Cateheza din 10 ianuarie 2010

Explicarea adevărurilor de credință :"Fiul lui Dumnezeu, Unul -Născut", "Carele din Tatăl S-a nascut";"Mai inainte de toti vecii";"Lumină din Lumină";"Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat";"născut iar nu făcut";"Cel ce este de o ființă cu Tatăl";"prin Carele toate s-au făcut"





Însemnătatea cuvintelor :"Fiul lui Dumnezeu, Unul -Născut"

Iisus Hristos, Care a trăit pe pământ, este Fiul cel unic al lui Dumnezeu. Deși a viețuit pe pământ ca om adevărat, El este în același timp Fiul lui Dumnezeu. Așa li S-a descoperit întâi prin Duhul Sfânt Apostolilor, care prin gura lui Petru mărturisesc: "Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16, 16). Iar Iisus intărește îndată adevărul acestei mărturisiri: "Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17).
Sfânta Scriptura îi numește adeseori și pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar îi numește astfel, fie pentru că sunt făcuți de El, fie pentru că sunt născuți la o viață nouă, prin harul Duhului Sfânt. "Voi sunteți fiii Domnului Dumnezeului vostru" (Deut. 14, 1), le spune Moise evreilor, gândindu-se mai mult la înțelesul de fii prin creație. "Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (Ioan 1, 12-13). Aici se vorbește de fiii lui Dumnezeu prin înfiere. De ei se spune chiar că sunt nascuți din Dumnezeu.
Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu în vreunul din intelesurile de mai sus. El nu e fiu între fii. Nu e fiu cum e o creatură, nici fiu după har sau prin înfiere. Ci e Fiu după fire, e singurul Fiu după fire al lui Dumnezeu, neavând nici un frate. De aceea spune Simbolul, nu numai născut, ci: «Unul - Născut». Însuși Iisus Hristos Se numeste pe Sine «Unul - Născut». "Că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul - Născut L-a dat" (Ioan 3, 16).


Însemnătatea cuvintelor "Carele din Tatăl S-a nascut"

Dacă s-ar fi spus în Simbol numai «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut», ar fi putut gândi cineva ca Arie, ereticul din veacul al IV-lea, că Fiul, Care S-a născut, nu e Dumnezeu ca Cel Care L-a născut. Sau, ar fi putut gândi cineva ca Fiul S-a născut și din Sine, căci și El este Dumnezeu. În legatura cu aceasta ar fi putut zice, ca Sabelie, ereticul din veacul al III-lea, că același Dumnezeu e uneori născător, alteori născut, «uneori Tată, alteori Fiu» (Sf. Chiril al Ierusalimului), trecând întreg dintr-o stare într-alta.
Prin cuvintele: «Carele din Tatăl S-a născut”. Prin aceasta s-a aratat ca Fiul S-a născut dintr-o persoana dumnezeiască, din Tatăl, ceea ce da siguranța că și Fiul e o altă persoană dumnezeiască, deopotrivă în slava și în dumnezeire cu Tatăl. De asemenea, se arată că în Dumnezeu o persoană e mereu Tată, iar altă persoană, mereu Fiu.


Însemnătatea cuvintelor "Mai inainte de toti vecii"

Prin aceste cuvinte se arată că Fiul este mai înainte de orice timp, este veșnic, că nu S-a ivit în timp. Sf. Evanghelist Ioan începe Evanghelia cu cuvintele: "La început era Cuvântul"(Ioan 1, 1), arătând că atunci când s-a pus începutul timpului și al lumii, Cuvântul, adică Fiul lui Dumnezeu, era. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e făptură, căci numai Dumnezeu e veșnic, iar făpturile se ivesc în timp. Astfel, Fiul Se deosebește de cei ce se numesc «fii»,pentru că aceștia sunt făcuți sau născuți, după har, de Dumnezeu în timp. Dar Tatăl «n-a adus pe Fiul din neexistență în existență, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată» (Sf. Chiril al Ierusalimului).
Deci, totdeauna a fost in Dumnezeu o persoana sau un ipostas cu această însușire de Fiu. Dacă e așa, totdeauna a fost în Dumnezeire o persoană cu însușirea de Tată. «Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu și mai pe urma a devenit Tată, ci totdeauna are pe Fiul». Nu s-a produs niciodată o schimbare în Dumnezeu. Dacă Fiul nu S-ar fi născut «mai înainte de toți vecii», Tatăl n-ar fi fost totdeauna Tată, ci ar fi câștigat această însușire mai târziu. Iar un Dumnezeu Care se schimbă așa de tare înlăuntrul Său nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu dacă S-ar fi născut în timp, ci ar fi o făptură. Sau Dumnezeul Cel veșnic S-ar fi despărțit după o vreme în Tată și Fiu. Noi spunem că Tatăl e veșnic Tată și veșnic Dumnezeu, fără schimbare, iar Fiul, veșnic Fiu și veșnic Dumnezeu, fară schimbare. Tocmai pentru că Tatăl e veșnic, are un Fiu veșnic. «Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl, și Fiul Care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul, n-ar fi Tată. Și dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată și astfel S-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie» (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I, cap. 8, pp. 20-21).
Tatăl și Fiul sunt două persoane egale în Dumnezeire și în cinste, dar una e Tată și alta Fiu, având veșnic între ele dragostea care este între Tată și Fiu, și anume: veșnic dragoste de Tată și veșnic dragoste de Fiu.


Putem intelege nașterea aceasta dinainte de veci?

Nașterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatăl este o taina pe care nu o poate înțelege nici mintea omului, nici a îngerului. «Tatăl L-a nascut nu în modul în care omul ar putea gândi, ci așa cum numai Tatăl știe. Nu numai cerurile nu cunosc nașterea Fiului, dar chiar nici toată firea îngerească... Nici însuși Duhul Sfânt n-a vorbit în Scripturi despre nașterea Fiului din Tatăl. “Pentru ce iscodești, deci, acelea pe care nici Duhul Sfânt nu le-a scris în Scripturi?" (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. cit., p. 257). «Când auzi că Dumnezeu a născut, să nu cazi in gânduri trupești, nici să presupui o naștere stricăcioasă. "Duh este Dumnezeu" (Ioan 4, 24); duhovnicească este nașterea» (Idem, ibidem, p. 252). S-a asemanat nașterea Fiului din Tatăl cu nașterea gândului din minte. S-a spus că precum nașterea gândului din minte e duhovnicească, așa și nașterea Fiului din Tatăl e duhovnicească; și precum îndată ce există mintea, există și gândul, și minte fără gând nu există, tot așa de când există Tatăl există și Fiul și Tatăl fără Fiul nu există. Dar și aceasta e numai o asemanare foarte nedeplină.


Ce inseamna "Lumină din Lumină"?

Ca să nu rămână nici o îndoială că Fiul, Care S-a născut, e întru totul ca Tatăl din Care S-a născut, Simbolul spune că așa cum nu se deosebește lumina care se aprinde de lumina din care se aprinde, așa nu se deosebeste ființa Fiului de ființa Tatalui.
Tot ce are prima lumină dă și celei de a doua, afară de însușirea ca ea dă, și cealaltă primește. Asemănarea cu lumina e și foarte potrivită cu Dumnezeu, Care e lumina cea nefacută. Lumina e tot ce e mai bun, mai înalt, pe când ântunericul e lipsa, e știrbire, e nimicul, e răul. "Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El", zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1,5), iar Iisus zice: "Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții" (Ioan 8, 12).


Însemnătatea cuvintelor "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat"

Egalitatea între Tatăl și Fiul e întărită și prin cuvintele: "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", ca să nu gândească cineva că Fiul nu Se numește Dumnezeu în înțelesul adevărat și că El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la păgâni, care socoteau pe zeii lor de diferite grade. "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat" mai vrea să spună și aceea că dacă Fiul n-a primit Dumnezeire mai puțină, nici Tatăl nu S-a împuținat născând pe Fiul. "Tatăl născând pe Fiul nu S-a schimbat. A născut înțelepciunea (I Cor. 1, 24), totuși n-a ajuns neînțelept. A născut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slăbit. A nascut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Și nici El n-a pierdut ceva împuținându-Se, sau schimbându-Se, nici Cel născut nu are vreo lipsă. Desăvârșit este Cel care a născut, desăvârșit Cel născut" (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. XI, vol. I, p. 263).


Însemnătatea cuvintelor "născut iar nu făcut"

Deși Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu "Unul - Născut" și ca atare Se deosebește de toți care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Părinții care au alcătuit Simbolul au ținut să spună, anume, că Iisus Hristos nu e fiu făcut ca toți ceilalți, ci e născut, singurul născut din Tatăl. El nu e o faptură, fie ea chiar cea dintâi și cea mai înaltă făptură, cum spunea Arie, El nu face parte dintre făpturi, fiind Dumnezeu.


Însemnătatea cuvintelor "Cel ce este de o ființă cu Tatăl"

Ca să se arate și mai hotărât că Fiul nu e faptură, că e născut în înțelesul adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din ființa lui, dar fiul care se naște din el e din ființa lui. Tot așa e și la Dumnezeu: Toată lumea creată este fapta voinței și a lucrării (energiei) Lui. Dar Fiul este din ființa Lui.
Sf. Ioan Damaschin spune:
"Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el dupa ființă. Zidirea si crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu vine din ființa celui care zidește și creează, ci este ceva cu totul deosebit de el" (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. D. Fecioru, p. 21).
Și tot Sf. Ioan Damaschin spune că dacă Fiul e din ființa Tatălui, e «opera firii Lui». El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ține de ființa Dumnezeirii e veșnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască (Dogmatica, cartea I, cap. 8, p. 20: "Pentru ca cel care naște să nu sufere schimbare și să nu fie Dumnezeu întâi și Dumnezeu pe urmă și să primească adăugire, nașterea la El este fără de început și veșnică, deoarece este opera firii Sale și provine din ființa Lui. Crearea lumii este opera voinței lui Dumnezeu și nu este împreună veșnică cu Dumnezeu. Ea a fost adusă prin voința și puterea Lui de la neexistență la existență, dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu"). Fiind din ființa Tatălui, Fiul are aceeași ființă cu El, e «de o ființă cu Tatăl». Dar "de o ființă" nu înseamnă numai că Fiul S-a născut din ființa Tatălui și nu înseamnă nici numai că are o ființă la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că Fiul nu-Și are ființa Sa în chip despărțit de a Tatălui. Ființa Tatălui nu se repetă născând pe Fiul, ca să existe aceeași ființă de două ori, cum e la oameni, ci Tatăl dă Fiului, prin naștere, însăși ființa Sa, fără ca prin aceasta să Se repete. Tatăl și Fiul sunt două persoane cu o singură ființă, cu aceeași ființă în comun. Între Tatăl și Fiul este o unitate desăvârșită după ființă, dar totuși Ei sunt deosebiți ca persoane. "Eu și Tatăl una suntem", zice Mântuitorul (Ioan 10, 30). Una arată ființa. Eu și Tatăl arată persoanele, care sunt două. Tot așa se arată că ființa Tatălui și a Fiului e una, iar persoanele lor două, prin următoarele cuvinte ale Mântuitorului: "Credeți Mie ca Eu sunt întru Tatal și Tatăl întru Mine este" (Ioan 14,11); sau "Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). O bună lămurire a acestor cuvinte ne-o dă Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt unite, nu în înțelesul ca ele se amestecă, din înțelesul că ele se conțin unul pe altul. Fiecare locuiește în celălalt, fără nici o amestecare și contopire. Ele nu sunt nici separate, nici împărțite, cum le separa și le împartea Arie. Pentru a spune tot, într-un cuvânt, Dumnezeirea este neîmpărțită în cele împărțite, așa cum în trei sori, ce s-ar conține unul pe altul, ar fi o singură lumină într-o întrepătrundere lăuntrică» (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. Pr. D. Fedoru, p. 32).


