In data de 15 februarie incepe Postul Mare. Acesta dureaza 7 saptamani, fiind o perioada de curatire si inaltare sufleteasca. In prima saptamana din Post, seara de la ora 18,00 in zilele de luni, marti, miercuri si joi se va citi in cadrul Pavecernitei Mari, Canonul Sfantului Andrei Criteanul. Va prezentam mai jos cateva detalii despre acest sfant mare al Bisericii.
Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?
Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" - Ierusalim, fapt pentru care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".
Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).
Monahul Andrei ramane in Constantinopol, unde i se incredinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biserica bizantina din acea vreme.
In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun predicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.
Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).
Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?
Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, compuse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.
Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.
Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:
1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);7. Rugaciunea celor Trei tineri;8. Cantarea celor Trei tineri;9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si rugaciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).
Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).
La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).
In secolele XI-XII, un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri, toate intercalate intre Fericiri.
Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?
Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.
Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe fragmente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Utrenie.
Ce contine Canonul cel Mare ?
Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, meditatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.
Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea judecata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletului din moartea pacatului.
Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"
Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: "Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a II-a, 2)
Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.
Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.
Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.
Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!"
Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Domnului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hristos Dumnezeu, slava si lauda aducand."
Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.
Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniunii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile pocaintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.
Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile pocaintei" sa devina "portile imparatiei cerurilor" deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.
Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plansul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dumnezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.
Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia", arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.
Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.
In timpul Postului Mare in Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.
Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacrimilor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut roditoare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pustia fizica, exterioara, ci, in primul rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o intr-un sol fertil al virtutilor.
Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii: lacrimile de intristare numite si "strapungerea inimii" si lacrimile bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot continua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre "lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare", adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.
Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.
Cantarile noastre bisericesti compuse, in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciunii de pocainta.
Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum si vesmintele liturgice, de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare, cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina in inima.
Totusi, intrucat pocainta are ca scop bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta este mai intens sau mai sever.
In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara, veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a sufletului din moartea pacatului si culmineaza cu explozia bucuriei invierii Domnului din noaptea de Pasti.
Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea."
+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
sâmbătă, 13 februarie 2010
marți, 9 februarie 2010
Pricesnele pentru corul de copii
Amin si ectenia mare - Amin si ectenia mare
Antifonul 1 - Antifonul 1
„Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat eşti Doamne.”
Antifonul 2 - Sf. Liturghie - Antifonul 2
„Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria; Carele neschimbat Te-ai întrupat şi răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi!”
Ectenia mica - Sf. Liturghie - Ectenia mica
Veniti sa ne inchinam - Veniti sa ne inchinam - Sf. Liturghie
Sfinte Dumnezeule - Sfinte Dumnezeule
Si duhului tau - Si duhului tau
Ectenia intreita - Ectenia intreita
Marire Tie, Doamne - Sf. Liturghie -Marire Tie, Doamne
Ca pe Imparatul - Ca pe Imparatul
Ectenia cererilor 1
Pe Tatal - Pe Tatal, pe Fiul si...
Raspunsurile mari - Raspunsurile mari
Amin, Pe Tine Te laudam - Amin, Pe Tine Te laudam
Bine e cuvantat cel ce vine intru numele Domnului - Bine e cuvantat cel ce vine intru numele Domnului
Ectenia cererilor 2 - Ectenia cererilor 2
Fie numele Domnului - Fie numele Domnului
Intru numele Domnului, Doamne miluieste - Intru numele Domnului, Doamne miluieste
Otpust - Otpust
Pe toti si pe toate, si cu duhul tau - Pe toti si pe toate, si cu duhul tau
Sfant, Sfant - Sfant, Sfant
Si duhului tau-Unul este Sfant - Si duhului tau-Unul este Sfant
Trupul lui Hristos primiti - Trupul lui Hristos primiti
Vazut-am lumina cea adevarata - Vazut-am lumina cea adevarata
`````````````````````````````````````````````````````````````````````````````````````
Colinde - Viflaime, Viflaime
Vlifaime, Vlifaime
Vlifaime, Vlifaime
Cum de n-ai primit în tine
Pe Fecioara Maria
Să nască pe Mesia?
N-ai ştiut tu, Viflaime
Cu câtă dragoste vine
Cea mai sfântă-ntre fecioare
A Domnului Născătoare
N-ai primit tu, Viflaime
În casele tale bune
Să-I dai un pic de sălaş
Celui mai Sfânt Copilaş
Peştera întunecoasă
A fost a Domnului casă
La venirea Sa în lume
Din vina ta, ViflaimeColinde - La Vifleem colo-N jos
La Vifleem colo-n jos
La Vifleem colo-n jos
Cerul arde luminos
Preacurata naşte astăzi pe Hristos
Naşte-n ieslea boilor
Pe-mpăratul tuturor
Preacurata stă şi plânge-ncetişor
N-are scutec de-nfăşat
Nici hăinuţe de-mbrăcat
Preacurata pentru pruncul de-mpărat
Nu mai plânge Maica mea,
Scutecele noi ţi-om da,
Preacurata Pruncul Sfânt de-i înfăşa
La Vifleem colo-n jos
Maica indurarilor
Refren:
Primeste-ne Maicuta,
Din nou la sanul tau
Si pentru noi te roaga
Lui Hristos Dumnezeu
Imparateasa cereasca,
Stapana dumnezeiasca
Refren:
Maicuta lui Dumnezeu
Si a noastr-a tuturor
Refren:
Marie, Maica miloasa
Ne-am lasat a noastra casa
Refren:
Si-am venit, Maica, venit
La locul tau mult iubit
Refren:
O, Marie, o, Marie,
Multe ti-am mai spune tie
Refren:
Cei bolnavi vin cu credinta,
Incarcati de suferinta
Refren:
Vin varsand lacrimi amare
Sa primeasca vindecare
Refren:
Maica cerului
Refren:
Maica cerului,
Nadejdea poporului
Sfanta Marie
Pentru noi roaga-te
Atunci pe neasteptate
Toate vor fi clatinate
Refren:
Si lumeasca omenire
Va privi la inaltime
Refren:
Vazand norii luminati
De multi Sfinti inconjurati
Refren:
Pe care cu-nfiorare
Va veni Judele mare
Refren:
De Sfinti ingeri insotit
Ca un Domn ceresc marit
Refren:
Refren:
O, Prealaudata
O Prealaudata,
Maica Preacurata,
Doamna nenuntita,
Stapana marita
Ceea ce esti buna
Spre noi totdeauna
Cauta din cer sfanta
Spre cei ce iti canta
Pe-al tau Fiu Il roaga
Ziua noaptea-ntreaga
Sa ne miluiasca
Si de rau fereasca
Sa ne dea viata,
Plina de dulceata
Sa ne dea cununa
Cu Sfinti-mpreuna
Bucura-te cea plina de dar
Bucura-te cea plina de dar,
Prea Curata Mireasa
Binecuvantata-ntre femei
Preamarita Maica-mparateasa
Tu ni-L dai pe Fiul tau ceresc
Jertfa pe Sfanta Masa
Si hranesti tot neamul crestinesc
Preaslavita Doamna-mparateasa
Ni-L aduci pe blandul Mielusel
O, Prea Sfanta Marie
Mantuire sa aflam prin El
Maica, Lauda ti-aducem tie
Tu esti spic de aur vesnic plin
Tu, nadejdea cea vie
Esti comoara tainelor de sus
Maica, lauda ti-aducem tie
Ca o Maic-a Domnului de sus,
Duhului Sfant Mireasa
La Treime rugi tu mijlocesti
Prea Marita Doamna-mparateasca
Naşterea ta, Preacurată
Naşterea ta, Preacurată,
Maica Domnului,
Veseleşte lumea toată,
Maica Domnului.
