Hramul Parohiei noastre

Sfântul Efrem cel Nou – grabnicul ajutător şi marele făcător de minuni

sursa : aici

Acatistul Sfântului Efrem Cel Nou (prăznuit în 3 ian. ziua aflării moaştelor şi ziua de 5 mai ziua săvârşirii)

Multi dintre noi ne clatinam in credinta sau, mai adesea, in nadejde de-a lungul vietii, trecand prin grele ispite si incercari. Pe acest drum greu al crucii de fiecare zi, se intampla sa avem si noi nevoie, asemenea “Geamanului” nostru, Apostolul Toma, de noi incredintari si de noi marturii vii ca Dumnezeu este viu si lucrator, marturii care sa ne irige sufletul uscat si tulburat, care sa ne improspateze cu un suflu nou credinta slabita. Bucuria intalnirii – fie si mijlocita de o carte sau de un text – cu un sfant prin care Dumnezeu a lucrat imbelsugat facerile sale de bine este una ce nu se confunda, pentru omul cu adevarat credincios, cu nevoia primitiva de magic, de senzational, de “semne si minuni”, ci este o cale a inimii insetate de a-L avea o data in plus mai aproape pe Hristos cel iubit, de a pune degetul pe urmele ranilor Sale si de a-I simti prezenta, spre innoirea si schimbarea vietii.

Un astfel de prilej ne este oferit si astazi de praznicul unui Sfant grec care a devenit mai cunoscut (si la noi) abia in ultimii ani, cu toate ca a trait acum aproape sase veacuri: Sfantul Mucenic Efrem cel Nou. Acum doi ani, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa traduceau din limba franceza si tipareau un volum cu totul deosebit, bogat ilustrat, care avea sa se epuizeze destul de repede, cu titlul: “Viata, aratarile, minunile, acatistul si paraclisul Sfantului Efrem cel Nou, grabnicul ajutator si marele facator de minuni“. In asteptarea si in speranta unei re-editari si pentru cuvenita pomenire a Sfantului, a carui zi de sarbatorire este 5 mai, am selectat doar cateva pagini din cartea amintita, cuprinzand rezumatul vietii Sfantului, minunea descoperirii moastelor sale intregi si alte cateva dintre minunile sale, relatate de catre maica Macaria Desipri – cea care a avut marea binecuvantare de a-l afla si a-l si vedea pe Sfant (la 3 ianuarie 1950) si care a scris apoi prima carte despre el, in 1981 – si de catre alti martori si “beneficiari” ai minunilor sale. Sfintele moaste ale Sfantului Mucenic Efrem se gasesc la manastirea Buneivestiri din Néa-Makri (Attica, Grecia) si sunt izvoratoare de buna mireasma si de multe tamaduiri. “Pe unii i-a vindecat de boli incurabile, altora le-a intarit credinta zabavnica, pe altii i-a izbavit din primejdii ori din foc si pe multi deznadajduiti i-a mangaiat, aratandu-le ce chinuri a rabdat el insusi pentru dragostea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos“:

Sfinte Parinte si Mare Mucenice Efrem, roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru tamaduirea sufletelor si a trupurilor noastre!

Viata Sfantului Efrem cel Nou

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Efrem s-a nascut la 14 septembrie 1384. A ramas orfan de tata inca de cand era mic si, cu ajutorul lui Dumnezeu, evlavioasa lui mama s-a ingrijit de cresterea lui si a celorlalti sase frati ai sai. La varsta de 14 ani, Preabunul Dumnezeu i-a calauzit pasii spre manastirea Buneivestiri a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu – care era pe atunci infloritoare – de pe Colina Neprihanitilor din Attica. Acolo, cu mare ravna a luat pe umerii sai nepretuita Cruce a Domnului, primind ca semn al desavarsirii moartea sa cea infricosatoare si slavita intru mucenicie. O dorire sfanta si iubirea de Dumnezeu aprindeau tanara lui inima si el se supunea de bunavoie fericitei ascultari a lui Hristos. Prin vietuirea sa calugareasca a devenit asemenea ingerilor, facandu-se ucenic al marilor Nevoitori si Parinti ai pustiei si urmand vreme de aproape 27 de ani sfintei lor nevointe.

Sfantul Efrem i-a urmat lui Hristos cu o ravna dumnezeiasca, lepadand toata frumusetea cea trecatoare a acestei lumi. S-a facut pilda de vietuire prin minunata lui purtare si prin rabdarea suferintelor indurate pe Colina Neprihanitilor. Cu ajutorul lui Dumnezeu si prin ostenelile sale intru aspra nevointa si-a curatit sufletul si trupul de patimile cele stricatoare de suflet si s-a facut vrednic de a fi locas al Preasfintei Treimi. De asemenea, a fost invrednicit de primirea marelui, tainicului si sfantului dar al preotiei si de chemarea sfanta de a sluji Domnului la Sfantul Altar, precum un inger, cu frica de Dumnezeu si cu mare strapungere de inima.

La 14 septembrie 1425, in ziua Inaltarii Sfintei Cruci, a fost luat in robie si asa a inceput mucenicia lui; aceasta s-a sfarsit la 5 mai 1426, intr-o zi de marti, pe la orele 9 dimineata. Sfantul Mare Mucenic Efrem avea atunci 42 de ani. Rugandu-se si aflandu-se in mijlocul unor cazne atat de ingrozitoare – caci fusese spanzurat intr-un copac ce inca mai exista, cu capul in jos, cu picioarele si capul pironite, iar la sfarsit strapungandu-i-se trupul martirizat si acoperit de rani cu un lemn inrosit -, viteazul atlet al lui Hristos isi dadu sfantul suflet in mainile Stapanului sau, de la Care primi cununa de Mucenic si darul facerii de minuni. Dupa mai bine de 500 de ani, a placut lui Dumnezeu – Prieten al oamenilor – sa dezvaluie prin multime de aratari si alte intamplari minunate tot ceea ce cunoastem astazi.

Acestea toate au fost intarite prin descoperirea, pe 3 ianuarie 1950, a moastelor pline de har ale Sfantului Mucenic, moaste care nu numai ca raspandesc o buna mireasma dumnezeiasca si cereasca, ci sunt, de asemenea, si izvor de tamaduire pentru cei ce li se inchina cu credinta si care cer ajutorul Sfantului, intotdeauna grabnic ajutator.

Intrucat s-a slavit Numele lui Dumnezeu cel Intreit-Sfant prin purtarea sa neprihanita si prin mucenicia lui indurate pentru dragostea lui Hristos, Atotputernicul Dumnezeu l-a proslavit, ca rasplata a faptelor sale. Astfel, pentru cei care ii cer mijlocirea, Sfantul Efrem savarseste, cu darul lui Hristos, dintru care a primit din belsug, minuni uimitoare si mai presus de fire, pentru suflet si trup.

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Efrem este praznuit de doua ori pe an: pe 3 ianuarie, ziua aflarii sfintelor si nepretuitelor sale moaste, si pe 5 mai, ziua savarsirii sale intru mucenicie.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos sa aiba mila de noi si cu indurarile sale sa ne izbaveasca, pentru rugaciunile Sfantului Mare Mucenic Efrem! Fie ca Preamilostivul Dumnezeu sa ne invredniceasca sa ne inchinam sfintelor moaste binemirositoare ale Cuviosului Mucenic si sa traim intru plinatate sfintele si nespusele daruri ale adevaratei noastre Credinte Ortodoxe! Si fie ca Domnul sa ne invredniceasca a marturisi din adancul sufletului ca “minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai” si ca “prin Sfintii care sunt pe pamantul Lui, minunata a facut Domnul toata voia intru ei” (Psalm 67, 36; 15, 3).

Nu este o intamplare faptul ca Domnul Dumnezeu a calauzit pasii Sfantului Efrem spre Colina Neprihanitilor. Din veacul al X-lea pana in al XI-lea, dupa traditie, Colina a cunoscut o perioada infloritoare, cu un mare numar de sihastrii risipite prin padurile de pin, de maslini, de roscovi si de alti pomi care acopereau intregul munte. Privelistea si frumusetea dealului il faceau pe calator sa se intristeze la gandul ca trebuie sa paraseasca un loc atat de minunat, unde tasnesc asemenea ape limpezi. Foarte numeroase erau persoanele evlavioase, chiar si imparati, care cu dor ravneau viata ingereasca a Sfintilor Monahi si lepadau zadarnicia placerilor trecatoare ale acestei lumi. Aprins de o dumnezeiasca dorire si miscat de pilda acestor Sfinti Nevoitori, Sfantul Efrem a ales sa duca o viata de asceza la manastirea stavropighiala a Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Acest lacas, altadata stralucitor, era centrul calugaresc al calugarilor si nevoitorilor. Acolo, Sfantul si-a trait viata ascetica asemenea unui inger si, pentru acest lucru, Domnul i-a daruit harul si taria de a marturisi in valtoarea chinurilor sale inspaimantatoare, care au durat de la 14 septembrie pana in 5 mai 1426, ziua infricosatorului sau sfarsit ca Mucenic al lui Hristos. Prin mucenicia sa plina de suferinta, Sfantul Efrem a straluminat inca o data si a umplut de slava Colina Neprihanitilor. Acolo s-au implinit cuvintele psalmistului: “Cine se va sui in muntele Domnului si cine va sta in locul cel sfant al Lui? Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima” (Psalm 23, 3-4).


Asezata intre ruinele vechii manastiri, unde sfanta Pronie imi calauzise pasii, mi-am intors gandurile catre anii care s-au scurs, catre vremurile de demult, cand peste tot erau risipite osemintele sfintilor care au inrosit si au hranit cu sangele lor arborele Ortodoxiei.

Curatind aceste ruine, ma gandeam ca ma aflu intr-un loc sfant si ma rugam asa: “Doamne, Dumnezeul meu, invredniceste-ma pe mine, smerita roaba a Ta, sa vad pe unul din parintii care au trait aici”. Dupa un timp oarecare, in care eu m-am rugat fara incetare, am auzit inlauntrul meu un glas zicandu-mi: “Sapa acolo si vei afla ceea ce doresti” si mi s-a aratat minunat, in chip tainic, un coltisor de pamant in pridvorul manastirii. Timpul trecea, iar glasul, si mai puternic si mai inflacarat, imi porunci: “Sapa acolo si vei afla ceea ce doresti“.

Atunci i-am aratat acel loc muncitorului pe care il chemasem in acele zile pentru o mica reparatie. Doar ca el nu a vrut sa sape in locul pe care glasul launtric mi-l insemnase. El voia sa sape undeva mai departe. In fata incapatanarii lui, l-am lasat sa sape unde voia, dar am ramas acolo, rugandu-ma sa nu poata plini lucrul, sa dea de piatra si sa fie silit sa vina la locul aratat de tainicul glas. Si, in sfarsit, in vreme ce el incerca in trei sau patru locuri, dadu de fiecare data de pietre si, pana la urma, se intoarse la locul pe care i-l aratasem la inceput. Acolo – vatra, trei nise, peretele pe jumatate prabusit – totul arata ca in acel loc fusese candva chilia unui monah si ca din ea ramasesera doar ruinele, pentru a ne vorbi de drama care s-a savarsit in acel loc. Am curatat locul de pietrele care il acoperisera si lucratorul a inceput sa sape. Era destul de agitat, putin manios si ma temeam sa nu faca vreo stricaciune.

I-am zis:

- Nu te grabi, nu te obosi, lucreaza usurel.

Si, ca si cand nu m-ar fi auzit, a continuat sa sape in acelasi fel.

I-am spus:

- Poate ca cineva este ingropat aici si s-ar putea sa strici ceva. Te rog, fii cu luare – aminte!

Atunci a inteles si mi-a zis:

-Tu chiar crezi ca este adevarat ceea ce-ti trece prin cap?

Si, intr-adevar, eram atat de sigura, ca si cum as fi vazut. Sapand tot mai mult si ajungand la o adancime de putin peste 1,7 metri, harletul aduse mai intai la lumina craniul omului lui Dumnezeu. Si, in aceeasi clipa, o mireasma de nespus se raspandi de jur imprejurul nostru. Muncitorul pali pe data, limba ii amuti si i se taie rasuflarea.

- Lasa-ma singura, te rog, i-am zis, si el se indeparta.

Am ingenuncheat cu evlavie si am imbratisat ramasitele Sfantului, presimtindu-i adanc maretia martiriului. Sufletul meu s-a umplut de bucurie. Aflasem o mare comoara. Apoi, inlaturand cu grija pamantul, am descoperit sfintele sale moaste intregi, care, in ciuda sederii lor de multe veacuri in pamant, nu putrezisera.

Am inteles ca era vorba de un cleric, caci, dand la o parte pamantul din dreptul sfintelor sale maini, am zarit marginile manecii unei rase. Haina nu avea pe ea nici cea mai mica urma de praf, era foarte curata, cusuta mai grosolan, cu o lucratura precum cele din vremurile de demult, iar grosimea firului era mai mare de un milimetru. Dezvelind locul unde se aflau picioarele, iata din nou tivitura rasei curate, ca si cea a manecilor, in vreme ce urma picioarelor Sfantului se imprimase pe sol.

N-am stiut ce sa fac mai intai – sa ma bucur, ori sa plang -, intrebandu-ma cum ajunsese omul lui Dumnezeu ca sa fie ingropat acolo. Ce se intamplase? Ce vazusera ochii lui? Ma gandeam ca trebuie sa se fi intamplat o drama cutremuratoare. Am incercat sa-i curat moastele de noroi, dar oasele mainii se faramitau; ploaia patrundea in mormant. De aceea, am asezat osemintele, asa cum erau, intr-o nisa deasupra mormantului. Dar ce sa va spun despre ploaia care incepu sa cada? S-ar fi zis ca cerul arunca frunzulite argintate cu care il stropea pe Sfant si mormantul lui. Era seara, asa ca am citit vecernia; eram inca singura in acel loc sfant in care ma calauzise Dumnezeu.

