină rană şi a curs sânge, după care a venit un glas din cer chemând-o pe ea la cele de sus şi îndată şi-a dat duhul său Domnului, pentru care a pătimit cu osârdie. Şi s-a cutremurat pământul şi se clătina cetatea, se sfărâmau zidurile, cădeau casele şi s-a făcut frică mare.

Fugind toţi de la priveliştea aceea de frică, a rămas sfântul ei trup zăcând mort! Şi în acea vreme, venind părinţii ei, au luat pe fiica lor cea sfântă şi au îngropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie depărtare, mulţumind lui Dumnezeu şi veselindu-se că s-au învrednicit a fi părinţii unei asemenea fiice, care prin sângele său s-a făcut mireasa cerescului Mire Hristos şi a împăratului a toate, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.





Marea minune (11 iulie) de la moaştele sfintei Eufimia prin care s-a întărit dreapta credinţă la sinodul al 4-lea de la Calcedon, în anul 451



– Şi alte minuni de la mormântul ei –



Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi să nu treacă la împărtăşirea credinţei celor rău credin­cioşi – monofiziţi.

Şi s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într-una singură. Şi pe mulţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească i-au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ţinut în Efes sinodul cel de loc, iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfinţitul Flavian, patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul ucis de cei de un gând cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.

În vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viaţă către Domnul. Iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai dreptei credinţe, văzând Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinţii părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimu­lui şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au fost de faţă şi răi credincioşii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhierei de un gând cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. în ea se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sânge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. în acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălţa slavă atât lui Dumnezeu, cât şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi tămăduirea neputinţelor lor.

Acel sânge era foarte bine mirositor, ca şi cum era amestecat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pământeşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru ca sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primej­dii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dânsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvârşească.

La acel sinod, făcându-se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că rău credincioşii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi sfinţi părinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într-o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă". Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărţi: dreptcredincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat trei zile cu postire.

Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia şi, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcând la picioarele ei. Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mâna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinându-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni.

Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptslăvitoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeverită prin sfânta şi marea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfânta muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sânge mirositor ca mirul.

Iar după ce au trecut mulţi ani, împărăţia a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de minunile sfintei şi de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-1 că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredinţeze şi să afle adevărul, a făcut astfel:

Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei şi marii muceniţe, a întărit atât mormântul, cât şi fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicu­lui, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcându-şi pecetea sa, a deschis ferestruia. Şi îndată a ieşit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaşte ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puţinei credinţe a împăratului şi spre întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaştele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvo­rască sânge şi mir? Deci împăratul, cunoscând greşeala sa, s-a căit şi a câştigat mare credinţă şi evlavie către Sfânta Eufimia.

După aceasta, în timpul împărăţiei lui Eraclie, a fost, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, mare năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi asupra hotarelor Calcedonului. Şi cuprinzând ei toată cetăţuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii muceniţe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemişcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perşii, adunând mulţime de lemne şi de vreascuri, au împresurat mormântul şi, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc, aşteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.

Dar nici aşa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenuşă, dar mormântul sfintei a rămas nevătă­mat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perşilor, împăratul cu patriarhul au. ţinut sfat pentru moaştele Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împo­triva Calcedonului.

Debi zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă în numele sfmtei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaşte, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaşte. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvârşea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de la care se săvârşeau minuni, precum în Calcedon, şi sângele cel mirositor şi dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obişnuit.

Deci, trecând mulţi ani şi schimbându-se mulţi împăraţi, şi Sinoadele Sfinţilor Părinţi a toată lumea, al cincilea şi al şaselea săvârşindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt /de care zice proorocul: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, gură f au şi nu vorbesc...". Şi i se împotrivea lui Preasfinţitul Patriarh Gherman, însă el 1-a izgonit cu necinste din scaun şi în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra fără de ruşine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.

Deci, văzând şi auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaştelor, temându-se de ridicarea şi de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meşteşug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia şi a descoperit mormântul ei, pe care perşii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredin­cioşilor păgâni. Căci perşii greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi, ştiind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă.

Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaştele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră nişte oase putrede şi puturoase, pe care le pregătise înadins şi, acoperindu-le iarăşi cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhăreşte acele sfinte moaşte, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului şi cu fiicele sale, tăinuindu-se de el, mergeau la sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie şi închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înştiinţându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaşte şi a aruncat-o noaptea în mare.

Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind şi defăimând moaştele sfintei marii muceniţe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu care vă înşelaţi, spunând că sunt nestricăcioase şi făcătoare de minuni moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormântul şi vedeţi care este adevărul!" Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde şi a batjocori pe cei dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioşii, minunându-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu ştiau ce se întâmplase şi s-au umplut de ruşine şi de jale.

Atunci mulţi au socotit că toate minunile sfintei sunt înşelăciuni, şi scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea şi mormântul acela de marmură l-au scos afară şi biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Şi era biserica aceea ca o peşteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă şi mai rea, pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate şi ceartă între oameni fără de rânduială.

Şi petreceau acei meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau nevoile trupeşti. Şi a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omeneşti, care spurcau până într-atât sfinţenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău şi iarăşi a ridicat dreapta credinţă, curăţind şi sfinţind locul Său, pe care 1-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale.

Iar cinstitele moaşte ale întru tot lăudatei muceniţe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea "al Sofiei". Acea corabie avea stăpâni doi fraţi, Serghie şi Sergon. Şi văzând ei sicriul purtat de va­luri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Şi sosind la portul care se numeşte "al lui Avid", au deschis sicriul şi văzând moaştele nestricate şi cu bună mirosire ale sfintei muceniţe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfinţenia acelor moaşte. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaştelor şi un sfeşnic în care ardeau lumânări şi nişte bărbaţi prea luminoşi cântând şi lăudând pe Dumnezeu.

După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaşte. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. în insula aceea se aflau moaştele făcă­toare de minuni şi izvorâtoare de mir ale Sfintei Muceniţe Glicheria. Şi rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniţă Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieşind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, şi amândouă s-au îmbrăţi­şat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieşise din corabie: „Bucură-te, muceniţă lui Hristos, fericită Eufimia!" Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniţă a lui Hristos, fericită Glicheria!" Şi sărutându-se una cu alta, s-au despărţit - Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.

Această vedenie s-a făcut la amândoi fraţii şi s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înştiinţat ale cui sunt moaştele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaşte şi le sărutau, plângând de bucurie. Şi voiau să ducă acea vistierie fără de preţ în patria lor, dar Dumnezeu şi sfânta cea plăcută Lui n-au voit aşa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei şi au pornit spre ţara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună şi o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăşi a venit la aceeaşi insulă. Şi liniştindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.

Dar iarăşi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Şi aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat muceniţa lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliţi să mă duceţi pe mine încoace şi încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiţi să mă duceţi voi!" Apoi iarăşi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol şi aducerea mea aici? Pentru ce mai voiţi să mă duceţi în părţile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putinţă. Deci să nu vă mai osteniţi cu aceasta, ci să-mi faceţi în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa".

Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei fraţi cinstiţi, Serghie şi Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei şi, fiind în port, au ieşit din corabie la uscat. Şi ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaştele Sfintei Eufimia, de arătarea şi de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta şi le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaşte, căci şi în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede şi să se dea focului sfintele icoane şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc şi moaştele Sfintei Muceniţe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie şi pe Sergon să zidească o biserică mică pentru muceniţa lui Hristos, nu departe de malul mării. Şi săvârşindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfinţit biserica, iar cinstitele moaşte le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.

Apoi, săvârşindu-se aceasta, acei doi fraţi s-au sfătuit şi s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare şi prealăudată Muceniţa Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată şi nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaşte, ci aici îţi vom sluji ţie până la sfârşitul vieţii noastre!" Făcând ei o făgăduinţă ca aceasta, şi-au vândut toate neguţătoriile lor ce le aveau în corabie şi, lepădându-se de lume, vieţuiau în postiri şi rugăciuni lângă acea biserică. Şi nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viaţa cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Muceniţe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.

Iar mai înainte de sfârşitul lor, au pus pe mormântul sfintei muceniţe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preţ, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie şi Sergon, fraţi de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaşte ale Sfintei şi prealăudatei Muceniţe Eufimia, care erau purtate de valuri, şi le-am pus aici, după porunca ei".

