La 26 de ani,
absolvenţii universităţilor îşi fac planuri pentru carieră, familie,
vacanţe şi călătorii. În tumultul vieţii, pentru practica religioasă nu
găsesc decât rareori timp, iar Dumnezeu este mai mult căutat şi invocat
la evenimente majore precum căsătoria, naşterea unui copil, boală sau
moarte. La 26 de ani,
un profesor de matematică din Brăila l-a găsit găsit pe Dumnezeu şi a decis să lase şcoala pentru mănăstire. Astăzi are 45 de ani şi este stareţul Mănăstirii Sihăstria Putnei.
Şi-a iubit mama şi şi-a respectat tatăl
Părintele Nectarie Clinciacceptă cu mare greutate să vorbească despre sine. Amintirile din „viaţa din lume” nu intră în fişa postului unui călugăr. Odată însă discuţia legată, părintele vorbeşte detaşat şi cu căldură.
Vine din Brăila, dintr-o familie obişnuită, cu patru copii, cu o mamă devotată bisericii şi un tată - astăzi răposat - care nu spunea „nu” paharului. Pe tata spune că l-a respectat, pe mama sa a iubit-o. A absolvit facultatea de nave şi echipamente navale la Galaţi, apoi a dat examene pentru a preda matematica la o şcoală din oraşul Ianca. Spune că a fost un student obişnuit, căruia îi plăcea să iasă cu prietenii, să se distreze, să stea de vorbă. La şcoală, ca profesor, la fel. Nu se deosebea prin nimic de colegii săi. Doar că la un moment dat, pentru că miercurea şi vinerea avea doar câte două ore, a început să meargă la biserică.
„Mergeam şi înainte la biserică, dar nu frecvent şi nici nu mă rugam în fiecare seară. Dintr-o dată m-am gândit să merg să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat în viaţă. Am ajuns să merg vineri de vineri, că era programul mai lejer. La slujbă mă tot întâlneam cu o colegă de clasă din liceu şi la un moment dat ea m-a întrebat dacă m-am spovedit. Mă spovedisem în copilărie. Am zis că nu. La care ea îmi spune: dar când vrei să faci asta? Eu răspund că poate după postul Paştelui. Iar ea mă întreabă: dar dacă vine moartea? Cine îţi garantează ţie că mai prinzi Postul Mare? Aveam 26 de ani. Ştiţi, în viaţa fiecărui om este un moment când i se schimbă cursul vieţii. Moartea este lucrul cel mai sigur din viaţa asta”, a spus părintele Nectarie.
Întâmplarea, care a fost în ianuarie 1995, l-a făcut să meargă să-şi caute un duhovnic şi să se spovedească. A organizat excursii cu elevii la mănăstiri şi aşa a descoperit mănăstirile din Bucovina. I-au plăcut şi a început să se întrebe din ce în ce mai des ce ar fi să vină pentru totdeauna la mănăstire.
Aşa se face că anul şcolar 1995 a început la Ianca fără profesorul de matematică. „De la 1 septembrie 1995 am venit la mănăstire. Încă înainte de a veni am ştiut că voi rămâne, când duminică de duminică mergeam la biserică şi am început să înţeleg ce înseamnă Sfânta Liturghie, cum îl schimbă pe om, cum îl aduce să înţeleagă sensul adevărat al vieţii. Nu toţi sunt făcuţi pentru acest drum. Trebuie să descoperi ceea ce Dumnezeu ţi-a dat. Încetul cu încetul începi să vezi ce a pus Dumnezeu frumos în tine şi să înmulţeşti frumosul, să lucrezi pe drumul pe care El ţi l-a hărăzit. Nu toţi sunt ziarişti, nu toţi sunt medici, profesori sau călugări. Fiecare are drumul lui. Ca să mergeţi de aici la Suceava puteţi să mergeţi şi prin Clit şi prin Rădăuţi. Dumneavoastră alegeţi drumul”, exemplifică stareţul libertatea alegerii.