Deodata, am auzit pasi care pornisera dinspre mormant si inaintau spre curte: au ajuns pana la usa bisericii. Erau pasi puternici si hotarati si am simtit ca erau ai unui barbat viguros. A fost singurul moment cand mi-a fost teama. Am simtit cum tot sangele imi ingheata si, paralizata de spaima, nici nu m-am putut intoarce inapoi.

Atunci i-am auzit glasul, zicandu-mi:

- Pana cand ma vei lasa acolo? Si el, care mi-a pus capul asa…!

M-am intors si l-am vazut: era inalt de statura, cu ochi mici, rotunzi si cu usoare riduri pe la colturi. Barba ii acoperea gatul si de aici se despartea intr-o parte si in alta si in fata, era putin buclata si de culoare neagra. Purta imbracaminte calugareasca, in mana stanga tinea o faclie foarte stralucitoare, iar cu mana sa dreapta binecuvanta. Sufletul meu se umplu de fericire si de o bucurie de nespus. Am dobandit din nou curaj si putere. Frica disparu, l-am simtit aproape de mine si i-am spus:

- Iarta-ma, maine, de indata ce Dumnezeu va face sa rasara zorii zilei, ma voi ingriji de tine.

Intr-o clipa s-a facut nevazut, iar eu am incheiat in tihna vecernia. A doua zi, dupa slujba utreniei, am luat sfintele moaste, le-am curatat, le-am spalat si le-am pus intr-o firida, in Sfantul Altar, aprinzand o candela alaturi. In seara aceleeasi zile, l-am vazut in somn pe Sfantul barbat al lui Dumnezeu stand in picioare in biserica, in partea dreapta, si tinand alaturat o icoana stralucitoare, avand pe ea chipul lui. Icoana era in marime naturala, imbracata in argint vechi si lucrata de mana. Langa el se afla un mare policandru sub care am aprins o lumanare de ceara curata.

L-am auzit zicandu-mi:

- Iti multumesc mult. Ma numesc Efrem.

Cu cat timpul trecea, aveam in mine o nesiguranta cu privire la cele intamplate. Intr-o zi, dupa vecernie, cand am intins mana sa inchid usa bisericii, am auzit trei batai, ca si cum cineva ar fi lovit cu un sirag de matanii de chihlimbar in usa. Am inteles ca era Sfantul. Am intrat in Altar, unde ii asezasem sfintele moaste si, dupa ce am aprins o lumanare, m-am inchinat. Dar ce sa va spun? Cum as putea cuprinde in cuvinte simtamantul pe care l-am avut inaintea miresmei ceresti care se raspandea din sfintele moaste? Un adevarat noian mi-a invaluit intreaga fiinta, am simtit in mine insami Raiul, dar, in acelasi timp, si micimea mea in fata acestei maretii.

Numele manastirii noastre

In seara zilei de 24 martie 1965, savarseam priveghere de toata noaptea in cinstea sarbatorii Buneivestiri a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu si sarbatoream si izbavirea noastra de sub jugul turcesc. Noaptea inainta, linistita si tihnita. Slujba isi urma cursul, se cantasera frumoasele tropare ale Buneivestiri. Era o atmosfera de mare reculegere. Ajunsesem la momentul infricosator al Prefacerii Sfintelor Daruri. Ma aflam in proscomidiar si urmaream sfintele rugaciuni pline de umilinta pe care parintele Nicolae le citea in fata Mesei Sfantului Altar cu mare evlavie. Si, deodata, Altarul se umplu de lumina si stralucire, ca si cum ar fi fost din aer curat. In locul unde o veche fresca infatisa Bunavestire, raze subtiri coborau din cer, sclipind intr-un chip cu totul deosebit si raspandind lumina pana la pamant. S-a auzit un glas zicand:

- Iata! Astazi se cuvine sa praznuim. Astazi, ca in vremurile de demult, manastirea praznuieste cea mai mare sarbatoare a ei.

De indata am vrut sa aflu daca Sfantul nostru traia la acea data si am intrebat:

- Sfantul Efrem traia in vremea cand manastirea praznuia aceasta sarbatoare?

Iar glasul imi raspunse:

- Sfantul Efrem lua parte la acest praznic cu multa bucurie, dar acum, la ce bun? La ce bun? La ce bun?

Nu vedeam pe nimeni, dar auzeam acest glas si priveam aceasta splendoare, pe care limbii mele de tarana ii este cu neputinta sa o infatiseze in cuvinte. Glasul acela spunea fiecare cuvant cu putere, pe un ton diferit de cel de dinainte. Cele trei intrebari “La ce bun?” au fost rostite cu mahnire si cu o durere nespusa. Asa s-a incheiat aceasta priveghere, care m-a miscat adanc. Dorinta mea este de a implini, inainte de a pleca din aceasta lume, ascultarea pe care am primit-o. Iar numele de netagaduit al manastirii noastre este cu adevarat cel al Buneivestiri a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, orisice ar fi scris privitor la aceasta mai multi clerici ori laici.

Cele doua vedenii

Manastirea noastra are un orfelinat. Intr-o seara, una din fetitele ingrijite aici l-a vazut pe Sfant apropiindu-se de ea, pe cand era asezata in pat, dar inca treaza. I-a fost frica. Dar Sfantul i-a spus:

- Nu te teme, copila mea, sunt Sfantul Efrem, si a mangaiat-o pe cap.

Intr-o alta seara, bunica acestei fetite a venit sa ma vada dupa miezul noptii. Era foarte speriata si mi-a povestit urmatorul fapt:

- Maica, tocmai l-am vazut pe Sfantul Efrem, stand afara, aproape de fereastra dormitorului. Crezand ca sunteti dumneavoastra, v-am strigat, dar deodata am vazut o lumina care a luminat manastirea de jur imprejur. In aceasta lumina l-am vazut pe Sfant. Tinea in mana o biserica bizantina cu patru cupole mici si una mai mare in mijloc si, de asemenea, si o cruce luminoasa. Mi-a zis cuvintele acestea: “Mare Mucenic Efrem”. De indata am ingenuncheat inaintea lui si el a continuat: “M-am nascut pe 14 septembrie, de ziua Sfintei Cruci si am dat marturie prin moarte muceniceasca la 42 de ani. Spune-i maicii Macaria sa-mi construiasca un paraclis la cotitura drumului. Acolo voi sta si ma voi odihni“.

Ce a binevoit sa spuna Sfantul prin aceste cuvinte? Vorbea despre odihna trupului sau cea a sufletului? Oamenii lui Dumnezeu nu au nevoie de odihna trupului, iar sufletul lor inseteaza dupa Cer; iar Cerul coboara inlauntrul lor, daruindu-le bucuria nestricacioasa care preface pamantul in Rai si spinii durerii in trandafiri revarsand bucuria. Sfantul Efrem a mai spus: “Scorbura copacului mi-a fost mormant si necredinciosii m-au chinuit chiar si mort”.

Auzind dorinta Sfantului, am cugetat si l-am rugat sa ne spuna locul precis in care ar fi vrut sa-i fie ridicat paraclisul. Cateva zile mai tarziu, o doamna a venit si mi-a spus:

- L-am vazut pe Sfantul Efrem, sedea intr-un loc ceva mai departe de aici si mi-a zis: “Sofia, spune-i maicii Macaria ca vreau ca paraclisul meu sa fie in acest loc, aici obisnuiam sa sed sa ma odihnesc”.

Ne-am dus atunci sa vedem locul aratat de Sfant si acolo, cu ajutorul Sfantului, am ridicat paraclisul care exista acum. Este un locas mic, dar placut, un fel de capela. Catava vreme mai tarziu, un anume Barba Gheorghios a venit la manastire pentru Sfanta Liturghie si ne-a povestit faptele care urmeaza:

- Acum 35 de ani lucram la Marathon si, intr-o zi, trecand pe acest drum, ca de obicei, m-am oprit in locul in care se afla acum paraclisul. Acolo am vazut un calugar stand in picioare, care privea spre manastire. Era trist si m-am intrebat: “Ce face calugarul in acest loc?” Dar acum, ca vad aceasta sfanta icoana, inteleg ca acel calugar era un Sfant.

I-am mai vedea si azi pe sfintii lui Dumnezeu, daca am avea inima curata.

Vestirea muceniciei sale (29 aprilie 1966)

Pe tot parcursul acelei nopti am fost prada unei grozave nelinisti si nu am putut sta intinsa. La orele 3 dimineata, pe cand stateam culcata pe patul meu, am vazut in fata mea si putin mai la stanga un calugar cu un chip marcat de viata dusa intru nevointa. Parul sau neingrijit ii cadea pe umeri. Era usor adus de spate. Rasa ii era uzata, de culoare neagra spre verde, chipul ii era palid si ascetic si era murdar. De indata ce l-am vazut, nelinistea a disparut: o mare pace si o bucurie de nespus m-au invaluit. Si, dupa ce l-am vazut in fata mea, intr-o clipa a fost langa mine, fara sa fi facut vreun pas. S-a aplecat foarte aproape de urechea mea si mi-a zis cu o evlavie adanca:

- Sfantul Efrem si-a savarsit viata ucis de turci, la 5 mai 1426, la 9 dimineata.

Cum voiam sa scriu aceste cuvinte pentru ca sa nu le uit, calugarul mi le repeta de sapte-opt ori si fiecare cuvant a fost repetat pe un ton aparte. Dimineata le-am povestit surorilor lucrul uimitor care mi se intamplase. In noaptea urmatoare, una din surori se vazu in vis intr-o incapere plina de ofrande si vru sa ia doua pentru Sfantul Efrem. In acel moment, vazu pe o masa o placuta de marimea unei icoane, care il reprezenta pe Sfant cu capul in jos. Ii infipsesera in buric o bucata de lemn aprins si maruntaiele sale ardeau, in vreme ce trupul ii era strapuns cu multe cuie, din acelea cu care fusese rastignit Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce. Si in timp ce Sfantul se ruga, flacarile si fumul il inconjurau, dar flacara iubirii lui Hristos biruia numeroasele chinuri si grozavele dureri din acele clipe. Tesatura cu care ii legasera mijlocul era si ea inrosita din pricina numeroaselor chinuri la care il supusesera acesti lupi sangerosi, care stateau putin mai departe si priveau.

Din ziua in care am aflat, prin aceasta vedenie, cand si cum fusese mucenicit Sfantul, i-am luat sfintele moaste si le-am asezat in fata icoanei sale. Atunci, fratilor, s-a intamplat ceva nemapomenit, iarasi in timpul unei slujbe: icoana Sfantului a inceput sa trosneasca atat de tare, ca si cum s-ar fi spart mai multe geamuri deodata. In acelasi timp, trosneau si sfintele sale oseminte, mai intai cele mari, mai apoi cele mici si la sfarsit toate deodata. In acelasi timp, noi l-am vazut pe Sfant trecand prin mijlocul nostru, incaltat cu papuceii sai si imbracat cu vesmantul sau de preot. Sfanta mireasma pe care o raspandea ne-a invaluit si ne-a inaltat sufletele.

Intr-o alta zi pe la amiaza, fiind obosita, m-am intins pe pat pentru a ma odihni. Fiind pe jumatate adormita, am auzit apropiindu-se mai multe voci care psalmodiau cu dulceata. Ascultandu-le, am inceput si eu sa psalmodiez, caci stiam troparele pe care acele glasuri le cantau. Aveam impresia ca era vorba de o procesiune sfanta care se apropia din ce in ce mai tare de chilia mea. Parea sa vina dinspre staretie, din cealalta parte a peretelui chiliei mele, si se deplasa spre interiorul constructiilor. Am vazut atunci cum se deschide peretele chiliei, ca si o perdea pe care o tragi la o parte, si procesiunea ajunse in chilia mea. Trupul Sfantului Efrem era purtat pe umerii tuturor celor care fusesera vindecati de el si pe ai celor carora le facuse bine in felurite chipuri. Ei cantau imnuri si psalmodiau, multumindu-i Sfantului pentru toate binefacerile sale. Ii asezara trupul sfant in bratele mele si, in vreme ce il tineam astfel, i-am vazut, prin rasa in care era imbracat, trupul aproape scheletic. Il tineam astfel, asteptand ca preotii sa-i savarseasca slujba ingroparii. Apoi m-am aflat intr-o foarte frumoasa biserica bizantina inchinata Sfantului. Acolo se incheie visul.

Mult mai tarziu, o sora din manastire vazu intr-o vedenie cum fusese ingropat Sfantul in acel loc. Ea vazu cum un caine din manastirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care traise in vremea Sfantului, se tinea pe aproape de copacul scorburos. Era foarte nefericit si lacrimile ii curgeau din ochi. Atunci, trei tarani intrara in manastire: pe data cainele incepu un du-te-vino intre tarani si copacul cel scorburos, latrand. Unul din barbat a inteles ca se intampla ceva. Se apropiara si vazura trupul insangerat si ciopartit al Sfantului. Au sapat o groapa si au asezat trupul in ea. Dupa ce ei au luat trupul Sfantului, cainele alerga la scorbura si lua o bucata din trup, cazuta in urma numeroaselor chinuri la care fusese supus si, tinand-o cu delicatete intre dinti, o puse in mormant laolalta cu trupul Sfantului. Apoi oamenii acoperira mormantul si plecara.

Marturia unui paralitic

Intr-un an, un bolnav paralizat ceru sa participle la privegherea pentru praznicul Sfantului. Cu cateva ore inainte de inceperea slujbei, ai sai l-au dus la manastire. Bolnavul plangea in biserica de ti se rupea inima si isi marturisea cu sinceritate pacatele.