Soarele Iisus Hristos,
Fiul tău Cel preafrumos
Coboară să-Şi dea viaţa
Pentru păcătoşi
Tu eşti scara cea cu flori,
Maica Domnului,
Cu un capăt peste nori,
Maica Domnului.
Zorile nu s-ar ivi,
Soarele n-ar răsări
Şi de n-ai fi fost tu soare
Toate ar pieri
Scară dacă nu era
Maica Domnului,
Domnul nu Se cobora,
Maica Domnului.
Tu eşti raza soarelui
Şi-ai vestit venirea Lui
Şi că încă va deschide
Poarta Raiului
Tu eşti cerul preafrumos,
Maica Domnului,
Care-ai tras de Domnu-n jos,
Maica Domnului.
La surâsul tău preablând,
Toate-au coborât în cânt,
Toate câte sunt în ceruri
Şi pe-acest pământ.
Următoarea dată când veţi cânta la Sfânta Liturghie va fi duminică 25 aprilie, când veţi cânta piesele „Cinstiţi creştini” şi „Îngerul a alergat”. Vă rog să le repetaţi până atunci.
Îngerul a alergat
Îngerul a alergat
Şi Fecioarei a strigat
O, tu, cea plină de dar,
Nu te-ntrista cu amar
Că Fiul tău Cel preasfânt
A-nviat azi din mormânt
Şi pe morţi i-a ridicat,
Mântuindu-i de păcat
Azi popoarelor cântaţi,
Domnului vă bucuraţi,
Că El din morţi a-nviat,
Moartea cu moarte-a călcat
Şi mărirea lui Hristos,
Ca un soare luminos,
Peste noi a răsărit
Şi pe toţi ne-a mântuit
Tu curată, care eşti
Maica luminii cereşti,
Veseleşte-te curat
De Fiul tău înviat!
Cinstiţi creştini
Poftiţi ca să ne primiţi
La dumneavoastră venim
Să vă propoveduim
Cuvinte de Înviere
Să vă facem mângâiere
Şi cântări cu voie bună
Zicem cu toţi dimpreună
Hristos a-nviat din morţi
Ca să ne scape pe toţi
Cu moartea moartea călcând
Tuturor viaţă dând
Hristos a înviat
Vânzarea lui Iuda
Când la Cina cea de Taină
Domnul cu ai Săi a stat
El ştiind ce-avea să vină
Cu glas blând le-a cuvântat
Fraţii mei, sosit-a ceasul
De-mplinire cum e scris
Judecat voi fi la moarte
Şi pe Cruce voi fi-ntins
Voi să nu vă pierdeţi râvna
Nici să vă înspăimântaţi
Credeţi şi-n curând veni-va
Vremea să vă bucuraţi
Dar dintre voi unul este
Care-mi va fi vânzător
Pe treizeci de-arginţi acela
Mă va da iudeilor
Ucenicii-l întrebară
Care-i acel păcătos
Care-ar cuteza să-L vândă
Pe Domnul Iisus Hristos
Când veni rândul lui Iuda
Domnu-i zise: Da, tu eşti
Mergi degrab şi isprăveşte
Fapta ce o plănuieşti
Atunci Iuda cel făţarnic
Merse a se tângui
Cu-n sărut le dete semnul
Şi arginţii îi primi
Dar curând veni mustrarea
Banii-napoi le-aruncă
Şi fugind pe câmp departe
De-un copac se spânzură
O, Iisuse, Domnul meu
O, Iisuse, Domnul meu
Mă gândesc la chinul Tău
Mă gândesc necontenit
Vai ce mult ai suferit.
Ştiu că n-ai fost vinovat
Ci pentru al meu păcat
De iudei vei fi muncit
Şi pe Cruce răstignit
Cum oare să-ţi mulţumesc
În ce chip să Te măresc
Cine oare poate spune
Că nu este om pe lume
Glas de înger de-aş avea
Şi tot încă n-aş putea
Îndeajuns să Te măresc
Fiu al Tatălui ceresc.
O, Hristoase, Domnul meu
Fă să nu pierd darul Tău
Că e dar nepreţuit
Scumpul meu Iisus iubit.
Vreau oriunde mă voi duce
Să-mi apară Sfânta Cruce
Şi-n tot locul eu să cânt
Laudă Domnului preasfânt.
Şi-n tot locul eu să cânt
Laudă Domnului preasfânt.
Cu noi este Dumnezeu
Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi
Căci cu noi este Dumnezeu.
Auziţi toate neamurile
Căci cu noi este Dumnezeu
Poporul cel ce umbla întru întuneric
A văzut lumină mare
Căci cu noi este Dumnezeu.
Cei ce locuiţi în umbra morţii
Lumină va străluci peste voi
Căci cu noi este Dumnezeu.
Cu noi este Dumnezeu
Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi
Căci cu noi este Dumnezeu.
Maica Preacurată
O, Prealăudată,
Maică Preacurată,
Flori şi bucurie,
Îţi aducem ţie,
Maică Preacurată
Tu, Maică pe Sfântul
Dumnezeu Cuvântul
L-ai născut în lume
Mai presus de nume
Maică Preacurată
A noastră Stăpână
Izvor şi lumină,
Cu milă ne-adapă,
De rele ne scapă,
Maică Preacurată
Flori şi bucurie
Îţi aducem ţie
În veci fii mărită
Maică fericită
Maică Preacurată
Pentru Tine, Doamne
Pentru Tine, Doamne
Florile-nfloresc
Pentru Tine noaptea
Stele strălucesc
Pentru Tine ploaia
Picură şi cântă
Şi-n grădină cerne
Bucurie sfântă
Pentru Tine candeli
În altare ard
Tu la zile sfinte
Miruieşti cu nard
Lângă Tine, Doamne
Cei săraci se strâng
Ţie-ţi cer iertare
Ochii care plâng
Pentru Tine, Doamne
Plec genunchi smerit
Numai Tu, Stăpâne
Nu m-ai părăsit
Să-L preamărim pe Domnul
Să-L preamărim pe Domnul
În zi de sărbătoare
În casa Lui e calea
Atotmântuitoare
Să-L preamărim pe Domnul
În slujba dimineţii
Căci ea ne luminează
Cărările vieţii
Să-L preamărim pe Domnul
În Sfânta Liturghie
Când pruncii-n cor de îngeri
Stau dreaptă mărturie
Să-L preamărim pe Domnul
În slujbele de seara
Sub scutul lor trăieşte
Biserica şi ţara
Doamne, Iisuse Hristoase
Doamne, Iisuse Hristoase
Tu eşti zori prealuminoase
Tu eşti raza cea curată
Şi lumin-adevărată
Dumnezeu fiind în fire
Ai luat chip de omenire
Şi Te-ai dat spre răstignire
Pentru-a noastră mântuire
O, Iisuse, nume dulce
Ne-ai scăpat prin Sfânta Cruce
duminică, 7 februarie 2010
Anunt pentru corul de copii
Astazi am pregatit cu copiii urmatoarea priceasna:
Doamne, Iisuse Hristoase
Doamne, Iisuse Hristoase
Tu eşti zori prealuminoase
Tu eşti raza cea curată
Şi lumin-adevărată
Dumnezeu fiind în fire
Ai luat chip de omenire
Şi Te-ai dat spre răstignire
Pentru-a noastră mântuire
O, Iisuse, nume dulce
Ne-ai scăpat prin Sfânta Cruce
Doamne, Iisuse Hristoase
Tu eşti zori prea luminoase
In curand vom atasa pe blog, in format mp3, toate pricesnele pe care l pregatim cu copiii, pentru a putea fi repetate si acasa.