„Credinţa ne face să fim liberi”
Spune că este posibil ca şi dacă ar fi rămas profesor să fi făcut lucruri bune, dar a simţit că alta este menirea lui, aşa cum unii ştiu că trebuie să devină medici sau profesori: „Am ascultat de ceea ce am simţit şi am venit la mănăstire. Este şi o chemare. Nu poţi doar raţional să gândeşti, gata, eu mă duc la mănăstire, că e mai uşor. Cred că este mai greu la mănăstire decât în lume, deşi vremurile pe care le trăim mă fac uneori să cred că e mai uşor la mănăstire”. Nu vede viaţa ascetică drept una plină de renunţări şi privaţiuni, ci ca un exerciţiu de disciplină şi voinţă pentru că „Dumnezeu nu are nevoie de postul nostru, Dumnezeu a lăsat postul ca să învăţăm disciplina şi voinţa; sunt în mănăstire şi părinţi care nu au avut o viaţă duhovnicească deosebită în lume, dar au deprins asceza, chiar dacă poate nu a fost uşor. Venirea la mănăstire este o alegere conştientă şi raţională. Ai timp un an, doi să te gândeşti ce implică viaţa la mănăstire”.
Consideră că principala sa menire de acum este să-şi îngrijească sufletul deoarece dacă el nu este bine, nici cei pe care trebuie să-i povăţuiască nu pot fi bine. Din anul 2000 este stareţ la Sihăstrie, unde la început au fost doar şase călugări. Acum are în grijă 50 de călugări şi fraţi de la Sihăstrie, plus obştea de 20 maici de la Schitul Marginea, bătrânii din căminul mănăstirii şi oamenii cărora le este duhovnic. Călugării au o medie de vârstă de 35 de ani şi mai mult de jumătate au studii superioare de teologie, arte plastice, filologie sau inginerie. Sunt inteligenţi, deschişi, cu foarte bune abilităţi de comunicare. Stareţul spune că aproape toţi au măcar un stagiu de 40 de zile la Muntele Athos, au călătorit mult şi au învăţat să fie atenţi la problemele oamenilor. Nu sunt închistaţi şi nici habotnici. „Credinţa ne face să fim liberi, nu ne îngrădeşte. Am învăţat să trăim şi să ne comportăm natural. Avem defectele, slăbiciunile noastre, dar ne simţim liberi. Am şi eu slăbiciuni, ca fiecare om, astea le ştie duhovnicul meu. Dumnezeu ni le dă, ca să-i înţelegem şi mai bine pe oameni. Oamenii se sperie, se ruşinează, se înfricoşează când trebuie să vină în faţa unui părinte, dar le spun că şi eu am neputinţele mele. Vindecarea stărilor negative care fac parte din viaţa noastră îl face pe om să devină liber. Cu cât înţelegi lumea mai bine, cu atât poţi să te apropii mai mult de oameni”, crede stareţul Nectarie.
Rapoarte pentru credincioşi despre folosirea banilor: „omul trebuie să ştie ce se face cu banul muncit de el”
Acest fel de a fi, după care a rânduit şi funcţionarea mănăstirii, aduce sute de oameni la slujbe. Duminică de duminică şi la marile sărbători sunt 700-1.000 de oameni care ascultă Liturghia şi predicile preoţilor. Copiii au spaţiul lor, la demisol, pentru că sunt energici, n-au stare şi se simt mai în largul lor acolo. După slujbă un preot îi împărtăşeşte şi le dă bomboane. Toată biserica este bine încălzită şi confortabilă, iar hainele preoţilor şi decoraţiunile au un cod al culorilor. Astfel, duminica şi la sărbători călugării care slujesc au haine albe, strălucitoare şi luminoase. La Coborârea Duhului Sfânt - haine verzi pentru că verdele este viaţă. Albastrul semnifică liniştea, cerul, pacea lui Dumnezeu, iar la pomenirea mucenicilor se îmbracă haine roşii. „În Săptămâna Patimilor biserica se îmbracă din negru spre roşu. Biserica este locul minunat în care ne întâlnim cu Dumnezeu şi trebuie să fie frumoasă ca o mireasă. Vrem ca venitul la biserică să nu fie un chin, să nu te gândeşti. Vrem să fie o binecuvântare, oamenii să se simtă bine
aici. Atunci apreciază frumuseţea slujbelor, probabil şi cuvântul de
învăţătură pe care îl ascultă şi asta înseamnă că ceea ce am făcut noi
este de folos”, afirmă călugărul.