- Iarta-ma, Sfantul meu Efrem, e vina mea. Sufar pentru pacatele mele. Ai mila de mine si reda-mi sanatatea. Scena era atat de emotionanta, incat noi plangeam cu totii impreuna cu el. I s-a spus sa taca, dar el striga si mai tare.

- Sfinte al lui Dumnezeu, fie-ti mila de mine si de copiii mei! Sosi si momentul sa mergem la mormant pentru a canta slujba litiei. In vreme ce purtam sfintele moaste si alaiul iesea din biserica in directia mormantului Sfantului, bolnavul striga inca si mai tare. Si deodata l-am vazut cu totii ridicandu-se brusc, fara ajutor, facandu-si semnul Sfintei Cruci si insotind procesiunea pana la mormant, porni la drum singur. Ce mare minune! Mergea singur! Casa in care locuia acest om era situata pe o culme inalta, iar el cobora de atunci adesea pana la cafenele si bodega, devenind un marturisitor al minunilor lui Dumnezeu. El zicea:

- Priviti-ma, voi, care ma stiati paralizat! Acum ma vedeti stand pe picioarele mele. Aveti credinta si dati slava lui Dumnezeu. Intr-o duminica, in vreme ce acest barbat vindecat se afla la manastire, au adus un copil paralizat. Vazandu-l, barbatul incepu sa planga si il ruga pe Sfantul Efrem, zicandu-i:

- Sfinte al lui Dumnezeu, vindeca-l pe copil, asa cum m-ai vindecat si pe mine. Nu departe de manastirea noastra, locuia un paralitic tintuit la pat. Ai sai veneau adesea in genunchi si il rugau staruitor pe Sfant, plangand, sa-i ajute. Rugaciunea lor nu a intarziat sa fie implinita. Paraliticul dobandi vindecare. Acum el lucreaza pentru familia lui si impreuna dau slava lui Dumnezeu si Sfantului Efrem pentru marea minune care li s-a intamplat.
(…)

Sfantul este intru totul viu

Nenumarate sunt semnele prezentei adeverite a Sfantului. Iata ce ne-a spus un pelerin evlavios:

- Nu mi-am crezut ochilor cand, in timpul procesiunii cu sfintele moaste, l-am vazut pe Sfantul insusi, intru totul viu, plimbandu-se printre noi, in ziua praznicului sau. Si o alta persoana, adanc impresionata, povesteste:

- Cum as putea uita acele cantari ceresti care veneau din partea din spate a bisericii?

In acea seara, am auzit, venind dinspre paraclis si dinspre mormantul sau, dulcea si emotionanta psalmodie a Sfantului nostru. Foarte adesea oamenii ne povestesc ca l-au vazut pe Sfant fiind cu noi la rugaciune sau ocrotindu-ne manastirea; si de multe ori ne-a vestit ca s-a stins candela de la icoana sa si ca trebuie sa o aprindem din nou. In timpul Postului Mare, o sora l-a vazut pe Sfant de mai multe ori la rand in timpul slujbei. Parea foarte trist, se insemna cu semnul Sfintei Cruci, ingenunchea, ridica mainile in semn de rugaciune staruitoare si se ruga Parintelui Ceresc pentru lumea intreaga. Sora s-a intrebat daca nu era vorba de inselare, intr-atat de real il vedea. Il vedea gol, acoperit de rani, chinuit, mort fara de ingropare. Sfantul a inceput sa se tanguiasca foarte tare si cand si-a facut semnul Sfintei Cruci, sora l-a auzit spunandu-i:

- Tot ce vezi nu e altceva decat realitatea. Iata de ce trebuie sa-mi tii aprinsa candela. O, preasfantul meu Efrem, atlet al lui Hristos si Mare Mucenic, te rog si noi toti, nevrednicii robii tai, ne rugam tie, acopera-ne cu sfanta si puternica ta ocrotire, pana cand vei infatisa sufletele noastre mantuite inaintea Mantuitorului si Dumnezeului nostru.

Sfantul izgoneste demonii

Ma aflam intr-o incapere foarte luminoasa, unde maica Macaria picta icoana Sfantului Efrem. Deodata, o femeie bolnava intra in incapere, spunand ca avea nevoie de rugaciunea noastra. Pe data, am inceput sa ne rugam si sa facem metanii inaintea icoanei neterminate a Sfantului Efrem. Ne-am oprit o clipa si m-am dus langa femeia bolnava, care era cazuta la pamant si parea pe jumatate moarta. I-am spus:

- Eu stiu ce boala ai tu. Ai un diavol in tine. Pe data femeia deschise ochii si, cu o privire salbatica, a spus aceste cuvinte:

- De unde stii ca ma aflu in ea?

Mi s-a facut foarte frica si voiam sa ma intorc spre Sfant, dar nu am mai avut vreme. O fiinta cu infatisare ingrozitoare se afla deja in fata mea si imi zise:

- Nu ati facut sa ies decat eu prin rugaciunile voastre, dar nu sunt singur, se afla o intreaga legiune in ea.

Atunci ne-am intors privirea spre icoana care era in lucru si icoana Sfantului prinse viata si, printr-un semn, dansul ne porunci sa continuam rugaciunea. Este adevarat, ce dar ceresc si ce arma poate fi mai de temut impotriva diavolilor decat rugaciunea?! Daca am simti adanc in sufletul nostru puterea rugaciunii, am afla vindecare suferintelor noastre, mangaiere in deznadejde, putere statornica in orice slabiciune si izbanda in toate greutatile vietii noastre. De aceea, il rugam pe Sfant sa ne daruiasca si noua harul rugaciunii catre Domnul nostru, catre Preasfanta Sa Maica si catre toti Sfintii.

Odata, in timpul somnului, ma aflam in biserica si l-am vazut pe Sfant imbracat cu bogate vesminte preotesti. Slujea si inainta in fata Usilor Imparatesti, tinand in maini Sfantul Potir si zicand:

- Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati! Imi porunci sa ma apropii pentru a ma impartasi. Atunci am baut de trei ori din Sfantul Potir, pe care il tinea cu mare evlavie in sfintele sale maini. Sfanta Impartasanie a fost atat de dulce, inacat i-am simtit gustul timp de mai multe zile.

(…)

Vindecarea Georgiei Zambetaki

Aveam dureri groaznice in regiunea inimii si la cap din pricina unei paralizii a nervilor cordului. Nu ma puteam tine pe picioare. Se implinisera patru ani de cand eram tintuita la pat, zacand intr-o mare deznadejde, in vreme ce durerile cresteau pe zi ce trece. Intr-o zi, un suflet binevoitor mi-a adus cartea despre Sfantul Efrem Tamaduitorul. Am citit-o din scoarta in scoarta si nu mica mi-a fost admiratia fata de minunile lui atat de multe. De asemenea, L-am rugat pe Domnul Hristos sa mi-l trimita si mie pe Sfant. Ce sa va spun? Ma rugam inca, pe cand l-am vazut langa mine si i-am auzit glasul bland:

- Ce ai, copila mea?

I-am raspuns:

- Inima si capul! Nu mai pot de durere, ajuta-ma, Sfinte al meu!

Si Sfantul incepu sa-mi desfaca articulatiile una cate una, incat, nemaiputand de durere, am strigat:

- Ajunge, o, Sfinte al meu!

Si Sfantul mi-a raspuns:

- Copila mea, lasa-ma sa te vindec.

Atunci el mi-a pus la loc toate articulatiile si si-a rezemat capul de pieptul meu. Dar, va pot spune, fratii mei iubiti, ca i-am simtit rasuflarea calda pana in cele mai de taina adancuri ale inimii mele. Mai apoi mi-a luat capul intre maini, l-a apasat cu putere spre dreapta si spre stanga, in sus, apoi in jos, pana ce m-am simtit cu totul vindecata. Si Sfantul, pe care il vedeam mereu langa mine, mi-a spus:

- Copila mea, rosteste-mi numele, ma numesc Efrem!

Iar eu am zis:

- Sfantul meu Efrem!

Dar din pricina bolii, nu puteam rosti clar cuvintele, asa ca Sfantul mi-a spus:

- Spune-l mai tare, copila mea!

Si am zis a doua oara:

- Sfantul meu Efrem!

Mi-a poruncit din nou:

- Mai tare!

Adunandu-mi toate puterile, am strigat:

- Sfantul meu Efrem! atat de tare, incat copilul meu s-a trezit din somn si m-a intrebat ce am patit.

Din acel moment am fost complet vindecata. M-am ridicat, am aprins candela si am stat asa, bucuroasa, pana dimineata, rugandu-ma si multumindu-I lui Dumnezeu si Sfantului Efrem care ma tamaduise. Spre dimineata am adormit si m-am vazut in vis in biserica unde se afla mormantul Sfantului. Brusc, am auzit un glas aspru zicandu-mi:

- N-o sa i te inchini, caci esti o pacatoasa!

Atunci i-am raspuns:

- Tocmai pentru ca sunt o pacatoasa, voi merge sa ma inchin lui!

Am vazut cum, grabnic, doua maini mari luau scara care ducea la mormant si am zis:

- Voi merge sa ma inchin, chiar daca ar trebui sa mor!

Si, dintr-un salt, m-am aflat aproape de mormantul Sfantului. Picioarele mi se inmuiasera din pricina miresmei mirului. Cand am iesit din mormant, m-am trezit intr-o curte, intr-un coltisor al Raiului. Acolo am vazut o femeie purtand doliu, care tinea in maini un disc cu Ingeri de jur imprejur, si am intrebat:

- Cine este aceasta femeie in negru?

Mi s-a raspuns:

- Este mama Sfantului Efrem, vaduva cu sapte copii. Dar ce sa va spun mai mult, fratilor! Cand am putut sa merg pentru prima oara sa ma inchin Sfantului Efrem, biserica si mormantul Sfantului nostru erau exact ca si cele din visul meu! Sub insuflare dumnezeiasca, aceasta femeie a alcatuit un imn, spre a-i multumi Sfantului Efrem:

Am vazut un barbat mare si masliniu la infatisare apropiindu-se de urechea mea si graindu-mi cu blandete:

<>, am zis si mi-am plecat capul.
Mana sa blanda mi-a adus harul dumnezeiesc.
Sfantul mi-a spus raspicat:
vino la manastirea mea,
inchina-te la racla mea.
Acolo imi vei vedea mormantul,
imi vei vedea candela.
Aprinde-o, fa-mi aceasta bucurie”.
Acesta este locul in care am gasit izbavirea, eu, nefericita.
Am aflat un Parinte,
un Tamaduitor,
eu, care greu patimeam.
O, Sfantul meu Efrem,
iti multumesc,
slavesc numele tau,
izbaveste lumea de rele patimiri,
ocroteste-i pe copiii tai”.

(din: “Viata, aratarile, minunile, acatistul si paraclisul Sfantului Efrem cel Nou, grabnicul ajutator si marele facator de minuni“, editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 2006, pp.13-43)

Directorul de bancă devenit călugăr

sursa: www.jurnalul.ro

"Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos."
A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă "de lume" plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.

Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În '90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind "fratele Ilarion", iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.


CE E CULOAREA?
A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în '56, "în plină perioadă stalinistă", cum spune el, părinţii fiind şi ei "un produs al regimului". Părintele exemplifică: "tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo." La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. "Aveam întrebări fără răspuns..."

Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă "fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine" spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia "Idei Contemporane" a Editurii Politice. "În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.

Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu "Spirit şi Materie" a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu..."


DRUMUL SPRE SUFLET
A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. "Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa." Iar la finele lui '90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. "Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa." Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. "Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave."


PROIECTUL SFÂNTUL MINA. "CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?"
În '92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. "Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: "Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!"

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,... Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară", povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.


JERTFA
1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. "Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o."

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul. "Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire".


"NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE"
În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. "Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile." Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. "Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!", râde călugărul.

"I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar până la urmă am spus: dom'le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»".

Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. "Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau - prin '97 - '98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi."

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. "Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani.... Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el. Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine..."


"PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?"
Cum e la mănăstire? "E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat - ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate - «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?". La care vlădica Nicolae i-a zis: "când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu..." la care neamţu' l-a privit aşa... uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! "Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!" (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic. În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt... cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine."


700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN
Ion Dan a ajuns prima oară în America în '94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. "M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York", spune el râzând.


CRIZA PRIN CARE TRECEM E O "CRIZA SISTEMICĂ"
În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. "Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani... Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul? Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!"

"Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta."

"Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. "

Cateheza din 9 mai 2010

Articolele XI şi XII „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Sufletele după moarte – judecata particulară. Existenţa raiului şi a iadului – argumentarea scipturistică. Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi întru credinţă – întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci. Unitatea şi comunicarea Bisericii luptătoare cu Biserica biruitoare

Iubiţi credincioşi, dacă am medita puţin asupra vieţii noastre, ne-am da seama foarte uşor cât de relativ este totul, cât de fragili suntem pe acest pământ. Astăzi eşti sănătos, ai bani, casă, maşină, iar mâine poţi să le pierzi pe toate într-o clipă... Te îmbolnăveşti şi toţi banii pe care ai reuşit să-i aduni nu pot să-ţi mai redea sănătatea. Mergi la serviciu şi nu ştii dacă te mai întorci acasă. Te poate lovi o maşină şi mori şi tot ce-ai agonisit o viaţă ale cui vor fi? Totul este relativ: sănătatea, locul de muncă, averea, casa, viaţa noastră aici pe pământ, totul este relativ... Singurul lucru de care putem fi siguri este faptul că odată vom muri cu toţii. Acest lucru îl cunoaştem foarte bine, ne înspăimântă, de cele mai multe ori preferăm să ne gândim la orice altceva decât la moarte, dar e condiţia de existenţă a omenirii întregi, până la urmă. Cu toţii o acceptăm, diferenţa constând doar în modul în care ne raportăm fiecare la moarte, iar această diferenţă porneşte în primul rând de la ceea ce credem că se va întâmpla după moarte.
Ce se întâmplă dincolo de mormânt? Ateii spun că dincolo de groapă nu mai e nimic, că totul se cufundă în neant. Mai întâlnim şi astăzi pe unii care, pentru a anunţa decesul cuiva, folosesc expresia „a trecut în nefiinţă”, expresie care e o mare prostie. Ar fi îngrozitor să fie aşa! Viaţa şi-ar pierde sensul, totul ar deveni absurd! Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost are să mai trăieşti, să te zbaţi, să iubeşti, să urăşti, să lupţi, să speri? O fi viaţa noastră într-adevăr una relativă, foarte fragilă, dar oare este chiar lipsită de sens? Oare Dumnezeu ne-a făcut pe pământ, doar ca să-i ţinem umbră câţiva ani, fără ca viaţa noastră să aibă un scop spre care să tindă? Oare a creat Dumnezeu lumea şi pe noi, oamenii, doar pentru Se plictisea şi S-a gândit să-i facă pe oameni, fără niciun scop anume, iar oamenii după ce vor trăi câţiva ani, să moară şi să dispară pur şi simplu în neant?
Noi creştinii credem că Dumnezeu este iubirea însăşi şi că tot ce a făcut Dumnezeu, a făcut din iubire şi pentru a se împărtăşi de iubirea Lui. De aceea întreaga creaţie are un scop pentru care a fost făcută şi spre care tinde, iar acest scop este iubirea lui Dumnezeu, sau mai exact viaţa petrecută în iubirea şi în proximitatea lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că fiecare creatură din lumea aceasta are un scop al ei propriu, o raţiune pentru care a fost creată şi care izvorăşte din Raţiunea supremă – Iisus Hristos – şi tinde să se întoarcă tot la El, de unde a pornit. În tot acest itinerar moartea nu este altceva decât o poartă prin care putem să ajugem la Dumnezeu, în această viaţă nouă, în acest mod de existenţă nou, alături de Dumnezeu, în iubirea Lui.
Ce se va întâmpla cu noi după moarte nu ştim din experienţă, ci numai din revelaţia pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu. Din această revelaţie ştim şi faptul că noi oamenii avem două componente constitutive: trupul şi sufletul şi că acestea trăiesc împreună din timpul zămislirii în pântecele mamei şi până la ultima suflare. Ele nu se despart decât prin moartea fizică, atunci când trupul merge şi se descompune în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul nemuritor îşi ia zborul către ceea ce numim lumea de dincolo. În Eclesiast ni se spune că trupul se va întoarce ca pulberea în pământ cum a fost, iar sufletul se va întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Eclesiast 12,7). Aşadar trupul îl avem din pământ, iar sufletul l-am primit de la Dumnezeu. Această întoarcere la Dumnezeu, despre care vorbeşte Eclesiastul nu este altceva decât înfăţişarea sufletului înaintea lui Dumnezeu pentru a fi judecat. Sfântul Apostol Pavel spunea că „este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecaţi” (Evrei 9,27). Judecata va fi făcută de Iisus Hristos fiecărui suflet în mod particular, de aceea se mai numeşte şi judecata particulară. Dacă omul şi-a petrecut viaţa pe pământ în conformitate cu legile morale şi a reuşit să rămână în comuniune cu Dumnezeu, atunci sufletul lui va fi răsplătit cu fericirea raiului, iar dacă dimpotrivă, a dus o viaţă imorală, va fi condamnat la chinurile iadului. Cale de mijloc nu există! La această judecată sufletul va răspunde nu doar pentru faptele, ci şi pentru gândurile şi vorbele, pe care le-a avut sau le-a spus în viaţă. Se înţelege că şi răsplata sau pedeapsa pot fi mai mari sau mai mici, în funcţie de starea morală a fiecăruia în viaţa pământească. La judecata particulară se are însă în vedere doar starea morală a omului din momentul morţii. Cu alte cuvinte, omul se înfăţişează la această judecată cu haina virtuţii sau a păcatului pe care o îmbracă înainte de moarte. De aceea faptele rele, care au fost şterse prin harul Spovedaniei, precum şi cele bune, care au fost acoperite de păcate grele, nu vor fi amintite. Vor fi amintite însă toate celelalte. Acestea vor fi puse ca într-o balanţă, iar dacă faptele bune sunt mai grele, ele le vor anula oarecum pe cele rele, iar sufletul va ajunge în rai, iar dacă cele rele sunt mai grele, sufletul va ajunge în iad. Aşadar sentinţa pe care omul o primeşte în urma acestei judecăţi este în funcţie de felul în care îl găseşte moartea, şi întrucât nu ştim niciodată când vom muri este bine să nu amânăm pocăinţa noastră până în pragul morţii, ci să încercăm să fim tot timpul pregătiţi pentru moarte.
Răsplata respectiv pedeapsa după judecata particulară nu vor fi nici complete şi nici definitive. Ele nu vor fi complete întrucât omul este judecat în funcţie de starea lui morală din momentul morţii şi nu este judecat în integritatea fiinţei lui, trup şi suflet, ci este judecat doar sufletul. Sufletul însă a activat pe pământ împreună cu trupul şi alături de el au făcut şi binele şi răul, de aceea împreună cu el trebuie să primească în mod deplin şi bucuria şi întristarea. Pentru ca să se realizeze acest lucru, urmează că sufletul trebuie să se reunească cu trupul şi astfel omul, în integritatea fiinţei lui, să ia răsplata sau pedeapsa cuvenită, în mod deplin. Acest lucru se va întâmpla însă la sfârşitul lumii, când morţii vor învia şi vor fi din nou judecaţi de Hristos, Care se va arăta din nou pe pământ, de data aceasta întru slavă. De aceea sfârşitul lumii mai este numit şi Parusia, adică arătarea. De data aceasta judecata va fi deplină, iar soarta oamenilor în urma acestei judecăţi va fi una definitivă. Este lucrul pe care îl aşteptăm cu toţii, aşa cum mărturisim în ultimele două articole din crez: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”, adică viaţa veşnică de după Parusie.
Înainte de a vorbi despre ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu referitor la Parusie, aş dori să revin puţin asupra judecăţii particulare. Aşa cum aţi văzut soarta sufletului în urma acestei judecăti nu e una definitivă, ci ea devine definitivă abia după Judecata de Apoi, de la sfârşitul lumii. Până la moartea sa omul poate să facă ceva pentru mântuirea lui. După moarte însă nu mai poate face nimic. Pot însă să facă ceva pentru mântuirea lui, cei care rămân în viaţă. Aceasta este datoria noastră a tuturor, anume aceea de a ne ruga pentru mântuirea celor care au murit dintre noi. Este o datorie sfântă, pe care fiecare o avem. Putem să-i plângem pe morţii noştri şi e firesc acest lucru, dar prin aceasta nu-i ajutăm cu nimic. Dacă vrem într-adevăr să facem ceva pentru ei, atunci să ne rugăm pentru ei, pentru ca Dumnezeu să-i ierte şi să-i mântuiască, pentru că în acest interval dintre cele două judecăţi, cea particulară, care are loc după moarte şi cea obştească, ce va avea loc la sfârşitul lumii, se mai poate încă schimba soarta unui om! Totul stă în mila lui Dumnezeu şi în rugăciunile pe care noi le facem pentru cei adormiţi. Aici intervine, dragii mei, legătura care există între Biserica luptătoare, formată din noi cei de pe pământ, care ne luptăm pentru mântuire şi Biserica biruitoare, adică cei din lumea de dincolo. Noi suntem datori să ne rugăm pentru ei, aşa cum şi ei se roagă pentru noi. De aceea este bine să facem slujbele de pomenire ale morţilor, numite parastase şi să-i pomenim pe cei morţi şi în rugăciunile noastre de zi cu zi. Este de fapt împlinirea dorinţei, pe care o exprimăm la fiecare slujbă funebră, atunci când spunem: „veşnica lor pomenire”, cu alte cuvinte, fie ca numele lor să fie pomenit veşnic în rugăciunile celor care vor mai trăi. Prin aceste rugăciuni ale noastre, putem să-i ajutăm aşadar să se mântuiască.
Iar acum revin la Judecata de Apoi. La sfârşitul veacurilor, într-o vreme pe care numai Dumnezeu o ştie şi pe care doar El o va rândui, va avea loc învierea generală sau obştească a morţilor şi judecarea lor. Se pune însă întrebarea: cum anume va învia trupul descompus al unui om spre a se reuni cu propriul său suflet, aceasta deoarece, să fim bine-înţeleşi, prin înviere se recompune omul în fiinţa lui întreagă, pentru ca astfel să se înfăţişeze la judecata care urmează. Răspunsul ni-l dă magistral Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Corinteni. El face aici o distincţie între trupul carnal şi cel duhovnicesc al omului. Nu e vorba de două trupuri, ci de unul şi acelaşi trup, dar în două ipostaze sau moduri de existenţă diferite. Trupul carnal este acela cu care omul trăieşte pe pământ şi care se descompune prin moarte. Trupul duhovnicesc este acelaşi trup, dar transfigurat prin înviere. Cum adică transfigurat? Realcătuit după o altă lege, a cerului nou şi pământului nou, o lege prin care întreaga lume va fi transfigurată, desăvârşită, îndumnezeită, sfinţită şi va intra astfel în veşnicie. Tot Sfântul Pavel aseamănă moartea şi învierea trupului cu o sămânţă îngropată în pământ (I Corinteni 15, 35-38). Din ea răsare o plantă, care însă nu mai seamănă cu ea, dar nici nu este altceva, ci are chipul pe care Dumnezeu l-a rânduit de la început, atunci când a făcut planta şi sămânţa ei. Zice Pavel: „Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-43). Dragii mei, dacă vrem să înţelegem mai bine cum va fi acest trup duhovnicesc al nostru după înviere, trebuie doar să privim la Trupul lui Hristos de după Înviere. Prin Întrupare din Sfânta Fecioară, Iisus a purtat trup întocmai ca al nostru, cu toate virtuţile şi slăbiciunile lui, înafară de păcat. Ei bine, Trupul lui Hristos înviat, era unul şi acelaşi cu Cel răstignit şi mort pe Cruce, numai că acesta era acum transfigurat şi îndumnezeit prin Înviere. Avea alte legi: putea să pătrundă prin materie, să străbată fulgerător distanţele fără să obosească, să se înalţe la cer, fără să aibă aripi. Devenise trup ceresc Cel care avea să se înalţe şi să şadă de-a dreapta Tatălui. Aşadar, la fel cum a fost Trupul Mântuitorului înviat, tot aşa vor fi şi trupurile noastre, atunci când vom învia pentru a ne înfăţişa la Judecata de Apoi.
În urma acestei judecăţi, vom primi răsplata sau pedeapsa cuvenite, care repet, vor fi definitive. Cei care au făcut cele bune – spune Sfântul Evanghelist Ioan – se vor scula spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei (Ioan 5,29). Viaţa veşnică pe care o vor primi cei drepţi va fi una de fericire, o viaţă care este numită în Sfânta Scriptură „rai”, în timp ce osânda veşnică la care vor fi supuşi cei care nu se vor mântui, e numită „iad”. Cuvântul „rai” apare mai întâi în primele capitole ale cărţii Facere, unde desemnează o grădină frumoasă, cu foarte multe flori şi arbori, o grădină care îi oferea omului o stare de beatitudine. Cuvântul este folosit apoi şi pentru a desemna starea de fericire, în care se vor afla drepţii după judecata universală. Aşadar cuvântul „rai” are un dublu sens, atât de loc, cât şi de stare: în care se aflau primii oameni până la căderea în păcat, în care se află sufletele drepţilor de la judecata particulară, până la cea universală şi în care se vor afla drepţii înviaţi (cu trup şi suflet), de la judecata universală, în veşnicie. Această stare mai este numită şi „viaţa veşnică”, „Împărăţia cerurilor”, „Împărăţia lui Dumnezeu”, „Casa Tatălui ceresc”, „Viaţa cu Iisus Hristos”, „Cer”, „Bucuria Domnului” etc., termeni care desemnează locul şi starea în care drepţii se vor afla în comuniune cu Dumnezeu, cu îngerii şi cu sfinţii şi unde vor fi liberi de orice necaz, un loc unde vor avea parte de bucurii, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la mintea omului nu s-au ridicat. O descriere în amănunt a acestui loc şi stări nu se poate face, întrucât Revelaţia dumnezeiască nu ne-a dat nicio lămurire, chiar dacă este menţionată adesea în Scriptură această stare a celor drepţi în veşnicie. De pildă într-o parabolă a Sa, Mântuitorul vorbeşte despre un sărac cu numele Lazăr, care trăia în preajma casei unui om foarte bogat, care nu se îndura niciodată să-i dea ceva. La un moment amândoi mor, iar săracul ajunge în rai, în sânurile lui Avraam, în timp ce bogatul ajunge în iad, unde se chinuieşte cumplit. Şi văzând bogatul pe Lazăr stând fericit în sânul lui Avraam, îl roagă pe Avraam să-i permită lui Lazăr să-şi ude doar vârful degetului în apă şi să-i răcorească limba, căci se chinuie în văpaie. Dar Avraam îi răspunde: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr asemenea pe cele rele, iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16). A nu se înţelege din această parabolă că bogatul a ajuns în iad datorită bogăţiei lui, iar săracul s-a mântuit prin sărăcia lui. Nici bogăţia în sine nu e un lucru rău, aşa cum nici sărăcia nu e o virtute! Ceea ce l-a condamnat pe bogatul din parabolă a fost lipsa lui de milostenie. Foarte multe lucruri despre cele două locuri şi stări, raiul şi iadul, nu ştim, poate deoarece Dumnezeu nu a socotit că ar trebui să ştim mai multe. Despre iad ni se spune doar că este un loc şi o stare de singurătate şi chin veşnic, numit şi: „gheena focului”, „pieire”, „foc nestins”, „întunericul cel din afară”, „loc de chin” etc. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „nu trebuie să căutăm să aflăm unde este iadul, ci să căutăm să ne ferim de el”. În urma judecăţii de Apoi, care va fi la sfârşitul lumii, întreaga lume va fi tranfigurată, va fi un cer nou şi un pământ nou, iar drepţii vor trăi veşnic în rai, în timp ce osândiţii, vor trăi veşnic în iad, totul depinzând de felul în care reuşim fiecare dintre noi să ne folosim această viaţă de pe pământ pentru a ne mântui.
Acest moment al Apocalipsei, urmată de Judecata de Apoi va veni cu siguranţă, dar nu ştim când. Sunt unii aşa-zişi creştini a căror preocupare principală este aceea de a descoperi data sfârşitului lumii, uitând că Mântuitorul a spus: că despre ziua şi ceasul acela nici îngerii din ceruri nu ştiu, nici Fiul ci numai Tatăl. Martorii lui Iehova, de pildă, s-au întrunit pe la începutul secolului trecut, pe un deal, îmbrăcaţi în alb, pentru a aştepta Apocalipsa, întrucât atunci le-a spus întemeietorul lor religios, că va fi sfârşitul lumii. Alţii spuneau că în anul 2000 va fi sfârşitul lumii. Mai sunt alţii care sunt preocupaţi să preîntâmpine sau poate chiar să „deturneze” acest sfârşit al lumii. Ei bine, preocuparea noastră, dragii mei, nu trebuie să fie aceea de a afla data Parusiei şi nici de a ne sustrage de la ea, pentru că ea va veni oricum. Preocuparea noastră trebuie să fie aceea de a întâmpina aşa cum se cuvine acest moment al Apocalipsei şi implicit al judecăţii noastre, de a fi pregătiţi pentru ea. Toate lucrurile pe care vi le-am spus acum ţin de credinţă, iar credinţa, aşa cum am spus în repetate rânduri, nu este analitică, ea nu poate fi confirmată sau infirmată prin cercetări de laborator. Sunt lucruri pe care Dumnezeu ni le-a descoperit şi pe care noi putem să le credem sau. Însă am auzit pe cineva spunând odată că dacă toate lucrurile acestea nu sunt adevărate, iar dacă Dumnezeu nu există, atunci n-am pierdut nimic pentru faptul că ne-am străduit în viaţă să ne câştigăm mântuirea, însă dacă Dumnezeu există şi dacă toate acestea sunt adevărate, iar după moarte ne aşteaptă dreptul Judecător pentru a ne răsplăti fiecăruia după felul în care am trăit, atunci cu singuranţă este mult mai bine să ne străduim în viaţă să ne mântuim. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.

