Rugăciunea Cuviosului Paisie Aghioritul pentru lume

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.
Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.
Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.
Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.
Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndurerati şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemnitati, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrainati.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.
Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.
Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.
Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.
Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.
Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.


Viaţa Cuviosului Paisie - aici

Cateheza din 15 noiembrie 2009.DESPRE SFÂNTA TRADIȚIE, IMPORTANȚA SINOADELOR ȘI ÎNTREITA PUTERE DATĂ APOSTOLILOR ȘI URMAȘILOR LOR DE CĂTRE HRISTOS

Sf. Tradiție se mai munește și sf. Predanie. Ea este învățătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. Ca și Sf. Scriptura, Sf. Tradiție cuprinde Descoperirea dumnezeiască necesară mântuirii noastre. Prin Sfânta Tradiție se simte prezența Duhului Sfânt în Biserică.
Sf. Tradiție este mai veche ca și Biblia. În întelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevărurile despre El să fie date mai întâi prin viu grai, pentru a fi mai ușor înțelese și primite. Este o logică dumnezeiască și în aceasta, pentru că dacă învățătura dumnezeiască s-ar fi dat de la început în scris, credința nu s-ar fi răspândit cu aceeași usurință și putere. Omul poate comunica mai ușor prin grai decât prin scris. Se știe, credința se dobândește și se întărește, la cei mai mulți oameni, prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: "Credința este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos" (Rom. 10, 17).
La începutul Bisericii, învățătura a venit de la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel învățătură și predică vie. Prin predica lor, Apostolii s-au facut și ei vestitori ai adevărului. Ei aveau la temelia credinței lor și a acelora pe care-i converteau, aceeași Evanghelie dată de Hristos, cu Care Apostolii petrecuseră peste trei ani împreună, Evanghelie în Care trăiau acum.
Însuși Mântuitorul a poruncit Sf. Apostoli să propovăduiască prin viu grai: "Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă." (Matei 28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli înșiși ne confirmă în scrierile lor, că ei n-au scris în cărțile lor, decât o foarte mică parte din câte au primit de la Hristos. Sf. Ioan Evanghelistul, sfârșește Evanghelia sa cu aceste cuvinte: "Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cărțile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25). Același Evanghelist Ioan, declară într-una din Epistolele sale: "Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură –adică prin cuvinte, prin viu grai- ca bucuria noastră să fie deplină" (II Ioan 1,12). Mântuitorul Însuși n-a lăsat nimic scris și nici n-a poruncit Sfinților Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai (Matei 28, 19-20).
Învățătura dată de Hristos, Sfinților Apostoli prin viu grai, poarta numele de Tradiție Apostolică, deoarece aceștia din urmă, au transmis-o urmașilor mai departe. Din această Tradiție s-a dezvoltat Tradiția bisericească.
Am amintit faptul că Apostolii au primit învățătura dumnezeiască de la Hristos, iar Biserica, comunitatea celor care cred în El, au primit-o de la Sf. Apostoli. Aceștia au dat-o primilor episcopi, iar episcopii, preoților prin punerea mâinilor și celor de după ei, până azi. Tradiția, zice Sf. Irineu, a ajuns până la noi prin grija Bisericii, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică foarte deplină, neprimind nici adaos, nici micșorare.
Se pune întrebarea următoare: care învățături despre Dumnezeu sunt cuprinse în Sfânta Tradiție? Fericitul Augustin spune că cele care se păstrează peste fața întregului pământ. Semnul adevăratei Tradiții este neîntreruperea adevărului moștenit. “Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au ținut ce au găsit în Biserică. Ce au învățat de la înaintașii lor, au învățat și ei pe alții. Ce au primit de la părinți, aceea au dat fiilor”.
Între Sf. Tradiție și Sf. Scriptură este o mare legătură. Sf. Scriptură e punerea în scris numai a unei părți din toată învățătura dată de Mântuitorul prin viu grai. Între cuprinsul celor două, cu greu s-ar putea face o deosebire. Mărturiile lor se sprijină unele pe altele și amândouă alcătuiesc comoara unuia și aceluiași asezământ dumnezeiesc și omenesc: Biserica. Sf. Tradiție întregește Sf. Scriptură prin tâlcuirea adevărată. Numai tâlcuirea dată de Sf. Tradiție, este adevărată pentru textul Sf. Scripturi. În al doilea rând, trebuie să ne servim de Tradiție, pentru că nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptură. Sf. Apostoli ne-au transmis învățătura Mântuitorului atât pe calea Sfintei Scripturi, cât și pe calea Tradiției Apostolice. Cuvintele Sf. Apostol Pavel: "Așadar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile, adică învățăturile, pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastra" (II Tes. 2, 15) ilustrază acest lucru. Sf. Ioan Gură de Aur le tâlcuiește astfel: “De aici e limpede că Apostolul Pavel, nu le-a dat toate în scris, ci multe prin viu grai. Și cele scrise și cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credință, încât socotim Tradiția Bisericii vrednică de crezare”.
După moartea ultimului Apostol, viața în Duhul nu s-a împuținat, căci Mântuitorul le spunea Apostolilor și urmașilor acestora, că va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor și Duhul Sfânt îi va ajuta să înțeleagă tot adevărul și să-l apere neștirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Traditie este socotită ca fiind viața Bisericii iar Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea și propovăduitoarea fără greș a Descoperirii dumnezeiești și prin aceasta a Tradiției.
Este important să se rețină că Sfânta Tradiție, are drept conținut întreaga învățătură a Apostolilor, primită de ei prin viu grai, de la Hristos însuși în timpul celor trei ani și jumătate de activitate publică a Lui. În cuprinsul Tradiției apostolice intră și o serie de realități harice ale Bisericii, întemeiate de Hristos și care vin de la Hristos prin Sfinții Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile și ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte ale ei: diaconi, preoți și episcopi, precum și anumite orânduieli privind viața Bisericii și viața membrilor ei.
Conținutul Sfintei Tradiții, adică al Tradiției apostolice, a fost fixat de Biserica în opt izvoare printre care amintim și simbolul niceo-constantinopolitan alcătuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) și II de la Constantinopol (381), singurul folosit în Biserica Ortodoxă.
Tradiția stă în strânsă legatură cu valorile și năzuințele spre desăvârșire ale credincioșilor. Prin urmare, ea, în înțelesul creștin, nu înseamnă încremenire în forme moarte omenești, ci numai păstrarea nestricată a adevărului Descoperirii dumnezeiești, care este un izvor nesecat de desăvârșire.
Progresul Sf. Tradiții înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. Prin ele, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserică în mod solemn, în Sinoadele ecumenice în "Dogme". Dogmele sunt scurte formule de credință, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră. Un adevăr de credință pentru a fi socotit “dogmă” trebuie să fie cuprins în Descoperirea dumnezeiască, adică în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție.
De la ultimul Sinod ecumenic (787) până astăzi, oamenii învățați ai Bisericii Ortodoxe, au cercetat cu atenție Sf. Scriptură și Sf. Tradiție și au scos din ele învățăturile necesare și adevărate, pe care totdeauna le-au înfățișat în opoziție cu cele mincinoase. Aceste învățături adevărate au fost, apoi, aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat în "Mărturisiri de Credință”. În clipele grele ale vieții Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia, sunt crainicii adevărului dumnezeiesc. Ce este un sinod și mai ales un sinod ecumenic? El este adunarea episcopilor întregii Biserici, întrunită pentru statornicirea, formularea și întărirea învățăturii și regulilor de viață ale Bisericii. În Biserică au avut loc 7 sinoade ecumenice.
Temeiul ținerii Sinoadelor ecumenice, se ridică până la Sf. Apostoli, care au ținut un Sinod la Ierusalim în anul 50, unde lucrând sub paza și împreună-lucrarea Sfântului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotărâri de credință și de reguli de viață creștină cu putere și obligație pentru toți credincioșii.
Apostolii se considerau responsabili pentru aceste lucruri, deoarece Mântuitorul a încredințat conducerea Bisericii Sale Sfinților Apostoli, așa cum spune El însuși: "Precum M-ai trimis pe Mine în lume și Eu i-am trimis pe ei în lume" (Ioan 17, 18). "și apropiindu-Se, Iisus le-a grait lor zicând: "Datu-Mi-S-a toata puterea în cer și pe pământ. Drept aceea mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului" (Matei 28, 18-20).
Mântuitorul a dat Apostolilor și prin ei urmașilor acestora, episcopi și preoți, puterea de a învăță, adică de a propovădui adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, puterea de a sfinți, adică de a împărtăși credincioșilor harul lui Dumnezeu și puterea de a conduce, adică de a păstori, a povățui și a conduce pe creștini, așa cum putem vedea din Sf. Evanghelii. (Matei 28, 18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).
Fiecare Apostol deținea și folosea această putere asupra credincioșilor săi, însă cu respectarea credincioasă a cuvântului Domnului, de a păstra împreună cu ceilalți Apostoli "unirea Duhului întru legătura păcii" (Efes. 4, 3). Când a fost vorba de o hotarare de credință, asupra căreia se iviseră neîntelegeri între creștinii din Antiohia, atunci puterea de a învăța nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de către adunarea tuturor Apostolilor, adică de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arăta că înșiși Sf. Apostoli, deși întăriți cu puterea dată de Domnul fiecăruia dintre ei, totuși, în momente însemnate, nu foloseau separat aceasta putere, ci în împreună-lucrare frățească, cu ajutorul Sfântului Duh. Prin urmare, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecarui Apostol puterea de a-și conduce Biserica, în schimb puterea cea mai înaltă de conducere a întregii Biserici a dat-o Adunării, adică Sinodului Apostolilor, după cuvintele Mântuitorului: "Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20).
Sf. Apostoli au lăsat, după porunca Domnului, ca urmași la conducerea Bisericii văzute, pe episcopi, cărora le-au dat aceasta autoritate, împărtășindu-le harul Sfântului Duh prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie. Despre aceasta ne încredințează atât Sf. Scriptura, cât și Sf. Traditie. Sf. Apostol Pavel, așezând ca episcopi pe Tit în Creta și pe Timotei în Efes, le da învățături și sfaturi cum să-și conducă credincioșii. El scrie lui Timotei: "Nu fi nepăsător față de harul ce este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților”. Iar despre hirotonia preoților spune aceluiași Timotei: "Mâinile degrab să nu-ți pui pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstrează-te curat." (I Tim. 5, 22). Mântuitorul a încredințat conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăși puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceștia au încredințat-o episcopilor, împărtășindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Sf. Ciprian susține că ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, că în Biserică nu se poate face nimic fără episcopi și că nu există Biserică fără episcopi, preoți și diaconi.
După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredințați spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli "unirea Duhului întru legătura păcii", cu ceilalți episcopi. Când însă se ivește nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credință, sau de a statornici o regulă de viață, care interesează întreaga Biserică, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor, adică de Sinodul ecumenic, așa cum puterea cea mai înaltă apostolică s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor șapte Sinoade ecumenice stă mărturie că autoritatea cea mai înaltă în Biserică este Sinodul ecumenic.

