Sfantul Nicolae Velimirovici despre biciul intreit al necunoasterii, al grijii si al deznadejdii

Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.

Ştiţi, oare, cine sânt cei mai mari neştiutori? Sânt oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi: Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. /Mat. 22:29/ Iar saducheii erau Evrei atotştiutori, dar fără credinţă în Dumnezeu şi înviere. Le ştiau pe toate, numai de Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu nu ştiau. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este ca o sare ce sărează toată cunoaşterea, îi dă gust şi o fereşte de reaua întrebuinţare. Saducheii vremurilor noastre sânt Europenii iudaizaţi, botezaţi cândva în numele Domnului Iisus Hristos, dar care şi-au dispreţuit botezul şi s’au ruşinat de numele lui Iisus. De aceea, toată cunoaşterea lor e mai rea decât neştiinţa ţăranului, căci e lipsită de gust şi întrebuinţată spre rău. În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoştinţele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măririi omului. Iar ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu, /Lc. 16:15/ a spus însuşi Domnul Dumnezeu.

Al doilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre sânt grijile.
Griji, griji şi numai griji. Priviţi la oameni, şi de-ndată vă va fi limpede de unde vin atâtea griji. Oamenii cu credinţă au griji mici, însă cei fără credinţă au griji mari; căci oamenii care simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor au nădejde în Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi trec toate greutăţile şi grijile lor Celui Atotputenic. Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni, /Ps. 54:25/ spune psallmistul.

Dar Domnul Mântuitorul nostru a vrut să-i slobozească pe cei ce urmează Lui mai ales de grijile de prisos. De aceea i-a şi învăţat:

Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru ce veţi îmbrăca. (…) Priviţi la pasările cerului, că nici samănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc hrăneşte pre dânsele. (…) Socotiţi crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici torc; (…) că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate; ci căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. /Mat. 6:25-33/

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sânt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei.

Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sânt roşi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie.

Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte.

Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sânt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m’au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s’a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu? Dar grijile lui Dumnezeu nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile uriaşului nu sânt pentru pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.

Al treilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre este deznădejdea.

Omenirea fără bucurie este omenirea albă de astăzi, care a lepădat prietenia cu Hristos şi a găsit alţi prieteni. Deznădejde la cei mai învăţaţi şi cei mai bogaţi. Deznădejde la femei, deznădejde chiar şi la copii. Iar pecetea deznădejdii este sinuciderea. De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-l mai iubeşte pe Dumnezeu. De aici. Întreaga lume nu poate umple mintea omenească; numai Dumnezeu poate aceasta. Fără Dumnezeu, mintea e întotdeauna goală, iar toată cunoaşterea care intră în ea cade în gol, ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea întregii lumi nu poate umple inima omului, căci inima simte nestatornicia iubirii lumeşti, care e când în creştere, când în descreştere, când seacă.

Fraţii mei, şi mintea şi inima noastră sânt afierosite lui Dumnezeu, şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire, cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase.

Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, numai necunoaştere.

Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă.

Fără Dumnezeu, totul e deznădejde, numai deznădejde.

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Cel ce este mai mic întru voi toţi, acela va fi mare. /Lc. 9:48/

Cel mai mic în cunoaşterea celor lumeşti e cel mai mic şi în mândrie; cel mai mic în grijile de prisos este mare întru bucuria vieţii; cel mai mic în deznădejde este mare în toate cele plăcute lui Dumnezeu. Cu adevărat, mare este acesta înaintea lui Dumnezeu. Aşa era şi poporul Sârb în urmă cu trei sau patru generaţii. Poporul Sârb avea atunci cea mai de seamă cunoaştere, cunoaşterea cunoaşterilor, sarea tuturor cunoaşterilor, adică cunoaşterea lui Hristos, Mântuitorul cel arătat.

Din această pricină, Sârbii nu au pătimit din pricina necunoaşterii de care pătimeşte Europa industrializată şi artificială. Nu a pătimit nici de multe griji, căci a avut nădejde în Domnul Dumnezeu cel Viu şi în Sfinţii lui Dumnezeu. Nu a pătimit de deznădejde, căci a ştiut să cârmuiască corabia lui Dumnezeu şi să călătorească, după voia Domului, de la o lume a lui Dumnezeu la altă lume a lui Dumnezeu.

Mult ne-am poticnit. Mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri. Dar în noi încă este o putere uriaşă de a ne ridica, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne sculăm astăzi, să ne ridicăm, să ne curăţim şi să ne bucurăm, căci Dumnezeu ne priveşte şi ne călăuzeşte. Amin”.

Sfinţii canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Română

Sfinţii naţionali sunt sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale. Existenţa acestora demonstrează şi specificitatea etnică a unei Biserici Ortodoxe locale, care a fost prezentă în organizarea Bisericilor Ortodoxe de la început şi până în zilele noastre.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât 'ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie 'Duminica Sfinţilor Români', care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor.' (Act sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor sfinţi români, 20 iunie, 1992).

S-a hotărât atunci ca, în această duminică, să fie amintiţi şi cinstiţi cu evlavie: sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, care s-au săvârşit muceniceşte şi au mărturisit şi au apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră; sfinţii cuvioşi şi cuvioase care s-au săvârşit trăind deplin viaţa călugărească şi care, prin pilda vieţii lor şi prin rugăciune, au hrănit duhovniceşte pe toţi drept-credincioşii; sfinţii martiri din orice treaptă harică sau stare obştească şi toţi aceia care prin pătimirile şi sângele lor martiric au primit cununa sfinţeniei; sfinţii români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum şi cei care au căzut în luptă cu aceştia sau în amară robie pentru credinţă, Biserică şi neam; sfinţii care s-au săvârşit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinţei, a Bisericii Ortodoxe şi a bine-credincioşilor ei fii şi toţi ceilalţi sfinţi creştini ortodocşi români din toate timpurile şi de pretutindeni, ştiuţi şi neştiuţi, care au sporit în dragostea pentru Hristos, fapte bune, rugăciune şi virtuţi creştine, pe care Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieţii.

Recunoaşterea sfinţeniei vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni

Istoria cultului sfinţilor ne arată că au existat şi că există sfinţi locali, în sensul cel mai restrâns, adică sfinţi veneraţi într-o cetate sau numai într-o mănăstire, apoi sfinţi locali, în sensul mai larg al cuvântului, adică sfinţi veneraţi într-o regiune sau într-o provincie, apoi sfinţi naţionali, veneraţi într-o Biserică naţională autocefală, sfinţi generali, veneraţi într-o Biserică autocefală sau în întreaga Ortodoxie, şi sfinţi universali, veneraţi atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică. Sfinţii naţionali sunt sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale. Existenţa acestora demonstrează şi specificitatea etnică a unei Biserici ortodoxe locale, care a fost prezentă în organizarea Bisericilor ortodoxe de la început şi până în zilele noastre. Creştinismul s-a născut şi există în condiţii date şi el nu poate exista în condiţii de normalitate decât respectând datele esenţiale ale vieţii.

Sfinţii români, canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române începând cu anul 1950, şi prăznuiţi în calendarul nostru creştin ortodox, au fost mai întâi cinstiţi de poporul român credincios, actul canonizării confirmând şi proclamând recunoaşterea sfinţeniei care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni. La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, cu data de prăznuire la 11 aprilie; a Sfinţilor Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, mitropoliţii Transilvaniei, cu data de prăznuire la 24 aprilie; a Sfinţilor Cuvioşi Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea, cu data de prăznuire la 21 octombrie, şi a Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, cu data de prăznuire la 15 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 21 octombrie 1955, în catedrala din Alba Iulia, respectiv la 7 octombrie 1956, pentru Sf. Iosif cel Nou, la Catedrala mitropolitană din Timişoara.

La data de 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea următorilor sfinţi români: Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea, cu data de prăznuire la 29 februarie; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, cu data de prăznuire la 24 aprilie; Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, cu data de prăznuire la 30 iunie; Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, cu data de prăznuire la 1 iulie; Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu data de prăznuire la 2 iulie; Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul, cu data de prăznuire la 5 august; Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, cu data de prăznuire la 7 august; Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache, cu data de prăznuire la 16 august; Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, cu data de prăznuire la 13 septembrie; Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, cu data de prăznuire la 27 septembrie; Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu data de prăznuire la 21 octombrie; Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea, cu data de prăznuire la 23 noiembrie, şi Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, cu data de prăznuire la 18 decembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 21 iunie 1992.

În acelaşi an, s-a hotărât introducerea în calendarul Bisericii noastre şi a Sfântului Cuvios Antipa de la Calopodeşti, cu data de prăznuire la 10 ianuarie.

În anul 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a însuşit canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, făcută de Biserica Ortodoxă Ucraineană, în decembrie 1996, şi a hotărât ca ziua de pomenire a acestuia, în calendarul ortodox român, să fie data de 22 decembrie, ziua trecerii sale la Domnul. La 13 octombrie 2002, cu prilejul împlinirii a 360 de ani de la organizarea sinodului de la Iaşi (1642-2002), a fost proclamată solemn şi canonizarea acestuia, la catedrala mitropolitană din Iaşi. La 5 martie 2003, Sf. Sinod a hotărât canonizarea Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, cu data de prăznuire la 25 aprilie, şi a Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, cu data de prăznuire la 22 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 5 octombrie 2003, la Mănăstirea Brazi.