Cateheza din 24 aprilie 2010

Articolul al X-lea din Simbolul Credinţei: „mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor”. Despre Sfintele Taine – prezentare generală – Botezul, uşa de intrare în Biserică. Prezentarea tainei Botezului cu argumentarea scripturistică şi din Sfinţii Părinţi. Efectele sau roadele Sf. Botez. Botezul Sf. Ioan şi Botezul creştin. Taina Mirungerii – prezentare şi explicare

Iubiţi credincioşi, Sfintele Taine sunt nişte lucrări instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care sunt în mod fundamental legate de menirea noastră pe acest pământ, anume aceea de a ne mântui. După cum ştiţi, a te mântui înseamnă a ajunge în comuniune cu Dumnezeu, a te uni cu El. Dumitru Stăniloae spunea că „mântuirea omului, potrivit învăţăturii ortodoxe, nu se finalizează în moartea lui Hristos pe Cruce, ca echivalent juridic al jignirii ce a adus omenirea lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit şi înviat cu oamenii care cred în El, pentru ca şi ei să poată muri păcatului şi învia”. Ori această unire, dacă am judeca omeneşte, nu este posibilă, întrucât orice creatură, chiar şi fiinţa umană este limitată şi ea nu se poate uni cu Creatorul ei, Care este absolut şi infinit în Fiinţa Lui. Totuşi Dumnezeu, în îndelunga Sa iubire faţă de noi, pentru ca să nu rămânem departe de El, ne-a oferit acest mare dar, de a ne putea uni cu El în mod real, de a-L primi în noi, de a face din noi temple în care locuieşte Dumnezeu. Doar prin această unire a noastră cu Dumnezeu, noi vom putea să ne însuşim, în mod subiectiv, adică fiecare în parte, ceea ce Hristos a dobândit prin Jertfa Sa de pe Cruce pentru întreaga omenire, anume mântuirea sau dobândirea vieţii veşnice în împărăţia Lui.
Dar cum putem noi să ne unim cu Dumnezeu? Ei bine aici intervine rolul Tainelor. Ele au fost aşezate de Dumnezeu în Biserică tocmai pentru a fi mijloacele prin care se înfăptuieşte această unire a oamenilor cu Dumnezeu. Tainele sunt în număr de şapte: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Preoţia, Nunta şi Maslul. Se numesc „Taine” întrucât pe lângă partea lor văzută, pe care o putem observa cu toţii, atunci când îl vedem pe preot că botează un copil afundându-l de trei ori în apa din cristelniţă, sau că-l unge apoi cu Sfântul şi Marele Mir, în cazul Mirungerii, sau că ne unge cu un untdelemn sfinţit, în cazul Maslului şi aşa mai departe, se petrece ceva în mod tainic, nevăzut, şi anume, asupra celui/celor care primesc Taina, se revarsă o putere extraordinară, care izvorăşte direct din Fiinţa lui Dumnezeu şi care se numeşte harul divin. Am vorbit şi în alte cateheze despre această putere sau energie, care izvorăşte din Dumnezeu şi care ne este absolut necesară pentru mântuire, de aceea nu vom mai insista acum. E important să reţinem faptul că harul divin poate fi primit doar prin Sfintele Taine, prin mijlocirea Duhului Sfânt, care lucrează în ele şi că doar prin harul acesta mântuitor noi putem să ne unim cu Dumnezeu în mod real, Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi. De aceea Tainele au o importanţă capitală pentru mântuirea noastră.
Aşadar, dacă ar fi să dăm o definiţie a Tainelor, ar trebui să spunem că ele sunt nişte lucrări sfinte, instituite de Dumnezeu întrupat, prin care într-o formă văzută se împărtăşeşte celui/celor care primesc Taina, harul divin nevăzut. Din această definiţie rezultă şi cele trei însuşiri ale Tainelor, anume: instituirea lor divină (toate cele şapte Taine au fost instituite de Mântuitorul Hristos), partea lor văzută sau externă, naturală, care constă în ceremonia stabilită de Biserică, cuvintele, materia şi actele prin care se împărtăşeşte harul nevăzut şi în fine a treia însuşire – partea internă sau nevăzută a Tainei, care se referă la harul divin, ce se împărtăşeşte pentru sfinţirea credincioşilor. Acest har produce în sufletul celui care-l primeşte, roade spirituale speciale, deosebite de la Taină la Taină. Deşi harul este unul singur, efectele Tainelor sunt multiple. Aşadar putem vorbi de un har sfinţitor împărtăşit de toate Tainele şi un har special al fiecărei Taine: care îndreptează (Botezul), întăreşte (Mirul), care nutreşte şi întăreşte (Euharistia), recâştigă starea de dreptate (Spovedania), dă sănătate trupească şi sufletească (Maslul), dă puterea îndeplinirii unor îndatoriri speciale (Nunta şi Preoţia).
Atunci când vorbim despre Sfintele Taine, implicit trebuie să vorbim despre săvârşitorul şi primitorul/ primitorii lor. În ce priveşte săvârşitorul, trebuie spus că adevăratul şi principalul săvârşitor al tuturor celor şapte Taine este Întemeietorul lor, Iisus Hristos. Dreptul de a săvârşi Tainele a fost dat de Hristos, Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii şi preoţii. Doar Taina Botezului poate fi săvârşită în cazuri cu totul speciale de orice creştin, atunci când pruncul este în primejdie de moarte şi când nu este în preajmă niciun preot. Însă cel care săvârşeşte Taina în chip nevăzut, adevăratul şi principalul săvârşitor al oricărei Taine, repet, este Iisus Hristos. De aceea validitatea Tainelor nu este afectată de starea morală a săvârşitorului văzut, respectiv a episcopului sau a preotului, aceasta datorită faptului că principalul săvârşitor este Însuşi Hristos, iar omul este doar un instrument prin care lucrează puterea lui Dumnezeu în mod nevăzut.
Primitorii Tainelor sunt creştinii cu excepţia celor ai Botezului, întrucât numai prin Botez se primeşte calitatea de creştin. În ceea ce-i priveşte pe primitori este important să înţelegem că harul divin nu lucrează în mod automat asupra fiinţei lor. Tainele nu ţin de magie, aşa cum în mod greşit consideră foarte mulţi oameni. E nevoie ca cel care primeşte Taina să se pregătească pentru primirea harului, întrucât harul nu anulează libertatea omului. Dumnezeu nu ne mântuieşte, dacă noi nu ne dorim acest lucru şi nu facem ceva în acest sens. Ori această pregătire pentru primirea harului constă în dorinţa de a primi Taina, într-o credinţă puternică în ceea ce se întâmplă în mod nevăzut în acea Taină, în conştientizarea păcătoşeniei şi dorinţa de a primi ajutor divin. Doar dacă vom îndeplini aceste condiţii, harul lui Dumnezeu va lucra în noi şi îşi va atinge scopul.
Prima Taină pe care o putem primi este Taina Sfântului Botez. Este Taina prin care omul, care crede în Hristos, se renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii. O Taină foarte mare, care i se dă omului doar o singură dată în viaţă. În manualele de teologie dogmatică Botezul este definit ca fiind „Taina prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică, curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale făcute până atunci, fiind renăscut spre o viaţă nouă şi părtaş roadelor răscumpărării prin Jertfa Crucii, devenind membru al Bisericii.” Iată ce importanţă imensă are Botezul: trecem din starea de robie a păcatului, în care toţi ne naştem ca urmaşi ai lui Adam şi ca o consecinţă a păcatului strămoşesc şi intrăm în starea harică. Ne curăţim de păcatul strămoşesc, pe care l-am moştenit de la Adam, căci spune Sfântul Prooroc David că „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalmul 50,6) şi ne curăţim de asemenea de păcatele personale, făcute până atunci.
În felul acesta ne renaştem practic spre o viaţă nouă, o viaţă în Hristos. Astfel, Botezul înseamnă pe de o parte moartea omului vechi, a omului vulnerabil forţelor întunericului, o moarte faţă de păcat, iar pe de altă parte înseamnă renaşterea lui într-o viaţă nouă, în Hristos, sau altfel spus predarea omului în mod deplin lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz spunea că „puterea Botezului trebuie înţeleasă ca o învoire cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă şi pentru o vieţuire mai curată”. Moartea omului vechi şi naşterea lui din nou ca o făptură nouă sunt asemănate de Sfântul Apostol Pavel cu moartea şi Învierea lui Hristos. Marele Apostol spunea că „ne-am îngropat cu El, în moarte prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4). Din acest motiv, la Botez copilul e afundat în apă de trei ori. Acest lucru se face pe de o parte întrucât este botezat în numele Sfintei Treimi, iar pe de altă parte, ca o integrare a lui în mod tainic în moartea şi Învierea lui Hristos, deoarece Hristos a stat trei zile în mormânt. De aceea, dragii mei, Botezul mai este numit şi „a doua naştere”, „naşterea de sus” (Ioan 3,3) sau „naşterea din apă şi din Duh” (Ioan 3,5).
Prin Botez primim şi puterea de a evita păcatul şi posibilitatea de a primi celelalte Taine ale Bisericii. Doar prin Botez putem să devenim părtaşi ai roadelor Răscumpărării lui Hristos prin Jertfa de pe Cruce. Acest lucru înseamnă că doar Botezul ne deschide calea spre mântuirea pe care Hristos a câştigat-o pentru toţi oamenii, prin Jertfa Sa pe Cruce. Dacă nu ne-am boteza, nu am putea să beneficiem de roadele Jertfei Sale, sau altfel spus nu ne-am putea mântui. Acest adevăr l-a arătat explicit Mântuitorul în convorbirea pe care a purtat-o cu Nicodim, în care a spus că „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5), iar înainte de înălţarea Sa la cer le-a spus Apostolilor nişte cuvinte cutremurătoare, consemnate doar de Sfântul Evanghelist Marcu: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Reiese clar de aici că Botezul, însoţit de credinţă, reprezintă o condiţie sine qua non pentru dobândirea mântuirii. De aceea noi botezăm copiii încă de la 40 de zile după naştere, pentru ca nu cumva să se întâmple să moară nebotezaţi.
Un ultim efect al acestei Taine, asupra căruia aş dori să mă opresc, este acela de a ne introduce în Biserică. Prin Botez omul devine un membru al Bisericii, iar Biserica, aşa cum am văzut în alte cateheze, este trupul tainic al lui Hristos, membrii ei fiind mădulare ale acestui trup. Din această perspectivă Botezul devine calea prin care noi devenim parte sau mădulare ale trupului tainic al lui Hristos. Sfinţii Părinţi foloseau termenul „enipostaziere” pentru a exprima acest adevăr, termenul având aici înţelesul de încorporare în mod tainic în trupul lui Hristos. Ca semn al încorporării depline în acest trup, imediat după Botez, omului i se dă Taina Euharistiei, prin care Îl primeşte pe Hristos în El. De aceea la Botez se cântă întotdeauna un imn în care spunem că cei „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, cu alte cuvinte, toţi cei care v-aţi botezat, L-aţi primit pe Hristos în voi şi aţi devenit mădulare ale trupului Lui, sau altfel spus v-aţi îmbrăcat în El.
Botezul, dragii mei, a fost prefigurat, simbolizat, încă din Vechiul Testament, prin marea primordială, potopul, tăierea împrejur, pe care a cerut-o Dumnezeu evreilor, trecerea prin Marea Roşie şi în fine prin Botezul lui Ioan. Acesta din urmă, numit şi „Botezul pocăinţei”, nu avea puterea de a împărtăşi iertarea păcatelor. El a durat până în ziua Cinzecimii, când Apostoli au fost botezaţi cu Duh Sfânt şi cu foc. Ca formă, Botezul de la Cinzecime a fost excepţional, dar ca fond, identic cu Botezul din apă şi din Duh, pe care îl primesc oamenii de la Apostoli până în zilele noastre.
Rânduiala Botezului este structurată în câteva părţi, pe care le voi aminti foarte pe scurt. În primul rând sunt exorcizările celui care primeşte Botezul şi lepădarea lui de Satana – foarte importante, întrucât, aşa cum am văzut, prin naştere toţi suntem vulnerabili faţă de diavolul, suntem robi ai păcatului. De aceea e nevoie ca orice lucrare a diavolului să fie îndepărtată din sufletele noastre. Lepădările sunt urmate de mărturisirea de credinţă sau Crezul, pe care cel care urmează să se boteze trebuie să-l rostească. În cazul în care este copil, acest lucru, la fel ca şi lepădările de satana, îl va face naşul în locul lui. Sunt câteva cazuri în Noul Testament de credinţă substitutivă, când Mântuitorul a făcut o minune asupra unei persoane, datorită credinţei altor persoane. Am să vă amintesc doar de vindecarea slăbănogului din Capernaum, care a fost adus pe o targă la Iisus, iar Evanghelistul Matei ne spune că Iisus, văzând credinţa celor care l-au adus, i-a spus slăbănogului: „iertate sunt păcatele tale” (Matei 9,2). Cei care l-au purtat pe slăbănog au avut rolul de garanţi ai credinţei celui care a primit vindecarea. La fel şi naşul este un garant pentru credinţa pe care urmează să o primească cel care se va boteaza. De aceea este obligatoriu ca naşul să fie creştin ortodox.
După această parte introductivă urmează Botezul propriu-zis, făcut prin afundarea în apa sfinţită în prealabil, în urma unor rugăciuni speciale. Urmează apoi ungerea celui care a fost botezat cu Sfântul şi marele Mir, un untdelemn, preparat din 40 de aromate şi sfinţit de către toţi episcopii din Biserică, o singură dată pe an, în Joia Mare. Acest Mir este distribuit apoi în toate parohiile din Patriarhie. Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, sau Mirungerea, este cea de-a doua Taină a Bisericii noastre. Ea este mai degrabă o completare a Sfântului Botez, întrucât dacă prin Botez omul se naşte spre o viaţă nouă în Hristos, prin Mirungere el se întăreşte în această viaţă, prin puterea Duhului Sfânt. De aceea atunci când este uns cu marele Mir, preotul rosteşte formula „pecetea darului Sfântului Duh”. În acel moment, în mod tainic, Duhul Sfânt imprimă în fiecare mădular sufletesc şi trupesc al omului o putere sporită, potrivită cu acel organ. Omul este uns la frunte, unde este locul minţii, la ochi, urechi, nări, gură, piept, spate, mâini şi picioare, pentru ca toate aceste părţi ale corpului prin care se exercită cele cinci simţuri să se dezvolte în mod armonios, să fie sănătoase, iar lumea prin care intrăm în contact prin simţurile noastre, să devină una transparentă prin care să-L simţim pe Dumnezeu. Se spune că prin Mirungere Duhul Sfânt produce un dar special în fiecare om, pe măsura întăririi mai puternice a unui mădular al lui. Astfel, fiecare membru al Bisericii primeşte prin Mirungere un dar deosebit, al lui personal.
În finalul Botezului are loc îmbisericirea celui care a fost botezat. Fetele sunt închinate doar la icoanele împărăteşti, iar băieţii sunt introduşi şi în altar, întrucât ei vor fi preoţi în familiile, pe care le vor întemeia, şi totodată ei sunt potenţiali candidaţi la preoţia sacramentală. Nu în ultimul rând, aşa cum am anticipat mai devreme, noul botezat este împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Acestea trei, Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie, sunt Tainele de iniţiere creştină, prin care, cel care crede este introdus în mod deplin în Biserică. Prin Botez devine mădular al trupului tainic al lui Hristos, prin Mirungere primeşte puterea dezvoltării vieţii celei noi în Hristos, iar prin Euharistie se uneşte în mod deplin cu Hristos şi cu Biserica.
Ne oprim aici cu prezentarea noastră. Ar mai fi multe de spus referitor la aceste trei Taine, însă poate vom mai vorbi despre ele şi în alte cateheze. Amin.