Daca ființa Tatălui și a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărțim ceea ce e între ei una și să nu amestecăm ceea ce e între ei deosebit?

Chiar cuvintele de mai inainte din Simbol, despre nașterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl și Fiul, ci și ceea ce-I deosebește, așa după cum cuvintele "Cel de o ființă cu Tatăl" ne arată ceea ce le este comun. Deosebite le sunt așa numitele însușiri personale, pe care Tatăl și Fiul nu și le schimbă între Ei. Însușirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naște pe Fiul, sau de a da Fiului existență prin naștere, El însuși neavând existență de la nimeni. Insușirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a Se naște din Tatăl, sau de a primi existența de la Tatăl prin naștere. Însușirile personale și le pastrează, deosebit, atât Tatăl cât și Fiul. Tatăl nu-Și trece însușirea Sa personală Fiului. Dacă și-ar trece și însușirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostasuri diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut. «Iar una și aceeași persoană nu poate să fie născută și totodată nenăscută», spune Mărturisirea Ortodoxă (Mărturisirea ortodoxă, I, 12).
Având ființa comună, însă, Tatăl și Fiul au comune toate însușirile ființei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci și Fiul. În comun au Tatăl și Fiul: veșnicia, atotputernicia, voința, bunătatea, sfințenia, slava. «Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostasuri desăvârșite» (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, cap. 8, trad. cit., p. 19).

Se poate înțelege cu mintea unitatea ființei dumnezeiești și deosebirea persoanelor?

Unitatea după ființa și deosebirea în trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neînțeleasă taină a creștinătății. S-a asemanat Sf. Treime cu mintea, gândul și voința omului, care, deși sunt deosebite, fiecare cuprinde ființa întreagă a omului. Dar asemanarea nu este mulțumitoare; mintea, gândul și voința nu sunt trei ipostasuri, ci numai parți ale unuia singur.
Mai potrivită ar fi asemanarea cu trei persoane omenești care prin iubire își unesc așa de mult gândurile, voile și simțirile, încât au ajuns să le fie comune și par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane deosebite. Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată și mai fericită, că nu e închisă în singuratatea sa, ci e iubită de altele și iubește pe altele, că se află cu acelea într-o unitate strânsă și oarecum se cuprind una pe alta. Dar niciodată persoanele omenești nu ajung la atâta dragoste, câta e între persoanele dumnezeiești și nici la atâta unitate. În Dumnezeu însă e din veșnicie desăvârșită dragostea și desăvârșită unitatea. Această asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putința să înțelegem că Taina Sf. Treimi e taina dragostei desăvârșite.

Însemnătatea cuvintelor "prin Carele toate s-au făcut"

Aceste cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face și Fiul, că deci și lumea «a creat-o prin Fiul, a așezat-o în Fiul și ca îi poartă de grija prin Fiul».
Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată că Fiul este «de o ființă cu Tatăl» și «mai înainte de toți vecii». Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru că nu e despărțit de Fiul, ci sunt, unul în altul, una, după ființă și lucrare. Din Tatăl pornește orice lucrare și Fiul o îndeplinește. Deci și lucrarea de creare a lumii. Și iarăși, dacă toate s-au facut prin Fiul, înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuși timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veșnicie, nu e făcut.
Pe de altă parte cuvintele: «Prin Carele toate s-au făcut» alcătuiesc și trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbește despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.

Cum realizează cuvintele "prin Carele toate s-au făcut" trecerea la articolul al III-lea, în care se vorbeste despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii?

Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci și mântuirea lumii trebuia s-o săvârșească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost așezate toate, tot Fiul trebuia să vină și să le strângă iarăși mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte, slăbiseră legaturile lor cu El și se dezbinasera între ele, prin păcat. "Căci întru El au fost făcute toate... și toate întru El sunt așezate... Că întru El a binevoit (Dumnezeu) să sălășluiască toată plinirea... Și printr-însul toate cu Sine să le împace" (Col. 1,16-19 si 20). Creat după chipul Său, omul însuși a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al Tatălui. Și când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refaca, luând fire omenească și făcându-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.

Murind pentru fratele tău-nu vei muri niciodată…pildă

DONAREA DE SÂNGE

preluare de pe blogul lui cristian stavriu

În urmă cu mai mulţi ani, la un mare şi important spital din oraş fu adusă pentru tratament o fetiţă numită Maria. Ea suferea de o ciudată şi rară boală, al cărei unic tratament era, după câte se ştia, o transfuzie de sânge de la frăţiorul ei de numai 5 ani. Acesta, la rândul lui, supravieţuise în mod miraculos aceleiaşi boli, şi dezvoltase anticorpii necesari pentru a o combate. Prin transfuzie, Maria se putea vindeca şi salva.

Medicul îi explică situaţia micuţului ei frate Andrei, şi îl întrebă dacă el ar fi de acord să-i doneze sângele sorei lui. Doar pentru un moment, Andrei păru că reflexionează profund, înainte de a suspina adânc şi de a spune, încet, dar hotărât: “Da, o voi face, dacă asta o salvează pe Maria!”

În timp ce transfuzia era în curs de desfăşurare, Andrei se afla întins pe un alt pat, liniştit şi zâmbitor, alături de sora lui. Personalul medical îi urmărea pe amândoi cu atenţie, şi observa cu bucurie cum Maria, încet-încet, redobândea o culoare sănătoasă şi vie în obraji. În acea clipă însă, chipul lui Andrei începu să se stingă, apoi deveni palid, iar zâmbetul îi dispăru de pe faţă. Îl privi pe medic şi, cu voce întretăiată, îl întrebă: “Iar eu… când voi începe să mor?”

Copil fiind, el nu îl înţelesese pe medic. El credea că urma să-i dea tot sângele său sorei lui jertfindu-și viața. Şi, de fapt, el chiar i-l dădea. Căci cine învață să moară mereu pentru fratele lui, nu va muri niciodată!

TRĂIEŞTE-TI ZILELE CU CREDINŢĂ, DRAGOSTE ŞI PACE ȘI ÎNTRU BUNĂ NĂDEJDE!

RELAȚIA TA CU APROAPELE ESTE TESTUL TRECERII ÎN ÎMPĂRĂȚIA VEȘNICĂ!

IUBIREA APROAPELUI PRESUPUNE MAREA IUBIRE DE DUMNEZEU!

RELIGIA CREȘTINĂ ESTE O RELIGIE RELEVATĂ PERSONAL DE DUMNEZEU-OMUL HRISTOS, NU ESTE O INVENȚIE OMENEASCĂ, EA NE ÎNVAȚĂ SĂ DOBANDIM FERICIREA VEȘNICĂ – IMPĂRĂȚIA CERURILOR ÎNCĂ DE AICI DE PE PĂMÂNT! AMIN!

Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Imagini la 360 grade

http://www.360tr.com/kudus/kiyamet_eng/index.html
Imagini extraordinare cu Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Le puteti viziona rotind imaginea la 360 de grade, miscand cursorul in dreapta-stanga, sus-jos, dar si zoom + si – , daca dati click dreapta – full screen.

Vă mulțumim tuturor pentru dragostea arătată cu ocazia sfințirii caselor dumneavoastră.
Cu binecuvântare și drag,
Pr. Marcel și Pr. Decebal

Cateheza din 27 decembrie 2009

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, motivele acesteia și pregătirea omenirii pentru acest eveniment


Articolele din Simbolul Credintei despre Dumnezeu Fiul întrupat sunt: art. II-art. VII.
Ele ne vorbesc despre cea mai mare și mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu față de noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este însuși Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învățătura și prin moartea Sa pe cruce și învierea din morți, după care S-a înălțat la ceruri întru slavă, de-a dreapta Tatălui.
Iubire ne-a arătat Dumnezeu și prin facerea lumii și a oamenilor, despre care ne vorbeste articolul 1 din Simbolul Credinței. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea ca pe Însuși Fiul Său L-a trimis în lume, ca Om, și L-a dat morții pe cruce "pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire".
Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: "Că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul - Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16). Acest lucru s-a făcut deoarece oamenii aveau nevoie de această Întrupare. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul și moartea în toți oamenii. Păcatul acesta pusese o dușmanie (Rom. 5, 10) între ei și Dumnezeu, fiind toți "fii ai mâniei" (Efes. 2, 3; Rom. 5, 9), căci îi înrăise și le slăbise puterea de a face binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu și îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din această cauză, cugetul îi mustra necontenit. Iar aceasta era un semn ca însuși Dumnezeu era nemulțumit. Dar Dumnezeu își arăta nemulțumirea și prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18). De altfel, însuși păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli și necazuri, iar între oameni pizmă, ură, ceartă și războaie. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte (Molitva la morti). Toți mureau și prin moarte se duceau la moartea veșnică, adică la chinurile fără de sfârșit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare și nu putea fi răbdată nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea mântuirea omului din ea.