La 5 iulie 2005, a fost întocmit tomosul sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Onufrie de la Vorona, cu data de prăznuire la 9 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 9 sept. 2005, la Mănăstirea Vorona. La 5 iulie 2005, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, cu data de prăznuire la 13 decembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 14 octombrie 2005, la Catedrala mitropolitană din Iaşi.

Sfinţii români, însufleţirea cugetului şi simţirii româneşti de duhul lui Hristos

La 20-21 octombrie 2005, a fost întocmit tomosul sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica, cu data de prăznuire la 3 decembrie, şi a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 3 decembrie 2005, la Mănăstirea Cernica, respectiv la 21 mai 2006, la Catedrala patriarhală din Bucureşti.

La 14-15 noiembrie 2006, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului, cu data de prăznuire la 14 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 14 aprilie 2007, în localitatea bistriţeană Gledin.

La 12 februarie 2007, Sfântul Sinod a hotărât trecerea în calendarul sfinţilor români a mitropolitului Varlaam al Moldovei, cu data de prăznuire la 30 august. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 29 august 2007, la Mănăstirea Secu.

La 22-24 octombrie 2007, au fost canonizaţi Sfinţii Martiri şi Mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu, cu data de prăznuire la 12 noiembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 11 mai 2008, la Mănăstirea Salva. La 5-7 martie 2008, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia, cu data de prăznuire la 21 iulie; a Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec, cu data de prăznuire la 16 august; a Sfântului Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu, cu data de prăznuire la 30 august; a Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, cu data de prăznuire la 7 septembrie; a Sfântului Cuvios Chiriac de la Tazlău, cu data de prăznuire la 9 septembrie, şi a Sfinţilor Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani, cu data de prăznuire la 1 octombrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 5 iunie 2008, la Mănăstirea Neamţ.

La 8 iulie 2008, au fost canonizaţi Sfântul Ierarh Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti, cu data de prăznuire la 28 octombrie; Sfântul Voievod Neagoe Basarab, cu data de prăznuire la 26 septembrie, şi Sfântul Dionisie Exiguul, cu data de prăznuire la 1 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala patriarhală din Bucureşti.

Alături de aceşti sfinţi români canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, există trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române şi alţi sfinţi daco-romani, din secolele III - V, şi de neam străin, care au trăit în Ţările Române, sau ale căror moaşte se găsesc la noi în ţară.
Nominalizarea tuturor acestor sfinţi români conturează şi articulează şi mai bine identitatea locală ortodoxă, cu specificul ei naţional. Se poate vorbi despre un mod de manifestare spirituală care nu rezultă dintr-o viziune particulară în ce priveşte adevărul de credinţă sau dintr-o interpretare diferită a tezaurului liturgic şi canonic, ci 'reprezintă doar forma specifică de diversificare harismatică, după felul în care cugetul şi simţirea noastră s-au însufleţit de duhul lui Hristos, potrivit particularităţilor noastre de origine şi grai, de vocaţie şi destin'. (Articol publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din data de 6 iunie 2010)

Zilele Artei Bizantine - editia a-VI-a 10-15 iunie Cluj 2010

Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului- Pentru ce am parasit papismul

(Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15)


Va recomand cartea lui, Convertirea mea la Ortodoxie- marturia unui calugar franciscan.

"Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

- Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

- În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Athos
[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

preluat de - aici

DUMINICA SFINTILOR ROMANI

“Dupa cuvântul moarte trebuie pus virgulă, nu punct”. (Fericitul Marturisitor Traian Trifan)

AVEM… VINA IUBIRII DE ORTODOXIE

Prăznuirea Sfinţilor Mărturisitori ardeleni

MARTIRIUL SFINŢILOR NĂSĂUDENI, PENTRU NEAM ŞI SFÂNTA LEGE

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia - Sfânta Dogmei Ortodoxe

http://www.ziarullumina.ro/articole;1271;1;39733;0;Sfintii-romani-contureaza-identitatea-locala-ortodoxa-cu-specificul-ei-national.html

http://www.crestinortodox.ro/duminica-sfintilor-romani/duminica-sfintilor-romani-96037.html

http://www.ziarullumina.ro/articole;1271;1;39729;0;Am-fost-rastigniti-in-sfintii-nostri-dar-am-inviat-prin-rugaciunile-lor.html

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/06/05/duminica-sfintilor-romani-file-de-sfintenie-romaneasca-nerecunoscuta-ii-dumitru-uta-marin-naidim-traian-trifan/

Ortodoxie şi Catolicism

Bucureşti
Februarie, 1992

Î.P.S. Mitropolit HRISOSTOMOS Zafiris, de Peristerion, Grecia:

Ortodoxie şi Catolicism

“Biserica Romano-Catolică, aşa cum rezultă din evenimentele recente, prin dialogul teologic nu a urmărit refacerea unităţii dintre cele două Biserici, ci, mai curând, slăbirea frontului unitar al Bisericii Ortodoxe ce se opunea celui catolic. Aceasta a reuşit-o, pe de-o parte, prin relativizarea diferenţelor teologice care există şi, pe de altă parte, prin întărirea unui front exterior pe care l-a dezvoltat în ţările ortodoxe. Cu actualul papă, mişcarea ecumenică nu poate progresa, deoarece politica Vaticanului este o politică ascunsă şi duplicitară. Vaticanul ceva spune, altceva gândeşte şi altceva făptuieşte”.

Î. P. S. Mitropolit Hrisostomos Zafiris s-a născut în anul 1935 în Grecia. A studiat teologia la Facultatea de teologie din Atena, apoi a făcut studii postuniversitare în Franţa şi Germania. Este doctor în teologie al Facultăţilor de teologie din Strasbourg şi Atena. A funcţionat ca profesor la Facultatea de teologie ortodoxă „Holy Cross” din Boston. Este autor al câtorva voluminoase lucrări în domeniul cercetării biblice. A fost hirotonit preot în 1970 şi arhiereu în 1976, fiind ales mitropolit de Peristerion (Atena) în 1978. A reprezentat Biserica Greciei la numeroase întruniri interortodoxe şi intercreştine. A fost membru în comisia ortodoxă pentru dialogul teologic cu romano-catolicii şi cu luteranii. Citeşte şi: http://acvila30.wordpress.com/2010/05/20/dialog-pe-„ochi-frumosi”-eliminarea-din-dialogul-cu-catolicii-a-ortodocsilor-care-au-contribuit-la-condamnarea-uniatiei/


Pr. Coman: Înalt Prea Sfinţia Voastră, ne exprimăm bucuria de a vă reîntâlni în ţara şi în biserica
noastră. Pentru început, am dori câteva cuvinte în legătură cu obiectivul vizitei dumneavoastră.

Î.P.S. Hrisostomos: Aşa cum ştiţi deja, mă leagă foarte multe amintiri de Biserica dumneavoastră şi de facultăţile de teologie din România. Am foarte mulţi cunoscuţi şi prieteni între ierarhii români şi între profesorii de teologie. Din 1971, an în care mi-au fost încredinţate răspunderi în viaţa bisericească, m-am întâlnit şi am colaborat îndeaproape cu mulţi dintre aceştia. Cu multă emoţie îmi aduc aminte de vrednicul de pomenire Patriarh Justin, împreună cu care am avut cinstea să lucrez în întâlnirile interortodoxe sau intercreştine. Am avut, de altfel, cinstea şi privilegiul de a colabora şi cu actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, P.F. Teoctist, pe care nu numai că îl respect, ci îl respect, ci îl consider ca unul din părinţii mei duhovniceşti, de care mă leagă multe amintiri.
Scopul vizitei noastre în România este următorul: Prea Fericitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Grecia şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei au luat cunoştinţă de toate problemele cu care se confruntă întreaga Ortodoxie, dar, cu deosebire, în tările care au ieşit de sub regimul comunist şi mai concret în Balcani. Pentru a se întări solidaritatea şi asistenţa noastră în problemele pe care le întâmpină Bisericile Ortodoxe surori, s-a hotărât să se trimită o delegaţie formată din Î.P.S. mitropolit Nikodimos din Patra, subsemnatul şi P. C. Pr. Stefanos Avramidis, secretarul Comisiei sinodale pentru relaţiile intercreştine şi interortodoxe. Obiectivul principal este acela de a reafirma Pa Fericitului şi întregii ierarhii, dar şi obştii Bisericii Române că suntem alături şi că suntem întotdeauna gata să luăm parte la lupta cea mare pe care o are de dat Biserica Română pentru a păstra etosul ortodox, credinţa ortodoxă, o luptă pe care, pentru niciun motiv, nu trebuie să o pierdem pentru că pierderea acestei lupte este o pierdere a întregii Ortodoxii. Cetatea de apărare pe care o constituiţi astăzi în această luptă toţi: Patriarhul, ierarhii, clerul şi credincioşii trebuie cu orice chip să rămân în mâinile ortododocşilor pentru că, dacă o să cadă, va trage după sine în cădere şi alte cetăţi de apărare ortodoxe. Lupta pe care o dă ierarhia şi binecredinciosul popor român este o luptă pe care o dăm toţi, împreună, Biserca Ortodoxă, cu deosebire noi, Biserica Grecii, care am avut privilegiul de a rămâne liberi, în timp ce alte Biserici Ortodoxe au căzut victime regimurilor ateiste.