După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă şi voia să mute într-însa moaştele Sfintei Eufimia. Şi venind el în acea mică biserică zidită de acei doi fraţi, a săvârşit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândeşti, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniţă Glicheria, şi s-o rogi pe ea, căci o voi ruga şi eu, şi ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă laşi ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăşi la locul meu". Iar episcopul, deşteptându-se din somn, s-a înspăimântat şi nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniţă Glicheria, care se păzea în alt loc, şi făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa şi a pus-o sub ţărână. Pentru că aşa erau tăinuite moaştele sfinţilor înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmăşuiau împotriva lor. Şi deşi erau sub ţărână, însă cei dreptcredincioşi se adunau la ele şi săvârşeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile şi neputinţele.

Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, săvârşindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor şi râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea şi, ieşind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Şi întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârşeşte praznic pentru moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie şi pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând şi zicând: „Oare aşa vă poruncesc vouă împăraţii, o, închinătorilor de idoli şi slujitorilor de oase moarte?" Astfel a batjocorit ticălosul pe creştinii cei dreptcredincioşi şi a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaştele sfintei s-au păzit întregi sub ţărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăţie fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină şi de însuşi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă şi batjocorea pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinereţe la toată răutatea şi la viaţa cea spurcată, căci a învăţat vrăji şi farmece, şi sângele omenesc îl vărsa fără cruţare.

Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său şi a ucis mulţi bărbaţi nevinovaţi şi drepţi, şi a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărăţit mult, prin îngădu­inţa dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, şi făcând răutăţi fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăţia fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl şi bunicul lui. Apoi luându-şi Leon sfârşitul vieţii, a împărăţit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine şi cu plăcere dumnezeiască împărăţia grecească, îndreptând toate cele răsturnate şi risipite de împăraţii cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinţii Părinţi care fuseseră izgoniţi pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al şaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinţii Părinţi.

Atunci şi biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăşi de binecredincioasă împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o cureţe de spurcăciuni şi să-i înnoiască toată risipirea, înfrumuseţând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviinţate, cu veşminte sfinţite şi cu vase de mult preţ. Deci după ce biserica a fost sfinţită, iarăşi se săvârşeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeieşti şi mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.

Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sârguinţă pentru căutarea moaştelor prealăudatei Muceniţe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhăreşte moaştele sfintei şi le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioşi de fapta cea rea şi tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaşte s-au aflat într-un loc şi se păzesc de credincioşi şi se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de ştire împărătesei, despre moaştele sfintei muceniţe cele dorite de dânsa, în chipul acesta: în insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaştele sub ţărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregătoria comit şi cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moştenire acel loc, pe care cei doi fraţi pomeniţi mai înainte, Serghie şi Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, şi în care au ascuns cinstitele ei moaşte, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.

Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei muceni­ţe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi şi a înfrumu­seţat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru nişte clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, şi a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte şi să-şi câştige iarăşi dregătoria sa.

Şi căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alţii, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, 1-a găsit în palatele împărăteşti şi, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-1 să-i fie mijlocitor şi ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea". Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă şi a intrat într-însa să se roage.

Şi rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a şezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul şi 1-a întrebat cine şi de unde este. Şi i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine şi mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?" Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, cea prealăudată". Auzind Anastasie aceasta, îndată şi-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept şi a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!" Clericul a zis: „Pentru ce o numeşti a ta?" Anastasie i-a răspuns: „Am pe moşia mea în biserică cinstitele ei moaşte; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală". Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăieşti? Omule, păzeşte-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ţi vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaştele Sfintei Eufimia, şi a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înştiinţare despre cinstitele moaşte ale muceniţei Sale". Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaştele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!"

Aceasta auzind-o clericul, 1-a rugat să aştepte puţin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie şi chemând pe Anastasie, 1-a întrebat de moaştele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaşte ale Sfintei Eufimia. A spus, aşijderea, şi ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi fraţi, care au scos moaştele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfinţitul patriarh Tarasie şi i-a spus acestea.

Atunci Preasfinţitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitro­politul la împărat şi la maica lui, ducând cu dânşii şi pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului şi maicii sale toate cele ce le ştia despre cinstitele moaşte ale muceniţei lui Hristos şi toţi s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri şi l-au rânduit în cea dintâi dregătorie.

Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbaţi cinstiţi din rânduiala duhovnicească şi din palatele împărăteşti, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaştele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constantinopolului au venit să ia de la ei moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimişilor împărăteşti şi să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească nepreţuită. Şi se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-1 vânzător, şi se făcea ceartă în popor.