Nu puteau sa-si dea oamenii insisi mantuirea din aceasta stare?
Nu puteau. Căci deși ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scapa de el, firea lor era slăbită de păcat, erau robii păcatului. Aceasta stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: "Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieste în mine" (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalți de păcat, căci fiecare era "rob legii păcatului" (Rom. 7, 23), și nu se putea scapa nici pe sine însuși din aceasta robie.

Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină însuși Fiul lui Dumnezeu?
Nu-i putea mântui nici un inger. Întâi, pentru ca împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte însuși Dumnezeu. Al doilea, pentru că oamenii trebuiau să fie scăpați și de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decat prin viața fără de sfârșit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viață oamenilor; numai El o putea da și a doua oară.

Dar nu putea să facă aceasta Fiul lui Dumnezeu stând în cer si nefăcându-Se om?

Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, a socotit că nu e potrivit să mântuiască pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.
Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de Dumnezeu, un Om se cădea să și ispășească, împlinind aceasta lege prin ascultare și plătind cu viața Sa nevinovată calcarea celorlalți: "Precum prin neascultarea unui om s-au facut păcătoși cei mulți, tot așa și prin ascultarea Unuia, se vor face drepți cei mulți" (Rom. 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu și om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci și a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: "După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării și să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase in lume prin neascultare". (Sf. Grigorie de Nissa, La întâmpinarea Domnului)
De aceea S-a facut Fiul lui Dumnezeu și om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era și Dumnezeu, să aibă un preț care să covârșească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preț mic; nu era o oaie necuvântatoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fărădelegea păcatului nu era așa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina noastră; nu am păcătuit așa de mult cât prețuia dreptatea Celui ce Și-a pus sufletul pentru noi». (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, 13, 33, după trad. Pr. D. Fedoru, Bucuresti, 1945, vol. II, p. 349).
Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că dragostea Lui față de noi e așa de mare, că El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi, ia firea noastră și vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru și să ne învețe față către față, nu prin alții, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne câștige și mai mult inima, prin dragostea Sa, și să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu. Și El nu S-a facut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămânând în legătură cu noi și arătând cât de mult prețuiește și iubește pe oameni. «Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă părtaș firii noastre, ca să ne învețe prin pildele Sale calea virtuții, ca sa ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viața, făcându-Se începatura învierii noastre» (Dogmatica, Cartea IV-a, Cap. 4, dupa trad. Pr. D. Fecioru, 1938, p. 239).
Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiască și făcând-o firea Lui însuși, ea să nu mai poată să se departeze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ci să fie de acum mereu plină și străbătută de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putință ca firea noastră, odată mântuită, iarăși să se piardă. În același timp, numai așa a putut să scape cu adevărat și pentru totdeauna firea omenească de stricăciune și de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii și al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toți putem fi "zidiți întru Hristos" (Efes, 2, 10). Noi putem acum să stam mai ușor, dacă vrem, în legatură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e și om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credință și prin dragoste în legătura cu El, ne aflăm zidiți în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El. De aceea spune Sf. Apostol Pavel ca precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite și așezate toate la început, când s-au facut, cu atat mai mult acum, luând El firea noastră, ne așează iarași în El și mai deplin, pe toți cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamna: "întru El s umblați, înrădăcinați și zidiți fiind întrânsul" (Col. 2, 6-7).

Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să mântuiasca omenirea de pacat și de moarte, de ce nu S-a facut mai curând om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un timp atât de îndelungat de la căderea lui Adam până la trimiterea Fiului Său?
Trebuia o pregătire a oamenilor ca să primeasca pe Mântuitorul, atunci când va veni. Căci n-ajungea ca Mântuitorul să vină și să moară pentru oameni. Trebuia ca și ei să-L primească cu credință. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor, trebuiau pregătiți ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și că numai prin El se pot mântui.
Pregătirea venirii lui Mesia s-a făcut, prin creșterea răului si deodata cu aceasta a convingerii oamenilor că nu se pot mântui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea vestilor de la Dumnezeu ca le va trimite un Mântuitor și că Mântuitorul Acesta va fi chiar Fiul Său. Școala aceasta de pregătire a făcut-o Dumnezeu în alt chip cu poporul evreu. Pe păgâni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei, pe o cale mai presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învățătura dată lor să tragă folos și popoarele păgâne.
Acestea și evreii au fost pregătiți în primul rând prin aceea că i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate ca ei nu și-ar fi dat seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lângă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor și că n-au trebuință de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului și să se scârbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Așa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la dobitoace și la pietre și aducându-le jertfe vieți omenești. Evreii, cu toate că erau călăuziți îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau și ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulțit răul, Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (Ies. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să viețuiască, dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpățânau și mai tare să o calce, încât legea li s-a facut spre înmulțirea păcatului. "Pentru călcarile de porunci a fost adaugată legea", zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3,19), și tot el zice: "păcatul luând îndemn prin poruncă, m-a amăgit și m-a omorât prin ea" (Rom. 7, 11).

Dumnezeu i-a mai pregătit pe oameni, prin veștile ce li le da, ca va veni El insusi sa-i mantuiasca.
Prima făgăduință pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor că le va trimite un Mântuitor a fost îndată după cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune șarpelui că cineva se va naște din femeie, care-i va zdrobi capul: "Dușmanie voi pune între tine și femeie și între sămânța ta și sămânța ei; aceasta va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înțepa călcâiul" (Fac. 3, 15). Dar vești tot mai limpezi despre Mântuitorul, Care avea să vină, le da Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulțise și răutatea între oameni. De aceea proorocii plângând și suferind, ziceau: "Cine va da din Sion mântuirea?" (Ps. 13, 7), sau se rugau: "Doamne, pleacă cerurile și Te pogoară" (Ps. 143, 5). Dumnezeu milostivindu-Se de această rugăciune spune oamenilor: "Va veni îndată în templul Său Domnul, pe Care îl căutați" (Mal. 3,1) sau: "Așa vorbește Domnul Dumnezeu, Care strânge pe cei risipiti ai lui Israel: "Voi mai strânge și alte neamuri la cei strânși acum din el" (Isaia 56, 8). Și ca lumea să-L cunoască atunci când va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând și smerit, calare pe mânz de asină: "Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată împăratul tău vine la tine: drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei" (Zah. 9, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraților pământești, ci ca să elibereze prin sângele Său pe cei robiți păcatului: "Iar pentru tine, pentru sângele legământului (Testamentului) tău, voi da drumul robilor tăi din fântana fără apă" (Zah. 9, 11).
Smerenia întru care va veni, pătimirea și moartea Lui pentru păcatele altora le prevestește proorocul Isaia în toată amanunțimea: "Și L-am văzut pe El fară chip și fără frumusețe... Și păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere..., iar El S-a rănit pentru păcatele noastre și a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul și cu rana Lui noi toti ne-am vindecat... Și chinuit a fost, dar El S-a supus și nu Și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pământ viața Lui și pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte" (Isaia 53,2,4,5,7,8).
Chiar și timpul și locul venirii Mântuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: "De la ieșirea poruncii că iarăși să se zidească Ierusalimul", adică de la anul 457 i. Hr. și până "se va sfârși păcatul și se vor șterge fărădelegile" (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul Se va naste în Betleem (Mih. 5,1). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, și chipul mai presus de fire al nașterii Mântuitorului din fecioară: "Iată Fecioara va lua în pântece și va naste fiu și vor chema numele Lui, Emanuil" (adică Dumnezeu cu noi) (Isaia 7,14). De asemenea ca El Se va naste dupa trup din samanta lui David: "O dată M-am jurat pe sfințenia Mea: Oare, voi minți pe David? Seminția lui va rămâne în veac și scaunul lui ca soarele înaintea Mea și ca luna întocmită în veac" (Ps. 88, 35-36).
Toate aceste proorocii aveau să ajute credința oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit în Iisus Hristos.
Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credința lor rătăcită în mulți idoli, la credința într-un singur Dumnezeu, atotputernic și iubitor, dar Care are un Fiu nedespărțit de El, după ființă.
În credința într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credință și la celelalte popoare, încet, ca să nu i se primejduiască credința într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului evreu, prin prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni să mântuiască lumea, și un Duh Sfânt. La facere, Dumnezeu grăiește către celelalte persoane dumnezeiești: "Să facem om după chipul Nostru și asemănare", adăugând îndată: "Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut" (Fac. 1, 26-27), ca să arate că cele trei persoane sunt o singură ființă dumnezeiască. Tot același tâlc îl are și arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2). David cunoaște apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, când vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicând Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul); "Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrajmașii Tăi așternut picioarelor Tale" (Ps. 109, 1), sau când aude pe Dumnezeu Tatăl zicând către Dumnezeu Fiul: " Fiul Meu esti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta. Și stăpânirea Ta, marginile pământului" (Ps. 2, 7-8).
Prin înrâurirea evreilor, care de la robia babilonică erau împrăștiați printre toate popoarele, și prin călăuzirea tainică a Cuvântului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi și din celelalte neamuri mulți filozofi, la ideea ca există un singur Dumnezeu și că Cuvântul sau Rațiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminați.
Astfel, aproape de venirea Mântuitorului, lumea se afla în starea ciudată că, pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic și plin de iubire față de oameni, Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mântuirea lumii, iar pe de alta, cu viața, se afla în cea mai mare decădere și neputință morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni să aștepte mântuirea de la Dumnezeu, iar când a venit Mântuitorul le-a ajutat să-L poată primi pe El și învățătura Lui despre Dumnezeu.

Pregatirea aceasta a fost de ajuns ca omenirea să-L primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?
Nu, n-a fost de ajuns. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primească toți evreii și cei mai multi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat ca temeiuri de credință:
1) învățătura Sa, cum n-a fost alta mai înaltă;
2) viața Sa, cum n-a fost alta mai curată și
3) minunile Sale, dintre care mai ales învierea și înălțarea Sa la cer.
Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat și lucrează El până astăzi asupra sufletelor care se deschid cuvântului Său, înnoindu-le și sădind în ele convingerea nestrămutată că El e Dumnezeu. Credința în Hristos vine în primul rând din harul lui Dumnezeu, nu din întărirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creștinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastra să primeasca harul credinței și să conlucreze cu el, e însăși existența creștinismului de 2000 de ani încoace, însuși faptul că de atunci și pănă azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.