Pr. Coman: După câte am înţeles, aţi mai vizitat şi urmează până la întoarcerea la Atena să vizitaţi şi alte Biserici Ortodoxe.

Î.P.S. Hrisostomos: Delegaţia noastră a început acest şir de vizite cu Patriarhia Moscovei. Vom vizita în continuare Patriarhia sârbă de la Belgrad şi după aceea Patriarhia bulgară. S-a hotărât, mai întâi, vizitarea acestor patru patriarhate. Urmează, după toate probabilităţile să se trimită astfel de delegaţii şi la Bisericile Autonome Ortodoxe ale Poloniei şi Cehoslovaciei. Am făcut acest şir de vizite pentru a sprijini moral Bisericile Ortodoxe surori, să auzim de aproape problemele care preocupă aceste Biserici, să cunoaştem personal, ca să putem lua hotărâri finale în sprijinul moral, material şi spiritual al fraţilor ortodocşi.

Pr. Coman: Mă folosesc de prilejul reîntâlnirii cu dumneavoastră în România şi pentru că sunteţi o personalitate bisericească foarte cunoscută în lumea ortodoxă şi în spaţiul intercreştin, aş vrea să extindem puţin discuţia noastră şi la alte teme. Mai întâi, cred că ar interesa şi pe cititorii „Vestitorului” cum vedeţi dumneavoastră relaţiile bisericeşti, interortodoxe după evenimentele din ultimii ani?

Î.P.S. Hrisostomos: Aşa cum ştiţi, relaţiile interortodoxe s-au dezvoltat într-o măsură foarte bună, în epoca în care pe tronul ecumenic a urcat vrednicul de pomenire, marele Patrarh Atenagoras. Această mare personalitate panortodoxă şi pancreştină a reuşit, pentru prima dată după război, cu multe eforturi, să aducă la un loc Bisericile Ortodoxe şi să creeze un sistem panortodox de funcţionare şi de coordonare a Bisericilor ortodoxe locale. A reuşit să creeze conferinţele panortodoxe, la care am avut cinstea să iau parte şi la care au luat parte Patriarhul Iustin, actualul Patriarh Teoctist, Episcopul Nifon şi alte personalităţi bisericeşti precum şi cunoscuţi profesori de teologie. Eforturile Patriarhului Atenagoras şi a celorlalţi întâistătători ai Bisericii Ortodoxe au fost continuate de urmaşul acestuia, Patriarhul Dimitrios. Prin intermediul acestor conferinţe panortodoxe s-au reuşit multe lucruri, între care două foarte importante: întâi, toţi ortodocşii să avem o singură voce, vocea ortodoxă şi, al doilea, să facem ca această voce să treacă în diferite organizaţii internaţionale bisericeşti sau sociale, mai ales în lumea protestantă. Graţie acestor conferinţe panortodoxe prezenţa şi mărturia Bisericii Ortodoxe şi a teologiei ortodoxe au devenit mult mai puternice şi mult mai simţite, în aşa fel încât să sensibilizăm atât lumea potestantă, cât şi pe cea romano-catolică, acolo unde există, desigur, personalităţi libere care nu urmează orbeşte poziţia oficială a Vaticanului.

Pr. Coman: Consideraţi că schimbările din Europa de Est vor influenţa, şi în ce direcţie, relaţiile interortodoxe?

Î.P.S. Hrisostomos: Nu cred că vor influenţa negativ în ceea ce priveşte strângerea relaţiilor între Bisericile Ortodoxe Autocefale şi Autonome locale, ci, dimpotrivă, vor favoriza unitatea Bisericii Ortodoxe. Libertatea pe care au dobândit-o ţările fost socialiste creează însă anumite probleme religioase spirituale şi sociale care, cer în mod necesar colaborarea şi conlucrarea tuturor Bisericilor Ortodoxe. Aceste probleme ne vor obliga să stăm la masa dialogului şi să găsim rezolvarea lor în comun, aşa cum s-a întâmplat adeseori în întâlnirile panortodoxe în problemele păcii, dreptăţii sociale etc. Neliniştitoare pentru unitatea Bisericii Ortodoxe sunt forţele centrifuge ce se observă în anumite Biserici, care s-au eliberat în timpul din urmă şi unde anumite elemente, determinate mai curând de raiuni naţionaliste, încearcă să creeze probleme interne în Biserica Ortodoxă. Aceste probleme pot slăbi puterea Ortodoxiei şi, într-o ultimă analiză, ne pot conduce la concluzii pe care nu le putem prevedea de astăzi. Este neliniştitor modul în care unele popoare care se eliberează acum cer fărâmiţarea unei Biserici Ortodoxe în mai multe Biserici locale. Dacă se va întâmpla acest lucru, atunci Biserica Ortodoxă se va fărâmiţa şi va ajunge acolo unde am ajuns nu prin dominarea unor criterii pur bisericeşti, ci prin aplicarea unor criterii etnice sau naţionale, al cărui rezultat a fost împărţirea Ortodoxiei şi crearea Bisericilor naţionale, fapt care a avut urmări şi pozitive, dar şi multe negative.

Pr. Coman: V-ar deranja dacă v-aş ruga să exemplificaţi cele spuse mai sus?

Î.P.S. Hrisostomos: Vă amintesc, spre exmplu, tendinţa care există astăzi în sânul Bisericii ruse, unde, o dată cu înfiinţarea statului independent al Ucrainei, se fac eforturi pentru a se crea o Biserică autonomă sau autocefală. Dacă se vor concretiza, se va sparge frontul ortodox comun existent, care se opune atât misionarilor protestanţi, cât şi Bisericii Romano-Catolice şi uniaţiei. Dacă se va crea o nouă Biserică autocefală sau autonomă, aceasta va avea drept rezultat slăbirea Patriarhiei Moscovei, şi lupta pe care aceasta o dă astăzi, va fi o luptă care nu se dă de întregul popor rus binecredincios, ci numai de o parte a acestuia. Duşmanii Bisericii Ortodoxe aşteaptă momentul potrivit pentru a ne separa unii de alţii şi, în final, pentru a ne dizolva.

Pr. Coman: Cum apreciaţi relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică?

Î.P.S. Hrisostomos: Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică nu sunt deloc bune astăzi. Credeam că, prin intermediul dialogului teologic pe care îl desfăşoară de mai mulţi ani comisia mixtă de teologie ortodoxă şi romano-catolică, cele două Biserici se vor apropia mai mult una de cealaltă şi nu se va contribui la crearea unei noi rupturi. Se pare, însă, că dialogul teologic nu a dat roadele aşteptate, cel puţin în ceea ce ne priveşte. Şi accentuez aceasta, deoarece poate pentru Biserica Romano- Catolică, aşa cum rezultă din evenimentele recente, prin dialogul teologic nu a urmărit refacerea unităţii dintre cele două Biserici, ci, mai curând, slăbirea frontului unitar al Bisericii Ortodoxe ce se opunea celui catolic. Aceasta a reuşit-o, pe de o parte, prin relativizarea diferenţlor teologice care există şi, pe de altă parte, prin întărirea unui front exterior pe care l-a dezvoltat în tările ortodoxe.
Ceea ce se întâmplă astăzi în România, cât şi în Rusia, Cehoslovacia, Iugoslavia nu trebuie socotite evenimente sau fenomene ce au apărut aşa din senin, ci trebuie considerat ca rezultate ale unei politici îndelungate pe care, cu multă exactitate, a urmat-o Vaticanul fără ca, vreodată, să dea semne exterioare care să dovedească existenţa acestei politici externe bisericeşti secrete.această politică bisericească externă secretă a Vaticanului se pare că şi-a dat roadele sale, deoarece, înainte de a cădea regimul comunist în ţările balcanice şi în Rusia, Biserica Romano-Catolică, aşa cum aflăm astăzi, pregătise lupta pe care o avea de dat în aceste spaţii ortodoxe, pregătiseră oamenii pe care urma să îi introducă în ţările ortodoxe pentru a duce lupta împotriva Ortodoxiei. Aflăm astăzi că, cu mulţi ani înainte, au fost pregătiţi iezuiţi pentru trimiterea lor în Rusia. Este o tactică veche pe card Vaticanul a urmat-o şi în Evul Mediu, fără să dea roade prea multe, pentru că, atunci, Biserica Ortodoxă era unită şi credincioşii săi îşi păstrau cu străşnicie credinţa. Cu actualul papă, mişcarea ecumenică nu poate progresa, deoarece politica Vaticanului este o politică ascunsă şi duplicitară. Vaticanul ceva spune, altceva gândeşte şi altceva făptuieşte. Noi, ortodocşii, care am fost victime ale acestei politici a Vaticanului, începem să ne dăm seama de această politică şi să reacţionăm uneori mai blând, alteori mai ferm, aşa cum a reacţionat şi Prea Fericitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Atenei, care a cerut întreruperea relaţiilor între Vatican şi statul grec.