Doamne, Iisuse Hristoase
Doamne, Iisuse Hristoase
Tu eşti zori prealuminoase
Tu eşti raza cea curată
Şi lumin-adevărată
Dumnezeu fiind în fire
Ai luat chip de omenire
Şi Te-ai dat spre răstignire
Pentru-a noastră mântuire
O, Iisuse, nume dulce
Ne-ai scăpat prin Sfânta Cruce
Doamne, Iisuse Hristoase
Tu eşti zori prea luminoase
In curand vom atasa pe blog, in format mp3, toate pricesnele pe care l pregatim cu copiii, pentru a putea fi repetate si acasa.
sâmbătă, 6 februarie 2010
Cateheza din 7 februarie 2010
Înțelesul cuvintelor și a pătimit și S-a îngropat;
Unde a fost sufletul Domnului în timp ce trupul a fost în mormânt?
În Simbol s-au mai pus cuvintele: "și a pătimit", cu toate că înainte s-au pus cuvintele și "S-a rastignit pentru a arăta încă o dată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat și a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, pâna la moarte. Dar a pătimit numai cu trupul, nu și cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sf. Ioan Damaschin zice: “Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup” (Dogmatica, cartea m, cap. XXVI, trad. dt., p. 227).
Cuvintele "și a pătimit" mai au și un alt înțeles: Fiul lui Dumnezeu, deși n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră și păcatele ei, a luat totuși slăbiciunile noastre: trebuința de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putința de a muri și putința de a suferi durere trupească și sufletească. Dar din potolirea trebuinței de mâncare, de sete, de odihnă, Iisus nu Și-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cât cerea trebuința, respingând toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scapa de moarte și de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omenețti, ca să sufere pentru noi durerea până la capatul ei, adică până la moarte. El știa că păcatul a intrat în firea omenească și se menține în ea prin dorința de plăcere și prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărât să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdând durerea pâna la capăt, a întărit firea în așa fel, că a scos din ea și acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte și însăși moartea, în firea Sa omenească, și, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morți la viața cea fără de moarte. “Cu moartea pe moarte a călcat”.
Dar Hristos a învins moartea și din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. “Deci toată firea noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul într-o neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osândă, peste firea umană. Domnul, făcându-Se om și neprimind ca obârșie a nașterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, - pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții -, ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morții în însușirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morții, nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mama care o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină a vieții veșnice. Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a facut maică a morții și a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El –Hristos- era liber de plăcerea lui Adam) se face născătoare a vieții vesnice" (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, rasp. 61, in "Filocalia", vol. III, Sibiu, 1948, pp. 337-338, 339).
Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos. El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat păcatul, care își are pricina în căutarea plăcerii, și tot prin durere a desființat moartea.
De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele "și S-a îngropat". Nu se înțelegea aceasta, odata ce S-a răstignit?
Prin aceste cuvinte se arată mai întâi ca Iisus a murit cu adevarat. "încă păcătoși fiind noi, Hristos pentru noi a murit" (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet și a fost așezat ca orice trup mort în mormânt.
În al doilea rând, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morți. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici și ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormântul gol ca o dovadă pentru învierea lui Iisus Hristos. Dar mormântul Lui a fost public. Ba chiar a fost păzit de slujitorii iudeilor care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii și apoi să spună că a înviat (Matei 27, 64). În felul acesta golirea minunată a mormântului, e o dovadă a învierii.
Unde a fost sufletul Domnului în timpul cât trupul Lui a stat în mormânt? Sufletul Lui s-a coborât la iad (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toți oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoșesc, sau cu păcate personale, și cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieși de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca să întoarcă prin propovăduirea Sa pe păcătoșii din iad, căci acolo nu se mai pot schimba sufletele. Așadar, sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc. El s-a dus acolo ca împărat, eliberând de acolo pe drepții din Vechiul Testament, care muriseră cu credința în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului și a morții veșnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborând la iad a facut cunoscut tuturor celor de acolo biruința Sa asupra păcatului și a morții, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci și celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui.
În acest înțeles trebuie explicat locul din 1 Petru 3, 18-20: "Căci și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă, pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorat și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu astepta, în zilele lui Noe, și se pregătea corabia în care puține suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă".
Dintre Sf. Parinti, Sf. Irineu vorbe;te clar despre coborârea Domnului la iad cu acest scop: “Hristos S-a coborat în cele ce sunt sub pămant și le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au crezut în El. Și au crezut în El toți care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui și au îndeplinit poruncile Lui: drepții, patriarhii și proorocii, cărora li s-au iertat păcatele ca și nouă" (Aduersiis Haereses, IV, 15). Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “Sufletul îndumnezeit se coboară la iad, ca, precum a răsărit celor de pe pământ soarele dreptății, tot astfel să lumineze și celor ce stau sub pământ, în întunericul și umbra morții; ca precum a predicat celor de pe pământ pace... devenind celor credincioși cauză a mântuirii veșnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredință, tot astfel și celor din iad” (Dogmatica, cartea III, cap. XXIX; trad. Pr. D. Fecioru, p. 231).
Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, în timpul morții a rămas unită cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad. Dacă aceasta s-ar fi despărțit de trupul si de sufletul firii noastre umane, Hristos care S-a dus în iad n-ar mai fi fost și Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormânt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: “Chiar dacă a murit ca om, și chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărțit de trupul Lui preacurat, totuși Dumnezeirea nu s-a despărțit de cele două, adică de suflet și de trup, și astfel nici unicul ipostas nu s-a despărțit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvântului a fost și ipostasul Cuvântului și al sufletului și al trupului. Niciodată, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decat ipostasul Cuvântului» (Dogmatica, cartea III, cap. XXVII, pp. 228-229). Deoarece trupul a ramas unit cu Dumnezeirea în mormânt, n-a început să se strice și numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului și a eliberat pe drepții de acolo. De aceea Sf. Ioan Damaschin numește sufletul Domnului care merge la iad "sufletul îndumnezeit".
Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios și sufletul Lui îndumnezeit numai după înviere?
Este adevărat. Dar nestricăciunea și îndumnezeirea au doua înțelesuri. Trupul Domnului, înainte de înviere, a fost nestricăcios în înțelesul că nu se putea desface în pământ, dar a fost stricăcios în înțelesul că suferea de foame, de sete, de oboseală, putea fi străpuns cu cuie și putea muri, adică putea fi părăsit de suflet. De-abia după înviere devine nestricăcios în înțelesul că nu mai suferă nici o trebuința materială, nu mai suferă durere, nu mai poate muri (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. XXVIII, trad. dt.). Aceasta este și deplina îndumnezeire a trupului. Tot doua înțelesuri are îndumnezeirea sufletului. Înainte de înviere sufletul era îndumnezeit în înțelesul că voința și lucrarea sa erau îmbogățite, călăuzite și străbătute de Dumnezeirea Cuvântului. Dar după înviere e îndumnezeit în înțelesul că lucrarea lui e străbătuta cu totul de lucrarea Dumnezeirii.