Plictiseala

Omul din zilele noastre se plictiseste pentru ca viata spirituala a apus in el. Si-a tocit curiozitatea. Asa se face ca omul plictisit incearca sa omoare timpul: sta fara rost ore intregi in fata unui televizor, iese din casa, spre a se indrepta catre nicaieri, doarme peste masura, consuma cat mai mult alcool, etc.
Plictiseala apare din odihna neduhovniceasca. De aceea nu am intalnit si nici nu vom intalni vreodata crestini, in adevaratul sens al cuvantului, care sa afirme ca se plictisesc. Ei au relatii, iar de acestea nu se satura niciodata. Astfel, ne putem explica de ce unii monahi, care isi petrec toata ziua stand intr-o chilie, nu sunt un depozit de plictiseala. Pentru ca ei, stand in chilie, vorbesc cu Dumnezeu.
Plictiseala nu apare la o anumita ora sau intr-o anumita zi. Scriitorul francez Georges Bernanos descrie minunat plictiseala: "E ca un fel de pulbere. Te misti incolo si incoace si n-o vezi, o respiri, o inghiti, cand stranuti, cand bei, dar e atat de fina, atat de usoara, ca nici nu-ti scartaie macar intre dinti. Dar, daca te opresti macar o singura clipa, o si simti intinsa pe obraz, pe maini." ("Jurnalul unui preot de tara", 1999).
Mi s-a intamplat de cateva ori sa am in fata oameni plictisiti. Timpul petrecut cu ei m-a istovit. Ai sentimentul ca te afli in fata unor morti. Le vorbesti fara sa-ti vorbeasca, iar la final esti privit ca si cand atunci ai fi aparut langa ei. Iar acest lucru e posibil, nu pentru ca tu, cel ce le-ai vorbit, ai fost neinteresant, ci pentru ca ei cauta sa "omoare timpul".
Inchei prin cuvintele luiPaul Evdokimov: "Nu razboiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire."
Adrian Cocosila