Pr. Coman: S-ar putea spune multe lucruri… Într-o epocă de mari confuzii va putea cineva – mai ales dacă priveşte lucrurile din exterior – să se întrebe ce avem de împărţit noi, creştinii, unii cu alţii? Ce apără unii, ce atacă alţii? De ce această luptă? Este o luptă pentru putere, pentru influenţă sau este cu totul altceva?

Î.P.S. Hrisostomos: Cred că există o mare criză prin care trece lumea întreagă şi, o dată cu ea, lumea creştină. Deoarece nu există spiritualitatea care ar fi trebuit să existe, se încearcă a se da o soluţie pentru ieşirea din criză, nu prin accentuarea spiritualităţii, ci prin exercitarea unei puteri politice, care va permite celui care o va exercita să se impună în faţa creştinilor, Bisericilor şi popoarelor. Astăzi, problema dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică nu este o problemă de spiritualitate, cât este o problemă de putere, de stăpânire. Vaticanul se ocupă foarte mult cu această putere lumească şi încearcă, cu orice preţ, să o exercite şi asupra credincioşilor Bisericii Ortodoxe. Vaticanul a încetat să fie un centru pur spiritual şi religios şi a devenit un centru diplomatic, unde se iau hotărâri politice care se întrpătrund cu cele bisericeşti. Vaticanul face presiuni asupra unor diplomaţi ai ţărilor ortodoxe, pentru ca acestea să accepte propunerile sale şi, în cele din urmă, să poată îngenuchea Biserica Ortodoxă.

Pr. Coman: Există pericolul ca Biserica Ortodoxă să cadă în capcană şi să reacţioneze cu aceleaşi mijloace ca şi catolicii?

Î.P.S. Hrisostomos: Niciodată Biserica Ortodoxă nu a folosit puterea lumească. Aceasta este dintotdeauna ceva necunoscut şi nepermis în Biserica Ortodoxă, care ignoră puterea lumii şi măreţia pe care aceasta o oferă. Sipravieţuirea Sa se sprijină exclusiv pe viaţa spirituală. Arma noastră este, prin urmare, întărirea vieţii spirituale a credincioşilor noştri. În măsura în care credincioşii noştri devin oamenii duhovniceşti, atunci ei nu mai pot cădea victime prozelitismului venit din partea Bisericii Catolice sau a neoprotestanţilor. Lupta noastră se dă în Biserică, în locaşul de închinăciune şi în viaţa noastră de parohie. Suntem obligaţi, acum mai mult ca oricând, să întărim viaţa noastră de parohie. Dacă credincioşii noştri dobândesc o conştiinţă a enoriei, a familiei de credincioşi care formează o enorie, a lucrării sociale, filantropice şi misionare pe care trebuie să o realizeze enoria, atunci ei se pun la adăpost de orice pericol din afară.

Pr. Coman: Întrucât aţi funcţionat şi ca profesor universitar, sunteţi cunoscut teolog, autor al unor importante lucrări de teologie biblică, aş vrea să vă întreb care este şi care poate fi
contribuţia teologică, a şcolilor de teologie la lupta pe care o are astăzi de dat Biserica Ortodoxă.

Î.P.S. Hrisostomos: Sunt dator să mărturisesc că, înainte de cel de-al doilea război mondial, cele mai multe cărţi care au circulat în diferite ţări şi facultăţi ortodoxe erau, mai mult sau mai puţin, influenţate de teologia occidentală, protestantă sau catolică. După cel de-al doilea război mondial, când se observă o renaştere a teologiei ortodoxe, apar teologi de renume, fie în ţările de sub regimurile comuniste, fie în ţările libere. Renaşterea teologiei ortodoxe constă în faptul că aceasta începe să se debaraseze puţin câte puţin de influenţa teologiei occidentale şi să revină la forma ei iniţială, adică la vechea teologie patristică. Mă explic: elementul predominant care caracterizează scrierile teologice după al doilea război mondial nu mai este teologie şi eclesiologia scolastică, ci gândirea patristică, eclesiologia patristică, care a dat un nou suflu teologie ortodoxe. Şi lucrul cel mai important este acle că a ajutat teologia să se apropie şi să revină la altar, la jertfelnic, ceea ce nu există în Occident. Această întâlnire a teologiei cu Sfântul Altar este nota caracteristică a teologie ortodoxe. Teolog este acela care îşi oferă serviciile sale în Biserică, teolog este acela care trăieşte viaţa Bisericii şi o exprimă în lucrările sale, cel care predă teologia nu ca ştiinţă pur raţională, scolastică, mentală, ci cel care predă teologia ca experienţă personală, ca fapt de viaţă personal.

Pr. Coman: O ultimă întrebare, la care aş dori un răspuns scurt, cu o scurtă explicaţie dacă va fi nevoie: Care consideraţi dumneavoastră, acum, a fi cel mai mare pericol pentru Ortodoxie: prozelitismul romano-catolic, campania de evanghelizare a sectelor sau valul de civilizaţii occidentale secularizate?


Î.P.S. Hrisostomos: Cel mai mare pericol pentru Ortodoxie, după mine, este eventualitatea spargerii frontului unic al acesteia, eventualitatea sfâşierii unităţii sale. Dacă, prin intermediul confruntărilor şi întâlnirilor panortodoxe se vor salva, mai mult, se vor întări unitatea şi etosul ortodox al Bisericilor Autocefale şi Autonome, nu cred că Biserica Ortodoxă va fi în pericol.
Toate aceste pericole cu care este confruntată Biserica Ortodoxă, fie că este vorba de atacul pe toate fronturile al Bisericii Romano-Catolice, fie propaganda diferitelor secte neoprotestante, fie periclolul secularizării spiritualităţii ortodoxe sub presiunea lumii contemporane tehnocrate, pot fi depăşite de către Biserica noastră, dacă aceasta îşi păstrează şi îşi întăreşte unitatea. În acest fel, Biserica Ortodoxă poate ieşi biruitoare din diferitele lupte pe care le dă astăzi pe mai multe fronturi.
Avem o moştenire inestimabilă, care se cheamă: tradiţia patristică ortodoxă. Toţi, clerici şi laici împreună, suntem chemaţi să ne confruntăm viaţa, ca persoane, dar şi ca societate, cu această tradiţie ortodoxă, aşa încât, cu exemplul nostru de viaţă şi cu teologia noastră, cu viaţa spirituală a Bisericii să dăm mărturia noastră în lumea de astăzi, într-o lume, care aşa cum am mai spus, traversează o criză spirituală, pentru prima dată de asemenea proporţii.

Pr. Coman: Vă mulţumesc foarte mult. M-am bucurat să vă reîntâlnesc în România.

Î.P.S. Hrisostomos: Şi eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat încă o dată ocazia să vizitez ţara dumneavoastră binecuvântată.

(Publicat în Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 66, Februarie, 1992.)

Hramul Parohiei noastre

Sfântul Efrem cel Nou – grabnicul ajutător şi marele făcător de minuni

sursa : aici

Acatistul Sfântului Efrem Cel Nou (prăznuit în 3 ian. ziua aflării moaştelor şi ziua de 5 mai ziua săvârşirii)

Multi dintre noi ne clatinam in credinta sau, mai adesea, in nadejde de-a lungul vietii, trecand prin grele ispite si incercari. Pe acest drum greu al crucii de fiecare zi, se intampla sa avem si noi nevoie, asemenea “Geamanului” nostru, Apostolul Toma, de noi incredintari si de noi marturii vii ca Dumnezeu este viu si lucrator, marturii care sa ne irige sufletul uscat si tulburat, care sa ne improspateze cu un suflu nou credinta slabita. Bucuria intalnirii – fie si mijlocita de o carte sau de un text – cu un sfant prin care Dumnezeu a lucrat imbelsugat facerile sale de bine este una ce nu se confunda, pentru omul cu adevarat credincios, cu nevoia primitiva de magic, de senzational, de “semne si minuni”, ci este o cale a inimii insetate de a-L avea o data in plus mai aproape pe Hristos cel iubit, de a pune degetul pe urmele ranilor Sale si de a-I simti prezenta, spre innoirea si schimbarea vietii.