Unde a fost sufletul Domnului în timp ce trupul a fost în mormânt?
În Simbol s-au mai pus cuvintele: "și a pătimit", cu toate că înainte s-au pus cuvintele și "S-a rastignit pentru a arăta încă o dată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat și a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, pâna la moarte. Dar a pătimit numai cu trupul, nu și cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sf. Ioan Damaschin zice: “Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup” (Dogmatica, cartea m, cap. XXVI, trad. dt., p. 227).
Cuvintele "și a pătimit" mai au și un alt înțeles: Fiul lui Dumnezeu, deși n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră și păcatele ei, a luat totuși slăbiciunile noastre: trebuința de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putința de a muri și putința de a suferi durere trupească și sufletească. Dar din potolirea trebuinței de mâncare, de sete, de odihnă, Iisus nu Și-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cât cerea trebuința, respingând toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scapa de moarte și de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omenețti, ca să sufere pentru noi durerea până la capatul ei, adică până la moarte. El știa că păcatul a intrat în firea omenească și se menține în ea prin dorința de plăcere și prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărât să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdând durerea pâna la capăt, a întărit firea în așa fel, că a scos din ea și acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte și însăși moartea, în firea Sa omenească, și, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morți la viața cea fără de moarte. “Cu moartea pe moarte a călcat”.
Dar Hristos a învins moartea și din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. “Deci toată firea noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul într-o neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osândă, peste firea umană. Domnul, făcându-Se om și neprimind ca obârșie a nașterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, - pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții -, ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morții în însușirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morții, nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mama care o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină a vieții veșnice. Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a facut maică a morții și a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El –Hristos- era liber de plăcerea lui Adam) se face născătoare a vieții vesnice" (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, rasp. 61, in "Filocalia", vol. III, Sibiu, 1948, pp. 337-338, 339).
Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos. El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat păcatul, care își are pricina în căutarea plăcerii, și tot prin durere a desființat moartea.
De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele "și S-a îngropat". Nu se înțelegea aceasta, odata ce S-a răstignit?
Prin aceste cuvinte se arată mai întâi ca Iisus a murit cu adevarat. "încă păcătoși fiind noi, Hristos pentru noi a murit" (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet și a fost așezat ca orice trup mort în mormânt.
În al doilea rând, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morți. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici și ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormântul gol ca o dovadă pentru învierea lui Iisus Hristos. Dar mormântul Lui a fost public. Ba chiar a fost păzit de slujitorii iudeilor care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii și apoi să spună că a înviat (Matei 27, 64). În felul acesta golirea minunată a mormântului, e o dovadă a învierii.
Unde a fost sufletul Domnului în timpul cât trupul Lui a stat în mormânt? Sufletul Lui s-a coborât la iad (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toți oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoșesc, sau cu păcate personale, și cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieși de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca să întoarcă prin propovăduirea Sa pe păcătoșii din iad, căci acolo nu se mai pot schimba sufletele. Așadar, sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc. El s-a dus acolo ca împărat, eliberând de acolo pe drepții din Vechiul Testament, care muriseră cu credința în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului și a morții veșnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborând la iad a facut cunoscut tuturor celor de acolo biruința Sa asupra păcatului și a morții, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci și celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui.
În acest înțeles trebuie explicat locul din 1 Petru 3, 18-20: "Căci și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă, pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorat și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu astepta, în zilele lui Noe, și se pregătea corabia în care puține suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă".
Dintre Sf. Parinti, Sf. Irineu vorbe;te clar despre coborârea Domnului la iad cu acest scop: “Hristos S-a coborat în cele ce sunt sub pămant și le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au crezut în El. Și au crezut în El toți care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui și au îndeplinit poruncile Lui: drepții, patriarhii și proorocii, cărora li s-au iertat păcatele ca și nouă" (Aduersiis Haereses, IV, 15). Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “Sufletul îndumnezeit se coboară la iad, ca, precum a răsărit celor de pe pământ soarele dreptății, tot astfel să lumineze și celor ce stau sub pământ, în întunericul și umbra morții; ca precum a predicat celor de pe pământ pace... devenind celor credincioși cauză a mântuirii veșnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredință, tot astfel și celor din iad” (Dogmatica, cartea III, cap. XXIX; trad. Pr. D. Fecioru, p. 231).
Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, în timpul morții a rămas unită cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad. Dacă aceasta s-ar fi despărțit de trupul si de sufletul firii noastre umane, Hristos care S-a dus în iad n-ar mai fi fost și Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormânt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: “Chiar dacă a murit ca om, și chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărțit de trupul Lui preacurat, totuși Dumnezeirea nu s-a despărțit de cele două, adică de suflet și de trup, și astfel nici unicul ipostas nu s-a despărțit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvântului a fost și ipostasul Cuvântului și al sufletului și al trupului. Niciodată, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decat ipostasul Cuvântului» (Dogmatica, cartea III, cap. XXVII, pp. 228-229). Deoarece trupul a ramas unit cu Dumnezeirea în mormânt, n-a început să se strice și numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului și a eliberat pe drepții de acolo. De aceea Sf. Ioan Damaschin numește sufletul Domnului care merge la iad "sufletul îndumnezeit".
Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios și sufletul Lui îndumnezeit numai după înviere?
Este adevărat. Dar nestricăciunea și îndumnezeirea au doua înțelesuri. Trupul Domnului, înainte de înviere, a fost nestricăcios în înțelesul că nu se putea desface în pământ, dar a fost stricăcios în înțelesul că suferea de foame, de sete, de oboseală, putea fi străpuns cu cuie și putea muri, adică putea fi părăsit de suflet. De-abia după înviere devine nestricăcios în înțelesul că nu mai suferă nici o trebuința materială, nu mai suferă durere, nu mai poate muri (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. XXVIII, trad. dt.). Aceasta este și deplina îndumnezeire a trupului. Tot doua înțelesuri are îndumnezeirea sufletului. Înainte de înviere sufletul era îndumnezeit în înțelesul că voința și lucrarea sa erau îmbogățite, călăuzite și străbătute de Dumnezeirea Cuvântului. Dar după înviere e îndumnezeit în înțelesul că lucrarea lui e străbătuta cu totul de lucrarea Dumnezeirii.