Şi abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O oamenilor, nu vă împotriviţi la o voinţă ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniţi pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului". Şi liniştindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei şi au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaşte ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, şi s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări şi cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipseşte de o bogăţie aşa de scumpă ca aceea; şi a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.

Şi ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul şi maica împăratului şi cu preasfinţitul patriarh au ieşit întru întâmpinarea cinstitelor moaşte ale muceniţei lui Hristos şi le-au primit cu bucurie, veselindu-se şi prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, şi le-au pus în acelaşi mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta şi Marea Muceniţă Eufimia cea prealăudată şi-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinţii Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.

„Rugăciunea mi-a salvat viaţa”

Interviu cu scriitoarea Aspazia Oţel-Petrescu, apărut în numărul 16 din Familia Ortodoxă.

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând-o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, ar trebui să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)

- Cum priviţi acum perioada detenţiei?

- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)… toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.

- Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?

- Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”

- Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Povestiţi-ne despre minunile săvârşite prin rugăciune…

- Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am făcut la un moment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Făcusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m-am vindecat. Eram în perioada în care conduceam atelierul de cusături româneşti. Aveam o comandă făcută de Ministerul Armatei pentru corul lor: 300 de costume pentru bărbaţi şi femei, pe vreo şapte regiuni populare, şi nişte benzi de broderie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Comanda a fost dată primăvara şi trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă – şi, neavând lumină, nu mai puteam munci foarte multe ore pe zi. I-am spus comandantului că s-ar putea să nu terminăm broderiile. Costumele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru. Comandantul m-a ameninţat că mă va încadra la sabotaj, pentru că „nu te joci cu armata!”. Nu le-am spus nimic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde – infamă pentru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petrolieră şi lumina electrică era furnizată de sonde). Mi-am zis: „O să mă bage la sabotaj şi o să-mi prelungească detenţia. Pe lângă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?” Însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru supravegherea producţiei. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină – lucrau toată noaptea şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac contabilitatea consumului de materiale. Lucram câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam contact cu ele. Dar, din când în când, participam la rugăciunile comune. După acatist, se făceau rugăciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: „Dă-i Doamne sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i Doamne sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pentru mine se făcea această rugăciune! La 9 decembrie, mi-au făcut o mica sărbătoare în celulă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mână, „Buchet spiritual”. Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. M-am îngrozit câte mii de Născătoare-de-Dumnezeu şi câte mii de Tatăl nostru s-au spus pentru sănătatea mea. Eu nu ştiam că am tuberculoză, dar doctoriţele din preajma mea ştiau – însă nu mi-au spus ca să nu mă demoralizeze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m-am vindecat de tuberculoză. Când a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am şi astăzi – şi se minunează medicii radiologi ce vindecare spectaculoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plămâni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I-am răspuns că m-am vindecat definitiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pentru că bacilul Koch se poate reactiva oricând!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciunile camaradelor – şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat rămâne!”.

- Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?

- De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aeste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! Încăperea am văzut că era o pivniţă foarte mare, care aveau ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nici o mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

- Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?

- Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

- Generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?

- Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cuvintele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi simplu mă oripilează, mă îngrozesc, şi zic: „Doamne, unde vom merge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droaie după părintele care ţine orele de religie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâinile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: educatorul, modelul. Sufletele lor sunt derutate, educaţia oficială e anume plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea prăbuşirea, demolarea anumitor valori şi se reuşeşte, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în adâncul, în sinele copilului.

- Care este rolul părinţilor?

- Este primordial. Nu degeaba s-a vorbit despre cei şapte ani de acasă. Dar dacă părintele nu este pregătit, dacă în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia corespunzătoare. Avem nevoie de oameni providenţiali, care să creeze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lumea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oameni care nu au pierdut drumul şi ar putea să meargă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi chemată să se jertfească pentru învierea neamului va avea de dat un examen mult mai greu decât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost distruşi cu biciul, dar generaţia asta de acum este distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar face din îndemnul inimii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lucrurilor…

- Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?

- La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…

- Şi aţi reuşit?

- Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

- Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?

- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.