Un astfel de prilej ne este oferit si astazi de praznicul unui Sfant grec care a devenit mai cunoscut (si la noi) abia in ultimii ani, cu toate ca a trait acum aproape sase veacuri: Sfantul Mucenic Efrem cel Nou. Acum doi ani, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa traduceau din limba franceza si tipareau un volum cu totul deosebit, bogat ilustrat, care avea sa se epuizeze destul de repede, cu titlul: “Viata, aratarile, minunile, acatistul si paraclisul Sfantului Efrem cel Nou, grabnicul ajutator si marele facator de minuni“. In asteptarea si in speranta unei re-editari si pentru cuvenita pomenire a Sfantului, a carui zi de sarbatorire este 5 mai, am selectat doar cateva pagini din cartea amintita, cuprinzand rezumatul vietii Sfantului, minunea descoperirii moastelor sale intregi si alte cateva dintre minunile sale, relatate de catre maica Macaria Desipri – cea care a avut marea binecuvantare de a-l afla si a-l si vedea pe Sfant (la 3 ianuarie 1950) si care a scris apoi prima carte despre el, in 1981 – si de catre alti martori si “beneficiari” ai minunilor sale. Sfintele moaste ale Sfantului Mucenic Efrem se gasesc la manastirea Buneivestiri din Néa-Makri (Attica, Grecia) si sunt izvoratoare de buna mireasma si de multe tamaduiri. “Pe unii i-a vindecat de boli incurabile, altora le-a intarit credinta zabavnica, pe altii i-a izbavit din primejdii ori din foc si pe multi deznadajduiti i-a mangaiat, aratandu-le ce chinuri a rabdat el insusi pentru dragostea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos“:

Sfinte Parinte si Mare Mucenice Efrem, roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru tamaduirea sufletelor si a trupurilor noastre!

Viata Sfantului Efrem cel Nou

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Efrem s-a nascut la 14 septembrie 1384. A ramas orfan de tata inca de cand era mic si, cu ajutorul lui Dumnezeu, evlavioasa lui mama s-a ingrijit de cresterea lui si a celorlalti sase frati ai sai. La varsta de 14 ani, Preabunul Dumnezeu i-a calauzit pasii spre manastirea Buneivestiri a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu – care era pe atunci infloritoare – de pe Colina Neprihanitilor din Attica. Acolo, cu mare ravna a luat pe umerii sai nepretuita Cruce a Domnului, primind ca semn al desavarsirii moartea sa cea infricosatoare si slavita intru mucenicie. O dorire sfanta si iubirea de Dumnezeu aprindeau tanara lui inima si el se supunea de bunavoie fericitei ascultari a lui Hristos. Prin vietuirea sa calugareasca a devenit asemenea ingerilor, facandu-se ucenic al marilor Nevoitori si Parinti ai pustiei si urmand vreme de aproape 27 de ani sfintei lor nevointe.

Sfantul Efrem i-a urmat lui Hristos cu o ravna dumnezeiasca, lepadand toata frumusetea cea trecatoare a acestei lumi. S-a facut pilda de vietuire prin minunata lui purtare si prin rabdarea suferintelor indurate pe Colina Neprihanitilor. Cu ajutorul lui Dumnezeu si prin ostenelile sale intru aspra nevointa si-a curatit sufletul si trupul de patimile cele stricatoare de suflet si s-a facut vrednic de a fi locas al Preasfintei Treimi. De asemenea, a fost invrednicit de primirea marelui, tainicului si sfantului dar al preotiei si de chemarea sfanta de a sluji Domnului la Sfantul Altar, precum un inger, cu frica de Dumnezeu si cu mare strapungere de inima.

La 14 septembrie 1425, in ziua Inaltarii Sfintei Cruci, a fost luat in robie si asa a inceput mucenicia lui; aceasta s-a sfarsit la 5 mai 1426, intr-o zi de marti, pe la orele 9 dimineata. Sfantul Mare Mucenic Efrem avea atunci 42 de ani. Rugandu-se si aflandu-se in mijlocul unor cazne atat de ingrozitoare – caci fusese spanzurat intr-un copac ce inca mai exista, cu capul in jos, cu picioarele si capul pironite, iar la sfarsit strapungandu-i-se trupul martirizat si acoperit de rani cu un lemn inrosit -, viteazul atlet al lui Hristos isi dadu sfantul suflet in mainile Stapanului sau, de la Care primi cununa de Mucenic si darul facerii de minuni. Dupa mai bine de 500 de ani, a placut lui Dumnezeu – Prieten al oamenilor – sa dezvaluie prin multime de aratari si alte intamplari minunate tot ceea ce cunoastem astazi.

Acestea toate au fost intarite prin descoperirea, pe 3 ianuarie 1950, a moastelor pline de har ale Sfantului Mucenic, moaste care nu numai ca raspandesc o buna mireasma dumnezeiasca si cereasca, ci sunt, de asemenea, si izvor de tamaduire pentru cei ce li se inchina cu credinta si care cer ajutorul Sfantului, intotdeauna grabnic ajutator.

Intrucat s-a slavit Numele lui Dumnezeu cel Intreit-Sfant prin purtarea sa neprihanita si prin mucenicia lui indurate pentru dragostea lui Hristos, Atotputernicul Dumnezeu l-a proslavit, ca rasplata a faptelor sale. Astfel, pentru cei care ii cer mijlocirea, Sfantul Efrem savarseste, cu darul lui Hristos, dintru care a primit din belsug, minuni uimitoare si mai presus de fire, pentru suflet si trup.

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Efrem este praznuit de doua ori pe an: pe 3 ianuarie, ziua aflarii sfintelor si nepretuitelor sale moaste, si pe 5 mai, ziua savarsirii sale intru mucenicie.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos sa aiba mila de noi si cu indurarile sale sa ne izbaveasca, pentru rugaciunile Sfantului Mare Mucenic Efrem! Fie ca Preamilostivul Dumnezeu sa ne invredniceasca sa ne inchinam sfintelor moaste binemirositoare ale Cuviosului Mucenic si sa traim intru plinatate sfintele si nespusele daruri ale adevaratei noastre Credinte Ortodoxe! Si fie ca Domnul sa ne invredniceasca a marturisi din adancul sufletului ca “minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai” si ca “prin Sfintii care sunt pe pamantul Lui, minunata a facut Domnul toata voia intru ei” (Psalm 67, 36; 15, 3).

Nu este o intamplare faptul ca Domnul Dumnezeu a calauzit pasii Sfantului Efrem spre Colina Neprihanitilor. Din veacul al X-lea pana in al XI-lea, dupa traditie, Colina a cunoscut o perioada infloritoare, cu un mare numar de sihastrii risipite prin padurile de pin, de maslini, de roscovi si de alti pomi care acopereau intregul munte. Privelistea si frumusetea dealului il faceau pe calator sa se intristeze la gandul ca trebuie sa paraseasca un loc atat de minunat, unde tasnesc asemenea ape limpezi. Foarte numeroase erau persoanele evlavioase, chiar si imparati, care cu dor ravneau viata ingereasca a Sfintilor Monahi si lepadau zadarnicia placerilor trecatoare ale acestei lumi. Aprins de o dumnezeiasca dorire si miscat de pilda acestor Sfinti Nevoitori, Sfantul Efrem a ales sa duca o viata de asceza la manastirea stavropighiala a Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Acest lacas, altadata stralucitor, era centrul calugaresc al calugarilor si nevoitorilor. Acolo, Sfantul si-a trait viata ascetica asemenea unui inger si, pentru acest lucru, Domnul i-a daruit harul si taria de a marturisi in valtoarea chinurilor sale inspaimantatoare, care au durat de la 14 septembrie pana in 5 mai 1426, ziua infricosatorului sau sfarsit ca Mucenic al lui Hristos. Prin mucenicia sa plina de suferinta, Sfantul Efrem a straluminat inca o data si a umplut de slava Colina Neprihanitilor. Acolo s-au implinit cuvintele psalmistului: “Cine se va sui in muntele Domnului si cine va sta in locul cel sfant al Lui? Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima” (Psalm 23, 3-4).


Asezata intre ruinele vechii manastiri, unde sfanta Pronie imi calauzise pasii, mi-am intors gandurile catre anii care s-au scurs, catre vremurile de demult, cand peste tot erau risipite osemintele sfintilor care au inrosit si au hranit cu sangele lor arborele Ortodoxiei.

Curatind aceste ruine, ma gandeam ca ma aflu intr-un loc sfant si ma rugam asa: “Doamne, Dumnezeul meu, invredniceste-ma pe mine, smerita roaba a Ta, sa vad pe unul din parintii care au trait aici”. Dupa un timp oarecare, in care eu m-am rugat fara incetare, am auzit inlauntrul meu un glas zicandu-mi: “Sapa acolo si vei afla ceea ce doresti” si mi s-a aratat minunat, in chip tainic, un coltisor de pamant in pridvorul manastirii. Timpul trecea, iar glasul, si mai puternic si mai inflacarat, imi porunci: “Sapa acolo si vei afla ceea ce doresti“.

Atunci i-am aratat acel loc muncitorului pe care il chemasem in acele zile pentru o mica reparatie. Doar ca el nu a vrut sa sape in locul pe care glasul launtric mi-l insemnase. El voia sa sape undeva mai departe. In fata incapatanarii lui, l-am lasat sa sape unde voia, dar am ramas acolo, rugandu-ma sa nu poata plini lucrul, sa dea de piatra si sa fie silit sa vina la locul aratat de tainicul glas. Si, in sfarsit, in vreme ce el incerca in trei sau patru locuri, dadu de fiecare data de pietre si, pana la urma, se intoarse la locul pe care i-l aratasem la inceput. Acolo – vatra, trei nise, peretele pe jumatate prabusit – totul arata ca in acel loc fusese candva chilia unui monah si ca din ea ramasesera doar ruinele, pentru a ne vorbi de drama care s-a savarsit in acel loc. Am curatat locul de pietrele care il acoperisera si lucratorul a inceput sa sape. Era destul de agitat, putin manios si ma temeam sa nu faca vreo stricaciune.