miercuri, 3 februarie 2010
Anunt pentru corul de copii
Textul ultimei pricesne pregatite cu corul de copii este urmatorul:
Să-L preamărim pe Domnul
Să-L preamărim pe Domnul
În zi de sărbătoare
În casa Lui e calea
Atotmântuitoare
Să-L preamărim pe Domnul
În slujba dimineţii
Căci ea ne luminează
Cărările vieţii
Să-L preamărim pe Domnul
În Sfânta Liturghie
Când pruncii-n cor de îngeri
Stau dreaptă mărturie
Să-L preamărim pe Domnul
În slujbele de seara
Sub scutul lor trăieşte
Biserica şi ţara
Ii asteptam pe toti copii la repetitii in fiecare duminica, incepand cu orele 17.00
Să-L preamărim pe Domnul
Să-L preamărim pe Domnul
În zi de sărbătoare
În casa Lui e calea
Atotmântuitoare
Să-L preamărim pe Domnul
În slujba dimineţii
Căci ea ne luminează
Cărările vieţii
Să-L preamărim pe Domnul
În Sfânta Liturghie
Când pruncii-n cor de îngeri
Stau dreaptă mărturie
Să-L preamărim pe Domnul
În slujbele de seara
Sub scutul lor trăieşte
Biserica şi ţara
Ii asteptam pe toti copii la repetitii in fiecare duminica, incepand cu orele 17.00
Cateheza din 31 ianuarie 2010
Prezentarea articolului al IV-lea din simbolul credinţei: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit, şi S-a îngropat”. Lucrarea de mântuire începută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Crucea – altarul de jertfă – cinstirea ei, argumentarea scripturistică. Perioada istorică în care s-a petrecut Răstignirea Domnului
După ce în articolul al treilea ni s-a spus că motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din pântecele Fecioarei Maria a fost mântuirea noastră, iată că în acest articol, al patrulea, descoperim modul în care a fost realizată această mântuire a oamenilor, anume prin răstignirea lui Hristos şi prin moartea Sa pe Cruce. Acestea şi mai cu seamă Învierea Sa din morţi au reprezentat punctul culminant al operei Sale de mântuire, care a început însă în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria. De aceea spunem în troparul Bunei Vestiri, sărbătoare în care prăznuim întruparea Fiului lui Dumnezeu, că „Astăzi este începutul mântuirii noastre”. Aşadar lucrarea prin care Dumnezeu a mântuit neamul omenesc a început odată cu întruparea Fiului Său, a continuat apoi prin întreaga activitate, desfăşurată de Hristos pe pământ, îndeosebi prin Răstignirea şi Învierea Sa şi s-a încheiat prin Înălţarea la cer, când Hristos S-a înălţat şi şade de-a dreapta Tatălui cu firea Sa omenească pe care a primit-o la Întrupare, astfel încât putem spune că unul dintre noi şade de-a dreapta Tatălui, a ajuns în proximitatea lui Dumnezeu.
Iată aşadar foarte pe scurt modul în care Dumnezeu a câştigat în mod obiectiv mântuirea pentru fiecare dintre noi, rămânând ca noi să ne însuşim în mod subiectiv, adică fiecare în parte, ceea ce Hristos a câştigat odată pentru totdeauna prin Jertfa Sa de pe Cruce, cu alte cuvinte să ne însuşim roadele acestei Jertfe.
Dar vă veţi întreba de ce a fost nevoie de această Jertfă pentru ca să se realizeze mântuirea noastră?
Sfinţii Părinţi sunt de părere că doar prin Jertfă, dreptatea, majestatea lui Dumnezeu, jignite prin neascultarea primilor oameni, ar fi putut fi satisfăcute. Jertfa lui Hristos pe Cruce este pe de o parte un omagiu adus lui Dumnezeu din partea omenirii (Sfântul Apostol Pavel spune că „Hristos S-a dat pe Sine prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă” – Efeseni 5, 21), iar pe de altă parte este o suportare a pedepsei pentru păcatul protopărinţilor Adam şi Eva, aşadar o suportare a pedepsei oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu. Toate acestea au fost acceptate din dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). În El a fost pedepsit păcatul lumii, pentru ca lumea să scape de pedeapsa pentru păcat, dar să vadă totodată mărirea lui Dumnezeu, care nu poate lăsa păcatul nepedepsit şi mărirea Sa neevidenţiată. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea în acest sens: „Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, s-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bunăvoie, prin fire osânda mea, El care nu era osândit prin voia cea liberă din El”.
Deci lucrarea de mântuire a lui Hristos are un aspect de jertfă care constă pe de o parte în suportarea pedespsei pentru păcatul oamenilor şi pe de altă parte în omagierea lui Dumnezeu, în evidenţierea măreţiei Lui. Păcatul strămoşilor Adam şi Eva a fost în primul rând neascultarea de Dumnezeu, nesupunerea faţă de voia Lui. Hristos însă – după cum spune Sfântul Apostol Pavel – „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8). Prin ascultarea Sa El a răscumpărat neascultarea noastră, iar mântuirea pe care El ca om şi Dumnezeu a dobândit-o pentru noi devine astfel nu numai o schimbare a firii noastre, care după cum am arătat în catehezele anterioare, s-a înnoit, s-a îmbunătăţit, prin unirea cu firea Sa dumnezeiească, ci această mântuire este şi o reaşezare a omului în starea de ascultare faţă de Dumnezeu.
Un lucru firesc, care decurge din întreaga învăţătură referitoare la mântuirea noastră câştigată de Hristos prin Jertfa Lui pe Cruce, este cinstirea pe care noi suntem datori să o dăm Sfintei Cruci. După cum ştiţi, numeroşi aşa-zişi creştini, nu se închină la Sfânta Cruce şi nu o cinstesc, invocând motivul că aceasta ar însemna idolatrie şi că nu se cuvine să cinstim un intrument de tortură. Ei se află în mare rătăcire şi încearcă să-i atragă şi pe alţii în această cursă, de aceea vă îndemn să aveţi mare grijă atunci când veţi intra în dialog cu astfel de oameni, pentru a nu cădea în rătăcirea lor.
Sunt foarte multe motivele pentru care ar trebui să cinstim Sfânta Cruce. Am să încerc în continuare să vă vorbesc mai pe larg despre evlavia pe care noi trebuie să o avem faţă de Sfânta Cruce. În primul rând noi trebuie să o cinstim pentru că din clipa în care Sângele lui Iisus a început să ude lemnul Crucii, Crucea a devenit Altar, nu a mai fost un element de tortură! Ea a devenit altar pe care se aducea o Jertfă, Iisus Însuşi fiind şi Jertfă şi Cel Care aducea această Jertfă! Jertfă pentru ce? Pentru răscumpărarea noastră a celor mulţi şi păcătoşi. Din iubire pentru noi Şi-a asumat această Jertfă şi a dus-o până la capăt. Din iubire faţă de noi S-a răstignit în „zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat”, aşa cum spunem în Crez. Această precizare din Crez, a numelui lui Pilat din Pont, un deţinător al puterii de Stat, are menirea de a arăta că răstignirea lui Hristos a fost un fapt real care s-a întâmplat în istorie, la o dată fixă, în anul 33, deci nu o născocire a fanteziei omeneşti.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune la un moment dat: „Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este" (I Cor. 1, 18). Într-un alt loc acelaşi Apostol spune: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi din iubire faţă de El.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim şi în Vechiul Testament unde Crucea apare ca un mijloc prin care Dumnezeu scapă pe poporul ales din primejdii şi totodată ca o prefigurare a rolului pe care îl va îndeplini în Noul Testament. Astfel, în cartea Ieşire ni se istoriseşte cum poporul evreu a ieşit din ţara Egiptului sub conducerea lui Moise pentru a se îndrepta spre ţara făgăduită lor de Dumnezeu. La un moment dat evreii au trecut marea Roşie printr-un semn minunat: din porunca lui Dumnezeu Moise şi-a ridicat toiagul în văzduh, deasupra apelor şi acestea s-au despicat în două, poporul putând să treacă prin fundul mării ca pe uscat. Ajunşi dincolo, acelaşi Moise şi-a întors faţa către mare şi cu acelaşi toiag a făcut semn apelor să-şi revină la loc. Ştim cu certitudine că toate faptele reale din Vechiul Testament au şi o semnificaţie simbolică, pe care oamenii aveau să o înţeleagă foarte târziu, de-abia în vremea Noului Testament, şi anume, aceste două semne făcute de Moise: unul la început, pe verticală, poruncind apelor să se despice în două, şi cel de-al doilea pe orizontală, poruncind apelor să-şi revină la loc, a prefigurat pentru prima dată semnul Crucii.