Vesmantul Maicii Domnului pus in biserica din Vlaherne - imagini, istoric

Biserica Vlaherne

Biserica Maicii Domnului din Vlaherne - Blachernae - este o biserica ortodoxa aflata in orasul Constantinopol (astazi, in orasul Istambul din Turcia). Aceasta este cea mai cunoscuta si importanta biserica inchinata Maicii Domnului, din intreaga capitala a Bizantului, dupa Catedrala Sfanta Sofia. Cu toate ca astazi din biserica initiala se mai pastreaza doar cateva ruine, aceasta a ramas vie in constiinta credinsiocilor din toata lumea crestina, aflati pururea sub purtarea de grija a Maicii Domnului.

Istoria Bisericii Vlaherne, care s-a raspandit ca un fulger in intreaga lume crestina, se intinde pe toata perioada de existenta a Imperiului Bizantin, marile evenimente legate de aceasta aflandu-se in foarte stransa legatura cu insasi istoria orasului.

Biserica Vlaherne - scurt istoric

Prima biserica ridicata pe locul unde se afla izvorul cu apa sfintita a fost construita si decorata de catre imparateasa Augusta Pulcheria, intre anii 450-453 (anul mortii sale) si de catre sotul acesteia, imparatul Marcian (450-457). Datorita mortii sale, imparateasa nu a reusit sa termine ceea ce a inceput, biserica avand a fi continuata de succesorii acesteia.

Biserica a fost terminata si mult infrumusetata de catre imparatul Leon I (457-474), care a adaugat si"Hagiasma" (fantana cu apa sfintita) si "Hagion Lousma" (baia sfanta, unde se spalau preotii). Leon I a mai construit si Paraclisul "Hagia Soros", un relicvar special facut pentru a pastra in el "Acoperamantul Maicii Domnului", adus in Constantinopol din Palestina, in anul 473.

Tot acum are loc si instarirea bisericii cu multe proprietati. De-a lungul timpului, imparatii bizantini si-au aratat pe rand interesul si evlavia fata de aceasta biserica din Vlaherne. Astfel, ei au facut numeroase donatii in bani si obiecte decorative.

Procopius scrie despre faptul ca imparatul Iustinian, in vremea domniei unchiului sau, Iustin I (518-527), a modificat si largit cladirea initiala a bisericii. Descrierea lui Procopius sugereaza faptul ca bisericii i-a fost adaugat un dom - cupola - sustinut de mai multe coloane, in forma de semicerc. Aceasta renovare este mentionata in doua epigrame ale Antologiei Palatine.

Iustin al II-lea (565-578) a adaugat bisericii doua abside laterale, remodeland astfel planul initial al bisericii. In aceasta perioada, biserica avea forma treflata. Cateva secole mai tarziu, Romanus III Argyrus (1028-1034) a decorat cu aur si argint interiorul acestor abside.

Importanta deosebita a Bisericii din Vlaherne reiese si din numarul celor ce slujeau la slujbele tinute in aceasta. Astfel, imparatul Heraclie mentioneaza, intr-unul dintre actele sale, faptul ca in aceasta biserica trebuie sa slujeasca 74 de persoane: 12 preoti, 18 diaconi, 6 diaconite, 8 sub-diaconi, 20 de citeti, 4 cantareti si 6 portari.

Cel mai renumit eveniment a avut loc in anul 626, cand orasul Constantinopol a fost asediat de catre avari, in timp ce imparatul Heraclie si trupele sale erau plecati la lupta cu persii, in Asia Mica. Icoana Maicii Domnului Blachernitissa a fost scoasa in procesiune pe campul de lupta de catre fiul imparatului absent si de catre Patriarhul Sergius (610-638). Avarii au incetat asediul, victoria punandu-se intru toate pe seama Maicii Domnului. Toata populatia orasului s-a adunat la Biserica din Vlaherne, unde au facut priveghere de toata noaptea, cantand Imnul Acatist al Maicii Domnului.

Asemenea maretei Catedrale Sfanta Sofia, aceasta biserica a fost si ea un centru al Ortodoxiei, in fiecare vineri, aici oficiindu-se priveghere de toata noaptea, in cinstea Icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului.

Rolul jucat de Biserica din Vlaherne - Panagia of Blachernae - de-a lungul perioadei iconoclaste, si in mod special in vremea domniei imparatului Constantin al V-lea, merita mentionat si el. Datorita importantei bisericii, iconoclastii au distrus intreg ansamblul iconografic ce impodobea biserica.