I-am zis:

- Nu te grabi, nu te obosi, lucreaza usurel.

Si, ca si cand nu m-ar fi auzit, a continuat sa sape in acelasi fel.

I-am spus:

- Poate ca cineva este ingropat aici si s-ar putea sa strici ceva. Te rog, fii cu luare – aminte!

Atunci a inteles si mi-a zis:

-Tu chiar crezi ca este adevarat ceea ce-ti trece prin cap?

Si, intr-adevar, eram atat de sigura, ca si cum as fi vazut. Sapand tot mai mult si ajungand la o adancime de putin peste 1,7 metri, harletul aduse mai intai la lumina craniul omului lui Dumnezeu. Si, in aceeasi clipa, o mireasma de nespus se raspandi de jur imprejurul nostru. Muncitorul pali pe data, limba ii amuti si i se taie rasuflarea.

- Lasa-ma singura, te rog, i-am zis, si el se indeparta.

Am ingenuncheat cu evlavie si am imbratisat ramasitele Sfantului, presimtindu-i adanc maretia martiriului. Sufletul meu s-a umplut de bucurie. Aflasem o mare comoara. Apoi, inlaturand cu grija pamantul, am descoperit sfintele sale moaste intregi, care, in ciuda sederii lor de multe veacuri in pamant, nu putrezisera.

Am inteles ca era vorba de un cleric, caci, dand la o parte pamantul din dreptul sfintelor sale maini, am zarit marginile manecii unei rase. Haina nu avea pe ea nici cea mai mica urma de praf, era foarte curata, cusuta mai grosolan, cu o lucratura precum cele din vremurile de demult, iar grosimea firului era mai mare de un milimetru. Dezvelind locul unde se aflau picioarele, iata din nou tivitura rasei curate, ca si cea a manecilor, in vreme ce urma picioarelor Sfantului se imprimase pe sol.

N-am stiut ce sa fac mai intai – sa ma bucur, ori sa plang -, intrebandu-ma cum ajunsese omul lui Dumnezeu ca sa fie ingropat acolo. Ce se intamplase? Ce vazusera ochii lui? Ma gandeam ca trebuie sa se fi intamplat o drama cutremuratoare. Am incercat sa-i curat moastele de noroi, dar oasele mainii se faramitau; ploaia patrundea in mormant. De aceea, am asezat osemintele, asa cum erau, intr-o nisa deasupra mormantului. Dar ce sa va spun despre ploaia care incepu sa cada? S-ar fi zis ca cerul arunca frunzulite argintate cu care il stropea pe Sfant si mormantul lui. Era seara, asa ca am citit vecernia; eram inca singura in acel loc sfant in care ma calauzise Dumnezeu.

Deodata, am auzit pasi care pornisera dinspre mormant si inaintau spre curte: au ajuns pana la usa bisericii. Erau pasi puternici si hotarati si am simtit ca erau ai unui barbat viguros. A fost singurul moment cand mi-a fost teama. Am simtit cum tot sangele imi ingheata si, paralizata de spaima, nici nu m-am putut intoarce inapoi.

Atunci i-am auzit glasul, zicandu-mi:

- Pana cand ma vei lasa acolo? Si el, care mi-a pus capul asa…!

M-am intors si l-am vazut: era inalt de statura, cu ochi mici, rotunzi si cu usoare riduri pe la colturi. Barba ii acoperea gatul si de aici se despartea intr-o parte si in alta si in fata, era putin buclata si de culoare neagra. Purta imbracaminte calugareasca, in mana stanga tinea o faclie foarte stralucitoare, iar cu mana sa dreapta binecuvanta. Sufletul meu se umplu de fericire si de o bucurie de nespus. Am dobandit din nou curaj si putere. Frica disparu, l-am simtit aproape de mine si i-am spus:

- Iarta-ma, maine, de indata ce Dumnezeu va face sa rasara zorii zilei, ma voi ingriji de tine.

Intr-o clipa s-a facut nevazut, iar eu am incheiat in tihna vecernia. A doua zi, dupa slujba utreniei, am luat sfintele moaste, le-am curatat, le-am spalat si le-am pus intr-o firida, in Sfantul Altar, aprinzand o candela alaturi. In seara aceleeasi zile, l-am vazut in somn pe Sfantul barbat al lui Dumnezeu stand in picioare in biserica, in partea dreapta, si tinand alaturat o icoana stralucitoare, avand pe ea chipul lui. Icoana era in marime naturala, imbracata in argint vechi si lucrata de mana. Langa el se afla un mare policandru sub care am aprins o lumanare de ceara curata.

L-am auzit zicandu-mi:

- Iti multumesc mult. Ma numesc Efrem.

Cu cat timpul trecea, aveam in mine o nesiguranta cu privire la cele intamplate. Intr-o zi, dupa vecernie, cand am intins mana sa inchid usa bisericii, am auzit trei batai, ca si cum cineva ar fi lovit cu un sirag de matanii de chihlimbar in usa. Am inteles ca era Sfantul. Am intrat in Altar, unde ii asezasem sfintele moaste si, dupa ce am aprins o lumanare, m-am inchinat. Dar ce sa va spun? Cum as putea cuprinde in cuvinte simtamantul pe care l-am avut inaintea miresmei ceresti care se raspandea din sfintele moaste? Un adevarat noian mi-a invaluit intreaga fiinta, am simtit in mine insami Raiul, dar, in acelasi timp, si micimea mea in fata acestei maretii.

Numele manastirii noastre

In seara zilei de 24 martie 1965, savarseam priveghere de toata noaptea in cinstea sarbatorii Buneivestiri a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu si sarbatoream si izbavirea noastra de sub jugul turcesc. Noaptea inainta, linistita si tihnita. Slujba isi urma cursul, se cantasera frumoasele tropare ale Buneivestiri. Era o atmosfera de mare reculegere. Ajunsesem la momentul infricosator al Prefacerii Sfintelor Daruri. Ma aflam in proscomidiar si urmaream sfintele rugaciuni pline de umilinta pe care parintele Nicolae le citea in fata Mesei Sfantului Altar cu mare evlavie. Si, deodata, Altarul se umplu de lumina si stralucire, ca si cum ar fi fost din aer curat. In locul unde o veche fresca infatisa Bunavestire, raze subtiri coborau din cer, sclipind intr-un chip cu totul deosebit si raspandind lumina pana la pamant. S-a auzit un glas zicand:

- Iata! Astazi se cuvine sa praznuim. Astazi, ca in vremurile de demult, manastirea praznuieste cea mai mare sarbatoare a ei.

De indata am vrut sa aflu daca Sfantul nostru traia la acea data si am intrebat:

- Sfantul Efrem traia in vremea cand manastirea praznuia aceasta sarbatoare?

Iar glasul imi raspunse:

- Sfantul Efrem lua parte la acest praznic cu multa bucurie, dar acum, la ce bun? La ce bun? La ce bun?

Nu vedeam pe nimeni, dar auzeam acest glas si priveam aceasta splendoare, pe care limbii mele de tarana ii este cu neputinta sa o infatiseze in cuvinte. Glasul acela spunea fiecare cuvant cu putere, pe un ton diferit de cel de dinainte. Cele trei intrebari “La ce bun?” au fost rostite cu mahnire si cu o durere nespusa. Asa s-a incheiat aceasta priveghere, care m-a miscat adanc. Dorinta mea este de a implini, inainte de a pleca din aceasta lume, ascultarea pe care am primit-o. Iar numele de netagaduit al manastirii noastre este cu adevarat cel al Buneivestiri a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, orisice ar fi scris privitor la aceasta mai multi clerici ori laici.

Cele doua vedenii

Manastirea noastra are un orfelinat. Intr-o seara, una din fetitele ingrijite aici l-a vazut pe Sfant apropiindu-se de ea, pe cand era asezata in pat, dar inca treaza. I-a fost frica. Dar Sfantul i-a spus:

- Nu te teme, copila mea, sunt Sfantul Efrem, si a mangaiat-o pe cap.

Intr-o alta seara, bunica acestei fetite a venit sa ma vada dupa miezul noptii. Era foarte speriata si mi-a povestit urmatorul fapt:

- Maica, tocmai l-am vazut pe Sfantul Efrem, stand afara, aproape de fereastra dormitorului. Crezand ca sunteti dumneavoastra, v-am strigat, dar deodata am vazut o lumina care a luminat manastirea de jur imprejur. In aceasta lumina l-am vazut pe Sfant. Tinea in mana o biserica bizantina cu patru cupole mici si una mai mare in mijloc si, de asemenea, si o cruce luminoasa. Mi-a zis cuvintele acestea: “Mare Mucenic Efrem”. De indata am ingenuncheat inaintea lui si el a continuat: “M-am nascut pe 14 septembrie, de ziua Sfintei Cruci si am dat marturie prin moarte muceniceasca la 42 de ani. Spune-i maicii Macaria sa-mi construiasca un paraclis la cotitura drumului. Acolo voi sta si ma voi odihni“.