Liturghia ca indiferenta

Daca as scrie ca Hristos a venit pe lume ca noi sa avem , ca noi sa mergem macar duminica de duminica la Liturghie, nu cred ca as gresi.Iti dadeam ceva mai in urma exemplul mamei disperate din cauza infometarii copiilor sai. Iti pot vorbi si de o disperare a lui Dumnezeu, Care Se vede tradat in planul Sau de a iubi, de a darui. O disperare care merge pana la . O disperare gingasa, tainica, care nu vine sa-ti puna cutitul la gat, ci vine sa te invite la un dram de nebunie impletit cu un dram de sfintenie.Tot ce am spus mai sus poate fi recapitulat intr-un singur cuvant "Liturghie". Se cuvine sa intelegi pentru nimeni, dar nimeni nu va descoperi pe Hristos, nu va sti ce este rugaciunea sau postul, nu se va mantui in final.De ce? Ar fi cel putin doua motive: Hristos nu e teorie, ci Om; apoi ar fi si raspunsul omului, dragostea si jertfa lui. Cand vei ajunge ziua in care vei intelege ca Hristos este Om exact langa tine, exact la acei cativa milimetri de tine, atunci ii vei cere nu doar ajutorul si iertarea pe care oricum ti le ofera din momentul in care te-ai botezat. ii vei cere un semn al acestei Iubiri, ii vei cere sa-ti daruiasca mai mult decat imbratisarea si mangaierea Lui. Iar El iti va oferi, deja iti ofera Trupul si Sangele Lui.Mai mult nu poate oferi, iar omul nu poate cere mai mult. Tot ce a fost de oferit, de daruit a fost pus in jocul vietii, al vesniciei noastre. Iar Liturghia este locul in care se „joaca" aceasta mereu repetabila scena a mantuirii noastre: duminica de duminica este o Liturghie la care Hristos ofera, Se ofera. Ca actorii au murit sau au dat bir cu fugitii este o problema ce o vom lamuri imediat.Iti spuneam ca Domnul Liturghiei nu este o teorie. Buddha a lasat o seama de precepte care sa canalizeze viata ucenicilor sai; la fel au facut toti intemeietorii de religii. Dar crestinismul, fiind singura religie in care nu omul cauta pe Dumnezeu ci Acesta vine in cautarea omului, atunci si relatia cu El va trebui sa fie ceva mai diferita. Hristos nu iti ofera o teorie, ci Iubirea ce merge pana la capat; iti ofera Trupul Lui. Iar tu trebuie sa-I raspunzi, sa dai un semn de viata, sa admiti ca nu poti ramane nemuritor si rece in fata acestui Dar. Desi pare pueril, acest raspuns incepe cu mersul la Liturghie (nu accept formula „mersul la biserica"!) duminica de duminica.In orice manastire se savarseste cate o Liturghie nu doar duminica, ci absolut in fiecare zi. Calugarii au devenit indragostiti de Liturghie. Care sa fie motivul? Au cunoscut acea de care am scris; au iubit nebuneste pe Cel mereu iubitor si simt nevoia de a trai cea mai sfanta si desavarsita rugaciune a Bisericii Ortodoxe: Liturghia. Exact aceleasi cuvinte, exact aceleasi acte, exact aceeasi forma; Liturghia nu se schimba absolut deloc. Dar nu au cazut in rutina, ci explodeaza, iradiaza cu Dragoste, cu mila si cu rabdare crestina.Deci se cade sa intelegi ca totul incepe cu simtirea, cu acceptarea prezentei lui Hristos.Liturghia este „momentul" in care tu nu mai esti un simplu om, ci un om in fata lui Dumnezeu. Accepta ca acolo, in biserica, este Hristos; ca El, duminica de duminica, Liturghie dupa Liturghie, vine nevazut in biserica. Fa un efort de credinta, fa un pariu cu nebunia si accepta ca biserica este mai mult decat ziduri, ca sfintii pictati pe pereti sunt si ei prezente vii, ca ingerii inunda atmosfera slujbei, ca Maica Domnului este mai mult decat o icoana mai mult sau mai putin interesanta, ca inca mai sunt Preoti care varsa lacrimi vazand si simtind ceea ce lumea nu mai vede si nu mai simte.Vii la Liturghie ca sa ramai om, cu credinta si cu nadejdea ca exista Cineva care sa iti dea, sa iti ofere ceva mai mult. Aici vii sa te rogi pentru sanatatea, bunastarea si mantuirea ta; pentru o lume macinata de foame, de sete, de razboaie si de calamitati. Vii sa te rogi pentru cei bolnavi, chiar daca tu esti sanatos; pentru cei in necazuri, in boli si in suferinte, chiar daca tu nu ai si nu te dor aceste lipsuri. Vii sa te rogi pentru cei tristi, parasiti sau mult prea nefericiti, chiar daca tu esti bucuros, sau macar crezi ca esti.Oare iti pasa de toate acestea? Oare nu cumva egoismul a sufocat prea mult in noi setea si foamea de dreptate, de pace, de iubire a aproapelui? Doar Liturghia este slujba care aduna toata suferinta, tot dezgustul si toate ranile acestei lumi si le ofera, le arunca inaintea lui Hristos, Care singur mai poate indrepta ceva intr-o lume muribunda. Duminica de duminica esti chemat sa te rogi si pentru sase miliarde de oameni, daca e sa socotim doar pe cei vii din aceasta lume. Dar daca tu nu te rogi cu lacrimi pentru tine, cum oare te vei ruga pentru ranile si pentru bucuriile celorlalti?Si iti mai spun ca in Liturghie te mai rogi si pentru ceea ce biserica numeste „sfarsit crestinesc", pentru sfarsitul tau, pentru o moarte demna, umana si linistita. Dar pe cati ii mai intereseaza insasi propria lor moarte? Nebuna lume! Tu te ingrijesti sa traiesti bine, uitand ca moartea este intalnirea ta cu Hristos, este vederea Celui de care ai vrut sa uiti o viata intreaga! Si tot in Liturghie te mai rogi si pentru cei ce au murit deja. Cunoscuti si necunoscuti, stiuti sau nestiuti. De ce? Cine iti garanteaza ca va exista cineva care, dupa moartea ta, va mai sti sa se roage si pentru tine? Totusi Biserica face asta zilnic; ea este singura care aminteste lui Dumnezeu pe toti cei ce au existat de la inceputuri si pana azi, rugandu-L sa mai ierte, sa mai treaca cu rabdarea si cu mila Sa pacate, mult prea multe pacate, stiute sau nestiute.In Liturghie, Hristos mai repeta iarasi si iarasi Cuvintele mantuirii Sale. Si nu le repeta sfintilor de pe pereti si nici mortilor de prin toata lumea. Imi permit sa cred ca le repeta si pentru tine, caci El nu a venit in urne ca sa te vada pe tine aiurea, in fata televizorului, in baruri sau in pat. Evanghelia este scrisa nu pentru pasari si nici pentru copaci; dar ce facem ca nu ne mai pasa ca Domnul vorbeste de unul singur, aduna Iubire si nu mai are cui o darui? Iti propuneam sa-I dai o sansa lui Hristos, sa ii intinzi macar un deget, iar El te va cuceri cu Dragostea Lui. Liturghia este esentiala in acest demers, caci fara ea toate incercarile sunt zadarnice.Am ajuns la punctul extrem, de cea mai mare importanta a Liturghiei: impartasania sau Euharistia. Primii crestini se impartaseau o data pe saptamana, in fiecare duminica. Fuga de Dumnezeu a atras dupa sine si fuga de Liturghie, de responsabilitatea impartasirii. Caci a te impartasi inseamna a face un nou pas in asemanarea cu Hristos, inseamna mai mult decat o imbratisare daruita Dumnezeului tau. Si uite asa ati ajuns sa va impartasiti rar, chiar si o data Pe an: in Postul Pastilor. Nu va blestemati singuri!Cel ce nu se impartaseste de patru-cinci ori pe an (minim!), acela sa nu se impartaseasca niciodata, caci mult mai usor ii va fi! Hristos va cere socoteala pentru Darurile pe care le inghitim ca niste nemernici, ca niste nesimtiti, ramanand la fel de egoisti, de meschini si de prefacuti. Imi permit sa iti spun ca ritmul necesar unui crestin in a se impartasi este de o cuminecare la patruzeci de zile. Dar pentru acest ritm ai nevoie de credinta, de nebunia de a te arunca in bratele lui Hristos, de a-L purta in spinare, de a gandi cu gandurile Lui, de a simti cu Iubirea Lui, de a ierta cu mila Lui. Si nu e usor! Insa nu fugi de acest Dar, caci vei invata pentru vesnicie ce e singuratatea! a) - Daca vei ajunge ziua in care sa intelegi ca orice pacat, orice fapta care te indeparteaza de Dumnezeu, de oameni si chiar si de tine insuti este ca o rana facuta sufletului tau, atunci vei accepta si necesitatea Spovedaniei in viata ta. Ai gresit fata de un om, sau fata de omul din tine, fata de Omul Hristos, atunci tot printr-un om trebuie sa obtii si iertarea. Ai ranit icoana, ingerul sau lumina din tine sau din aproapele tau; atunci cere iertare Celui ce ti-a daruit chipul Sau, Domnului ingerilor si Celui ce este Lumina vesnica a vietii. Tu nu esti singur pe acest Pamant, nu te poti ierta singur, nu iti poti darui singur iertarea.Occidentul a lepadat, a indepartat pe preoti si nu a putut ramane asa; i-a inlocuit cu psihologi, care „vindeca" sistemul nostru nervos, intelectual si complexul de sentimente, dar nu pot vindeca sufletul, caci acesta ramane in mana lui Hristos, chiar daca vorbim de cel mai mare criminal din lume.Accepta mai intai ca ai gresit, apoi cere vindecare greselilor tale. Fii si tu un Fat-Frumos caruia i-a fost ranita sau chiar omorata Ileana Cosanzeana. Fii si tu un Om-Frumos caruia i-a cazut in pacat Co-sangeana, cea de acelasi „sange" cu el, adica sufletul. Si apeleaza la Cel ce are apa vietii sau cine stie ce „iarba" care nu zace ascunsa peste sapte mari si sapte tari (sapte - numar sfant, numarul Tainelor Bisericii Ortodoxe), ci aici, langa tine, la vreun preot cu har si cu mila de la Dumnezeu, trecut prin iadul de pacate ce altii le-au facut si au vrut sa nu le fi facut. Cine nu este in stare sa-si ceara iertare pentru ceea ce a facut, pentru ceea ce a gandit, cu nimic nu se deosebeste de cel mai mare vrajmas al lui Hristos sau de Iuda, cel ce a vandut pe Hristos.Crezi ca El nu poate ierta ceea ce ai facut, atunci nu banuiesti iubirea Lui! Crezi ca Lui nu ii pasa de tine? Atunci degeaba ai venit in aceasta lume! Sunt doua mari greseli ce trebuie „tratate" aici. Prima ar suna cam asa: „Dar de ce sa ma duc la un popa si sa-i spun ce am facut eu? Asta-i o chestie doar intre mine si Dumnezeu, e problema mea, la urma urmelor!"Ti-am zis ca ai nevoie de un garant al iertarii, iar acest garant a fost asezat de Hristos in persoana preotului. De fapt, in cel ce zice astfel vorbeste rusinea si nepasarea, caci nu il ard pacatele ce le-a facut. Sa intelegi ca preotul nu are alt rol decat acela de mijlocitor, de persoana care cere iertarea lui Hristos pentru un mincinos, pentru un hot sau pentru un desfranat care nu ar trebui sa fie atat de nebun incat sa creada ca se poate prezenta direct in fata lui Dumnezeu si sa ii zica: „Am lovit sau am mintit pe aproapele meu. Tu ia si ma iarta, ca asa vreau eu! Dar grabeste-Te, ca nu prea am timp!" Stim bine cu totii ca cei care nu se spovedesc, desi o sustin cu tragere de inima, nu stau acasa in fata icoanelor macar o jumatate de ora ca sa-si planga pacatele! Iar de pretexte si subterfugii ii este greata si lui Dumnezeu.Preotul exista pentru ca tu esti totusi un om si nu poti avea o legatura directa, vizibila cu Dumnezeu. Ai nevoie de un om care sa ceara de la Hristos-Omul iertare pentru un alt om. Printr-un om lucreaza Dumnezeu in viata celuilalt. De aceea S-a si intrupat, S-a facut Om pentru noi si pentru a noastra mantuire.Si ar mai fi si problema mandriei, acel pacat ce a dus la caderea lui Lucifer din cer, de langa Dumnezeu. Poate tocmai aceasta mandrie te impiedica sa recunosti inaintea unui om, fie el pacatos, faptele tale, greselile tale.Nu vrei sa te spovedesti sau nu consideri necesar?Un mare pustnic egiptean a vazut in chilia lui intr-o buna zi, un diavol care sta trist si se uita ingandurat cum acesta se roaga. Iar pustnicul l-a legat cu puterea Numelui lui Hristos sa-i spuna pricina tristetii lui. Diavolul i-a raspuns: Intrebam ce ar fi daca mi-ar parea rau de blestematiile ce le-am facut si I-as cere iertare lui Dumnezeu". „Si de ce nu ceri iertare?" a intrebat pustnicul. „Pentru ca eu nu vreau si nu pot fi altfel. Eu nu suport sa fiu iertat si sa fiu iubit de Dumnezeu". A fost singura „marturisire" a unui diavol din istoria nenumaratilor pustnici egipteni si a ispitelor lor.A doua problema e ceva mai subtila. Am vazut un tanar care se incadra intre acei adolescenti pe care parintii ii duc o data pe an la biserica sa se marturiseasca, dar obligatoriu sa se si impartaseasca, ca ei sunt siguri ca fatul lor nu a facut nimic vrednic de oprirea de la impartasanie, de Aghiazma Mare. Dar acest tanar, deja in clasa a XII-a, printre alte pacate ce nu il mustrau nici in somn, avea si pe cel al fumatului. Si se marturiseste vrand-nevrand preotului. „Pai tu, dragul meu, sa ai grija sa nu fumezi macar inainte de a te impartasi".Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca sunteti ca mormintele care nu se vad, si oamenii, care umbla peste ele, nu le stiu. (...) Vai si voua, invatatorilor de lege! Ca ati luat cheia cunostintei; voi insiva nu ati intrat, iar pe cei ce voiau sa intre i-ati impiedicat! (Luca 11: 44; 11: 52)Vrei chiar cu adevarat sa te indreptezi? Atunci du-te la un preot drept, cu frica de Dumnezeu, chiar daca va fi nevoie sa umbli zeci de kilometri. Mult mai bine i-ar fi fost acelui tanar si parintilor lui sa treaca la mahomedanism, decat sa batjocoreasca pe Hristos si sa-L inghita, sa-L inchida in iadul patimilor si al suferintelor sale! Nu e obligatoriu sa te impartasesti o data pe an, dar este obligatoriu sa schimbi radical viata ta, macar o data pe an; iar apoi te vei impartasi cu dragoste de zeci de ori pe an. Este un cerc al desertaciunii aici. Parintii au crescut un copil fara de Dumnezeu, copilul nu il cunoaste si-L ignora, iar preotul il ascunde, il tradeaza si mai mult. Acesta ar fi jocul iadului!Cine iubeste iarta! Cine iubeste isi cere iertare! Cand gresesti mamei tale, nu iti ceri iertare tie insuti. Ci mergi la mama ta si-i ceri sa te ierte, apoi mergi la Cel ce ti-a daruit o mama si ii cere aceeasi iertare. Dar nu il vezi si nu il auzi, caci El niciodata nu Si-a intristat Mama. Atunci apelezi la cel ce sta inaintea icoanei si mijloceste pentru fii si pentru mame...