ANUNŢ IMPORTANT

Sambata 9 ianuarie 2010, incepand cu orele 19,00 vom relua repetitiile cu copiii. Aceste repetitii se vor desfasura la biserica in fiecare sambata, de la orele 19.00. Vom incerca sa abordam un repertoriu nou, care va cuprinde pricesne, pe care copiii le vor canta la Sfanta Liturghie in fiecare duminica. Toti copiii sunt asteptati cu mult drag la aceste repetitii!

Textele pricesnelor pe care vom incerca sa le pregatim maine sunt urmatoarele:

Maica Preacurată
O, Prealăudată,
Maică Preacurată,
Flori şi bucurie,
Îţi aducem ţie,
Maică Preacurată

Tu, Maică pe Sfântul
Dumnezeu Cuvântul
L-ai născut în lume
Mai presus de nume
Maică Preacurată

A noastră Stăpână
Izvor şi lumină,
Cu milă ne-adapă,
De rele ne scapă,

Maică Preacurată

Pentru Tine, Doamne
Pentru Tine, Doamne
Florile-nfloresc
Pentru Tine noaptea
Stele strălucesc

Pentru Tine ploaia
Picură şi cântă
Şi-n grădină cerne
Bucurie sfântă

Pentru Tine candeli
În altare ard
Tu la zile sfinte
Miruieşti cu nard

Lângă Tine, Doamne
Cei săraci se strâng
Ţie-ţi cer iertare
Ochii care plâng

Către Tine, Doamne
Plec genunchi smerit
Numai Tu, Stăpâne
Nu m-ai părăsit

Cateheza din 3 ianuarie 2010

Învăţătura Bisericii despre dumnezeirea Fiului, cuprinsă în cel de-al doilea articol al Simbolului de credinţă. Numele „Iisus” şi numele „Hristos” date Mântuitorului – însemnătatea lor. Despre cele trei slujiri ale Domnului: arhiereu, prooroc, împărat – prezenţa în Sfânta Scriptură

Iubiţi credincioşi, în cateheza introductivă, referitoare la simbolul credinţei, am arătat faptul că această mărturisire a fost alcătuită la Sinoadele I şi II ecumenice, adică în anii 325 şi 381, în urma unor dispute teologice, care au animat epoca respectivă şi care au determinat formularea corectă a învăţăturii de credinţă sub forma unei mărturisiri sau simbol de credinţă şi totodată condamnarea învăţăturilor greşite care au apărut. Simbolul niceo-constantinopolitan, acelaşi de atunci şi până acum, are 12 articole. Articolul întâi se referă la Dumnezeu Tatăl şi a fost prezentat într-o cateheză anterioară.
Începând cu articolul al doilea crezul vorbeşte despre Dumnezeu Fiul. Conţinutul acestui articol, şi anume: „(Cred) Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”, pune accentul îndeosebi asupra dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu. Acest articol era un răspuns oferit învăţăturii greşite a lui Arie, care propovăduia faptul că Iisus Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci doar o creatură a Tatălui, supusă schimbării, mărginită, capabilă să păcătuiască, la fel ca orice altă creatură. Scopul creării Fiului a fost în viziunea lui Arie acela de a crea lumea, întrucât materia în sine este rea, iar Dumnezeu avea nevoie de un intermediar între El şi materie, pentru ca nu cumva, atingându-Se de materie, să Se întineze. Acesta a fost motivul pentru care – spunea Arie – Dumnezeu L-a creat pe Fiul – crearea lumii.
Prin articolul al doilea al crezului, sinodalii i-au dat o replică lui Arie, arătând faptul că Fiul nu este nicidecum o făptură a Tatălui, ci este Însuşi „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Faptul că Fiul nu este o creatură, aşa cum susţinea Arie, este accentuat şi prin cuvintele „născut, iar nu făcut”. Practic articolul al doilea din simbolul credinţei cuprinde în forma cea mai scurta, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos. Conţinutul său poate fi rezumat în două adevăruri fundamentale pentru credinţa noastră.

Primul dintre ele este acela că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mântuit pe noi, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu Tatal. Fiul este vesnic ca si Tatăl si una cu El, dupa fiinta si slava, deosebindu-Se de Tatal numai prin aceea ca e Fiu, si nu Tata, precum şi prin faptul ca Tatal Îl naste, iar El e nascut din fiinta Tatalui. Fiul lui Dumnezeu are aşadar aceeaşi fiinţă dumnezeiască la fel ca şi Tatăl, sau altfel spus este egal în dumnezeiere cu Tatăl. Acest lucru este subliniat prin expresiile: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, precum şi prin sintagma „Cel de o fiinţă cu Tatăl”. Modul în care Fiul are aceeaşi Fiinţă ca şi Tatăl este naşterea din veşnicie din Tatăl, de aceea spunem în acest articol că Fiul este „născut din veci din Tatăl” – un lucru revelat de Dumnezeu, care este mai presus de înţelegerea noastră omenească, limitată.
Cea de-a doua învăţătură fundamentală care se desprinde din articolul al doilea al crezului este aceea că Iisus Hristos este si Facatorul tuturor, aratandu-se si in aceasta dumnezeirea Lui. Caci, precum Tatal este Facatorul tuturor, cum ne-a invatat articolul întâi al simbolului, asa este si Fiul Facatorul tuturor. Tatal pe toate le face, dar le face prin Fiul: „Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 3). Chiar si timpul s-a facut prin Fiul, dupa cum zice Apostolul Pavel: „Prin Care si veacurile s-au facut” (Evr. 1, 2), iar in alt loc spune: „intru El s-au facut toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie scaunele, fie domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile. Toate s-au facut prin El si pentru El. Si El este mai inainte de toate si toate prin El sunt asezate” (Col. 1, 16-17). Daca intru El sunt asezate toate, aceasta inseamna ca El le si sustine si in El vietuiesc toate, prin urmare El ia parte si la pronierea lor, ţinând mereu viata in ele si purtand grija de ele.
Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, despre a cărui dumnezeire ne vorbeşte articolul al doilea din Crez. Atenţie însă, numele de Iisus Hristos îl folosim doar pentru a vorbi despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi nu despre El înainte de întrupare. Aşadar despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, care a luat fiinţă omenească în ipostasul Său veşnic şi a trăit ca om pe pământ, fiind întru toate asemenea nouă, afară păcat. Dar haideţi să vedem acum ce înseamnă aceste nume pe care le-a primit Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi anume, numele „Iisus” şi numele „Hristos”. Cred că nu întâmplător a rânduit Dumnezeu ca această cateheză să fie citită tocmai astăzi, la două zile după sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, 1 ianuarie, sărbătoare în care prăznuim şi punerea numelui de „Iisus Hristos” Pruncului. La opt zile după naştere, Pruncul Sfânt S-a supus rânduielii iudaice şi a fost tăiat împrejur, prilej cu care El a primit şi numele de „Iisus Hristos”. E bine să ştim că numele Lui nu a fost ales de către părinţi după o dorinţă personală, ci a fost fixat de către Dumnezeu şi descoperit apoi de îngerul Gavriil lui Iosif, logodnicul Mariei, căci ne spune evanghelistul Matei că îngerul i s-a arătat lui Iosif în vis şi i-a zis: "Nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Si ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus". Si ingerul arata indata si pricina acestei numiri: "Ca Acesta va mantui pe poporul Sau de pacatele lui" (Matei 1, 20-21). „Ieşua”, în ebraică, înseamnă „Dumnezeu Mântuitor” sau „Dumnezeu mântuieşte”. Prin transformare ebraicul „Ieşua” a devenit „Iisus” în greacă, cuvânt pe care l-am preluat şi noi în limba română. Deci Iisus primeşte numele acesta prin descoperire dumnezeiască. Acest lucru îl ştiau la început numai Iosif şi Fecioara Maria. Acum însă, prin faptul că Se taie împrejur şi primeşte un nume, numele este făcut cunoscut în public; numele de Iisus nu mai este o taină a părinţilor, a Fecioarei Maria şi a lui Iosif, tatăl adoptiv. Numele de "Iisus", adică “Dumnezeu Mantuitorul” I se potriveste in mod desavarsit, întrucât El este intr-adevar Mantuitorul lumii. In Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmasul lui Moise, care a condus poporul lui Israel in Tara Sfanta, mantuindu-l de ratacirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, Care a mantuit toate popoarele de ratacirea in pacat, ducandu-le in imparatia cerurilor. El nu e doar un mântuitor oarecare, ci Mantuitorul, in intelesul desavarsit al cuvantului.
Numele de “Hristos" provine din greacă, de la verbul “hrio” care inseamna "a unge". De aici “Hristos” înseamnă “Unsul”. La evrei, erau numiţi „unsi” preotii, proorocii si imparatii, pentru ca la intrarea in demnitatea respectivă ei erau unsi cu mir, care inchipuia darul Sfantului Duh. Dar aceştia erau numai prefigurări ale adevaratului Uns; primeau numai o parte din puterea Duhului Sfant, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, insa, primeste pe Duhul Sfant Însusi. „Hristos nu e un om purtator de Dumnezeu, ci Dumnezeu intrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrare sau energie, ci prin prezenta intregii persoane a ungerii in El”, (Sf. Grigorie Palama, Antiereticul contra lui Achindin, la D. Staniloae, Viata si invatatura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, pag. CL). La fel ca şi numele „Iisus”, şi cel de „Hristos” I se potriveste in mod desavarsit, întrucât nici pe acesta nu l-au dat oamenii, ci a fost ales de Dumnezeu şi descoperit de ingerul, care a spus pastorilor: "Iata vestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca S-a nascut voua astazi Mantuitor, Care este Hristos Domnul, in cetatea lui David" (Luca 2, 10-11).
Aşadar, Iisus este Unsul sau Hristosul, in intelesul desavarsit, nu numai unul dintre multii unsi, sau hristosi oarecare. El este arhiereul, imparatul si proorocul cel mai inalt, sau altfel spus, adevaratul arhiereu, imparat si prooroc si izvorul a toata arhieria, conducerea duhovniceasca si proorocia. Prin ungerea Duhului Sfânt El a primit deodată slujirea de arhiereu, prooroc si imparat, pe care le-a exercitat pe întreg parcursul activităţii Sale pământeşti şi le va exercita în veşnicie, astfel încât întreaga Sa activitate are aceste trei dimensiuni, anume, slujirea arhierească, chemarea profetică şi demnitatea împărătească. Acest lucru este confirmat de multe texte scripturistice. Am să vă dau doar câteva:
Sfântul Apostol Pavel ne spune ca El a fost Arhiereul cel mai inalt si a adus jertfa desavarsita, care este Trupul Sau. Prin aceasta a curatit cu adevarat pe oameni de pacate, nu numai a inchipuit aceasta curatire, ca jertfele de animale aduse de preotii din Vechiul Testament: "Un astfel de Arhiereu se cuvenea sa avem: sfant, fara de rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi si fiind mai presus decat cerurile. El nu are nevoie sa aduca zilnic jertfe, ca arhiereii: intai pentru pacatele lor, apoi pentru ale poporului, caci El a facut aceasta odata pentru totdeauna, aducandu - Se jertfa pe Sine Însusi" (Evr. 7, 26-27); caci "Nu prin sange de tapi si de vitei, ci prin insusi Sangele Sau a intrat odata pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor si a dobandit o vesnica rascumparare" (Evr. 9,12).
Aşadar Hristos este Arhiereul cel veşnic, Arhiereul prin excelenţă. Într-o rugăciune cu un conţinut dogmatic foarte profund, care se citeşte la Sfânta Liturghie, spunem despre Hristos că El este Cel aduce, Cel ce Se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce Se împarte. Prin aceasta este exprimată în mod magistral slujirea arhierească a lui Hristos. În primul rând spunem că El este Cel ce aduce, adică Cel care aduce în mod tainic Jertfa fără de sânge, care este Sfânta Euharistie. El este Săvârşitorul nevăzut al Sfintei Euharistii, Cel care preface în chip tainic pâinea şi vinul de pe Sfânta Masă în Trupul şi Sângele Său. Dar totodată El este şi Cel ce Se aduce, întrucât Hristos nu este numai Jertfitorul ci şi Jertfa în sine, Sfânta Împărtăşanie nefiind altceva decât Iisus Hristos, Trupul şi Sângele Său, sub forma văzută a pâinii şi a vinului. Aşadar El este atât Cel care săvârşeşte această mare Taină, prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Său, cât şi Jertfa în Sine. Dar mai spunem despre El că este şi Cel care primeşte Jertfa în ceruri, precum şi Cel care Se împarte, întrucât prin împărtăşirea cu Hristos El va fi prezent în fiecare din noi, întreg. În fiecare părticică din Sfânta Împărtăşanie Hristos este prezent întreg, în chip tainic. Împărtăşindu-ne, fiecare devenim purtători de Hristos şi în felul acesta Hristos Se va extinde în chip tainic în noi, iar noi vom deveni mădulare ale trupului său tainic, care este de fapt Biserica în manifestarea ei cea mai desăvârşită, în pliroma ei. Vă daţi seama ce mare taină este aceasta şi cum lucrează Hristos ca Arhireu Absolut! El este cel ce aduce Jertfa fără de sânge, Cel ce Se aduce, fiind şi materia Jertfei, Cel ce o primeşte şi Cel care Se împarte, pentru ca fiecare să ne putem împărtăşi cu El.
A doua dimensiune activităţii lui Hristos este chemarea profetică. El a fost proorocul cel mai inalt, aducand cea mai deplina invatatura despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afara de Sine, ci a vorbit despre Dumnezeu ca despre Sine Însuşi. De aceea, nimeni nu mai poate adauga ceva la invatatura Sa. El e proorocul cel din urma cu care s-a incheiat descoperirea dumnezeiasca. "Eu sunt adevarul" (Ioan 14, 6), spune Mântuitorul, "Eu sunt Lumina lumii" (Ioan 8, 12), "Eu, spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar" (Ioan 18, 37).
Demnitatea Lui imparateasca, a treia dimensiune a slujirii Sale, este cea prin care Hristos ne conduce spre împărăţia cerurilor. Această slujire o anunta ingerul Gavriil Fecioarei Maria: "Si Domnul Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau... si imparatia Lui nu va avea sfarsit" (Luca 1, 32, 33). Iisus Însusi Se recunoaşte pe Sine imparat, dar imparatia Lui e duhovniceasca, avand arme si legi duhovnicesti, nu ca acelea din lumea aceasta. Iisus Hristos e imparatul bland, imparatul-miel, care a fost injunghiat pentru pacatele lumii (Apoc. 5). Ca imparat, El a intemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevazut prin slujitorii ei, carora le da harul Sau, iar la sfarsitul lumii, tot ca un împărat, Hristos "va judeca viii si mortii". El este "Domn" peste sufletele noastre; este "Domnul si Stapanul vietii noastre", ba chiar unicul Domn si Stapan "Caruia ii slujim" (Col. 3, 24) si ii inchinam cu bucurie "toata viata noastra", in asa fel, incat nu mai aparţinem nouă ci lui Hristos. Dezideratul unui creştin adevărat este acela de a putea spune, la fel ca Sfântul Apostol Pavel, că „acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Galateni 2, 20). De aceea în articolul doi din Crez, pentru ca să încheiem cu ceea ce am început, spunem că credem „Întru unul Domn Iisus Hristos”. Îl numim Domn, pentru că El este Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, iar domnia aceasta totala peste sufletele noastre si peste lumea intreaga a castigat-o si ca om, pentru ca S-a smerit pe Sine ca nimeni altul si Si-a pus viata Sa pentru noi. Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos că "Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce. Pentru aceasta si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca in numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesupt; si toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu - Tatal" (Filip. 2, 6-11). Amin.