O altă regulă a mănăstirii este că după slujbă toată lumea rămâne la masă, ceea ce nu este uşor, având în vedere că în mod obişnuit sunt peste 700-800 de oameni. Din acest motiv stareţul intenţionează să acceseze fonduri europene pentru construcţia unei noi clădiri care să cuprindă o sală de mese cu 500-700 de locuri şi chilii, pentru că „fiecare are nevoie de intimitatea lui, să fie el cu Dumnezeu şi cu rugăciunea lui”. De asemenea, îşi doreşte să dispună de suficient spaţiu amenajat pentru ca enoriaşii să poată discuta liber cu duhovnicul lor, aşezaţi la o cafea sau la un ceai şi ar vrea, lucru nemaiîntâlnit la mănăstiri, ca la sfârşit de an fiscal să dea rapoarte scrise enoriaşilor în privinţa cheltuirii banilor: „Sunt mulţi oameni care vor să ajute acolo unde ştiu că banul lor este bine chivernisit, bine folosit. Nu ar fi o idee rea să dăm credincioşilor un raport scris, omul trebuie să ştie ce se face cu banul muncit de el. Ar trebui mai multă deschidere, să nu mai planeze suspiciuni”.
Vorbim despre îndoieli şi întreb dacă a avut regrete în privinţa drumului ales. „Îndoială şi regret, nu. Dar cumpene sunt în viaţa fiecăruia. Te întrebi, mergi bine pe drumul ăsta? Dar eu ştiu să mă bucur de frumuseţea slujbelor, de oamenii care ne înconjoară şi lucrul acesta îţi dă multă putere. Am citit un lucru minunat şi l-am reţinut: Dumnezeu este binele cel mai mare, de unde vine tot binele şi toată bunătatea. A vieţui cu Dumnezeu este bucurie în nefericire, bogăţie în sărăcie şi îndestulare în lipsă. Iubeşte-L aşadar mai mult decât orice, mai mult decât pe mamă şi pe tată, decât pe soţie şi pe copil, chiar mai mult decât pe tine însuţi. Şi Dumnezeu nu te va părăsi niciodată”, crede stareţul Nectarie.
Sihăstria Putnei este un complex monahal care cuprinde patru biserici, situat într-o poiană, la circa 3 km de Mănăstirea Putna. Se poate ajunge cu maşina până la poarta complexului.
un profesor de matematică din Brăila l-a găsit găsit pe Dumnezeu şi a decis să lase şcoala pentru mănăstire. Astăzi are 45 de ani şi este stareţul Mănăstirii Sihăstria Putnei.
Şi-a iubit mama şi şi-a respectat tatăl
Părintele Nectarie Clinciacceptă cu mare greutate să vorbească despre sine. Amintirile din „viaţa din lume” nu intră în fişa postului unui călugăr. Odată însă discuţia legată, părintele vorbeşte detaşat şi cu căldură.
Vine din Brăila, dintr-o familie obişnuită, cu patru copii, cu o mamă devotată bisericii şi un tată - astăzi răposat - care nu spunea „nu” paharului. Pe tata spune că l-a respectat, pe mama sa a iubit-o. A absolvit facultatea de nave şi echipamente navale la Galaţi, apoi a dat examene pentru a preda matematica la o şcoală din oraşul Ianca. Spune că a fost un student obişnuit, căruia îi plăcea să iasă cu prietenii, să se distreze, să stea de vorbă. La şcoală, ca profesor, la fel. Nu se deosebea prin nimic de colegii săi. Doar că la un moment dat, pentru că miercurea şi vinerea avea doar câte două ore, a început să meargă la biserică.
„Mergeam şi înainte la biserică, dar nu frecvent şi nici nu mă rugam în fiecare seară. Dintr-o dată m-am gândit să merg să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat în viaţă. Am ajuns să merg vineri de vineri, că era programul mai lejer. La slujbă mă tot întâlneam cu o colegă de clasă din liceu şi la un moment dat ea m-a întrebat dacă m-am spovedit. Mă spovedisem în copilărie. Am zis că nu. La care ea îmi spune: dar când vrei să faci asta? Eu răspund că poate după postul Paştelui. Iar ea mă întreabă: dar dacă vine moartea? Cine îţi garantează ţie că mai prinzi Postul Mare? Aveam 26 de ani. Ştiţi, în viaţa fiecărui om este un moment când i se schimbă cursul vieţii. Moartea este lucrul cel mai sigur din viaţa asta”, a spus părintele Nectarie.