Poporul a pribegit apoi prin pustie timp de 40 de ani până când au ajuns în ţara făgăduită. Ei bine, în acest timp s-a întâmplat la un moment dat ca evreii să ajungă într-un loc unde au fost invadaţi de şerpi, mai exact de şerpi foarte veninoşi, a căror muşcătură era mortală. Şerpii s-au împânzit peste tot în tabăra evreilor şi cei care erau muşcaţi de aceşti şerpi mureau imediat. Era mare groaza în popor şi atunci Moise şi-a ridicat ochii spre Dumnezeu şi Dumnezeu i-a poruncit: toarnă un şarpe de aramă şi înfige un stâlp în pământ cu o bârnă deasupra lui şi înalţă pe stâlp acest şarpe şi spune poporului că aceia care vor fi muşcaţi de şerpii veninoşi să se uite la acest şarpe de aramă şi se vor vindeca numai prin faptul că se uită la el. Iar Moise a făcut aşa cum îi spusese Domnul şi le-a spus oamenilor că cei care au fost muşcaţi sau vor fi muşcaţi de şerpi să se uite la şarpele de aramă şi se vor vindeca şi iată că miracolul s-a produs. Dragii mei, acesta este un fapt istoric real, dar el, aşa cum am arătat, a căpătat şi o valoare de simbol. Şarpele era ridicat pe un stâlp foarte înalt care avea o bârnă orizontală, aproape de vârf, în aşa fel încât şarpele să fie încolăcit şi să-şi întoarcă capul către cei care vroiau să-l vadă. Simbolul acesta este citat de Mântuitorul Hristos într-o convorbire pe care a avut-o cu ucenicii şi pe care ne-o istoriseşte Sfântul Evanghelist Ioan. Spune Domnul: „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa Se va înălţa Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Dacă vom citi Noul Testament cu atenţie, vom observa că Mântuitorul foloseşte de mai multe ori cuvântul „a înălţa” şi „înălţare”, referindu-Se la El, dar nu la evenimentul Înălţării la cer, aşa cum îl avem noi consemnat în calendar „Înălţarea Domnului”, ci e vorba de înălţarea Sa pe Cruce, iar aici simbolul este foarte evident: aşa cum Moise a înălţat şarpele pe Cruce pentru ca oamenii să nu piară ci să aibă viaţă, tot aşa şi Fiul Omului se va înălţa pe Cruce pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Dacă prin privirea la şarpele de aramă omul îşi asigura viaţa pe acest pământ, privirea către Iisus Hristos, merge mai departe, îl vindecă pe om de păcate şi îi asigură viaţa veşnică.
Dragii mei, noi trebuie să vedem în şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie şi un simbol premergător al principiului antidotului, care se foloseşte în ştiinţa medicală. Orice vaccin nu este altceva decât microbul bolii respective, supus anumitor tratamente, devenit temporar inofensiv, şi astfel inoculat în corp pregăteşte corpul să întâmpine boala, care ar urma să vină asupra omului. Din veninul de şarpe se pregăteşte antidotul folosit împotriva muşcăturilor de şarpe, aşa încât, simplificat, principiul antidotului ar fi următorul: de şarpe ai fost muşcat, la şarpele de aramă să te uiţi pentru ca să fi vindecat. Dincoace, în ştiinţă: de şarpe ai fost muşcat, veninul aceluiaşi şarpe te va vindeca, după ce va trece bineînţeles prin filtrele laboratoarelor.
Dragii mei, principiul antidotului se aplică şi la Jertfa Mântuitorului Hristos pe Cruce. Ce este păcatul săvârşit de om decât un efect al şarpelui celui de demult – diavolul – sub chipul căruia satana i-a ispitit pe strămoşii noştri Adam şi Eva, în grădina Raiului. Adevărul acesta ni-l descoperă clar Apocalipsa, în care se vorbeşte de diavolul, „şarpele cel de demult, care se numeşte satana”. Aşadar, şarpele prin viclenia lui este de cele mai multe ori un simbol al păcatului, care de cele mai multe ori capătă forme frumoase, atrăgătoare, înşelătoare, până când pune stăpânire pe om prin cultivarea lui. Ei bine, dacă ai fost muşcat de şarpele păcatului îndreaptă-ţi ochii către Crucea pe care S-a înălţat de bună voie Domnul nostru Iisus Hristos, şi dacă tu cu credinţă îţi vei înălţa ochii spre această Cruce, păcatul tău, muşcătura veninoasă a şarpelui, se va vindeca.
Cunoaştem foarte bine evenimentul Răstignirii Domnului, cunoaştem Jertfa Sa de pe Cruce, dar e bine să reţinem că această înălţare pe Cruce nu a fost un scop, ci un mijloc. Scopul imediat a fost Învierea, pentru că pe Cruce Domnul a murit, de pe Cruce a fost pogorât şi în mormânt a fost îngropat, dar din acelaşi mormânt a înviat pentru ca apoi să Se înalţe cu adevărat la Cer. Aşadar nu Crucificarea, nu Răstignirea, ci Învierea a fost scopul, iar această Înviere a avut loc de dragul nostru, al oamenilor! „Pentru noi – cum spunem în Crez – şi pentru a noastră mântuire” S-a coborât Domnul Hristos din cer ca Fiu al lui Dumnezeu şi S-a făcut om; de dragul nostru a suferit şi foame şi sete şi toate slăbiciunile omeneşti înafară de păcat, de dragul nostru a propovăduit Evanghelia, de dragul nostru a acceptat să fie arestat, scuipat, batjocorit, încununat cu spini, răstignit pe Cruce şi omorât de oameni, de dragul nostru... De aceea e bine să reţineţi acest adevăr: că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică atât de mult i-a iubit pe oamenii pe care i-a creat, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, L-a dat prin Jertfă, pentru ca prin Jertfă să-i mântuiască pe oameni.
În sfârşit dragii mei, noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce întrucât este putere prin ea însăşi. Aşa cum o icoană, prin Sfântul sau Sfânta care se află reprezentat pe ea, dacă acel Sfânt sau acea Sfântă voieşte, impregnează materia icoanei cu putere şi acea icoană devine făcătoare de minuni. Ei bine, aşa se întâmplă şi cu semnul crucii şi cu cel care-l poartă înăuntrul lui: crucea devine putere prin ea însăşi. Este suficient să-ţi faci semnul crucii cu credinţă şi cu evlavie puternică, să zici o rugăciune scurtă, şi ea devine putere care te apără şi te întăreşte. Vă voi aminti că cea mai scurtă şi eficientă rugăciune pe care o avem în creştinismul răsăritean este cea a inimii, sau a minţii coborâte în inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Aceasta, împreună cu semnul crucii, izvorăşte o putere extraordinară, liniştitoare şi mântuitoare, o putere care contracarează orice atac venit din partea celui rău. O cântare de la Sfântul Maslu spune referitor la puterea crucii un adevăr esenţial: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării tale şi învierii”. Amin.