Azi a început Postul Crăciunului.....

„Postiti? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mainile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine... Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase”

(Sf. Ioan Gură de Aur, Adpopulum antiocheum, Cuv. 3, Migne, P. G., XLIX, col. 53).

ANUNŢ IMPORTANT

Parohia noastră va porni o acţiune de formare a unui grup vocal mixt, care va da răspunsurile la Sfânta Liturghie, în fiecare duminică şi sărbătoare.

Duminică, 15 noiembrie şi duminică 22 noiembrie, după Sfânta Liturghie, vom organiza o selecţie a membrilor acestui grup vocal.

Sunt invitaţi să participe la această selecţie toţi cei care doresc!

Vă aşteptăm cu mult drag!

Rugăciunile de dimineaţă şi de seară

Rugăciunile de dimineaţă : aici




Rugăciunile de seară : aici

MARTIRIUL SFINŢILOR NĂSĂUDENI, PENTRU NEAM ŞI SFÂNTA LEGE

preluare de pe dervent.ro

George ANICULOAIE

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.
Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran”.

Înrudit cu George Coşbuc

Sfântul Atanasie Todoran s-a născut într-o familie de ţărani liberi de pe Valea Sălăuţei, în satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud, înainte de anul 1663. Dragostea faţă de credinţa strămoşească a avut-o de mic, mai ales că din familie făceau parte preoţii Coşbuc din Hordou, nimeni alţii decât stămoşii poetului George Coşbuc. Datorită educaţiei primite, a ajuns fruntaş în comună, a fost jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăutei.
De tânăr a avut în sânge iubirea de ţară, şi toată viaţa a luptat pentru apărarea ei. A făcut parte şi dintr-un regiment de apărare a Vienei. Dar nemaisuportând despărţirea de neamul său şi tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă.
A fost urmărit, dar s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. De aici, a trecut în Moldova, unde a slujit mai mulţi ani, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie - în vârstă de 74 de ani - după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.
Cu toate acestea, nu a scăpat de pedeapsa pentru dezertare, fiind închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După eliberare, s-a întors la Bichigiu.

Apărător al Ortodoxiei şi al neamului

Nu se ştie exact câţi copii a avut, probabil o fată şi un băiat. Fiica posibil să-i fi murit, atunci când el se ascundea de austrieci. Despre fiul lui se ştie că, fiind pe moarte, iar în sat nefiind nici un preot ortodox, bătrânul Atanasie s-a opus cu îndârjire împărtăşirii acestuia cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Înmormântarea a fost făcută în cele din urmă în ritul credinţei strămoşeşti.
În anii 1761-1762, a negociat, împreună cu alţi fruntaşi din ţinutul Năsăudului, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A mers la Viena, împreună cu alţi români, unde a încheiat pactul cu guvernul austriac. Au primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi.
Sfântul Atanasie a cerut ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă, căci de mulţi ani ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei greco-catolice.
Nu după mult timp, Atanasie a înţeles planurile ascunse, că nu s-a ţinut deloc seama de dorinţa românilor. După ce a văzut acestea, a trecut în tabăra adversă şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii, la rândul lor, au înţeles că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu se respecta promisiunea ridicării iobăgiei, de aceea mocnea în ei un sentiment de revoltă împotriva asupritorilor.

„Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre!”

Părintele Alexandru Mizgan ne spune că „Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august 1762, când au fost trimişi ofiţeri de la Viena la Năsăud, să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Bukow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit «Mocirlă».”
Generalul Bukow, a fost trimis de împărăteasa Maria Tereza să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism a ortodocşilor.
„Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, continuă pr. Alexandru Mizgan, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub împăratul Carol al VI-lea şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare:
«De doi ani noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine»”.

„Nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!”

Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Tănase Todoran a avut efect imediat. În acel moment, a început revolta. Aceasta se datorează şi faptului că toţi ofiţerii regimentului erau austrieci, ei nu cunoşteau obiceiurile locului şi îi dispreţuiau pe români. Grănicerii abia intraţi în serviciul militar erau trataţi cu severitate excesivă. O profundă indignare a cuprins inimile credincioşilor când au observat că ofiţerii regimentului îşi băteau joc de religia şi de Biserica românească, încercând să-i atragă la catolicism.
„Se spune că bătrânul Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron, şi i-a spus: «Fătul meu, de unde eşti?». Acela i-a răspuns: «De la Blaj!». Tănase Todoran a adăugat: «Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!». După aceea, l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată. Grănicerii l-au înfruntat şi pe generalul Buccow, încât acesta şi episcopul Aron au scăpat prin fugă. A doua zi după rebeliune, grănicerii au reţinut armele, iar steagurile le-au dus la Năsăud şi le-au predat preotului spre a le păstra în biserică” , mai precizează părintele Alexandru Mizgan.

„În pământ de m-or băga / Nu mă las de legea mea”

La scurtă vreme după rebeliune, a venit la Salva o comisie aulică spre a face cercetări asupra celor petrecute pe platoul „Mocirlă” în mai 1763. Cercetările au durat 6 luni. Ancheta se îndrepta împotriva principalului autor al rebeliunii, Tănase Todoran din Bichigiu. Acesta n-a retractat nimic şi, cu un curaj mucenicesc, şi-a asumat răspunderea celor întâmplate. Şedinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763, şi conţine următoarele pedepse: Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolare. Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi trupurile neînmormântate, pentru aceeaşi vină. Alţi 15 conducători de revoltă au fost graţiaţi de la spânzurătoare în schimbul a 6000 de lovituri de verigi date de soldaţi, ceea ce tot moarte sigură a însemnat.
Capetele celor martirizati au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri.
La executarea pedepsei, atât Tănase Todoran, cât şi confraţii săi de supliciu, şi-au păstrat sângele rece, declarând că nu regretă suferinţa morţii pentru dreptate şi lege, fiindcă este mai bine să-şi piardă viaţa decât să trăiască în robie, că e mai frumos a muri pentru lege decât a te face vânzătorul ei.
Tradiţia a păstrat în cântece şi doine cuvintele pe care Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu le-a rostit în timpul groaznicelor torturi la care a fost supus pentru credinţa strămoşească şi dreptatea socială a românilor năsăudeni:

«Nu vă daţi feciori cătane
Că-ţi purta păduci cu coarne
Asta v-o spune de un an
Moşul vostru Todoran
În pământ de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-i legea lui Hristos
Sloboziţi puştile jos...»