In viata Sfantului Stefan cel Tanar, o lucrare contemporana scrisa in anul 808, este inregistrat faptul ca iconoclastii au inlocuit chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului si ale sfintilor, cu reprezentari de pomi, pasari si animale: "Ruinand mult-cinstita Biserica a Preacuratei Maicii Domnului din Vlaherne, ai carei pereti erau acoperiti cu scene biblice infatisand Intruparea Domnului, multe dintre minunile Sale, Invierea si Inaltarea Sa la cer, ei au transformat-o intr-un fel de aprozar si atlas de animale; ei au decorat-o cu tot felul de animale si de pasari."

In anul 834, cand iconoclastii au pierdut puterea avuta initial, s-a sarbatorit pentru prima data Duminica Ortodoxiei, numita si"a restabilirii cultului Sfintelor Icoane”. Aceasta prima serbare a avut loc in Biserica Vlaherne - Blachernae.

Traditia mentioneaza si faptul ca, in anul 944, Chipul lui Hristos - cunoscut drept "Sfanta Mahrama" - si "scrisorea regelui Abgar" au fost aduse din Edessa si depuse, cu mare evlavie in Paraclisul bisericii.

Din marturiile pastrate pana astazi, stim faptul ca Biserica Vlaherne era situata in apropierea tarmului Cornului de Aur, in afara zidurilor orasului Constantinopol. Pentru a o proteja, imparatul Heraclie a construit un zid de aparare in jurul acesteia. Mai tarziu, cand a fost ridicat Palatul Vlaherne, putin mai sus pe deal, intre biserica si palat a fost construita o scara si o poarta speciala. Imparatii participau adesea la slujbele tinute in Biserica Vlaherne. Multi imparati purtau dupa ei, in campaniile de lupta, o relica a icoanei. De asemenea, multe dintre sigiliile imperiale purtau semnul acestei biserici - Blachernitissa.

Slujba savarsita in fiecare vineri in Biserica Vlaherne a fost randuita definitiv inca din vremea Patriarhului Timotei I (511-518). Alaturi de aceasta priveghere, mai erau savarsite si alte slujbe speciale: Intrarea Domnului in Ierusalim (2 februarie), Duminica Ortodoxiei (prima duminica din Postul Mare), Vinerea Mare, Miercurea Pastelui, Acoperamantul Maicii Domnului (2 iulie), Sfintirea Bisericii Vlaherne (31 iulie, Salvarea orasului Constantinopol din atacul avarilor si persilor (7 august), Adormirea Maicii Domnului (15 august) si amintirea Marelui Cutremur din 740 (26 october).

Din anul 1204, Biserica Vlaherne a fost in mana latinilor, pana cand imparatul Ioan III Ducas Vatatzes (1222-1254) al Imperiului de Niceea, a reluat-o, impreuna cu multe alte manastiri din Constantinopol. In anul 1347, Imparatul Ioan VI Cantacuzino a fost incoronat in Biserica Vlaherne, in loc sa fie incoronat in Catedrala Aghia Sofia, dupa cum era obiceiul. In anul 1348, piratii genovezi au cauzat daune bisericii.

In anul 1070, un incendiu a distrus biserica, aceasta fiind reconstruita de catre imparatii Romanus IV Diogenes (1067-1071) si Mihail VII Ducas (1071-1078). Intregul complex de cladiri a ajuns in ruina in anul 1434, cu putin inainte de Cucerirea orasului de catre turci, cand "niste tineri nobili in cautare de cuiburi de pasare" (G. Phrantzes) s-au catarat pe acoperisul acesteia si, din neatentie, au pornit un incendiu. Se pare ca dupa incendierea acesteia, in anul 1070, biserica a fost reconstruita urmand fidel planul initial. Interiprul acesteia era acoperit in marmura cam pana la jumatatea zidurilor, coloanele erau din jasp verde, iar tavanul era acoperit cu aur si argint.

Partea superioara a peretilor era acoperita cu fresca si mozaic. Iconostasul era cel mai impresionant detaliu al bisericii. Informatii despre magnifica iconografie din Vlaherne, cat si despre restul arhitecturii, avem din scrierile ambasadorului spaniol De Clavijo, care a vizitat Biserica Vlaherne in anul 1402. Alte informatii mai pot fi gasite si in lucrarea lui Isidor de Kiev (1385-1463) despre "Plangerea disparitiei minunatei Biserici".