După ce în articolul al treilea ni s-a spus că motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din pântecele Fecioarei Maria a fost mântuirea noastră, iată că în acest articol, al patrulea, descoperim modul în care a fost realizată această mântuire a oamenilor, anume prin răstignirea lui Hristos şi prin moartea Sa pe Cruce. Acestea şi mai cu seamă Învierea Sa din morţi au reprezentat punctul culminant al operei Sale de mântuire, care a început însă în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria. De aceea spunem în troparul Bunei Vestiri, sărbătoare în care prăznuim întruparea Fiului lui Dumnezeu, că „Astăzi este începutul mântuirii noastre”. Aşadar lucrarea prin care Dumnezeu a mântuit neamul omenesc a început odată cu întruparea Fiului Său, a continuat apoi prin întreaga activitate, desfăşurată de Hristos pe pământ, îndeosebi prin Răstignirea şi Învierea Sa şi s-a încheiat prin Înălţarea la cer, când Hristos S-a înălţat şi şade de-a dreapta Tatălui cu firea Sa omenească pe care a primit-o la Întrupare, astfel încât putem spune că unul dintre noi şade de-a dreapta Tatălui, a ajuns în proximitatea lui Dumnezeu.
Iată aşadar foarte pe scurt modul în care Dumnezeu a câştigat în mod obiectiv mântuirea pentru fiecare dintre noi, rămânând ca noi să ne însuşim în mod subiectiv, adică fiecare în parte, ceea ce Hristos a câştigat odată pentru totdeauna prin Jertfa Sa de pe Cruce, cu alte cuvinte să ne însuşim roadele acestei Jertfe.
Dar vă veţi întreba de ce a fost nevoie de această Jertfă pentru ca să se realizeze mântuirea noastră?
Sfinţii Părinţi sunt de părere că doar prin Jertfă, dreptatea, majestatea lui Dumnezeu, jignite prin neascultarea primilor oameni, ar fi putut fi satisfăcute. Jertfa lui Hristos pe Cruce este pe de o parte un omagiu adus lui Dumnezeu din partea omenirii (Sfântul Apostol Pavel spune că „Hristos S-a dat pe Sine prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă” – Efeseni 5, 21), iar pe de altă parte este o suportare a pedepsei pentru păcatul protopărinţilor Adam şi Eva, aşadar o suportare a pedepsei oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu. Toate acestea au fost acceptate din dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). În El a fost pedepsit păcatul lumii, pentru ca lumea să scape de pedeapsa pentru păcat, dar să vadă totodată mărirea lui Dumnezeu, care nu poate lăsa păcatul nepedepsit şi mărirea Sa neevidenţiată. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea în acest sens: „Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, s-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bunăvoie, prin fire osânda mea, El care nu era osândit prin voia cea liberă din El”.
Deci lucrarea de mântuire a lui Hristos are un aspect de jertfă care constă pe de o parte în suportarea pedespsei pentru păcatul oamenilor şi pe de altă parte în omagierea lui Dumnezeu, în evidenţierea măreţiei Lui. Păcatul strămoşilor Adam şi Eva a fost în primul rând neascultarea de Dumnezeu, nesupunerea faţă de voia Lui. Hristos însă – după cum spune Sfântul Apostol Pavel – „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8). Prin ascultarea Sa El a răscumpărat neascultarea noastră, iar mântuirea pe care El ca om şi Dumnezeu a dobândit-o pentru noi devine astfel nu numai o schimbare a firii noastre, care după cum am arătat în catehezele anterioare, s-a înnoit, s-a îmbunătăţit, prin unirea cu firea Sa dumnezeiească, ci această mântuire este şi o reaşezare a omului în starea de ascultare faţă de Dumnezeu.
Un lucru firesc, care decurge din întreaga învăţătură referitoare la mântuirea noastră câştigată de Hristos prin Jertfa Lui pe Cruce, este cinstirea pe care noi suntem datori să o dăm Sfintei Cruci. După cum ştiţi, numeroşi aşa-zişi creştini, nu se închină la Sfânta Cruce şi nu o cinstesc, invocând motivul că aceasta ar însemna idolatrie şi că nu se cuvine să cinstim un intrument de tortură. Ei se află în mare rătăcire şi încearcă să-i atragă şi pe alţii în această cursă, de aceea vă îndemn să aveţi mare grijă atunci când veţi intra în dialog cu astfel de oameni, pentru a nu cădea în rătăcirea lor.
Sunt foarte multe motivele pentru care ar trebui să cinstim Sfânta Cruce. Am să încerc în continuare să vă vorbesc mai pe larg despre evlavia pe care noi trebuie să o avem faţă de Sfânta Cruce. În primul rând noi trebuie să o cinstim pentru că din clipa în care Sângele lui Iisus a început să ude lemnul Crucii, Crucea a devenit Altar, nu a mai fost un element de tortură! Ea a devenit altar pe care se aducea o Jertfă, Iisus Însuşi fiind şi Jertfă şi Cel Care aducea această Jertfă! Jertfă pentru ce? Pentru răscumpărarea noastră a celor mulţi şi păcătoşi. Din iubire pentru noi Şi-a asumat această Jertfă şi a dus-o până la capăt. Din iubire faţă de noi S-a răstignit în „zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat”, aşa cum spunem în Crez. Această precizare din Crez, a numelui lui Pilat din Pont, un deţinător al puterii de Stat, are menirea de a arăta că răstignirea lui Hristos a fost un fapt real care s-a întâmplat în istorie, la o dată fixă, în anul 33, deci nu o născocire a fanteziei omeneşti.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune la un moment dat: „Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este" (I Cor. 1, 18). Într-un alt loc acelaşi Apostol spune: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi din iubire faţă de El.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim şi în Vechiul Testament unde Crucea apare ca un mijloc prin care Dumnezeu scapă pe poporul ales din primejdii şi totodată ca o prefigurare a rolului pe care îl va îndeplini în Noul Testament. Astfel, în cartea Ieşire ni se istoriseşte cum poporul evreu a ieşit din ţara Egiptului sub conducerea lui Moise pentru a se îndrepta spre ţara făgăduită lor de Dumnezeu. La un moment dat evreii au trecut marea Roşie printr-un semn minunat: din porunca lui Dumnezeu Moise şi-a ridicat toiagul în văzduh, deasupra apelor şi acestea s-au despicat în două, poporul putând să treacă prin fundul mării ca pe uscat. Ajunşi dincolo, acelaşi Moise şi-a întors faţa către mare şi cu acelaşi toiag a făcut semn apelor să-şi revină la loc. Ştim cu certitudine că toate faptele reale din Vechiul Testament au şi o semnificaţie simbolică, pe care oamenii aveau să o înţeleagă foarte târziu, de-abia în vremea Noului Testament, şi anume, aceste două semne făcute de Moise: unul la început, pe verticală, poruncind apelor să se despice în două, şi cel de-al doilea pe orizontală, poruncind apelor să-şi revină la loc, a prefigurat pentru prima dată semnul Crucii.