Sfinţii Năsăudeni au fost cinstiţi neîncetat

Din descrierea revoltei, a anchetei, a procesului şi a declaraţiei lui Tănase Todoran, rezultă că lupta şi jertfa vieţii lui, precum şi a confraţilor săi de martiriu, a fost în primul rând împotriva împilării de orice natură: socială, politică şi religioasă. Pedepsele care au fost aplicate românilor năsăudeni au făcut ca, pe moment, românii să refuze categoric intrarea în regimentele grănicereşti.

Primind moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei celor 4 mucenici se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni.

Sfântul Mare Mucenic Mina - protectorul celor păgubiţi

Sfântul Mina, prăznuit la 11 noiembrie, s-a născut în apropiere de Memphis, străvechea capitală a faraonilor. A trăit în timpul împăraţilor romani Diocleţian şi Maximian. Ramane orfan pe cand era copil. Tatal i-a murit cand avea 11 ani, iar mama sa a murit la doar trei ani dupa acesta. Ajunge in armata imperiala, insa, la 23 februarie 303, cand Diocletian a emis primul edict de persecutare a crestinilor, paraseste armata si se retrage in desert, dedicandu-se vietii ascetice.

Prezent in Cotyaeum la celebrarea unei sarbatori pagane, marturiseste fara ezitare ca este crestin. Este luat de soldati si dus inaintea prefectului Pyrrhus. Pentru ca a refuzat sa se lepede de credinta in Hristos a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu târsîni şi a fost ars de foc şi târât fără milă peste ciulini, de i-a spart trupul, în urma cărora şi-a primit sfârşitul prin sabie.

Acatistul Sfântului Mare Mucenic Mina cântat de Marian Moise


Linkuri :

http://www.sfminavergu.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=5&Itemid=2
http://www.crestinortodox.ro/vietile-sfintilor/73103-sfantul-mina-protectorul-celor-pagubiti
http://www.lumeacredintei.com/sct_3/st_238/pagini_de_jurnal_-_in_vizita_la_sfantul_mina_abu_mena.htm
http://www.formula-as.ro/2004/599/spiritualitate-39/sfantul-mina-4698
http://www.razbointrucuvant.ro/2009/11/11/cuvant-al-mitropolitului-augustin-de-florina-la-pomenirea-sf-mare-mucenic-mina-sa-fim-si-noi-gata-de-lupta-duhovniceasca/

Sfântul Arsenie Capadocianul

Astăzi prăznuim pe Sfântul Arsenie Capadocianul , unul dintre sfinţii secolului 20 fiind originar din Farasa Capadociei. Din vârstă frageda s-a înrolat în ceata monahilor din Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergator din Cesareia (Zinzi-Dere) şi a primit acolo harul preoţiei. Apoi cu inima smerită, ascultând de glasul Bisericii ce l-a chemat, şi-a jertfit viata sa de linişte şi a venit la Farasa, unde, pentru o perioadă de mai bine de 50 de ani a sfinţit, a învăţat şi a întărit în credinţă şi evlavia strabunş pe poporul ortodox din acea provincie îndepartată. Care popor, pe când avea mai bine de 80 de ani, l-a urmat şi în plecarea din patria sa. A adormit in Domnul in Kerkira în anul 1924, noiembrie 10." (Din hotararea Patriarhală şi Sinodală a Patriarhiei Ecumenice de orânduire în ceata Sfinţilor a Ieromonahului Arsenie Capadocianul).

Linkuri :
http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/minunile_sf_arsenie_capadocianul.htm
http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/psatirea_sf_arsenie.htm
http://www.evanghelismos.ro/Sfantul-Arsenie-Capadocianul-de-Cuviosul-Paisie-Aghioritul-oferta-carte-126.htm



Moaştele Sfântului Arsenie Capadocianul

Cateheza din 08.11.2009

Despre Sfânta Scriptură. Canonul biblic: Vechiul şi Noul Testament. Insuflarea (inspiraţia) dumnezeiască