Dupa cucerirea din anul 1434 si Caderea Constantinopolului, din minunata Biserica Vlaherne nu a mai ramas decat locul ce pastreaza inca Izvorul. Locul a intrat si a ramas in posesia turcilor pana in anul 1867, cand a fost inmanat grecilor, care au construit pe acesta o micuta biserica - hagiasma. Cu timpul, Patriarhia Ecumenica a intreprins lucrarile necesare pentru a face ca locul sa arata asa cum il vedem astazi. In micuta biserica, cele patru scene pictate pe peretele de deasupra Izvorului, realizate de catre Eirenarchos Covas in anul 1964, aduc aminte de marile momente ale Bisericii Vlaherne.

Biserica Vlaherne - paraclisul si baia

Biserica Vlaherne era constituita din trei cladiri: biserica centrala a Maicii Domnului, Paraclisul Hagia Soros si Hagion Lousma. Biserica centrala avea trei abside si era acoperita cu un acoperis de lemn, asemenea bisericilor Panagia Chalkopratiae si Sfantul Ioan Botezatorul din Studius.

Paraclisul, unde erau pastrate Sfintele Odoare, era cunoscut ca "Hagia Soros", era o structura circulara cu pronaos. Acesta era construit in partea sudica a bisericii centrale. Pe langa Acoperamantul Maicii Domnului, aici se mai pastrau si moastele a multi alti sfinti. Pelerinii rusi ce s-au inchinat aici de-a lungul secolelor XIV-XV au mentionat moastele Sfintilor Patapie, Atanasie, Pantelimon si Anastasia. Cea de-a treia incapere, Hagion Lousma, era o structura cu dom. Aceasta se afla in imediata apropiere a Paraclisului si includea un vestiar si un bazin de spalat, numele sub care era cunoscut locul fiind "Sfantul Photeinos". Peretii acesteia erau decorati cu icoane. In fiecare vineri, imparatul venea aici si intra in bazinul cu apa stransa din izvor.

Biserica Vlaherne - icoana Maicii Domnului"Mijlocitoarea”

Disparitia vechii icoane a Maicii Domnului, pictata pe lemn si acoperita cu aur si argint, se crede ca a avut loc tot in aceasta perioada iconoclasta. Potrivit traditiei, aceasta icoana a fost gasita ascunsa in spatele unui zid, in anul 1030, cand imparatul Romanus III Argyrus a renovat biserica.

Modelul iconografic al Maicii Domnului din Vlaherne - Blachernitissa - era deja raspandit in lumea crestina in momentul disparitiei acesteia. Aceasta reprezentare o infatiseaza pe Maica Domnului in intregime, stang in picioare, cu mainile ridicate spre rugaciune si mijlocire. Chipul lui Hristos, binecuvantand, este pictat intr-un medalion, pe pieptul Fecioarei Maria.Aceasta icoana sta in stransa legatura cu minunea savarsita cu Acoperamantul Maicii Domnului, fiind adesea scoasa in procesiune, asa cum se arata in scrierile Annei Comnena.

In anul 911, orasul Constantinople era asediat si lumea stransa in Biserica Vlaherne cerea ajutor Maicii Domnului. Biserica era impodobita pentru slujba de vineri noaptea. Sfantul Andrei cel Nebun pentru Hristos era si el acolo, impreuna cu ucenicul sau, Epifanie.

Cam pe la ora 04.00 dimineata, Sfantul Andrei si Epifanie au avut parte de o descoperire a Maicii Domnului: Maica Domnului a intrat prin usile bisericii, insotita de catre Sfantul Ioan Botezatorul si Sfantul Ioan Teologul, impreuna cu cetele ingeresti.

Maica Domnului s-a oprit sub policandrul central al bisericii, a ingenunchiat si a inceput a se ruga cu lacrimi. Apoi a intrat in Sfantul Altar si s-a rugat din nou. Apoi si-a scos Cinstitul Acoperamant (panza cu care isi acoperea capul) si l-a intins peste credinciosii din Biserica Vlaherne, in timp ce se inalta de la ei. Acest eveniment este cinstit la 1 octombrie.