b) - Nu poti cunoaste si nu poti iubi pe Dumnezeu fara a te ruga. Si nici El nu te poate cunoaste, nu-ti poate darui Iubirea Lui, fara rugaciune. Insa rugaciunea este mai mult decat o floare rara, caci din randul generatiei tale a pierit, a fost sufocata, redusa la tacere. Drept rugaciune a mai ramas tristetea ta, lacrimile tale, singuratatea ta si chiar plictiseala ta.Rugaciunea a fost inlocuita cu „prefabricate", cu „fericiri" instant: faci o anumita fapta standard, imiti gloata ce oricum te sufoca si apoi esti fericit. Dar Hristos asculta si tacerea ta, asa cum o mama asculta cu sufletul la gura abia auzitul respirat al copilasului ei, care fie ca doarme visand ca este in imparatia dulciurilor, fie ca este bolnav, mult prea bolnav, avand halucinatii ce-l poarta in imparatia unor monstri necrutatori. Hristos asculta si asteapta clipa in care vei striga, in care il vei striga.Imi spun mai toti tinerii ca se roaga, dar nu se intampla nimic; ca ar vrea sa se roage, dar nu pot, nu le iese. Lucrurile stau exact ca si cu patinajul mai mult sau mai putin artistic. Eu i-am indemnat sa „patineze", dar nu am stiut neputintele lor. Nu am stiut ca parintii s-au blestemat pentru vesnicie, neinvatand pe copiii lor sa se roage; nu am stiut ca ei asteapta sa se poata ruga dupa o zi in care Hristos nu a existat pentru ei ca un Prieten sau macar ca un caine care-si urmeaza stapanul, chiar daca acesta prea des uita de El; nu am stiut ca generatia lor a ucis, a desfigurat rabdarea, acea virtute care L-a tinut si pe Hristos pe Cruce; nu am stiut ca ei nu postesc, iar rugaciunea fara post este ca un cutit de plastic pe care vrei sa-1 folosesti la taierea unei conserve. Recunosc ca prea multe nu am stiut despre voi, ca prea multe sunt ranile ce va distrug in tacere si cu rabdare.Dar tu chiar vrei sa te rogi? incepe cu temelia unei case atunci cand vrei sa o construiesti, caci rugaciunea este acoperisul. Nu-ti voi face o lista cu pacate aici, caci sunt sigur ca ti le cunosti. Ia-le pe rand si schimba-le! Dar inarmeaza-te cu o rabdare de otel, nu de fier! A te schimba pe tine insuti este cea fttai dificila sarcina din lume. A renunta la voia ta, la pacatul tau si la egoismul tau inseamna a renunta la placerile tale, la „fericirea" ta, la ceea ce te multumea.Accepta ca Hristos este langa tine, este in camera ta, este nelipsit de langa tine, chiar si pe strada. Accepta ca El te aude chiar din prima secunda a rugaciunii tale si nu astepta sa se intample „o minune"; ca, de exemplu, ceea ce se intampla unui penticostal: primeste asa-zisul duh sfant, il face sa tremure, sa aiba simptomele epilepsiei, sa spumege la gura si sa bolboroseasca o limba pe care nici dracul nu o pricepe.Hristos nu e surd si nici nesimtit la rugaciunea noastra, asa cum deseori suntem noi cu mila Lui. iti va raspunde cand nici nu te astepti. iti va raspunde prin gura unui preot sau doar a unui prieten. iti va raspunde printr-o intamplare frumoasa sau doar printr-un gand ce te va ajuta. Tu sa insisti, sa continui si sa ii ceri mai mult. Niciodata nu este de ajuns. Un mare sfant avea un ucenic pe care il iubea foarte mult, ca pe propriul sau fiu. Dar acesta se imbolnaveste grav. Atunci sfantul se asaza in genunchi si, cu lacrimi, ii zice lui Hristos: „Eu nu ma ridic de la rugaciune pana nu il faci sanatos pe ucenicul meu. Nu Te las pana nu imi asculti rugaciunea!"Niciodata nu vom sti sa ne rugam! Dar merita sa incercam, caci nu avem un Dumnezeu pretentios atata timp cat a acceptat sa stea chiar si pe o cruce numai ca sa fie in mijlocul nostru. Sau sa Se „ascunda" intr-o lume in care omul poate vedea absolut orice, mai putin pe propriul lui Domn si Dumnezeu.Cuvantul sfantului nu se numeste impertinenta, ci indrazneala la Dumnezeu. O mie de ani de am trai si tot nu ar fi avut timp sa ne daruiasca decat o infima parte a bunatatilor si a dragostei Lui. Doar nesimtirea noastra il opreste. Sfintii erau „obsedati" de rugaciune pentru ca nu o mai vedeau ca pe o tortura fizica si psihica, asa cum o vedem noi. Au vazut ceea ce noi nu am vazut, au simtit ceea ce noi nu am simtit. Ca niste iubitori de alpinism, care ar sta pe crestele muntilor toata viata; insa noi suntem sceptici in a-i intelege tocmai pentru ca nu parasim „fotoliile" vietii noastre sau ne place sa privim muntii, sa facem „alpinism" in fata televizorului.Sa-ti spun de Sfantul Serafim de Sarov care s-a rugat o mie de zile si o mie de nopti fara intrerupere, stand pe o piatra? Nu fi sceptic, caci si mersul pe Luna era imposibil de imaginat acum o suta de ani; insa rugaciunea este infinit mai dificila, caci iti cere sa fii ca Dumnezeu, iar noi nu prea am vrea.Sacrifica nu doar o clipa pe zi, dar si macar o parte din pacatele tale. Da-I o sansa lui Hristos din dorinta de a indrepta ceva in vesnicia ta. Raiul va fi o rugaciune continua, o neintrerupta slavire a lui Dumnezeu. Cum te vei descurca atunci, daca abia silabisesti bucuriile sufletului?Raiul nu va fi o gradina botanica sau un parc national, asa cum si-l imagineaza Martorii lui Iehova! Va fi o stare de bucurie, de dragoste si de vesnica, eterna rugaciune. Acea rugaciune care inca mai tine pustnici si pustnice in munti, in pesteri, in chilii. Si nu pentru o ora pe zi, ci pentru ani, pentru zeci de ani. Iar la moarte toti afirma, toti se roaga asa cum s-a rugat si Sfantul Sisoe cel Mare: „Doamne, nu am pus pocaintei mele inceput! Mai da-mi timp sa ma rog!Mama poate afirma vreodata ca si-a iubit destul copilul? Tu poti afirma ca ti-ai iubit destul parintii? Dar cum se face ca afirmam cu nonsalanta ca ne-am rugat destul sau ca nu putem sa ne rugam? Stai in genunchi si cere sa fii ajutat. Fiecare se roaga exact atat cat il iubeste pe Dumnezeu; nici mai mult, nici mai putin!
Si iti voi spune unde se sfarseste rugaciunea: cu lacrimi pentru greselile tale si pentru ale lumii, ale celor pe care ii cunosti. Rugaciunea dezinteresata are valoare si nu bolboroseala unui „Tatal Nostru" pe care oricum nu o simti cu vreun folos. Roaga-te sa te poti ruga, roaga-te sa nu uiti cat de mult te iubeste Dumnezeu. Roaga-te sa nu vezi ruga ca pe o pierdere de timp sau ca pe o plictiseala ce te face sa casti de-ti plesnesc balamalele gurii.Nu te ruga ca un savant, ci ca un copil. Simplu si la subiect. Spune-I macar lui Hristos macar o data pe zi ca il iubesti, chiar daca nu simti asta ca fiind adevarat. Si El te va ajuta sa fie adevarat! Cuvintele nu ies din noi in zadar: fiecare cuvant „fuge" in vesnicia lui Dumnezeu. Daca este unul murdar, va fi spre intunecarea noastra, iar daca este unul curat, va fi oricum spre indreptarea noastra. Talharul de pe cruce, cel de pe Golgota, s-a rugat o singura data si destul a fost.Eu te invit sa-I ceri lui Hristos doar ceea ce El iti poate oferi, doar ceea ce are. Pe Cruce nici macar o panza care sa-I acopere mijlocul nu mai avea. El Se va ingriji ca sa nu iti lipseasca nici cele materiale, dar mai intai cere-I ce are El mai de pret. Hristos nu face ca duhul din „Lampa lui Aladdin". Ne indeplineste mai mult de trei dorinte. Cere-I mai intai iertare, cere-I mila si rabdare, cere-I putere de a nu cadea in ispite ce te sufoca chiar fara sa vrei, cere-I sa crezi in El, cere-I sa poti intelege ca fara de El suntem niste umbre ce ratacesc pe aceasta lume fara niciun sens. Fericita este sluga aceea pe care, venind stapanul sau, o va afla facand asa (Matei 24: 49). Si Hristos Se ruga nopti in sir. Dumnezeu-Omul Se ruga pentru un om care nu mai vrea sa se roage.Ne plictiseste acest Dumnezeu? Dar oare L-am cunoscut, am vazut oare macar o miime din bunatatea si din indelunga Lui rabdare? Asupra rugaciunii nu am dreptul sa mai insist. Rugaciunea nu este o teorie matematica pe care sa o demonstrezi. Rugaciunea este ceva ce se descopera prin rugaciune. De acolo vei afla sensul vietii tale, vei afla ce este rabdarea, iertarea, demnitatea si curajul de a infrunta viata. De acolo vei afla ca Hristos te iubeste asa cum nici proprii tai parinti nu au putere sa te iubeasca. Dar roaga-te, nimic mai mult!Si acum sa revenim la problema Liturghiei, la incercarea de a te face sa intelegi ca Liturghia este poarta care da in rai, este usa pe care, daca nu o vei deschide, nu il vei descoperi pe Hristos. Acel mult prea simplu „Doamne, miluieste", repetat de zeci de ori in cadrul acestei slujbe, spune totul despre Cel ce iubeste si despre cel ce a ranit aceasta Iubire. Crestinul merge in biserica si intelege ca iarasi a cazut intr-o prapastie a pacatului, a uitarii de Dumnezeu si a deznadejdii. Si, din aceasta prapastie, el striga, el urla daca e nevoie dupa mila lui Hristos.„Doamne, fie-Ti mila de mine! Fiule al lui David, miluieste-ma! Doamne, fie-Ti mila de fiica mea!" Doar trei exemple de strigate ce le-a auzit Domnul de la cei pe langa care trecea si care simteau ca doar El ii mai poate auzi, ii mai poate ajuta. Daca tu nu simti, nu esti disperat dupa mila Celui vesnic bun, atunci nu vei veni la Liturghie; dar vom cauta totusi aiurea mila altora, care sa ne faca fericiti, pe noi si murdarele noastre patimi. Liturghia este slujba milei. Noua ne este mila de un Dumnezeu Care ramane singur pe o Cruce, iar Lui ii este mila de cei ce nu se pot impartasi zilnic pentru ca au gresit prea mult, au uitat tot mai mult, au ignorat tot mai mult.„Eu ma rog acasa! De ce e nevoie sa vin la biserica in fiecare duminica? Sa ma impiedic de niste babe care se uita prea mult la mine sau sa suport mirosul de nespalat al cine stie carui taran ce sta langa mine? Eu cred in inima mea si este de ajuns! Hristos ma aude si acasa, nu?"Iata, cosmetizat desigur, argumentul cel mai stupid de care m-am lovit, ca simplu crestin, discutand cu cei care deja se simteau in cer si priveau plebea cu niste ochi mult prea necrutatori. Stiu ei bine, acesti fatarnici crestini, acesti crestini de mansarda, ca acasa nu se roaga asa cum au curajul sa sustina. Oare nu avem noi un Hristos comun, pe care trebuie sa-L marturisim impreuna macar o data pe saptamana? Oare nu avem noi niste frati intru credinta cu care trebuie sa ne rugam impreuna macar o data pe saptamana? Cine iti garanteaza ca in „inima" ta sta exact Acest Hristos, Care nu a murit doar pentru tine, ci absolut pentru toti, buni sau ne-buni crestini? Daca nu esti in stare sa suporti caderile si neputintele aproapelui tau, atunci nici Hristos nu te suporta pe tine, ca ai nebunia de a te considera mai demn, mai bun decat El. Caci El nu se scarbeste de batrana care vrea sa moara aproape de Biserica, chiar daca greseste in toata nestiinta ei. Si nici de taranul sau necivilizatul tau aproape, care are taria sa stea nespalat nu in baruri, in santuri sau in fata unui televizor luat la second-hand, ci in fata unui altar care imbratiseaza pe toti si pe toate.Te plictisesti de moarte la Liturghie? Aceasta slujba nu iti spune absolut nimic? Mai mult decat sigur este ca timp de o saptamana, pana duminica dimineata, nici rugaciunea nu ti-a spus nimic si, pe langa toate, ai facut in asa fel ca sa o faci at H de scurta, incat sa nu ai timp a te plictisi. Obliga-te in a avea rabdare, chiar daca iti va fi exasperant de greu.Jugul Lui este usor, placut, datator de libertate si de cer; insa ne-am injugat la o viata care ne leaga de pamantul in care am fost facuti, ne cocoseaza si ne orbeste, ne surzeste, ne face nestiutori spirituali. Omul fara Liturghie nu poate fi vesnic. Nici animalele nu vin la Liturghie, dar nici nu sunt chemate, caci un Dumnezeu al animalelor nu avem. Ele nu vor da socoteala pentru ce nu li s-a cerut. Daca nu sacrifici cu adevarat doua-trei ore pe saptamana unui Hristos in care trebuie macar sa vrei sa crezi, atunci vom anula definitia omului de singura fiinta care se poate darui, se poate sacrifica in mod liber, constient si responsabil.Da, imi vei spune ca lumea S-a schimbat, a evoluat, dar Liturghia a ramas aceeasi, absolut aceeasi de peste o mie de ani. Dar Hristos nu S-a schimbat deloc, desi e nevoit sa fie tot mai bogat in indurari si in mila. Tot pe o Cruce sta rastignit si nu pe un scaun electric programabil. Tot cu paine si vin incepem Liturghia, nu cu o Fanta si cu o pizza, caci Dumnezeul nostru e simplu si nepretentios, e un Dumnezeu sarac, Care ne cere doar prea putin din imensitatea bunatatilor pe care tot El ni le da.In Occident, Liturghia dureaza acum aproximativ o jumatate de ora: scurt si la obiect. Omul e grabit sa se intoarca in lume, la pacatele care acolo au inchis pe Dumnezeu intr-un cer mult prea indepartat si mult prea neinteles. La Liturghie mai aduc cate un cor, mai fac cate un concert simfonic sau chiar unul rock, tocmai pentru ca nu au inteles nimic, nu mai gasesc nimic atractiv, nimic interesant la Dumnezeul crestinilor. Dar iti marturisesc ca am gasit cateva note comune la toti occidentalii, la toti italienii cu care am vorbit in lunile petrecute in mijlocul lor. Si cea mai distinctiva nota este frica de moarte, groaza cosmetizata de ceea ce urmeaza dupa incetarea batailor inimii. Sunt terorizati de acest subiect si refuza toti sa vorbeasca in mod serios despre moarte, despre moartea lor, exact a lor!Si stii de ce? Pentru ca nu mai au, nu mai vor sa aiba Liturghia despre care am scris destul. Liturghia este lupta cu moartea, este biruinta mortii. Eu stiu ca Hristos exista, ca a inviat. Stiu ca mi-a daruit Trupul si Sangele Lui ca Acestea sa lucreze, sa aduca si in mine invierea.Hristos este la Liturghie, chiar daca nepasarea inimii mele ma impiedica sa inteleg cu toata fiinta mea acest fapt. Si se cuvine sa fiu acolo, chiar daca-aceeasi nepasare ma obliga sa nu pot crede aproape deloc in El. Nu Hristos este de vina ca nu il vad, desi El chiar este acolo. Nu soarele este de vina ca nu poate fi vazut de un orb.Nu mai are importanta ca vedem acolo numai paine si vin, nicidecum o bucata de carne intr-un pahar de sange. Hristos apeleaza la dramul de credinta si de nebunie de care ti-am mai vorbit. Nu te forteaza, nu te inspaimanta, nu intra ca un terorist in viata ta. Crestinismul e o nebunie, este o depasire a normalitatii. Liturghia este un pariu cu nebunia. Ori Hristos chiar exista, si merita acest „joc" al celor ce nu se vad; ori suntem niste ratati, niste victime ale unei glume triste, ale unui simplu profet de acum doua mii de ani.Vezi bine ca nu te indemn la normalitate, la conformism. Iesi din granitele acestei lumi, din masurile ei. Vino la Liturghie intr-o biserica unde slujeste un preot ce traieste cu Hristos. Stiu, destui sunt fatarnici sau mincinosi, dar inca nu am ajuns ziua in care preotii vrednici vor fi cautati cu disperare si abia se va mai gasi cate unul drept inaintea lui Dumnezeu. La urma urmelor, Hristos nu tine seama de persoana preotului. Iubirea Lui nu se impiedica de nimeni si de nimic. Daca vei vrea cu adevarat, il vei gasi si in gaura de sarpe!Mai avem preoti sfinti in mijlocul nostru. Mai avem Liturghia care sa ne sfinteasca. Inca il mai avem pe Hristos... Doar sa vrem cu adevarat, nu sa ne cramponam in scuze si sa ne impiedicam in pietrele pe care ne pregatim prea des sa le aruncam peste cei pe care ii gasim vinovati de necredinta, de neputinta sau doar de egoismul nostru, care nu vrea sa-L primeasca pe Hristos.Si ar mai de spus doar atat: lumea se va sfarsi atunci cand Liturghia ortodoxa va inceta. Lumea sufleteasca a fiecaruia dintre noi se sfarseste prin abandonarea Sfintei Liturghii. insa lumea cea mare se va sfarsi atunci cand aceasta slujba va inceta sa fie savarsita curat si cu credinta.
Monahul Paulin de la Putna