Anunt important!

Taxa de cult sau contributia pe anul 2010 este de 80 lei.

ANUNŢ IMPORTANT

Repetiţiile corului parohiei noastre vor fi întrerupte pe perioada sărbătorilor de iarnă, urmând a fi reluate în data de vineri 08.01.2010, începând cu orele 17,30.

De asemenea, vom întrerupe şi repetiţiile cu copiii, acestea urmând să fie reluate începând cu data de 09.01.2010, orele 19,00, când vom pregăti un nou repertoriu care va cuprinde pricesne. Toţi copiii care doresc să înveţe aceste cântări pentru a participa în mod activ la Sfânta Liturghie, duminica şi în sărbători, sunt aşteptaţi să participe la aceste repetiţii.

Cateheza din 20.12.2009

Porunca ascultării dată de Dumnezeu omului. Despre păcatul strămoşesc şi urmările lui. Pronia divină sau providenţa faţă de lumea creată

Iubiţi credincioşi, tema catehezei de astăzi este legată de porunca ascultării dată de Dumnezeu omului, păcatul strămoşesc şi urmările lui, precum şi pronia divină sau providenţa faţă de lumea creată.
În duminica trecută părintele Marcel a vorbit despre crearea omului şi despre starea în care se afla el în grădina Edenului, anume o stare de fericire şi perfecţiune, o stare de desăvârşită armonie a omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu natura înconjurătoare. Cu toate acestea, perfecţiunea primului om era numai relativă, întrucât perfecţiunea absolută îi revine doar lui Dumnezeu. Această stare de perfecţiune a lui Adam trebuie înţeleasă în sensul că el avea totul în cel mai înalt grad, atât din punct de vedere sufletesc cât şi trupesc, pentru a-şi îndeplini scopul pentru care a fost creat. Acest scop consta în primul rând în a-L preamări pe Dumnezeu, apoi în a se perfecţiona neîncetat, năzuind prin practicarea virtuţii la asemănarea cu Dumnezeu, după al cărui chip a fost creat, şi nu în ultimul rând, omul a avut şi are şi o menire în raport cu lumea, anume aceea de a fi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi stăpânul naturii materiale.
Aşadar, omul avea tot ceea ce îi era necesar pentru a-şi îndeplini menirea sa în această lume. El trebuia să se întărească în bine, prin exerciţiu şi prin har, ca să devină astfel asemenea lui Dumnezeu, formându-şi o voinţă neînclinată înspre rău, ca aceea a îngerilor. Asemănarea aceasta cu Dumnezeu, o asemănare din punct de vedere moral, desigur, nu se putea dobândi fără o contribuţie personală din partea omului, fără o hotărâre a omului în deplină libertate, de a persista în bine şi în virtute. De aceea, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertate şi i-a dat porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Astfel, în calea spre desăvârşirea morală, omul avea să treacă prin încercare, iar această încercare avea să-i ofere omului, pe de o parte ocazia de a recunoaşte şi de a-şi exprima dependenţa şi supunerea faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, adică perfecţiunea morală spre care a fost chemat şi nu în ultimul rând îi oferea omului posibilitatea de a dobândi nemurirea. Spun acest lucru întrucât, în momentul în care Dumnezeu le-a poruncit protopărinţilor noştri Adam şi Eva să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, le-a mai spus că în ziua în care vor mânca din acel pom, vor muri, ceea ce înseamnă că omul avea posibilitatea să nu moară, dacă L-ar fi ascultat pe Dumnezeu. Statornicia în comuniunea cu Dumnezeu ar fi adus nemurirea reală, ca efect al harului dumnezeiesc, al cărui instrument era un alt pom din grădina Edenului, şi anume pomul vieţii, de la care, în urma căderii în păcat, omul a fost îndepărtat. Sfântul Ioan Damaschin spune că „nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi condamnarea diavolului. Din pricina nemuririi sale, diavolul, după căderea lui de bună voie, s-a fixat în rău în chip neschimbat şi fără posibilitate de pocăinţă. După cum iarăşi şi îngerii, după alegerea de bună voie a virtuţii, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat, în bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci cel neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic. Şi în încercare să se desăvârşească prin păzirea poruncii, ca astfel, să primească nemurirea drept răsplată a virtuţii.” Dacă i s-ar fi încredinţat omului stăpânirea pământului fără restricţii, ar fi putut ajunge uşor la îngâmfare şi la credinţa că totul există prin el; porunca însă îi aducea aminte de supremul Stăpân al tuturor, Căruia i se datorează totul. Porunca era uşor de ţinut pentru că nu oprea decât de la fructele unui singur pom. Omul nu avea nevoie decât numai de voinţă pentru a împlini această poruncă. Aşadar o poruncă simplă, uşor de ţinut, dar însoţită de ameninţarea unor urmări foarte grele, în cazul în care nu ar fi fost ţinută.
Cu toate acestea, sedus de diavolul, omul cade. Cunoaştem cu toţii episodul ispitirii Evei de către diavolul, care a luat chipul şarpelui, iar apoi cel al ispitirii lui Adam de către Eva. Diavolul trezeşte în Eva pe de o parte îndoială şi neîncredere în Dumnezeu, arătându-L ca egoist şi invidios, un Dumnezeu care vrea să împiedice desăvârşirea omului, iar pe de altă parte îi inspiră Evei mândrie, prezentând fructele pomului oprit ca având puterea să ducă la independenţă absolută şi la asemănarea cu Dumnezeu, deci la divinizarea omului. Fiind cuprinsă de mândrie, Eva cade în păcat, în mod voluntar, întrucât diavolul nu o poate constrânge pe Eva, ci doar o îndeamnă. În continuare, la îndemnul Evei, şi Adam, trecând prin aceleaşi stări sufleteşti, săvârşeşte acelaşi păcat, pe care noi îl numim păcatul strămoşesc, un păcat cu urmări grave pentru întreaga omenire, despre care vom vorbi în continuare.
Înainte însă de a prezenta succint aceste urmări aş dori să atrag atenţia asupra faptului că referatul biblic despre căderea omului în păcat, la fel ca şi cel despre creaţie, are un caracter istoric. Interpretarea alegorică a acestui referat se înlătură prin însăşi importanţa adevărului relatat, anume acela despre originea răului în lume, adevăr care nu este potrivit a fi exprimat prin termeni alegorici, care pot genera confuzii şi diferite interpretări. E greu de crezut că tocmai referitor la evenimente atât de importante din istoria omenirii, autorul acestei scrieri inspirate de Dumnezeu, a ales acest mod de exprimare alegoric, care poate genera foarte multe confuzii. Aşadar, considerăm că întregul episod al căderii omului în păcat are un caracter istoric şi trebuie înţeles ca atare, iar intepretări alegorice, precum aceea potrivit căreia femeia simbolizează voluptatea, bărbatul raţiunea, iar şarpele dorinţa senzuală, păcatul fiind raportul sexual în urma seducerii lui Adam de către Eva, împinsă spre voluptate, sunt total greşite. Căderea primilor oameni în păcat trebuie înţeleasă ca un eveniment istoric, exact aşa cum e prezentată în capitolul trei al cărţii Facere, din Sfânta Scriptură.