De-a lungul timpului Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în două moduri sau pe două căi: o cale naturală, numită şi revelatie naturală şi o cale supranaturală sau revelatie supranaturală.
În mod natural Dumnezeu Se descoperă neîncetat prin întreaga Sa creaţie. Prin simpla contemplare a oricărui lucru din lumea aceasta, a unei flori, a cerului înstelat, a unei insecte etc. noi ne putem da seama că toate există într-o perfectă armonie, toate se conduc după anumite legi, toate au în alcătuirea lor tot ceea ce le este necesar pentru a exista, prin urmare există o ordine si o frumusete desavarsita în alcătuirea lumii care oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea întelept si prea iubitor. Lumea devine o carte deschisă care vorbeşte despre Autorul ei. La acest lucru se referea psalmistul când spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1), sau Sfântul Apostol Pavel care spunea referitor la Dumnezeu că „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20).
În mod supranatural Dumnezeu S-a descoperit anumitor oameni, alesi de El, care datorită vieţii lor curate s-au făcut vrednici ca Dumnezeu să comunice cu ei în mod direct si care au fost chemati să transmită mai departe această revelatie celor care doresc să o primească. Prin această descoperire supranaturală Dumnezeu îi comunică omului mai mult decât prin revelatia naturală. Dacă prin revelatia naturală noi ajungem la adevărul că există Dumnezeu şi putem intui câteva din însuşirile Lui, prin revelatia supranaturală Dumnezeu îi descoperă omului tot ceea ce îi este necesar pentru mântuire, cu privire la Fiinţa lui Dumnezeu, la lucrarea şi la voinţa Sa fată de întreaga creatie şi fată de om.
De cele mai multe ori Dumnezeu S-a descoperit în mod supranatural înăuntrul omului, în sufletul său, printr-o luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o dobândi numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului si totodată înzestrarea lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeiesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Adeseori această insuflare a fost însotită si de îndemnul din partea lui Dumnezeu, de a fi transpusă în scris si în felul acesta au luat nastere scrierile inspirate de Dumnezeu, cărti scrise de autori consideraţi de Biserică Sfinţi, aghiografi, cărora Dumnezeu le-a insuflat continutul de idei al unei descoperiri, iar ei au scris apoi ceea ce Dumnezeu le-a descoperit, păstrându-şi modul propriu de exprimare în scris.
Dumnezeu S-a descoperit în mod supranatural oamenilor încă de la crearea lor, când s-a descoperit protopărintilor Adam şi Eva în grădina Edenului si până la venirea Mantuitorului, care de fapt a încununat si a desăvârsit descoperirea. În toată această perioadă îndelungată, de 5508 ani, o parte din cei care au fost învredniciti să primească această revelatie au transpus-o în scris. După întruparea Fiului lui Dumnezeu, cei care au fost contemporani cu El si care L-au cunoscut, au scris, la rândul lor, unii dintre ei, ceea ce au reuşit să vadă si să înteleagă din viata Mântuitorului. Aşa se face că toate aceste cărti, scrise sub inspiratie dumnezeiască au fost adunate în ceea ce numim Sfânta Scriptură sau Biblia. Aici se găsesc cărti scrise într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 î.Hs.) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 d.Hs.). Desigur, cuprinsul tuturor acestor cărţi nu contine doar adevăruri descoperite în mod supranatural de Dumnezeu. Trebuie să avem în vedere faptul că aceste cărti au fost precedate de o literatură orală, pe care, unele dintre ele au preluat-o selectiv si au consemnat-o în diferite genuri literare.
Cuprinsul Sfintei Scripturi s-a format în urma unui proces îndelungat de selectie, care a durat câteva secole, în care autoritatea rabinică mai întâi si autoritatea Bisericii mai apoi, au reusit să decidă care anume dintre scrierile care existau cu privire la istoria poporului evreu si la viata si activitatea Mântuitorului Hristos, poartă atributul inspiratiei dumnezeiesti. În urma acestui proces de selecţie s-a format practic canonul sau cuprinsul Sfintei Scripturi.
Asadar dacă ar fi să dăm o definitie a Sfintei Scripturi ar trebui să spunem în primul rând că ea este un tezaur care păstrează si transmite ceea ce Dumnezeu ne-a revelat în mod supranatural, pentru mântuirea noastră, un tezaur care cuprinde revelaţia dumnezeiască, necesară nouă pentru câştigarea vieţii veşnice, dar mai putem spune despre Sfânta Scriptură că este cartea care cuprinde cărtile. Biblia asadar e Biblioteca. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu, dar Biblia e însăsi rostirea lui Dumnezeu anume pentru oameni si prin oameni.
Biblia este formată din două mari sectiuni: Vechiul Testament si Noul Testament. Sfintii Parinti au învătat că cele două Testamente - cel Vechi si cel Nou - arată vointa lui Mesia de a face mostenitori ai impărătiei vesnice pe cei ce vor crede în El. O altă denumire folosită pentru a desemna cele două părţi ale Bibliei este şi aceea de Vechiul şi Noul „Legământ”. Termenul se referă la legământul dintre Dumnezeu si om, facut îndată după căderea acestuia în păcat, prin făgăduinta dată de Dumnezeu primilor oameni, că sământa femeii va zdrobi capul sarpelui (Facere 3, 15).
Vechiul Testament cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul II î.Hs., iar Noul Testament cuprinde viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos, istoria primelor şase decenii ale crestinismului si istoria mântuirii universale în perspectivă eshatologică.
Totalitatea cărţilor Sfintei Scripturi constituie canonul biblic. Cuvântul vine de la grecescul „canon” care înseamnă „normă, regulă, principiu director”. Asadar o carte canonică este investită cu autoritate normativă în materie de credintă, conţinutul ei dogmatic devine obligatoriu. Pe de altă parte cuvântul „Biblie” vine de la grecescul „biblion” care la început a însemnat „hârtie” sau orice material de scris, apoi si-a generalizat întelesul de „carte”.
În urma procesului de formare a canonului Sfintei Scripturi s-a hotărât că Vechiul Testament cuprinde 39 de cărti canonice, recunoscute ca atare de traditia iudaică pe de o parte, si de Biserica Ortodoxă, pe de alta. La acestea se mai adaugă alte 14 cărti pe care ambele traditii le consideră necanonice, dar bune de citit, adică ziditoare pentru suflet, continutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credintă în sine. Noul Testament cuprinde 27 de cărti, toate considerate canonice.
În functie de continutul lor, cărtile Sfintei Scripturi pot fi grupate în mai multe genuri literare. Astfel avem cărti istorice care prezintă un sir de evenimente din istoria mântuirii noastre, cărti profetice care cuprind proorocii referitoare la venirea Mântuitorului sau referitoare la alte evenimente din istoria mântuirii, inclusiv la sfârsitul acestei istorii, care va fi Parusia, Ziua Judecăţii de Apoi; cărti didactice, cărti sapientiale si cărti poetice. E important însă de retinut că toate cele 56 de cărti canonice au fost scrise sub insuflare dumnezeiască, sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt. Acest adevăr, care face apel la credinţa noastră, ni-l transmite si Sfântul Apostol Pavel, când zice că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu si de folos spre învătătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate. Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârsit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3, 16-17).
Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă, pentru ca noi ascultându-l si urmându-l să putem ajunge la desăvârsire. Să nu neglijăm acest mare dar pe care Dumnezeu ni l-a lăsat! Este foarte important să-i acordăm Sfintei Scripturi importanta deosebită pe care trebuie să o aibă în viaţa noastră, anume aceea de carte de căpătâi, Carte Sfântă, care nu este permis să lipsească din nici o casă de creştin. Dar atenţie mare la Biblia pe care o avem în casă, pentru că Biblia este cartea care a cunoscut probabil cele mai multe variante de traducere si nu toate aceste variante sunt bune si folositoare pentru mântuire. În limba română avem foarte multe versiuni ale Bibliei, dar nu toate au o traducere corectă a textului. Unele dintre ele contin greseli care ne pot duce în grave rătăciri de credintă. Există traduceri ale unor texte biblice în care în mod intentionat nu s-a respectat mesajul iniţial al textului tocmai pentru a se argumenta unele învătături gresite pe care le sustin unele denominaţiuni crestine. Mentionarea pe prima pagină a faptului că editia respectivă este tipărită sub îndrumarea si cu aprobarea Sfântului Sinod este garantia că avem o traducere bună, care nu contine erori dogmatice. Refuzati să primiţi tot felul de traduceri ale Bibliei, pe care încearcă să vi le ofere cei de o altă confesiune crestină, pentru că ele pot fi păguboase pentru credinţa si mântuirea noastră!
De asemenea trebuie să tinem cont si de faptul că unele fragmente ale Sfintei Scripturi sunt „cu anevoie de înţeles”. Biblia cuprinde adevăruri mai presus de mintea omenească, adevaruri dumnezeiesti care se adreseaza celor credinciosi si cu o viată duhovnicească. Sfântul Apostol Petru spune de pildă despre Epistolele Sfântului Apostol Pavel că: „În toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înteles, pe care cei neînvatati si neîntăriti le răstălmăcesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (II Petru 3, 16).
Origen, un mare teolog al epocii creştine timpurii, spunea că Sfânta Scriptură cuprinde trei întelesuri: un înţeles după literă, obştesc sau istoric; un alt înţeles mai înaintat sau sufletesc şi un înţeles duhovnicesc. Tâlcuirea dreaptă a Sfintei Scripturi este cea care tine seama de toate cele trei întelesuri si le foloseste potrivit cu ideile, persoanele si faptele biblice, aşa cum au făcut cei mai multi dintre Sfintii Părinti. Există ediţii critice ale Bibliei, care cuprind în subsolul paginii explicatii ale locurilor mai greu de înteles, explicatii făcute în lumina tâlcuirii Sfintei Scripturi de către Sfinţii Părinţi. Aceste ediţii, cum ar fi si varianta Înalt Prea Sfintitului Mitropolit Bartolomeu Anania (Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sf. Sinod, versiune redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Clujului, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001) pot facilita o întelegere mai bună a textului scripturistic.
Dincolo de toate acestea, cel mai important lucru pentru viata noastră spirituală este citirea Sfintei Scripturi, cu adâncă evlavie, cât de des putem. Degeaba ne-a lăsat Dumnezeu cuvântul Său, necesar pentru mântuirea noastră, dacă noi suntem nepăsători, nu îl citim si nu încercăm să-l urmăm. De aceea este bine să ne obisnuim ca alături de rugăciune să adăugăm programului nostru zilnic si citirea câtorva pagini din Sfânta Scriptură.

Vindecarea de păcatul desfrânării. Efectele nocive ale masturbării

Păcatul desfrânării sub diferitele lui forme, este din ce în ce mai întâlnit în rândul creștinilor. Acesta nu poate fi tratat cu indiferență, deoarece, efectele sale sunt dezastruoase asupra sufletului uman. Cei care se adâncesc în acest păcat, nici nu-și mai dau seama că este un lucru rău, ba chiar, mulți găsesc justificare pentru săvârșirea lui. Alăturat postăm două articole unul privind vindecarea de patima desfrânării, luându-i ca și călăuze pe Părinții pustiului Egiptului, iar celălalt articol, tratează tot despre o problemă gravă, din păcate întâlnită tot mai des: masturbarea. Sperăm ca aceste subiecte să nu smintească, ci să fie suport și ajutor în lupta cu păcatul desfrânării, pentru toți cei care au nevoie.

Terapeutica desfrânării în Patericul Egiptean

“Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate săvârşi:

a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte;