Întâmplarea, care a fost în ianuarie 1995, l-a făcut să meargă să-şi caute un duhovnic şi să se spovedească. A organizat excursii cu elevii la mănăstiri şi aşa a descoperit mănăstirile din Bucovina. I-au plăcut şi a început să se întrebe din ce în ce mai des ce ar fi să vină pentru totdeauna la mănăstire.
Aşa se face că anul şcolar 1995 a început la Ianca fără profesorul de matematică. „De la 1 septembrie 1995 am venit la mănăstire. Încă înainte de a veni am ştiut că voi rămâne, când duminică de duminică mergeam la biserică şi am început să înţeleg ce înseamnă Sfânta Liturghie, cum îl schimbă pe om, cum îl aduce să înţeleagă sensul adevărat al vieţii. Nu toţi sunt făcuţi pentru acest drum. Trebuie să descoperi ceea ce Dumnezeu ţi-a dat. Încetul cu încetul începi să vezi ce a pus Dumnezeu frumos în tine şi să înmulţeşti frumosul, să lucrezi pe drumul pe care El ţi l-a hărăzit. Nu toţi sunt ziarişti, nu toţi sunt medici, profesori sau călugări. Fiecare are drumul lui. Ca să mergeţi de aici la Suceava puteţi să mergeţi şi prin Clit şi prin Rădăuţi. Dumneavoastră alegeţi drumul”, exemplifică stareţul libertatea alegerii.
„Credinţa ne face să fim liberi”
Spune că este posibil ca şi dacă ar fi rămas profesor să fi făcut lucruri bune, dar a simţit că alta este menirea lui, aşa cum unii ştiu că trebuie să devină medici sau profesori: „Am ascultat de ceea ce am simţit şi am venit la mănăstire. Este şi o chemare. Nu poţi doar raţional să gândeşti, gata, eu mă duc la mănăstire, că e mai uşor. Cred că este mai greu la mănăstire decât în lume, deşi vremurile pe care le trăim mă fac uneori să cred că e mai uşor la mănăstire”. Nu vede viaţa ascetică drept una plină de renunţări şi privaţiuni, ci ca un exerciţiu de disciplină şi voinţă pentru că „Dumnezeu nu are nevoie de postul nostru, Dumnezeu a lăsat postul ca să învăţăm disciplina şi voinţa; sunt în mănăstire şi părinţi care nu au avut o viaţă duhovnicească deosebită în lume, dar au deprins asceza, chiar dacă poate nu a fost uşor. Venirea la mănăstire este o alegere conştientă şi raţională. Ai timp un an, doi să te gândeşti ce implică viaţa la mănăstire”.
Consideră că principala sa menire de acum este să-şi îngrijească sufletul deoarece dacă el nu este bine, nici cei pe care trebuie să-i povăţuiască nu pot fi bine. Din anul 2000 este stareţ la Sihăstrie, unde la început au fost doar şase călugări. Acum are în grijă 50 de călugări şi fraţi de la Sihăstrie, plus obştea de 20 maici de la Schitul Marginea, bătrânii din căminul mănăstirii şi oamenii cărora le este duhovnic. Călugării au o medie de vârstă de 35 de ani şi mai mult de jumătate au studii superioare de teologie, arte plastice, filologie sau inginerie. Sunt inteligenţi, deschişi, cu foarte bune abilităţi de comunicare. Stareţul spune că aproape toţi au măcar un stagiu de 40 de zile la Muntele Athos, au călătorit mult şi au învăţat să fie atenţi la problemele oamenilor. Nu sunt închistaţi şi nici habotnici. „Credinţa ne face să fim liberi, nu ne îngrădeşte. Am învăţat să trăim şi să ne comportăm natural. Avem defectele, slăbiciunile noastre, dar ne simţim liberi. Am şi eu slăbiciuni, ca fiecare om, astea le ştie duhovnicul meu. Dumnezeu ni le dă, ca să-i înţelegem şi mai bine pe oameni. Oamenii se sperie, se ruşinează, se înfricoşează când trebuie să vină în faţa unui părinte, dar le spun că şi eu am neputinţele mele. Vindecarea stărilor negative care fac parte din viaţa noastră îl face pe om să devină liber. Cu cât înţelegi lumea mai bine, cu atât poţi să te apropii mai mult de oameni”, crede stareţul Nectarie.