Păcatul protopărinţilor este nesupunere şi neascultare, neîncredere şi nerecunoştinţă, dar principiul acestora este mândria. Stăpânit de mândrie omul doreşte să ajungă la perfecţiune numai prin mijloace proprii, rupând astfel legătura cu Dumnezeu. „Primul om a căzut în păcat din mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Urmările acestui păcat au fost deosebit de grave şi s-au repercutat asupra întregii omeniri. În primul rând a dispărut armonia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu natura. Trupul nu se mai supune sufletului, ci se înclină spre stricăciune; din comuniunea cu Dumnezeu omul ajunge în robia păcatului şi a diavolului, iar natura nu mai serveşte omului, decât cu greutate. Pierderea comuniunii cu Dumnezeu a atras după sine şi pierderea harului divin, o putere pe care omul o primea de la Dumnezeu şi prin care sufletul îşi trăia adevărata lui viaţă, astfel încât, retragerea harului a însemnat şi moartea spirituală a omului sau altfel spus, moartea sufletească. În urma căderii în păcat voinţa omului va fi de acum mai mult înclinată înspre cele materiale, înspre pofta trupului, o înclinaţie mai mult spre rău decât spre bine. Armonia dintre suflet şi trup este nimicită, între ele apărând o luptă permanentă în care adeseori izbânda e de partea instinctelor şi a patimilor josnice. În mărturisirea de credinţă a patriarhului Dositei ni se spune că „omul s-a prăvălit prin păcat până la asemănarea cu animalele, adică i s-a întunecat mintea, şi-a pierdut perfecţiunea şi libertatea de pasiuni, dar nu s-a lipsit de natura şi puterea pe care le-a primit de la prea bunul Dumnezeu” (Mărt. Dositei, decr. 14). Această ultimă menţiune, anume faptul că omul „nu s-a lipsit de natura şi puterea pe care le-a primit de la prea bunul Dumnezeu”, înseamnă că prin păcat chipul lui Dumnezeu în om, adică acele facultăţi ale omului, prin care noi ne asemănăm cu Dumnezeu, nu au fost nimicite în totalitate, ci doar s-au alterat. Aceasta este învăţătura ortodoxă despre căderea omului în păcat, anume că niciuna din puterile sufleteşti în care este imprimat chipul lui Dumnezeu nu a fost desfiinţată, ci doar s-a alterat, s-a întunecat.
Asupra trupului, păcatul a adus suferinţe de tot felul, neajunsuri, boli şi în sfârşit moartea fizică. Nemurirea trupească potenţială, pe care o avusese omul în starea primordială, nu a putut să se concretizeze într-o nemurire reală, întrucât prin păcat omul nu a murit numai sufleteşte, ci a devenit şi muritor trupeşte. Dar căderea în păcat a dus şi la o modificare a condiţiilor de viaţă ale omului. Dacă vom citi capitolul trei din Facere vom vedea că Adam şi Eva sunt alungaţi din Eden, pământul este blestemat, el va rodi de acum spini şi pălămidă care vor îngreuna munca omului, iar stăpânirea omului asupra animalelor şi a naturii este de acum limitată.
Ei bine, toate aceste urmări ale păcatului strămoşesc, mai puţin alungarea din grădina Edenului, sunt transmise prin naştere tuturor urmaşilor lui Adam, cu alte cuvinte, întregii omeniri. Fiecare om are din fire păcatul lui Adam şi prin el este vinovat şi supus pedepsei divine. Starea aceasta de reală păcătoşenie a naturii umane căzute, în care se naşte fiecare om, ca urmaş natural al lui Adam, se numeşte de asemenea păcatul strămoşesc sau originar. Toţi oamenii, ca urmaşi ai lui Adam se nasc cu acest păcat fără să-l fi săvârşit personal, ci le este propriu prin moştenire. Desigur, această moştenire nu se referă la fapta propriu-zisă, făcută de Adam, ci doar la starea de păcătoşenie şi la vina rezultate din fapta lui Adam. Acest lucru este confirmat de multe texte scripturistice. Astfel, la Iov 14, 49 ni se spune: „Cine este curat de păcat? Nimeni, chiar şi numai o zi de ar fi viaţa lui pe pământ”, iar în alt loc ni se spune că „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi păcătuiseră” (Romani 5, 12). Omul prin care a intrat păcatul în lume şi prin care toţi au păcătuit este Adam, iar păcatul lui a adus moartea şi pentru cei care nu au păcătuit personal. Prin urmare, moartea este consecinţa păcatului, dar nu a păcatelor personale, ci a păcatului strămoşesc.
Cu toate acestea, Dumnezeu, din bunătatea Sa nemăsurată, a decis să săvârşească opera mântuirii noastre prin Iisus Hristos, Fiul lui Său întrupat. Astfel, păcatul strămoşesc a devenit premisa fundamentală a mântuirii noastre. Sfântul Apostol Pavel spune că „precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22). Prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a biruit moartea noastră. În felul acesta, pentru omul care reuşeşte să se mântuiască, moartea devine o trecere spre viaţa veşnică şi nu o trecere spre osândă, aşa cum era de la Adam şi până la Jertfa lui Hristos pe Cruce. Dumnezeu ne-a oferit din nou posibilitatea de a deveni nemuritori, de a dobândi viaţa veşnică, iar însuşirea acestei vieţi veşnice, sau a mântuirii dobândite de Hristos prin Jertfa Sa, presupune a fi în comuniune cu Dumnezeu. În primul rând în această comuniune ne aşezăm prin Botez, care este singura Taină lăsată de Dumnezeu prin care putem primi harul care ne curăţeşte de păcatul strămoşesc, cu care toţi ne naştem. Astfel, Botezul apare chiar ca o condiţie sinequanon pentru dobândirea mântuirii. Hristos spune că „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh (adică din apa Botezului), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Dobândirea fericirii în viaţa veşnică, presupune însă şi rămânerea în comuniunea cu Dumnezeu. Îl primim pe Dumnezeu în noi la Botez, dar trebuie să ştim să-L şi păstrăm în noi, ceea ce presupune o viaţă creştină activă, trăită în credinţă şi în ascultare faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Lui.
Din îndelunga Sa iubire faţă de oameni şi faţă de întreaga Sa creaţie, Dumnezeu ne poartă permanent grijă. Este activitatea prin care El se manifestă ca Proniator al întregii creaţii. În această lucrare prin care Dumnezeu ne poartă de grijă permanent, teologii au surprins trei aspecte. În primul rând Dumnezeu are grijă ca fiecare creatură a Sa să rămână în forma ei originară, cu alte cuvinte, Dumnezeu conservă creaţia Sa, păstrează ceea ce a creat, dându-i permanent puterea de a exista. Întreaga lume se conduce după anumite legi, imprimate de Dumnezeu fiecărei creaturi, astfel încât ea să-şi poată desfăşura existenţa. În aceasta se distinge acest prim aspect al providenţei divine, anume conservarea creaţiei.
Cel de-al doilea aspect este cooperarea sau conlucrarea, el referindu-se la faptul că Dumnezeu împărtăşeşte creaturilor în general şi omului în special, ajutorul Său pentru ca întreaga creaţie să-şi poată atinge scopul. În toată această conlucrare însă, Dumnezeu niciodată nu anulează libertatea omului. Omul este liber să aleagă între a-L asculta pe Dumnezeu sau nu, aşa cum a fost liber şi Adam. Sfântul Ioan Gură de Aur zicea următoarele: „Să ştii că Dumnezeu toate le întocmeşte, de toate poartă grijă, că noi suntem liberi, că Dumnezeu într-una conlucrează cu noi, că El nu voieşte nici un rău, că nu numai prin voinţa Lui se întâmplă toate, ci şi prin voinţa noastră şi totodată şi prin conlucrarea cu Dumnezeu”.
În fine, cel de-al treilea aspect al providenţei divine poate fi văzut în lucrarea de guvernare sau de cârmuire a creaturilor de către Dumnezeu, pentru ca ele să-şi atingă scopul existenţei lor. Lumea fizică e condusă de Dumnezeu prin legile fizice care i-au fost imprimate, iar oamenii sunt conduşi prin diferite mijloace, prin diferiţi oameni sau prin anumite concursuri de împrejurări. Uneori Dumnezeu intervine în lume mai presus de legile naturale şi chiar împotriva acestora. Avem atâtea minuni care confirmă acest lucru. De atâtea ori observăm că Dumnezeu îi salvează pe oameni, în mod absolut miraculos. Se poate întâmpla să fi într-o maşină şi să fie un accident şi din 5 persoane 4 să moară, iar tu să scapi; asupra ta a fost mâna lui Dumnezeu! Dar de câte ori nu scăpăm din primejdii fără ca măcar să ne dăm seama că Dumnezeu este Cel care ne ocroteşte. De aceea dragii mei, în încheiere v-aş îndemna să-I fim întotdeauna recunoascători lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le-a dat; să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate; aşa cum spunem într-o frumoasă rugăciune de la Liturghie, să-I mulţumim „pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru toate binefacerile Sale arătate şi nearăte, ce ni s-au făcut nouă”. Amin.