b) prin cuvinte şi fapte,

c) după rânduiala firească, când se face în afara căsătoriei,

d)împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer,

e) după persoanele care o săvârşesc: desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu.”
“Demonul preacurviei îl sileşte să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care se înfrânează, pentru ca aceştia, nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl încovoaie spre treburi mârşave. Ba îl face să spună, ori să asculte tot felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor.”
Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup. Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc.
Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii.
Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:
1. Rugăciunea: “un frate a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă.” (Agathon, 21); “povestitu-sa despre maica Sara, că a răbdat treisprezece ani, fiind luptată tare de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul de la dânsa, ci mai vârtos zicea: Dumnezeu, dă-mi putere!” (Sara, 1)
2. Postul: “un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu,” (VI, 34)
3. Răbdarea: “un bătrân oarecare, l-a văzut pe ucenicul său că este foarte supărat şi necăjit de dracul curviei. Şi i-a zis lui: fiule, vrei să-l rog pe Dumnezeu să se depărteze de la tine şi să te părăsească acel război? Iar el a zis: ba nu, părinte, că de mă şi supăr şi mă necăjesc de acel război şi mă ostenesc muncindu-mă, dar văd din osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te roagă pentru mine, părinte, să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită. Zis-a lui bătrânul: acum, fiule, am cunoscut că eşti în sporire şi că mă întreci.” (VI, 5)
4. Nădejdea: “un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul curviei şi după cădere, de multa lui scârbă l-a dus pe el vrăjmaşul la deznădăjduire. El mai venindu-şi în fire şi văzându-se biruit de scârbă şi deznădăjduit, singur ca un doctor iscusit fiind, a pus gândul său spre buna nădejde, zicând: crezi în marea milostivire a lui Dumnezeu, că va face şi cu mine păcătosul şi mă va ierta! Iar când grăia el întru sine acestea, diavolii i-au zis: cum ştii tu că îşi va face milă cu tine? Şi le răspundea lor aşa: dar voi cine sunteţi şi ce grijă aveţi, de îşi va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu îşi va face? Că voi sunteţi fiii întunericului, ai gheenei şi ai pieirii veşnice, iar Dumnezeu este bun şi milostiv. Voi ce treabă aveţi? Acestea grăindu-le lor fratele au fugit dracii ruşinaţi de la dânsul, neputând să-i mai facă nimic. Iar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.” (VI, 24)
5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: “a zis un bătrân. Dacă curvia se luptă cu trupul tău, vezi din care pricină s-a pornit războiul asupra te şi o îndreptează. Sau din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie.” (VI, 42)
6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: “s-a dus odată avva Isidor la avva Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi dacă s-a întors la Schit, l-au întrebat pe el fraţii: cum se află. Iar el a zis: cu adevărat, fraţilor, eu faţă de om nu am văzut, fără numai a arhiepiscopului. Iar ei auzind, s-au tulburat zicând: oare, s-au cufundat ei, avvo? Iar el a zis: nu aşa, ci nu m-a biruit cugetul să văd pe cineva. Iar ei auzind s-au minunat şi s-au întărit ca să păzească ochii de răspândire.” (Isidor, 8); “spuneau părinţii despre un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip, pe lângă drum. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul curviei.” (VI, 18)
7. Fuga de prilej: “zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-mă!” (Sisoe, 3)
8. Fuga de compania sexului opus: “un frate a rugat pe avva Daniil zicând: dă-mi o poruncă şi o voi păzi pe ea! Şi a zis lui: niciodată să nu întinzi mâna ta cu femeie în strachină şi să mănânci cu ea şi cu acestea vei scăpa puţin de dracul curviei.” (Daniil, 2); “zis-a un bătrân: sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi călugărul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.” (VI, 27)
Visul, aşa cum am arătat, este un indicativ al stării în care ne aflăm faţă de această patimă: “mişcările fireşti ale trupului (poluţii nocturne) neînsoţite de imaginii în timpul somnului arată că sufletul este destul de sănătos. Orice încropire de imagini e semn de nevolnicie. Socoteşte feţele fără contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine conturate, simbolul unei răni proaspete.”
Pr. Petru Suciu, “Metode psihoterapeutice in Pateric”
(Preluat de pe blogul N-am Cuvinte al lui Florin)

Efectele masturbării între mit şi realitate

În timp ce unii tineri caută să-și justifice patima malahiei (masturbării) ca fiind ceva cât se poate de firesc și normal, alții culeg roadele dureroase ale acestei patimi care i-a stapanit (îi stăpânește) de mai mult sau mai puțin timp. Atât pentru primii cât și pentru ultimii, am încercat să facem o analiză cât mai obiectivă asupra efectelor masturbării. În felul acesta putem înțelege fiecare în parte ce se ascunde în spatele acestui păcat, numit în mod viclean “descoperirea sinelui” și care este promovat în cele mai multe reviste și site-uri pentru tineri.
Efectele malahiei sunt atât fizice cât și psihice și le vom trata în continuare în mod distinct.
Masturbarea poate cauza cancer. Studii recente arată că datorița acestui abuz, crește seminicativ riscul de cancer la prostata (cazul baietilor). Mai multe informatii aici:
http://chattahbox.com/health/2009/01/27/masturbation-may-cause-cancer/
Masturbarea duce la ejaculare precoce într-o formă mai mult sau mai puțin gravă. Acest lucru se întâmplă deoarece auto-controlul asupra impulsurilor sexuale se denaturează prin practica masturbării. De fapt, în decursul timpului, acest auto-control se va modela și adapta mai mult la această practică decat la actul sexual normal.
Masturbarea duce la probleme ale memoriei, ale puterii de concentrare și ale ‘ascuțimii’ minții. Celulele nervoase ale creierului (neuronii) se distrug progresiv și iremediabil datorită risipei excesive de energie. Acesta este un factor deosebit de periculos, fiindcă nu există nici o cale de refacere a acestor neuroni. Pierderea memoriei și a puterii de concentrare, o poate observa persoana respectivă pe masura ce ea continuă să se masturbeze mai mult. Al doilea efect negativ al masturbării, constă în aceea că generează delir şi fantasme. Sexualitatea umană este înfrânată. Patimile sexuale se pot satisface uşor (deci, se şi pot controla uşor). Astfel, indiferent de fantezia pe care o are cineva, comportamentul sexual este îngrădit de limitele fizice. Mai mult, sexualitatea normală dintre un bărbat şi o femeie se bazează pe o relaţie personală, de iubire, care tinde să transforme fantezia pasională într-o formă a intimităţii, a unei uniuni decente şi binecuvântate, dacă este în limitele sfintei taine a căsătoriei. Când lipseşte realitatea unei relaţii interpersonale, fantezia permite individului să facă orice doreşte. Acest mod de viaţă se prelungeşte şi în viitoarele relaţii umane, care vor fi de slabă calitate sau violente.
Masturbarea nu face decat să “îmbătrânească” omul mai rapid decat în mod normal. Acesta, la 40 de ani, se va confrunta cu bolile și afecțiunile care se întâlnesc în general la pacienții mult mai in varstă. Lucrul acesta se întâmplă din cauza risipei excesiv de mare de energie, care nu face decât să slăbească foarte mult organismul, predispunându-l la diverse afecțiuni și boli, în funcție de fiecare individ în parte. Sistemul imunitar al organismului este de asemenea slăbit, pe măsură ce omul continuă să se masturbeze mai mult, el fiind mult mai puțin ferit de viruși și infecții în comparație cu un om cu un sistem imunitar puternic.

Pe plan psihic:.

Masturbarea duce la o izolare progresivă față de societate și de mediul înconjurător. Persoana care se masturbează ajunge încet-încet să-și găsească plăcerea numai în această practică, dezvoltând o inhibiție față de persoanele și evenimentele din jurul său. În cazuri mai avansate se poate ajunge la depresii nervoase greu de vindecat
Astfel, sexualitatea umană se individualizează, concentrându-se doar asupra individului practicant. Acest fel de narcisism poate fi nesănătos pentru suflet, determinând egoism, dezinteres faţă de aproapele şi nu în cele din urmă, disfuncţie sexuală. De asemenea, se mai poate ajunge la o fixaţie a onanistului asupra persoanelor de acelaşi sex, de aici, homosexualitatea. Astfel, nu întâmplător, azi când societatea ne învaţă că masturbarea este normală, homosexualitatea (bisexualitatea) este cel puţin în faza de tolerare, dacă nu chiar dominantă în cadrul populaţiei.
Pe scurt masturbarea este o împreunare cu dracul…iar cu dracul nu ajungi decat in iad, pe un drum presarat doar cu suferinte.
Materiale preluate de pe:
http://www.orthodoxphotos.com/readings/trupul/masturbarea.shtml

Sâmbătă 7 noiembrie 2009- Moșii de toamnă

Sâmbătă 7 noiembrie 2009 în Biserica Ortodoxă se sărbătoresc Moșii de Toamnă. Cu această ocazie după Sfânta Liturghie, la ora 11,30, o să săvârșim Parastasul pentru cei adormiți.
Cu această ocazie, la această slujbă, pe lângă cei dragi care au trecut în veșnicie, o să-i pomenim pe toți eroii neamului nostru, precum și pe mărturisitorii ortodocși care au murit în lagărele și în închisorile comuniste. Dumnezeu să-i ierte pe toți!