Rapoarte pentru credincioşi despre folosirea banilor: „omul trebuie să ştie ce se face cu banul muncit de el”
Acest fel de a fi, după care a rânduit şi funcţionarea mănăstirii, aduce sute de oameni la slujbe. Duminică de duminică şi la marile sărbători sunt 700-1.000 de oameni care ascultă Liturghia şi predicile preoţilor. Copiii au spaţiul lor, la demisol, pentru că sunt energici, n-au stare şi se simt mai în largul lor acolo. După slujbă un preot îi împărtăşeşte şi le dă bomboane. Toată biserica este bine încălzită şi confortabilă, iar hainele preoţilor şi decoraţiunile au un cod al culorilor. Astfel, duminica şi la sărbători călugării care slujesc au haine albe, strălucitoare şi luminoase. La Coborârea Duhului Sfânt - haine verzi pentru că verdele este viaţă. Albastrul semnifică liniştea, cerul, pacea lui Dumnezeu, iar la pomenirea mucenicilor se îmbracă haine roşii. „În Săptămâna Patimilor biserica se îmbracă din negru spre roşu. Biserica este locul minunat în care ne întâlnim cu Dumnezeu şi trebuie să fie frumoasă ca o mireasă. Vrem ca venitul la biserică să nu fie un chin, să nu te gândeşti
O altă regulă a mănăstirii este că după slujbă toată lumea rămâne la masă, ceea ce nu este uşor, având în vedere că în mod obişnuit sunt peste 700-800 de oameni. Din acest motiv stareţul intenţionează să acceseze fonduri europene pentru construcţia unei noi clădiri care să cuprindă o sală de mese cu 500-700 de locuri şi chilii, pentru că „fiecare are nevoie de intimitatea lui, să fie el cu Dumnezeu şi cu rugăciunea lui”. De asemenea, îşi doreşte să dispună de suficient spaţiu amenajat pentru ca enoriaşii să poată discuta liber cu duhovnicul lor, aşezaţi la o cafea sau la un ceai şi ar vrea, lucru nemaiîntâlnit la mănăstiri, ca la sfârşit de an fiscal să dea rapoarte scrise enoriaşilor în privinţa cheltuirii banilor: „Sunt mulţi oameni care vor să ajute acolo unde ştiu că banul lor este bine chivernisit, bine folosit. Nu ar fi o idee rea să dăm credincioşilor un raport scris, omul trebuie să ştie ce se face cu banul muncit de el. Ar trebui mai multă deschidere, să nu mai planeze suspiciuni”.
Vorbim despre îndoieli şi întreb dacă a avut regrete în privinţa drumului ales. „Îndoială şi regret, nu. Dar cumpene sunt în viaţa fiecăruia. Te întrebi, mergi bine pe drumul ăsta? Dar eu ştiu să mă bucur de frumuseţea slujbelor, de oamenii care ne înconjoară şi lucrul acesta îţi dă multă putere. Am citit un lucru minunat şi l-am reţinut: Dumnezeu este binele cel mai mare, de unde vine tot binele şi toată bunătatea. A vieţui cu Dumnezeu este bucurie în nefericire, bogăţie în sărăcie şi îndestulare în lipsă. Iubeşte-L aşadar mai mult decât orice, mai mult decât pe mamă şi pe tată, decât pe soţie şi pe copil, chiar mai mult decât pe tine însuţi. Şi Dumnezeu nu te va părăsi niciodată”, crede stareţul Nectarie.
Sihăstria Putnei este un complex monahal care cuprinde patru biserici, situat într-o poiană, la circa 3 km de Mănăstirea Putna. Se poate ajunge cu maşina până la poarta complexului.
Postări