Pastorala la Nasterea Domnului, 2009 - IPS Bartolomeu

B A R T O L O M E U,
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu,
Tatal nostru, iar din parte-mi, arhieresti binecuvantari,

Iubitii mei fii sufletesti,

Nasterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viata Domnului Iisus. Desi neinteleasa de minte, ea are intotdeauna o cale deschisa catre inima, in care se descopera cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Inainte de a deveni istorie, nasterea pruncului Iisus s-a zamislit in taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea buna pe care arhanghelul Gavril i-a adus-o. Aceasta praznuire a bucuriei se leaga tainic de un alt moment din istorie, cand Maicii Domnului i se descopera vestea nasterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat intre indoiala si asumare, despre care vreau sa va vorbesc.

Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna-Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.

Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te! Si-i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ.

Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia? Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca o femeie pamanteana spre a-I naste Lui un Fiu? Maria sta in cumpana, dar ingerul nu-i da ragaz si-i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate. Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.

Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?... Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa-l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?...

Iubitii mei fii sufletesti,

Buna-Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si-si restaureaza propria-i libertate, redandu-i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita.

Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i-a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.

E adevarat ca, in final, Iosif primeste in vis revelatia adevarului, se hotaraste sa devina sotul legal al Mariei si sa ia asupra-si in fata oamenilor si a legii, Pruncul ce Se va naste, ceea ce face ca Acesta sa fie numit, indeobste, fiul lui Iosif si al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decat imbracand vesmantul vietii comune. Fiul lui Dumnezeu isi asuma conditia umana inca inainte de a Se naste din Fecioara. Dar, pana la acest final, cata drama! O drama ce se nascuse dintr’un singur cuvant: Fie!

Nu avea sa fie singura. Randuiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici indurerate. Nasterea umila din Betleem, spaima de Irod, pribegia in Egipt, singuratatea de dupa iesirea lui Iisus la propovaduire, drumul Crucii, rastignirea Fiului sub propria ei privire, – jalea ingroparii, toate acestea sunt tot atatea ascutisuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvant: Fie!

Maica Domnului pare tot atat de singulara si in ipostaza ei cereasca. Nu e greu de inteles de ce ea este mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii: acestia, neavand trupuri, nu sunt supusi ispitei si caderilor trupesti, dar Sfanta Fecioara, purtatoare de trup, i-a pazit curatia neintinata si l-a pastrat ca pe un potir de aur lamurit in focul dumnezeiesc. Dar ea salasluieste, totusi, undeva mai presus de ingeri, in spatiul unei eternitati care este numai al ei. In cerul nostru crestin, totul e obstesc, sfintii sunt in cete, ingerii sunt in soboare, pana si Dumnezeu e in Treime, numai Fecioara Maria este singura, ca un luceafar de dimineata plutind intre soare si stele, asa cum lumineaza si particica ei de paine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvant: Fie!

Iubitii mei fii sufletesti,

Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”, ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece. Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de-a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i-a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atat de singura?… Iata, ea tamaiaza mormantul impreuna cu femeile mironosite, se bucura impreuna cu ucenicii de invierea lui Iisus, tot impreuna cu ei ii urmareste inaltarea la cer si, mai tarziu, va trai extazul Cincizecimii. Adormirea i-o canta apostolii, trupul ii este ridicat la cer de catre Insusi Fiul ei. Toate acestea insa sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, si anume ca Fecioara Maria, desi mai presus de ingeri, ramane solidara cu noi, oamenii, si cu a noastra mantuire. Potrivit uneia din cantarile Craciunului, Nasterea Domnului a fost intampinata de fiecare cu cate ceva, ca o marturie a participarii la vrerea lui Dumnezeu; ingerii au trambitat cantari, cerul a pogorat steaua, magii au adus daruri, pastorii au venit cu inchinarea, pamantul a oferit pestera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel nascatoarea Nascatoarei de Dumnezeu, genealogiile capata sens si adancime, ele marturisind, pe de o parte, implicarea dramatica a lui Iosif in smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotica a neamului omenesc in actul Intruparii.

Maica Domnului pluteste singulara undeva, in spatiul cerului crestin, dar in acelasi timp ea este si ramane impreuna cu noi, caci prin ea ne-am rostit optiunea pentru mantuirea prin Iisus Hristos si tot prin ea nadajduim intru neputintele noastre. Poate ca de aceea Maica Domnului ne si este atat de draga. In vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mantuitor, dar si de teama pentru Judecator, pentru ea nu avem decat unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodata nu va judeca, ci pururea se roaga pentru noi. In numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit candva in fata lui Dumnezeu: Fie! In numele ei, la randu-ne, vom astepta, prin rugaciune, o suprema rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Va doresc din toata inima sa petreceti Sfintele Sarbatori in pace, sanatate, belsug de lumina si spor de bucurii duhovnicesti. Amin.
La multi ani!

Ostrovul sau întoarcerea filmului risipitor

Un pelerinaj la cinematograf… Cam aşa ar putea fi rezumată vizionarea Ostrovului, în spaţiile în care filmul rulează pe marile ecrane. Pentru ceilalţi, e un fel de pelerinaj în faţa monitorului sau a micului ecran. De ce? Pentru că filmul ne oferă nu doar secvenţe din viaţa unui imaginar nebun pentru Hristos contemporan cu noi, ci ne oferă pur şi simplu fragmente de linişte… La limită, se poate spune că nu avem de-a face cu un film, ci cu un antifilm. Pentru că dacă, de exemplu, filmele pe teme sociale, şi chiar şi unele religioase, reuşesc să împrăştie minţile spectatorilor, Ostrovul e un film-rugăciune.

Şi face asta nu prin secvenţele în care, în biserică sau în afara ei, se rostesc rugăciuni. Ci prin celelalte, în care spectatorul este introdus în Împărăţia liniştii iubi­toa­re, în afara frământărilor obişnuite. Există o avalanşă de predici care au drept scop îndepărtarea credincioşilor de influenţa filmelor, întrucât acestea promovează modele îndoielnice, ironizează credinţa, batjocoresc virtutea. Nici una dintre criticile de acest gen nu se poate aplica Ostrovului. De altfel, filmul circulă chiar şi în spaţiul monahal, arătând că monahii nu fug de filme, de calculatoare şi de aparatura audio/video pentru că ar fi rele în sine. Nu e nevoie de filme în mănăstiri, nu e nevoie de un aggiornamento prin care spaţiul monahal să fie reeducat cu ajutorul produselor în serie ale cinematografiei. Dar Ostrovul este altceva…
Ce anume? E greu să prezinţi un film fără să răpeşti spectatorilor o fărâmă din emoţia descoperirii lui. Nu vom face o astfel de crimă… Aşa că vom vorbi despre percepţia filmului.
Credinciosul obişnuit a fost pur şi simplu fascinat de film. Comentarii pe site-urile de internet, discuţii după slujbe, conferinţe. Faptul că a fost vizionat de mare parte din populaţia adultă a Rusiei – după unele estimări, de mai mult de jumătate – arată nu doar faptul că unii se regăsesc în film, în diferite ipostaze, ci că filmul pune degetul pe rană, oferind soluţii diferitelor tipuri de crize cu care ne confruntăm. De fapt, arătând că prin Hristos şi prin ascultarea de Biserică găsim răspuns tuturor întrebărilor noastre.
Credincioşii cu gusturi intelectuale rafinate au putut găsi diferite noduri în papură Ostrovului. Faptul că filmul a fost făcut cu un buget mult mai mic decât producţiile americane de succes nu rezistă ca justificare. De altfel, Patimile după Mel Gibson, realizate tot cu un buget mic, au reuşit să cucerească mult mai uşor spectatorii. Problema este că tocmai prin defectul său aparent filmul Ostrovul dobândeşte valoare: el nu este un film palpitant, de acţiune (deşi are momente de tensiune maximă), dar nu este nici plicticos. El prezintă liniştea vieţii ortodoxe, liniştea duhovnicească în faţa căreia agitaţia acestei lumi păleşte.
Un critic de film aprecia mai mult filmul lui Kim Ki Duk Primăvara, Vara, Toamna, Iarna… În timp ce spiritualitatea asiatică este prezentată într-o gamă cinematografică variată, practic mărturia ortodoxă se află într-o etapă de pionierat. Andrei Rubliov al lui Tarkovski e unul dintre puţinele filme care au pregătit terenul…
I se reproşează Ostrovului că e o producţie tezistă, care plictiseşte prin mesaje creştine. Despre rugăciune, boală, spovedanie, moarte… Nu e un film misionar, e un film pastoral am putea spune, adresat mai ales spectatorilor credincioşi (de altfel, comportamentul unui nebun pentru Hristos nu e lesne de înţeles nici chiar de fiii Bisericii, cu atât mai mult de cei din afară…).
Filmul şochează prin simplitatea lui. Ne arată o lume în care Dumnezeu lucrează în chip minunat. Ne cheamă, de altfel, să vedem cu alţi ochi lumea în care trăim. Şi pe care o credeam pustie…

Autor: Danion VASILE
http://www.danionvasile.ro/intoarcerea-filmului.php

descarca filmul: aici

Linkuri :
http://www.lumeacredintei.com/sct_6/c_1/yy_2007/art_351/pateric_n_imagini_ostrovul.htm
http://www.crestinortodox.ro/parintele-rafail-noica/a633-parintele-rafail-noica-despre-filmul-rusesc-ostrovul
http://www.carteaortodoxa.ro/2008/02/21/ostrovul-acolo-unde-se-termina-filmul/
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-08-24/cronica-de-film-ostrov-pe-urmele-lui-tarkovski.html
http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/impacarea-taina-imparatiei-in-filmul-ostrovul.html

Afară ninge liniştit...

Afara ninge linistit from diana sorin on Vimeo.