Poporul a pribegit apoi prin pustie timp de 40 de ani până când au ajuns în ţara făgăduită. Ei bine, în acest timp s-a întâmplat la un moment dat ca evreii să ajungă într-un loc unde au fost invadaţi de şerpi, mai exact de şerpi foarte veninoşi, a căror muşcătură era mortală. Şerpii s-au împânzit peste tot în tabăra evreilor şi cei care erau muşcaţi de aceşti şerpi mureau imediat. Era mare groaza în popor şi atunci Moise şi-a ridicat ochii spre Dumnezeu şi Dumnezeu i-a poruncit: toarnă un şarpe de aramă şi înfige un stâlp în pământ cu o bârnă deasupra lui şi înalţă pe stâlp acest şarpe şi spune poporului că aceia care vor fi muşcaţi de şerpii veninoşi să se uite la acest şarpe de aramă şi se vor vindeca numai prin faptul că se uită la el. Iar Moise a făcut aşa cum îi spusese Domnul şi le-a spus oamenilor că cei care au fost muşcaţi sau vor fi muşcaţi de şerpi să se uite la şarpele de aramă şi se vor vindeca şi iată că miracolul s-a produs. Dragii mei, acesta este un fapt istoric real, dar el, aşa cum am arătat, a căpătat şi o valoare de simbol. Şarpele era ridicat pe un stâlp foarte înalt care avea o bârnă orizontală, aproape de vârf, în aşa fel încât şarpele să fie încolăcit şi să-şi întoarcă capul către cei care vroiau să-l vadă. Simbolul acesta este citat de Mântuitorul Hristos într-o convorbire pe care a avut-o cu ucenicii şi pe care ne-o istoriseşte Sfântul Evanghelist Ioan. Spune Domnul: „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa Se va înălţa Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Dacă vom citi Noul Testament cu atenţie, vom observa că Mântuitorul foloseşte de mai multe ori cuvântul „a înălţa” şi „înălţare”, referindu-Se la El, dar nu la evenimentul Înălţării la cer, aşa cum îl avem noi consemnat în calendar „Înălţarea Domnului”, ci e vorba de înălţarea Sa pe Cruce, iar aici simbolul este foarte evident: aşa cum Moise a înălţat şarpele pe Cruce pentru ca oamenii să nu piară ci să aibă viaţă, tot aşa şi Fiul Omului se va înălţa pe Cruce pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Dacă prin privirea la şarpele de aramă omul îşi asigura viaţa pe acest pământ, privirea către Iisus Hristos, merge mai departe, îl vindecă pe om de păcate şi îi asigură viaţa veşnică.
Dragii mei, noi trebuie să vedem în şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie şi un simbol premergător al principiului antidotului, care se foloseşte în ştiinţa medicală. Orice vaccin nu este altceva decât microbul bolii respective, supus anumitor tratamente, devenit temporar inofensiv, şi astfel inoculat în corp pregăteşte corpul să întâmpine boala, care ar urma să vină asupra omului. Din veninul de şarpe se pregăteşte antidotul folosit împotriva muşcăturilor de şarpe, aşa încât, simplificat, principiul antidotului ar fi următorul: de şarpe ai fost muşcat, la şarpele de aramă să te uiţi pentru ca să fi vindecat. Dincoace, în ştiinţă: de şarpe ai fost muşcat, veninul aceluiaşi şarpe te va vindeca, după ce va trece bineînţeles prin filtrele laboratoarelor.
Dragii mei, principiul antidotului se aplică şi la Jertfa Mântuitorului Hristos pe Cruce. Ce este păcatul săvârşit de om decât un efect al şarpelui celui de demult – diavolul – sub chipul căruia satana i-a ispitit pe strămoşii noştri Adam şi Eva, în grădina Raiului. Adevărul acesta ni-l descoperă clar Apocalipsa, în care se vorbeşte de diavolul, „şarpele cel de demult, care se numeşte satana”. Aşadar, şarpele prin viclenia lui este de cele mai multe ori un simbol al păcatului, care de cele mai multe ori capătă forme frumoase, atrăgătoare, înşelătoare, până când pune stăpânire pe om prin cultivarea lui. Ei bine, dacă ai fost muşcat de şarpele păcatului îndreaptă-ţi ochii către Crucea pe care S-a înălţat de bună voie Domnul nostru Iisus Hristos, şi dacă tu cu credinţă îţi vei înălţa ochii spre această Cruce, păcatul tău, muşcătura veninoasă a şarpelui, se va vindeca.
Cunoaştem foarte bine evenimentul Răstignirii Domnului, cunoaştem Jertfa Sa de pe Cruce, dar e bine să reţinem că această înălţare pe Cruce nu a fost un scop, ci un mijloc. Scopul imediat a fost Învierea, pentru că pe Cruce Domnul a murit, de pe Cruce a fost pogorât şi în mormânt a fost îngropat, dar din acelaşi mormânt a înviat pentru ca apoi să Se înalţe cu adevărat la Cer. Aşadar nu Crucificarea, nu Răstignirea, ci Învierea a fost scopul, iar această Înviere a avut loc de dragul nostru, al oamenilor! „Pentru noi – cum spunem în Crez – şi pentru a noastră mântuire” S-a coborât Domnul Hristos din cer ca Fiu al lui Dumnezeu şi S-a făcut om; de dragul nostru a suferit şi foame şi sete şi toate slăbiciunile omeneşti înafară de păcat, de dragul nostru a propovăduit Evanghelia, de dragul nostru a acceptat să fie arestat, scuipat, batjocorit, încununat cu spini, răstignit pe Cruce şi omorât de oameni, de dragul nostru... De aceea e bine să reţineţi acest adevăr: că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică atât de mult i-a iubit pe oamenii pe care i-a creat, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, L-a dat prin Jertfă, pentru ca prin Jertfă să-i mântuiască pe oameni.
În sfârşit dragii mei, noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce întrucât este putere prin ea însăşi. Aşa cum o icoană, prin Sfântul sau Sfânta care se află reprezentat pe ea, dacă acel Sfânt sau acea Sfântă voieşte, impregnează materia icoanei cu putere şi acea icoană devine făcătoare de minuni. Ei bine, aşa se întâmplă şi cu semnul crucii şi cu cel care-l poartă înăuntrul lui: crucea devine putere prin ea însăşi. Este suficient să-ţi faci semnul crucii cu credinţă şi cu evlavie puternică, să zici o rugăciune scurtă, şi ea devine putere care te apără şi te întăreşte. Vă voi aminti că cea mai scurtă şi eficientă rugăciune pe care o avem în creştinismul răsăritean este cea a inimii, sau a minţii coborâte în inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Aceasta, împreună cu semnul crucii, izvorăşte o putere extraordinară, liniştitoare şi mântuitoare, o putere care contracarează orice atac venit din partea celui rău. O cântare de la Sfântul Maslu spune referitor la puterea crucii un adevăr esenţial: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării tale şi învierii”. Amin.
luni, 1 februarie 2010
ANUNȚ IMPORTANT
SÂMBĂTĂ, 6 FEBRUARIE, se sărbătoresc “MOȘII DE IARNĂ”.
Acum se face pomenire pentru toţi morţii noştri: părinţi, bunici, fraţi, surori, pentru cei ce s-au mutat din această viaţă.
Deoarece programul din această zi este foarte încărcat, SFÂNTA LITURGHIE VA ÎNCEPE la ORA 8.00, iar SLUJBA PARASTASULUI la ORA 9.30.
VĂ AŞTEPTĂM PE TOȚI CEI CARE NU I-AȚI UITAT PE MORȚII VOȘTRI.
PR. MARCEL AGRIȘAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