Ce a binevoit sa spuna Sfantul prin aceste cuvinte? Vorbea despre odihna trupului sau cea a sufletului? Oamenii lui Dumnezeu nu au nevoie de odihna trupului, iar sufletul lor inseteaza dupa Cer; iar Cerul coboara inlauntrul lor, daruindu-le bucuria nestricacioasa care preface pamantul in Rai si spinii durerii in trandafiri revarsand bucuria. Sfantul Efrem a mai spus: “Scorbura copacului mi-a fost mormant si necredinciosii m-au chinuit chiar si mort”.

Auzind dorinta Sfantului, am cugetat si l-am rugat sa ne spuna locul precis in care ar fi vrut sa-i fie ridicat paraclisul. Cateva zile mai tarziu, o doamna a venit si mi-a spus:

- L-am vazut pe Sfantul Efrem, sedea intr-un loc ceva mai departe de aici si mi-a zis: “Sofia, spune-i maicii Macaria ca vreau ca paraclisul meu sa fie in acest loc, aici obisnuiam sa sed sa ma odihnesc”.

Ne-am dus atunci sa vedem locul aratat de Sfant si acolo, cu ajutorul Sfantului, am ridicat paraclisul care exista acum. Este un locas mic, dar placut, un fel de capela. Catava vreme mai tarziu, un anume Barba Gheorghios a venit la manastire pentru Sfanta Liturghie si ne-a povestit faptele care urmeaza:

- Acum 35 de ani lucram la Marathon si, intr-o zi, trecand pe acest drum, ca de obicei, m-am oprit in locul in care se afla acum paraclisul. Acolo am vazut un calugar stand in picioare, care privea spre manastire. Era trist si m-am intrebat: “Ce face calugarul in acest loc?” Dar acum, ca vad aceasta sfanta icoana, inteleg ca acel calugar era un Sfant.

I-am mai vedea si azi pe sfintii lui Dumnezeu, daca am avea inima curata.

Vestirea muceniciei sale (29 aprilie 1966)

Pe tot parcursul acelei nopti am fost prada unei grozave nelinisti si nu am putut sta intinsa. La orele 3 dimineata, pe cand stateam culcata pe patul meu, am vazut in fata mea si putin mai la stanga un calugar cu un chip marcat de viata dusa intru nevointa. Parul sau neingrijit ii cadea pe umeri. Era usor adus de spate. Rasa ii era uzata, de culoare neagra spre verde, chipul ii era palid si ascetic si era murdar. De indata ce l-am vazut, nelinistea a disparut: o mare pace si o bucurie de nespus m-au invaluit. Si, dupa ce l-am vazut in fata mea, intr-o clipa a fost langa mine, fara sa fi facut vreun pas. S-a aplecat foarte aproape de urechea mea si mi-a zis cu o evlavie adanca:

- Sfantul Efrem si-a savarsit viata ucis de turci, la 5 mai 1426, la 9 dimineata.

Cum voiam sa scriu aceste cuvinte pentru ca sa nu le uit, calugarul mi le repeta de sapte-opt ori si fiecare cuvant a fost repetat pe un ton aparte. Dimineata le-am povestit surorilor lucrul uimitor care mi se intamplase. In noaptea urmatoare, una din surori se vazu in vis intr-o incapere plina de ofrande si vru sa ia doua pentru Sfantul Efrem. In acel moment, vazu pe o masa o placuta de marimea unei icoane, care il reprezenta pe Sfant cu capul in jos. Ii infipsesera in buric o bucata de lemn aprins si maruntaiele sale ardeau, in vreme ce trupul ii era strapuns cu multe cuie, din acelea cu care fusese rastignit Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce. Si in timp ce Sfantul se ruga, flacarile si fumul il inconjurau, dar flacara iubirii lui Hristos biruia numeroasele chinuri si grozavele dureri din acele clipe. Tesatura cu care ii legasera mijlocul era si ea inrosita din pricina numeroaselor chinuri la care il supusesera acesti lupi sangerosi, care stateau putin mai departe si priveau.

Din ziua in care am aflat, prin aceasta vedenie, cand si cum fusese mucenicit Sfantul, i-am luat sfintele moaste si le-am asezat in fata icoanei sale. Atunci, fratilor, s-a intamplat ceva nemapomenit, iarasi in timpul unei slujbe: icoana Sfantului a inceput sa trosneasca atat de tare, ca si cum s-ar fi spart mai multe geamuri deodata. In acelasi timp, trosneau si sfintele sale oseminte, mai intai cele mari, mai apoi cele mici si la sfarsit toate deodata. In acelasi timp, noi l-am vazut pe Sfant trecand prin mijlocul nostru, incaltat cu papuceii sai si imbracat cu vesmantul sau de preot. Sfanta mireasma pe care o raspandea ne-a invaluit si ne-a inaltat sufletele.

Intr-o alta zi pe la amiaza, fiind obosita, m-am intins pe pat pentru a ma odihni. Fiind pe jumatate adormita, am auzit apropiindu-se mai multe voci care psalmodiau cu dulceata. Ascultandu-le, am inceput si eu sa psalmodiez, caci stiam troparele pe care acele glasuri le cantau. Aveam impresia ca era vorba de o procesiune sfanta care se apropia din ce in ce mai tare de chilia mea. Parea sa vina dinspre staretie, din cealalta parte a peretelui chiliei mele, si se deplasa spre interiorul constructiilor. Am vazut atunci cum se deschide peretele chiliei, ca si o perdea pe care o tragi la o parte, si procesiunea ajunse in chilia mea. Trupul Sfantului Efrem era purtat pe umerii tuturor celor care fusesera vindecati de el si pe ai celor carora le facuse bine in felurite chipuri. Ei cantau imnuri si psalmodiau, multumindu-i Sfantului pentru toate binefacerile sale. Ii asezara trupul sfant in bratele mele si, in vreme ce il tineam astfel, i-am vazut, prin rasa in care era imbracat, trupul aproape scheletic. Il tineam astfel, asteptand ca preotii sa-i savarseasca slujba ingroparii. Apoi m-am aflat intr-o foarte frumoasa biserica bizantina inchinata Sfantului. Acolo se incheie visul.

Mult mai tarziu, o sora din manastire vazu intr-o vedenie cum fusese ingropat Sfantul in acel loc. Ea vazu cum un caine din manastirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care traise in vremea Sfantului, se tinea pe aproape de copacul scorburos. Era foarte nefericit si lacrimile ii curgeau din ochi. Atunci, trei tarani intrara in manastire: pe data cainele incepu un du-te-vino intre tarani si copacul cel scorburos, latrand. Unul din barbat a inteles ca se intampla ceva. Se apropiara si vazura trupul insangerat si ciopartit al Sfantului. Au sapat o groapa si au asezat trupul in ea. Dupa ce ei au luat trupul Sfantului, cainele alerga la scorbura si lua o bucata din trup, cazuta in urma numeroaselor chinuri la care fusese supus si, tinand-o cu delicatete intre dinti, o puse in mormant laolalta cu trupul Sfantului. Apoi oamenii acoperira mormantul si plecara.

Marturia unui paralitic

Intr-un an, un bolnav paralizat ceru sa participle la privegherea pentru praznicul Sfantului. Cu cateva ore inainte de inceperea slujbei, ai sai l-au dus la manastire. Bolnavul plangea in biserica de ti se rupea inima si isi marturisea cu sinceritate pacatele.

- Iarta-ma, Sfantul meu Efrem, e vina mea. Sufar pentru pacatele mele. Ai mila de mine si reda-mi sanatatea. Scena era atat de emotionanta, incat noi plangeam cu totii impreuna cu el. I s-a spus sa taca, dar el striga si mai tare.

- Sfinte al lui Dumnezeu, fie-ti mila de mine si de copiii mei! Sosi si momentul sa mergem la mormant pentru a canta slujba litiei. In vreme ce purtam sfintele moaste si alaiul iesea din biserica in directia mormantului Sfantului, bolnavul striga inca si mai tare. Si deodata l-am vazut cu totii ridicandu-se brusc, fara ajutor, facandu-si semnul Sfintei Cruci si insotind procesiunea pana la mormant, porni la drum singur. Ce mare minune! Mergea singur! Casa in care locuia acest om era situata pe o culme inalta, iar el cobora de atunci adesea pana la cafenele si bodega, devenind un marturisitor al minunilor lui Dumnezeu. El zicea:

- Priviti-ma, voi, care ma stiati paralizat! Acum ma vedeti stand pe picioarele mele. Aveti credinta si dati slava lui Dumnezeu. Intr-o duminica, in vreme ce acest barbat vindecat se afla la manastire, au adus un copil paralizat. Vazandu-l, barbatul incepu sa planga si il ruga pe Sfantul Efrem, zicandu-i:

- Sfinte al lui Dumnezeu, vindeca-l pe copil, asa cum m-ai vindecat si pe mine. Nu departe de manastirea noastra, locuia un paralitic tintuit la pat. Ai sai veneau adesea in genunchi si il rugau staruitor pe Sfant, plangand, sa-i ajute. Rugaciunea lor nu a intarziat sa fie implinita. Paraliticul dobandi vindecare. Acum el lucreaza pentru familia lui si impreuna dau slava lui Dumnezeu si Sfantului Efrem pentru marea minune care li s-a intamplat.
(…)

Sfantul este intru totul viu

Nenumarate sunt semnele prezentei adeverite a Sfantului. Iata ce ne-a spus un pelerin evlavios:

- Nu mi-am crezut ochilor cand, in timpul procesiunii cu sfintele moaste, l-am vazut pe Sfantul insusi, intru totul viu, plimbandu-se printre noi, in ziua praznicului sau. Si o alta persoana, adanc impresionata, povesteste:

- Cum as putea uita acele cantari ceresti care veneau din partea din spate a bisericii?