300 DE ANI DE LA NAŞTEREA ÎN CER A SFÂNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI

preluat de aici

La Lavra Peşterilor din Kiev au fost aduse moaştele Sfântului Dimitrie de Rostov

În fiecare an, pe 28 octombrie, Biserica noastră cinsteşte pe Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Pe acest fericit, Sfântul Nicolae Velimirovici îl numeşte în Proloagele sale „mare ierarh al Bisericii lui Hristos, mare predicator, scriitor bisericesc şi ascet", „un mare luminător al Bisericii Ruse şi al întregii Ortodoxii".

Sfântul Dimitrie al Rostovului a fost continuatorul viu al străvechii tradiţii de sfinţenie a Părinţilor Bisericii celor din vechime. Nu numai că a scris minunate cărţi pline de învăţătura mântuirii, ci el a mai fost şi prin însăşi viaţa lui pildă vie de urmat turmei pe care a păstorit-o, cum şi întregii Biserici. El a fost un mare nevoitor şi un mare om de rugăciune. El a fost atât de smerit cu viaţa, încât chiar pe seminariştii cărora le era dascăl, în seminarul de el întemeiat, îi ruga să se roage pentru el. Ori de câte ori orologiul bătea ora, el se ridica în picioare şi rostea cu evlavie rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!...". Ori de câte ori zăcea bolnav, ceea ce se întâmpla adesea, el cerea fiecărui seminarist al lui să rostească pentru el de câte cinci ori rugăciunea „Tatăl nostru", în timp ce meditează asupra celor cinci Răni ale Mântuitorului nostru Hristos.

Anul acesta, de la fericita sa naştere în Împărăţia lui Dumnezeu, s-au împlinit trei secole. De aceea şi în Rusia Mică a fost şi este încă cinstit în mod deosebit.

Sfântul Dimitrie s-a născut în 1651 în Makarovo, la 40 km de Kiev, iar la Sfântul Botez a primit numele de Daniil. Pentru că tatăl său era soldat şi lipsea adeseori de acasă vreme îndelungată, de educaţia copilului s-a ocupat în mod deosebit mama sa, care i-a sădit seminţele virtuţilor evanghelice. La vârsta de 11 ani, Daniil a intrat la seminarul din Kiev, al cărei conducător era un strălucit predicator şi cald apărător al Ortodoxiei. Mulţumită acestuia, viitorul ierarh a putut să-şi dezvolte minunata harismă de a explica Scripturile şi a devenit sensibil la nevoia catehizării credincioşilor Bisericii. Câţiva ani mai târziu, când era de 17 ani, a intrat în Mănăstirea Sfântului Chiril şi a primit tunderea în monahism cu numele de Dimitrie. Pe lângă slujirile mănăstireşti, pe care le săvârşea cu o ascultare exemplară, tânărul a reuşit să-şi întregească studiile şi să-şi înceapă opera sa literar-misionară. A fost hirotonit preot pe 23 mai 1675 şi imediat a fost numit predicator pe lângă Arhiepiscopul Lazar Baranovici de Cernigov. În continuare, a primit sarcina conducerii mai multor mănăstiri, întotdeauna împotriva voinţei sale, deoarece singura sa dorinţă era să trăiască în asceză şi în linişte. De două ori a încercat să demisioneze, dar încercarea i-a eşuat. Prietenii săi - printre care şi viitorul Sfânt Teodosie de Cernigov, prăznuit pe 5 februarie - au reuşit în cele din urmă să-l facă să rămână stareţ.

Din pricina incursiunilor tătarilor şi ale romano-catolicilor lituanieni şi poloni, multe din scrierile sale bisericeşti, precum Vieţile sfinţilor, au fost distruse. Căutând un om destoinic să-şi ia asupra sa această uriaşă lucrare de scriitor, Arhimandritul Varlaam din Lavra Peşterilor din Kiev s-a îndreptat spre Dimitrie, renumit deja ca scriitor de opere ziditoare de suflet. Pe ascetul smerit cugetător l-a cuprins groaza înaintea greutăţii acestei întreprinderi şi a încercat să refuze propunerea. Temându-se însă ca nu cumva să cadă în păcatul neascultării şi cunoscând şi nevoile mari ale Bisericii, s-a supus în cele din urmă cererii stăruitoare a superiorilor săi şi s-a stabilit în Lavra Kievului. Timp de 25 de ani, Sfântul Dimitrie şi-a dedicat toate puterile acestei lucrări. În afara timpului pe care-l petrecea rugându-se în biserică sau singur, tot celălalt timp îl dedica alcătuirii vieţilor de sfinţi. Trăia cu sfinţii, vieţuia vieţuirea lor, suferea împreună cu ei chinurile şi studia cele mai mici detalii în toate documentele referitoare la ei. Ca răsplată pentru această dragoste faţă de sfinţi, Dumnezeu i-a dăruit deseori vedenii. Astfel, pe 10 august 1685, a văzut în vis pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara pe care în mod deosebit o cinstea şi la care avea o deosebită evlavie. I-a cerut să mijlocească pentru el înaintea Domnului, iar Sfânta l-a refuzat, dojenindu-l că se roagă „în felul romano-catolicilor",meditând aupra celor cinci răni ale Domnului. Într-adevăr, influenţa teologiei şi spiritualităţii romano-catolice se făcea deja simţită în Biserica Rusă în ceea ce priveşte cultul. Văzându-i însă tulburarea, Sfânta Varvara a zâmbit şi l-a liniştit. Pe 10 noiembrie, în acelaşi an, i s-a arătat Sfântul Orest, a cărui viaţă o alcătuise Dimitrie chiar în aceeaşi zi şi i-a spus: „Am suferit mai multe chinuri pentru Hristos decât cele pe care le-ai amintit". I-a arătat atunci o rană adâncă în coasta stângă, spunându-i: „Iată, aceasta s-a făcut printr-un fier înroşit în foc". Apoi, şi-a întins braţul drept şi i-a arătat venele care îi fuseseră tăiate până la înălţimea cotului şi a adăugat: „Iată, acestea au fost tăiate". I-a arătat apoi răni asemănătoare la braţul stâng, repetându-i aceleaşi cuvinte şi după aceea i-a arătat rănile pe care le avea la genunchi, spunându-i: „Acestea au fost tăiate". A stat drept apoi şi sfârşind, i-a zis: „Vezi, deci, că am suferit mai multe chinuri decât cele pe care le-ai amintit". Sfântul Dimitrie l-a întrebat dacă era Sfântul Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici a căror pomenire se face pe 13 decembrie, iar mucenicul i-a răspuns: „Nu sunt Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici, ci cel care se cinsteşte astăzi şi a cărui viaţă tocmai ai alcătuit-o".

În anul 1701, Sfântul Dimitrie a fost ridicat în tronul episcopal şi a luat Mitropolia de Siberia şi de Tobolsk. Sănătatea sa şubredă şi nevoia de a avea acces la texte indispensabile pentru continuarea scrierii vieţilor de sfinţi, l-au făcut să ceară să fie mutat în altă parte. A fost numit în Episcopia de Rostov în 1702 şi i s-a descoperit atunci în vedenie că acolo, în Mănăstirea Sfântului Iacov, va trebui să-şi găsească veşnica odihnă. În 1705, şi-a încheiat alcătuirea operei sale monumentale, Vieţile Sfinţilor, iar în continuare s-a dedicat grijii pentru turma sa duhovnicească. S-a străduit foarte mult pentru a îndrepta viaţa religioasă şi moravurile contemporanilor săi. În pofida deselor sale boli, continua un canon sever în viaţa sa şi niciodată nu şi-a părăsit rugăciunea neîncetată. A alcătuit multe opere folositoare de suflet şi a întemeiat aproape de locuinţa sa un seminar în care el însuşi şi-a asumat o mare parte a predării. A scris de asemenea multe lucrări pentru a-i readuce pe schismaticii „vechi-credincioşi" (lipoveni) în sânul Bisericii, arătându-le că duhul şi înţelesul mai adânc al Predaniei este mult mai important decât detaliile tipiconale exterioare. În mod deosebit însă, prin vieţuirea sa pilduitoare insufla turmei sale dragostea faţă de post şi faţă de rugăciune, precum şi împreună-pătimirea şi îndurarea faţă de toţi, buni şi răi.

Sfântul Dimitrie şi-a prevăzut moartea sa cu trei zile înainte. După ce printr-o metanie până la pământ şi-a cerut iertare de la clericii şi cântăreţii ce slujeau, s-a închis în chilia sa cu o înflăcărată rugăciune pe buze. În ziua următoare, dimineaţă, pe 28 octombrie 1709 l-au aflat mort îngenuncheat la rugăciune. Moaştele sfântului s-au aflat nestricate în 1752 şi au săvârşit o mulţime de vindecări. Biserica a purces la recunoaşterea sa oficială în 1757.

În acest an Biserica Ortodoxă marchează 300 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ierarh Dimitrie, Mitropolitul Rostovului (1651-1709).

Cu acest prilej, în ziua de 10 noiembrie, cinstitele moaşte ale Sfântului Ierarh Dimitrie din Rostov au fost aduse la Lavra Peşterilor din Kiev. Racla ce conţine mâna dreaptă a Sfântului Dimitrie a fost adusă în Lavra Kievului de către protoiereul Vladimir Hvost, parohul Bisericii Sfântului Arhanghel Mihail din satul Polovki, regiunea Cernigov, unde moaştele se află tot timpul în cursul anului bisericesc.

Pe teritoriul Peşterilor de Aproape ale Lavrei mâna dreaptă a Mitropolitului Dimitrie a fost primită de stareţul mănăstirii, arhiepiscopul Pavel de Vişgorod, fraţii din mănăstire şi o mare mulţime iubitoare de Dumnezeu.

S-a oficiat apoi o slujbă lângă racla cu sfintele moaşte, după care Arhiepiscopul Pavel a adresat credincioşilor câteva cuvinte de învăţătură:

„Astăzi Domnul ne-a învrednicit să participăm la această deosebită minune, deoarece Sfântul Ierarh Dimitrie a venit la poporul său, a venit în Lavra sa, unde şi-a desfăşurat activitatea, unde a slujit şi s-a rugat, iar mai apoi a proslăvit pe cei pe care îi fericim şi cărora ne rugăm. Să-i mulţumim Domnului pentru marea Sa milostivire şi să mulţumim Sfântului Ierarh Dimitrie că a venit la noi şi cu acea mână cu care a scris Vieţile Sfinţilor ne binecuvintează şi dă vindecare sufletelor şi trupurilor noastre", a spus acesta.

Monahul Leontie