Cateheza din 1 noiembrie 2009- Despre mântuire și posibilitatea descoperirii lui Dumnezeu față de oamenil

1. Mântuirea- scopul principal al omului
Cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului în viață este grija de mantuirea sufletului său. «Ce va folosi omului de ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau?» (Marcu 8, 36-37).
Mantuirea este eliberarea din păcat si din moarte, si prin aceasta dobandirea vietii de veci, in Hristos. Mântuirea ne este accesibilă prin intruparea, jertfa, invierea si inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos. De mantuire se poate impartasi orice om, caci Dumnezeu – voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului» (I Timotei 2, 4)
Adevarul care duce la mantuire se gaseste in Sfanta Biserica Ortodoxa, care este „stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15).De ce numai aici? Pentru că Biserica Ortodoxa are acest adevar de la Dumnezeu insusi, vestit mai dinainte prin patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, care au avut o viata si cugetare sfanta, si apoi in mod desavarsit prin insusi Fiul Sau intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, Mantuitorul, cum spune Sfantul Apostol Pavel: «Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul...» (Evrei. 1, 1-3) Acest adevar legat de toată viața lui Hristos și cât de mult a însemnat pentru noi, l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiasca.
2.DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCA
-Descoperirea sau Revelatia dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca acestia, cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L cinsteasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se mantuiasca. -Descoperirea dumnezeiasca dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sfintii Parinti. Prin ea Dumnezeu revarsa lumina si caldura Lui, cea mai presus de fire, asupra intregii fapturi. -Descoperirea dumnezeiasca a fost data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar, intrucat nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost incredintata anumitor oameni alesi, care la randul lor s-o vesteasca celor ce doresc a o primi.
Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?
Oamenii alesi de Dumnezeu pentru a spune despre această descoperire au fost patriarhii, Moise, dreptii si proorocii, care au primit si au vestit cuvantul lui Dumnezeu in sanul poporului evreu. Aceasta Descoperire a fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, „Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine in lume” (Ioan 1, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici, in Biserica intemeiata de El si intrata in istorie la Cincizecime.
Dumnezeu se poate descoperii oamenilor. Este cu putinta. S-a sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de catre unii eretici, ca Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor.
intai, pentru ca Dumnezeu cel nesfarsit, cel nematerial, cel neschimbator si cel vesnic nu S-ar fi putut apropia si nu ar fi avut deci cum sa fie cunoscut de catre ceea ce este marginit, trupesc, schimbator si trecator.
In al doilea rand, daca Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate nu ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea. Acei pagani si eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonala, lipsita de viata si mai ales de iubire.
Pentru noi, crestinii, nu sunt asemenea oprelisti, fiindca, dupa invatatura Bisericii, Dumnezeu este o fiinta personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si, deci, si cu oamenii. Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai indepartate timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa: „in multe rinduri si in multe chipuri odinioara Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul” (Evr. 1,1).
Ca izvor al vietii si al iubirii, Dumnezeu Se apleaca si Se descopera continuu oamenilor. El nu e niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El salasluieste si in inimile noastre. Descoperirea dumnezeiasca priveste pe oameni si ei pot s-o primeasca. Ei sunt „chipul si asemanarea lui Dumnezeu” si, prin aceasta, indreptatiti la cinstea descoperirilor de sus. Aceasta cinste a mers pana acolo incat Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant s-a facut prin intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiasca, apoi, si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa Dumnezeu. Psalmistul lamureste aceasta zicand: „In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu, cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii sale dupa Dumnezeu: «Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul nostru pana nu se va odihni intru Tine».1 (Fer. Augustin, Marturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661) Ca fiinta inzestrata cu minte, intrucat este creat dupa „chipul lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevaruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere a adevarurilor date, in cei care s-au facut vrednici de El printr-o viata aleasa si au primit harul Duhului Sfant.
Descoperirea dumnezeiasca are o autoritate mai mare decat mintea omeneasca in lucrarea mantuirii Pentru ca ea nu greseste si nu inseala niciodata, fiind garantata de Dumnezeu insusi, Care e Adevarul (Ioan 14, 6), de nesfarsita Lui intelepciune si de implinirea pana astazi celor vestite de aceasta Descoperire. Mintea omeneasca poate intelege unele dintre lucrurile cuprinse in Descoperirea dumnezeiasca, dar ea nu poate patrunde toata aceasta Descoperire. Pentru ca mintea noastra sa fie intru totul de aceeasi parere cu Descoperirea de sus, ar trebui sa cunoastem pe Dumnezeu in fiinta Sa. Dar cum fiinta lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta, pentru ca mijloacele firesti pe care mintea noastra ni le pune la indemana nu ajuta la acest lucru, noi punem toata increderea in adevarurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvantului despre El.
Descoperirea dumnezeiasca e vrednica de a fi primita de mintea noastra. Daca mintea isi pune increderea in cuvântul unui om serios si vrednic de lauda, despre care stim sigur ca nu ne inseala, de ce sa nu dam aceeasi crezare cuvintelor lui Dumnezeu insusi? «Nu e mai cuminte, zice Origen, sa dam mai multa crezare lui Dumnezeu. De asemenea, Sfantul Ioan Gura de Aur ne indeamna sa ne incredem totdeauna in Dumnezeu, chiar atunci cand cuvantul Lui pare a fi impotriva felului nostru de a judeca si de a vedea. Judecata si vederea noastra se pot insela însă cuvantul Lui, niciodata.
Privita in izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiasca e una singura. Daca, insa, tinem seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi, Descoperirea este de doua feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii; si a doua, Descoperirea data pe calea mai presus de fire, adica pe calea supranaturala. Aceasta din urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios.
Prin Descoperirea pe calea firii, numita si Revelatia naturala, se intelege comoara de invataturi pe care natura si firea omeneasca ni le dezvaluie despre existenta si unele insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim ne spune ca este Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebuie sa aiba un Ziditor, pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor. Ordinea si frumusetea desavarsita a alcatuirii lumii, oglindesc lucrarea unui Facator atotputernic, prea intelept si prea iubitor. Intreaga fire sau natură ne vorbește despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvant si noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4).
Prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea supranaturala se intelege Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti oameni alesi (in Vechiul Testament) si mai apoi prin insusi Fiul Sau intrupat (in Noul Testament). Prin Descoperirea firii sau naturii ne ridicam numai la adevarul ca exista Dumnezeu si la cateva dintre insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta Descoperire, nu ne-am deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai ales ne-am lipsi de bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturala. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta, marginita numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului. Descoperirea sau Revelatia supranaturala nu poate fi primita si inteleasa decat de omul credincios, adica prin credinta.
Descoperirea supranaturala a fost data uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste prin simturi; de pilda aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei barbati, la stejarul lui Mamvri (Fac. 18, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa inviere catre ucenicii Sai (Ioan 20,19-31). Avem aici o Descoperire din afara. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturala e data sufletului omenesc printr-o luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o castiga numai prin puterea cugetarii sale. Aceasta luminare a sufletului si inzestrare a lui cu puterea de a primi anumite adevaruri ale Descoperirii dumnezeiesti se numește insuflare sau inspiratie dumnezeiasca. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem numi duhovniceasca sau dinlauntru.
Sfanta Scriptura spune chiar si in Vechiul Testament, in multe locuri (les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grait prin gura proorocilor. Sfantul Apostol Pavel rezuma astfel istoria si felul acestei Descoperiri: „Dupa ce Dumnezeu odinioara in multe randuri si in multe chipuri a grait parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul” (Evr. 1, 1-2). si tot el o lamureste, aratandu-i si scopul: „Facandu-ne cunoscuta taina voii Sale dupa buna Lui socotinta, astfel cum hotarase la Sine mai inainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate sa fie iarasi unite in Hristos, cele din ceruri si cele de pe pamant - toate intru El” (Efes. 1, 9-10).
Iisus Hristos este desavarsirea si plinirea Descoperiri. Știm aceasta din Sfanta Scriptura, din implinirea intocmai a proorociilor Vechiului Testament si din istoria Bisericii Crestine. In adevar, Sfantul Apostol Pavel precizeaza: „Iar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau Cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii si intreg Noul Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu intrupat si împlinitorul Descoperirii dumnezeiesti. Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos. Sfintii Evanghelisti si Sfantul Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit in persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia-supranumit si Evanghelistul Vechiului Testament- vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile, moartea si proslavirea lui Mesia (Isaia 7 si 53). Toata aceasta proorocie s-a implinit intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt infatisate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 s. u.; 1 Cor. 15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele crestine, pagane si iudaice din secolele I si II sustin, fara deosebire, ca Iisus Hristos -ca Dumnezeu și Om- este o persoana istorica reală, care a trăit în timpul imparatilor August si Tiberiu si Care a suferit moartea sub Pontiu Pilat, guvernatorul roman al Palestinei. Aceleasi documente, afara de cele evreiești, constata ca nici o alta persoana purtand acelasi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea intemeietorului ei.
Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiesti. Timpul de la caderea in pacat pana la darea Legii pe muntele Sinai, cuprinde nu numai stradanii ale firii omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta patriarhilor Vechiului Testament. La fel, dupa darea Legii lui Moise pe muntele Sinai . Dupa venirea Mantuitorului, Care a desavarsit Descoperirea, cele doua trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica admite trepte in lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este si firesc, Biserica pune accentul pe cele doua trepte in Descoperirea dumnezeiasca, infatisate prin cele doua Testamente. Sfantul Grigorie Teologul, vorbind despre schimbarile produse de catre acestea in viata omenirii de-a lungul timpului, le numeste cutremure de pamant si le schiteaza astfel: «Cele doua Testamente sunt doua cutremure dintre care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celalalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e si un al treilea cutremur, care este mutarea din aceasta viata in cealalta».8 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A)
Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiesti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e aratata de nenumarate ori de Mantuitorul, de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. Ei arata ca este o desavarsire a Noului Testament fata de cel Vechi. Acesta din urma isi pastreaza valoarea lui, e adevarat. Mantuitorul zice: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc. Ca adevarat zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta nu va trece din Lege, pana ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» in lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): „Ati auzit ca s-a zis celor de demult...”, „Iar Eu zic voua” (Matei 5, 21 s.u.). Noul Testament e dezvoltarea si împlinirea celui Vechi; dar e mai mult decat atat: el e «rasaritul cel de sus», care face sa treaca „umbra legii”. Sporul in descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e aratat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri partiale», «inaltari», «înaintări» si «treceri din slava in slava».9 (Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD)
Duhul Sfant insusi Si-a randuit lucrarea Lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a Sfintilor Ucenici. Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de Domnul, dupa patimi si inviere a fost insuflat Ucenicilor, iar dupa inaltare, la Cincizecime, S-a aratat in chip de limbi de foc.10 (Idem, op. cit., 26, col. 164 A)
Invatatura crestina e socotita drept cea mai inalta treapta a credintei pentru ca ea a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, si pentru ca nimeni altul n-a cunoscut ca El de-a dreptul pe Dumnezeu si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi Dumnezeu: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul - Nascut, Fiul, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (Ioan 1, 18). Mantuitorul insusi declara: „Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan 14, 9). Caci „nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere” (Matei 11, 27).
Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului dumnezeiesc, pe care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii. Credinta adusa de El a schimbat fața lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adâncă a sufletelor, ea a legat din nou viata omeneasca de Izvorul nesecat al vietii netrecatoare, de Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant, implinind rugaciunea Psalmistului: „Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara, atinge-Te de munti și fă-i să fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat si chiar s-au deschis, așa cum este relatat la Botezul lui Iisus în Iordan: ,, și după ce a fost botezat, Iisus a ieșit îndată din apă și iată cerurile I s-au deschis, și Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel și venind către Dânsul” (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). In sfarsit, nici o alta credinta sau cunoastere religioasa n-a putut si nu poate inlocui pe cea crestina, fiindca n-a avut si nu are roadele acesteia. Invatatura crestina sta pe culmea cunoasterii religioase, pentru ca nicaieri sufletul credinciosului nu se desfata de adevar, de dreptate, de fericire, de viata vesnica, ca in Hristos.11 ( Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia. dupa Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608)
Descoperirea dumnezeiască plenară se poate arăta și în minuni. Ce sunt minunile?
Ele sunt fapte dumnezeiesti mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele sunt fapte savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, intrecand însă legile mintii si ale firii. Minunile arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul Care este insusi izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii sau materiei, asupra oamenilor si asupra Sa insusi. El a oprit furtuna pe mare, a scapat pe Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile si peștii, a vindecat bolnavi, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: „De n-as fi facut intru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea” (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupră-Și, cea mai mare este invierea Sa din morti. Minunile Sale dovedesc obârșia si puterea Sa dumnezeiasca, asa cum El insusi declara: „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le fac, marturisesc despre Mine că Tatal M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au facut si oamenii alesi de Dumnezeu si placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiasca: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii si altii. Dar acestia au savarsit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea Duhului de sus cu ei.
Există însă minuni adevărate și neadevărate. După ce se cunosc adevaratele minuni?
Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de conditii, dintre care insemnam: 1) Sa fie vrednice de numele lui Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie;………2) Să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mantuitorului si ale Sfintilor;……..3) Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau sa se opuna unele altora;…….4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si Sf. Traditie;…………5) Sa urmareasca mantuirea sufletului omenesc;………… 6) Sa aduca folos si spor vietii sufletesti, nu mortii sau pacatului;……………7) Savarsitorul minunii sa graiasca numai adevarul, sa duca o viata fara pata si sa nu urmareasca interese personale sau scopuri egoiste; …………8) Sa indrepte moravurile la cei ce vad minunea, sau altfel spus minunea să schimbe în bine pe oameni;………. 9) Sa poarte in ele siguranta si puterea Duhului lui Dumnezeu; ………..10) Sa dovedeasca lucrarea proniei dumnezeiesti.
Descoperirea dunmezeiască lucrează și în proorociri. Ce sunt proorociile? Proorociile sau profetiile sunt aratari prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevaruri si întâmplări care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vestește prin aleșii Sai, in vederea mantuirii si care se petrec intocmai. Cele cuprinse in proorocii nu pot fi cunoscute pe cale fireasca. Proorociile sau profetiile tălmacesc voința lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfant. Ele ocupa o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mantuitorul si multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al altor popoare. Noul Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii cuprind o seama de proorocii; Mantuitorul insusi a proorocit atunci când a prezis dărâmarea Templului (Matei 24 etc.).
Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeiesti, stau numai in puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenesti care se intemeiaza sau pe socoteli plăpânde, sau pe superstiții. Proorociile dumnezeiesti sunt facute, ca si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant este autorul lor14. (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305) „Fiindca cele prezise se intampla, cred si mă supun lui Dumnezeu”, zice Teofil al Antiohiei14 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI, col.1045). Cele mai insemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mantuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranta, vremea venirii Mantuitorului (Daniil 9, 24-27), nasterea, patimile, moartea, proslavirea (Isaia 7, 13, 53, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet (Deuter.18,15, Isaia XLII,1-4), preot si imparat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII, 5). Apostolii au aratat ca spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au implinit intocmai 16 (Fer. Augustin, Despre credinta in lucrurile care nu se vad, 7, 10, Migne P.L. XL, col. 180).,
Adevaratele proorocii trebuie sa intruneasca aceleasi conditii ca minunile. Mantuitorul, Sfintii Parinti atrag in repetate randuri atentia atat asupra proorocilor adevarati, cat si asupra celor mincinosi, pe care trebuie neaparat să-i deosebim. Pe cat de mult suntem datori sa cugetam cu evlavie la proorociile adevarate, pe atat de mult se cuvine sa osandim si sa combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca in vremurile tulburi si mai ales la sfarsitul lumii „se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cat sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi” (Matei24, 24). Asemenea prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt si astazi, dar ei trebuie sa fie combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati sa-si faca lucrul lor. Lactanțiu unul dintre scriitorii cei mai vechi ai Bisericii ne spune ca adevaratii prooroci: 1.Predica toti un singur Dumnezeu,……..2.Nu sufera de nebunie………3.Nu sunt inselatori,………………4.Nu umbla dupa averi sau castig,……….. 5.Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu,…………6.Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai, ………..7.Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor si a mortii (Lactantiu, Dumnezeiestile Institutii, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne P.L. VI, col.127).
Descoperirea lui Dumnezeu nu se mai repetă niciodată pentru ca El a facut aceasta Descoperire odata pentru totdeauna, in vederea mantuirii oamenilor, potrivit planului Sau vesnic. Dumnezeu se descopera atunci cand stie ca aceasta este de cea mai mare trebuinta si de cel mai desavarsit folos. El nu se repeta ca oamenii, pentru ca planul sau, iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea Descoperirii dumnezeiesti, adica o noua venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o noua intrupare, patimire, moarte si inviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau a fost inselatoare, sau n-a avut loc niciodata, sau a fost necompleta, ceea ce ar fi o necuviinta fata de numele si puterea lui Dumnezeu. Susținerea ca repetarea Descoperirii ar face pe toti sa creada nu poate sta in picioare, pentru ca nici in timpul Mantuitorului n-au crezut toti in El, cu toate ca El era Descoperirea insasi. Invatatura pildei bogatului si a saracului Lazar este ca cei invartosati la inima n-ar crede chiar daca ar si invia cineva din morti (Luca 16, 31).
Din cele prezentate până acum putem reține următoarele:-mântuirea noastră este cea mai importantă lucrare a vieții noastre. La realizarea ei contribuim noi dar și Dumnezeu care S-a făcut cunoscut nouă în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos

Despre datoriile crestinului fata de cei adormiti

Despre datoriile creştinului faţă de cei adormiţi



Pentru noi, creştinii, moartea nu este decât trecerea într-o nouă etapă a existentei noastre. Viaţa noastră pe pământ are un caracter temporar iar menirea noastră aici este de a ne agonisi comori în cer, adică de a câstiga prin modul în care am trăit această parte a vieţii, şansa de a ajunge în rai. După moarte, sufletul care este nemuritor merge la Dumnezeu pentru a primi răsplata. Dacă în timpul vietii a demonstrat prin faptele sale că merită să fie fericit alături de Creatorul său în rai, va rămâne aici; dacă nu merită, va fi trimis să sufere chinuri mai mari decât ne putem imagina, în iad, împreună cu diavolii. Judecata particulară are loc la 40 de zile după moarte. Moartea nu îi desparte pe creştini de Hristos, ci, prin Acesta stau în legătură şi în comuniune cu Biserica. Din acest motiv Biserica, îi pomeneste în rugăciunile sale, atât pe cei vii cât si pe cei adormiti întru Domnul.
Sentinţa primită la judecata particulară este provizorie, de aceea Biserica noastră crede cu tărie că rugăciunile şi faptele bune făcute în numele morţilor ajută la iertarea păcatelor acestora. Vedem deci, că cei ajunşi în iad mai au o sansă de a fi mutaţi în Împărăţia lui Dumnezeu la Judecata de Apoi.
Neştiind care au fost mântuiţi şi care osândiţi, trebuie să facem rugăciuni neîncetate pentru toţi cei dragi care s-au mutat din această lume, cu nestrămutata convingere că rugăciunile şi faptele bune făcute în numele lor îi vor scăpa de osânda veşnică. Momentul cel mai greu în viaţa unei familii este acela pe care îl provoaca moartea. Desparţirea definitivă din aceasta viaţă de cei dragi, cauzată de moarte, este zguduitoare, iar suferinţa şi durerea celor ramaşi în urma sunt realitaţi tragice de nedescris. În asemenea împrejurări, credincioşii caută alinare şi mângâiere în sânul ocrotitor al Bisericii.
Cultul morţilor este deosebit de puternic în Biserica Ortodoxă Română. Spovedania şi împărtăşirea înainte de moarte sunt îndatoriri respectate cu sfinţenie de credincioşi. Cea din urma împartaşire cu Sfintele Taine, pe care preotul o dă celui aflat pe patul de moarte, poartă în popor numele de “merinde pentru viaţa veşnică”, adică grija cea mai mare şi mai de pe urmă pe care creştinul se cuvine să o aibă aici pe pamânt pentru mântuirea sufletului său.
În mâinile celui ce trage să moară se pune o lumânare aprinsă, care simbolizează “lumina veiţii” veşnice, primită încă de la botez, şi credinţa că viaţa pământească a creştinului, începută cu Hristos, se sfârşeşte astfel tot cu El, pentru a se prelungi în ceruri lăngă El. Moartea unui credincios este vestita celorlalţi membri ai parohiei prin tragerea clopotelor bisericii. Dupa o veche traditie, trupul celui mort este spalat şi îmbrăcat cu haine curate, apoi este aşezat în sicriu, cu faţa spre răsărit, acoperit cu o panza alba şi punându-i-se o icoana pe piept. Preotul este chemat la casa mortului, pentru a săvârşi slujba “panihidei” (a privegherii).
Biserica învată că viaţa omului nu se sfârşeşte odata cu moartea trupului. De aceea, creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugaciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor.
Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt urmatoarele:
La 3 zile după moarte -care coincide, de regula, cu ziua înmormântării, în cistea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului.
La 9 zile după moarte, ca răposatul să se învrednicească de partaşia cu cele 9 cete îngereşti dar şi în amintirea ceasului al noualea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugam să-l moştenească şi morţii noştrii.
La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, "pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer".
La 3, 6 şi 9 luni, în cinstea Sfintei Treimi
La 1 an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.
În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creatiei.
Pomenile care se fac pentru adormiţii noştri au efect mântuitor pentru sufletele lor, altfel Sfânta Biserică nu le-ar fi rânduit şi păstrat cu atâta grijă de-a lungul întregii sale istorii. Ele sunt fapte de iubire şi iubirea e mai tare decât moartea! Ele sunt o chemare pe nume (pomenire) a celor pe care-i iubim şi în a căror odihnă veşnică nădăjduim,în mila lui Dumnezeu pe care o invocăm în aceste slujbe.
Pomenirea care ajută la mântuirea sufletului plecat de la noi, este pomenirea lui în Sfânta Liturghie, pentru ca Domnul să spele păcatele nespovedite şi neştiute, în Sfânt Sângele Lui, după făgăduinţă şi la slujba Parastasului. Slujba Parastasului este rânduită liturgic şi se face întotdeauna, sau ar trebui, după Sfânta Liturghie. Cele de trebuinţă pentru parastas sunt cele precizate în Molitfelnic, dar putem să însoţim această slujbă şi cu pomană, adică cu milostenie făcută din hrană şi haine care se dau celor săraci pentru mângâierea lor. La cel răposat ajunge numai bucuria şi recunoştinţa sufletului viu care primeşte milostenia. Nu e de folos să dăm pomană tot celor care au, să facem schimb de bucate şi de haine! Acesta e un obicei care nu mai e milostenie adevărată. Familia celui pomenit poate oferi o masă celor care-l iubeau şi-l pomenesc pe cel plecat, dar aceasta nu poate înlocui milostenia şi rugăciunea.
Important este să nu dăm mai multă importanţă trupului care se odihneşte în mormântul din cimitir, decât sufletului care are nevoie de rugăciunea şi dragostea noastră aşa cum avem noi nevoie de aer. Din păcate, mulţi mor în zilele noastre şi sunt îngropaţi şi pomeniţi tot de morţi, cum spune Domnul, adică de oameni cu sufletul mort de patimi şi de necredinţă, oameni care trăiesc doar pentru trup şi nu se îngrijesc deloc de cele sufleteşti.
Domnul însă nu ne părăseşte nici atunci şi a rânduit ca Sfânta lui Biserică să-i pomenească, la Sfânta Liturghie şi la Parastasele de obşte, pe toţi cei din veac adormiţi şi pe toţi cei pentru care nu se roagă nimeni. Dar dacă am vedea câtă bucurie şi mângâiere are un suflet plecat când cei dragi ai lui, spălaţi prin Taina Spovedaniei, hrăniţi cu Trupul şi Sângele Domnului, se roagă cu nădejde pentru iertarea şi odihna lui, am fi mai simţitori şi mai silitori cu pomenirile noastre!
Trebuie să ştim anumite lucruri: nu se fac parastase în următoarele zile si perioade din cursul anului:
1) În cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului.
2) De la lasatul secului de carne până la sâmbata întâi din Postul Mare, sâmbata Sf. Teodor.
3) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei.
4) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.
Deoarece majoritatea credincioşilor nu pot participa sâmbăta la Sfânta liturghie şi la Parastas, Biserica a îngăduit ca slujba Parastasului să se facă şi duminica.
In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplina.
Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbăa de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel putin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.
La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat să se adauge "la pomenirea de 9 zile, 40 de zile, 1an, 7ani, etc.". Carţile de cult nu prevad aşa ceva, şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.
Familia trebuie să aiba grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le săvârşeşte în sfânta biserică.
În legatură cu aceste zile de pomenire a morţilor, există grija ca ele să fie respectate cu sfinţenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform randuielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârşită. Este deci indicat ca ea să se faca înainte şi nu după sorocul de pomenire.
Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin si lumânări. Celelalte daruri sunt în funcţie de posibilităţile celor care fac pomenirea. Contrar unei păreri răspândite în popor, să se ştie că, se poate face colivă de grâu fiert şi în perioada dintre Sfintele Paşti şi Pogorârea Sfântului Duh.
Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposaţi, este bine ca slujba să se faca în comun şi nu separat, caci cu cât rugăciunea are caracater colectiv, cu atât este mai puternică.
La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lasatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecaţi, numită şi Moşii de iarnă şi sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adaugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), ziua de şase august, şi Joia Înalţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.
Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei raposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta înterţinem viu cultul mortilor şi legatura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor. Cu sfinţii odihneşte Hristoasesufleteleadormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit.Dumnezeului nostru slavă. Amin.

invitatie

Au trecut trei saptamani de la crearea acestui blogg. Sper ca prin aceasta sa se inlesneasca comunicarea intre membrii parohiei noastre, ajutandu-ne in gasirea celor mai bune solutii de traire a vietii noastre, foarte agitate, in Hristos. Ii multumesc lui Sorin, care s-a straduit foarte mult ca si parohia noastra sa fie cunoscuta in campul virtual. E o forma foarte buna de a face misiune si de a-L propovadui pe Hristos. Ii invit pe membrii parohiei, si nu numai, sa putem comunica pe aceasta cale, in duhul dragostei de Dumnezeu. Cu binecuvantare, pr. Marcel.

Vlădica Bartolomeu Anania la Eugenia Vodă

Dialog interesant între vlădica Bartolomeu Ananina Eugenia Vodă.



http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/teologie/bartolomeu-anania