In acea seara, am auzit, venind dinspre paraclis si dinspre mormantul sau, dulcea si emotionanta psalmodie a Sfantului nostru. Foarte adesea oamenii ne povestesc ca l-au vazut pe Sfant fiind cu noi la rugaciune sau ocrotindu-ne manastirea; si de multe ori ne-a vestit ca s-a stins candela de la icoana sa si ca trebuie sa o aprindem din nou. In timpul Postului Mare, o sora l-a vazut pe Sfant de mai multe ori la rand in timpul slujbei. Parea foarte trist, se insemna cu semnul Sfintei Cruci, ingenunchea, ridica mainile in semn de rugaciune staruitoare si se ruga Parintelui Ceresc pentru lumea intreaga. Sora s-a intrebat daca nu era vorba de inselare, intr-atat de real il vedea. Il vedea gol, acoperit de rani, chinuit, mort fara de ingropare. Sfantul a inceput sa se tanguiasca foarte tare si cand si-a facut semnul Sfintei Cruci, sora l-a auzit spunandu-i:

- Tot ce vezi nu e altceva decat realitatea. Iata de ce trebuie sa-mi tii aprinsa candela. O, preasfantul meu Efrem, atlet al lui Hristos si Mare Mucenic, te rog si noi toti, nevrednicii robii tai, ne rugam tie, acopera-ne cu sfanta si puternica ta ocrotire, pana cand vei infatisa sufletele noastre mantuite inaintea Mantuitorului si Dumnezeului nostru.

Sfantul izgoneste demonii

Ma aflam intr-o incapere foarte luminoasa, unde maica Macaria picta icoana Sfantului Efrem. Deodata, o femeie bolnava intra in incapere, spunand ca avea nevoie de rugaciunea noastra. Pe data, am inceput sa ne rugam si sa facem metanii inaintea icoanei neterminate a Sfantului Efrem. Ne-am oprit o clipa si m-am dus langa femeia bolnava, care era cazuta la pamant si parea pe jumatate moarta. I-am spus:

- Eu stiu ce boala ai tu. Ai un diavol in tine. Pe data femeia deschise ochii si, cu o privire salbatica, a spus aceste cuvinte:

- De unde stii ca ma aflu in ea?

Mi s-a facut foarte frica si voiam sa ma intorc spre Sfant, dar nu am mai avut vreme. O fiinta cu infatisare ingrozitoare se afla deja in fata mea si imi zise:

- Nu ati facut sa ies decat eu prin rugaciunile voastre, dar nu sunt singur, se afla o intreaga legiune in ea.

Atunci ne-am intors privirea spre icoana care era in lucru si icoana Sfantului prinse viata si, printr-un semn, dansul ne porunci sa continuam rugaciunea. Este adevarat, ce dar ceresc si ce arma poate fi mai de temut impotriva diavolilor decat rugaciunea?! Daca am simti adanc in sufletul nostru puterea rugaciunii, am afla vindecare suferintelor noastre, mangaiere in deznadejde, putere statornica in orice slabiciune si izbanda in toate greutatile vietii noastre. De aceea, il rugam pe Sfant sa ne daruiasca si noua harul rugaciunii catre Domnul nostru, catre Preasfanta Sa Maica si catre toti Sfintii.

Odata, in timpul somnului, ma aflam in biserica si l-am vazut pe Sfant imbracat cu bogate vesminte preotesti. Slujea si inainta in fata Usilor Imparatesti, tinand in maini Sfantul Potir si zicand:

- Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati! Imi porunci sa ma apropii pentru a ma impartasi. Atunci am baut de trei ori din Sfantul Potir, pe care il tinea cu mare evlavie in sfintele sale maini. Sfanta Impartasanie a fost atat de dulce, inacat i-am simtit gustul timp de mai multe zile.

(…)

Vindecarea Georgiei Zambetaki

Aveam dureri groaznice in regiunea inimii si la cap din pricina unei paralizii a nervilor cordului. Nu ma puteam tine pe picioare. Se implinisera patru ani de cand eram tintuita la pat, zacand intr-o mare deznadejde, in vreme ce durerile cresteau pe zi ce trece. Intr-o zi, un suflet binevoitor mi-a adus cartea despre Sfantul Efrem Tamaduitorul. Am citit-o din scoarta in scoarta si nu mica mi-a fost admiratia fata de minunile lui atat de multe. De asemenea, L-am rugat pe Domnul Hristos sa mi-l trimita si mie pe Sfant. Ce sa va spun? Ma rugam inca, pe cand l-am vazut langa mine si i-am auzit glasul bland:

- Ce ai, copila mea?

I-am raspuns:

- Inima si capul! Nu mai pot de durere, ajuta-ma, Sfinte al meu!

Si Sfantul incepu sa-mi desfaca articulatiile una cate una, incat, nemaiputand de durere, am strigat:

- Ajunge, o, Sfinte al meu!

Si Sfantul mi-a raspuns:

- Copila mea, lasa-ma sa te vindec.

Atunci el mi-a pus la loc toate articulatiile si si-a rezemat capul de pieptul meu. Dar, va pot spune, fratii mei iubiti, ca i-am simtit rasuflarea calda pana in cele mai de taina adancuri ale inimii mele. Mai apoi mi-a luat capul intre maini, l-a apasat cu putere spre dreapta si spre stanga, in sus, apoi in jos, pana ce m-am simtit cu totul vindecata. Si Sfantul, pe care il vedeam mereu langa mine, mi-a spus:

- Copila mea, rosteste-mi numele, ma numesc Efrem!

Iar eu am zis:

- Sfantul meu Efrem!

Dar din pricina bolii, nu puteam rosti clar cuvintele, asa ca Sfantul mi-a spus:

- Spune-l mai tare, copila mea!

Si am zis a doua oara:

- Sfantul meu Efrem!

Mi-a poruncit din nou:

- Mai tare!

Adunandu-mi toate puterile, am strigat:

- Sfantul meu Efrem! atat de tare, incat copilul meu s-a trezit din somn si m-a intrebat ce am patit.

Din acel moment am fost complet vindecata. M-am ridicat, am aprins candela si am stat asa, bucuroasa, pana dimineata, rugandu-ma si multumindu-I lui Dumnezeu si Sfantului Efrem care ma tamaduise. Spre dimineata am adormit si m-am vazut in vis in biserica unde se afla mormantul Sfantului. Brusc, am auzit un glas aspru zicandu-mi:

- N-o sa i te inchini, caci esti o pacatoasa!

Atunci i-am raspuns:

- Tocmai pentru ca sunt o pacatoasa, voi merge sa ma inchin lui!

Am vazut cum, grabnic, doua maini mari luau scara care ducea la mormant si am zis:

- Voi merge sa ma inchin, chiar daca ar trebui sa mor!

Si, dintr-un salt, m-am aflat aproape de mormantul Sfantului. Picioarele mi se inmuiasera din pricina miresmei mirului. Cand am iesit din mormant, m-am trezit intr-o curte, intr-un coltisor al Raiului. Acolo am vazut o femeie purtand doliu, care tinea in maini un disc cu Ingeri de jur imprejur, si am intrebat:

- Cine este aceasta femeie in negru?

Mi s-a raspuns:

- Este mama Sfantului Efrem, vaduva cu sapte copii. Dar ce sa va spun mai mult, fratilor! Cand am putut sa merg pentru prima oara sa ma inchin Sfantului Efrem, biserica si mormantul Sfantului nostru erau exact ca si cele din visul meu! Sub insuflare dumnezeiasca, aceasta femeie a alcatuit un imn, spre a-i multumi Sfantului Efrem:

Am vazut un barbat mare si masliniu la infatisare apropiindu-se de urechea mea si graindu-mi cu blandete:

<>, am zis si mi-am plecat capul.
Mana sa blanda mi-a adus harul dumnezeiesc.
Sfantul mi-a spus raspicat:
vino la manastirea mea,
inchina-te la racla mea.
Acolo imi vei vedea mormantul,
imi vei vedea candela.
Aprinde-o, fa-mi aceasta bucurie”.
Acesta este locul in care am gasit izbavirea, eu, nefericita.
Am aflat un Parinte,
un Tamaduitor,
eu, care greu patimeam.
O, Sfantul meu Efrem,
iti multumesc,
slavesc numele tau,
izbaveste lumea de rele patimiri,
ocroteste-i pe copiii tai”.

(din: “Viata, aratarile, minunile, acatistul si paraclisul Sfantului Efrem cel Nou, grabnicul ajutator si marele facator de minuni“, editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 2006, pp.13-43)