Reportaj cutremurător! Mii de preoţi şi credincioşi martiri, condamnaţi pentru credinţă, au fost ucişi în închisorile comuniste

http://www.antena3.ro

Cetatea Credintei Nr. 2 an III

   Cetatea Credintei Nr. 2 an III by  

Biserica Ortodoxă Română sub asediu. O campanie bazată pe minciuni şi dezinformări

 

de George Damian

15 februarie 2013

Hotnews anunţă cu mândrie bezbojnică: „Încrederea în Biserica Ortodoxă Română este la cel mai scăzut nivel din ultimii 4 ani”. Şi continuă să expună părerile lui Mirel Palada aka turambarr.blogspot.com despre evoluţia acestui fenomen. Nu pot să nu observ o mândrie ascunsă şi o mică bucurie răutăcioasă în modul în care Mirel Palada îşi articulează raţionamentul, se vede că ştirea îi provoacă plăcere. Până la urmă este vorba de încununarea unor eforturi, a unei campanii mincinoase în plină desfăşurare.

Puţină deontologie ştiinţifică

Când apare o bucurie de genul celei afişate de Mirel Palada nu pot să nu pun sub semnul întrebării probitatea profesională şi ştiinţifică. Sociologul nostru se grăbeşte să pareze un eventual reproş şi ne spune că întrebarea din sondajul lui nu se referă explicit la Biserica Ortodoxă Română, întrebarea e formulată referitor la biserică în general, însă intepretarea lui este ceva de genul: 89% sunt ortodocşi, deci răspunsurile cu scăderea încrederii se referă la Biserica Ortodoxă Română! Fruuumos! Mă întreb ce părere au alţi sociologi de metodologia asta inovatoare. De unde ştie Mirel Palada la ce s-au gândit numeroşii respondenţi când au răspuns la întrebare?!?!? Cu o astfel de putere de pătrundere în minţile oamenilor eu cred că nici nu ar mai avea nevoie să cheltuiască bani pe sondaje, ne spune el direct cum stă treaba. (Şmecheria asta „noi am cercetat în general, dar dacă 89% sunt ortodocşi atunci sigur este vorba de Biserica Ortodoxă Română” o găsim şi la Remus Cernea, dar ajungem şi acolo). Pe scurt: nu se face aşa ceva, să pui în sondaj o întrebare şi să scoţi ştirea bombă dintr-o interpretare din burtă, e pură bătaie de joc.

Alta: nu pot să nu fac legătura între ce spune Mirel Palada referitor la erodarea încrederii în Biserică pe măsura schimbării generaţionale şi un studiu al Fundaţiei Soros din 2011 care ajungea la aceleaşi concluzii, respectiv vedea erodarea încrederii în Biserică drept un fenomen cu desfăşurare în timp. Şi ne mai spune ceva Mirel Palada: scăderea încrederii în Biserică s-a produs în urma campaniei de presă care s-a referit la banii Bisericii Ortodoxe Române. O campanie ridicată pe minciuni şi dezinformări.

Minciuni în serie şi gornişti de presă

Mecanismul dezinformării puse pe picioare împotriva Bisericii Ortodoxe Române este cel clasic: minciuni şi jumătăţi de adevăr îmbrăcate în forme credibile (multe cifre „exacte” băieţi, multe cifre!) plasate unor gornişti de presă cu acoperire naţională. Apoi toată lumea citează acele cifre mincinoase, toţi ştiu că preoţii primesc salarii de 540 milioane euro, că Biserica a primit 600 milioane euro pentru Catedrala Mântuirii Neamului etc. Momentul şi metoda au fost alese bine: este criză, toată lumea este atentă la bani – efect maxim.

Apoi vin gorniştii de presă, printre care s-au strecurat destui bezbojnici gata să ia parte la această mizerie. Nu pot să uit mesajul Ramonei Ursu pe când era redactor şef adjunct la Adevărul de seară, mesaj făcut public de Victor Ciutacu:

Va propun sa facem toti, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri in care au fost implicati preoti. Ideal este sa fie scandaluri sexuale, dar putem baga si altfel de lucrui: batai intre popi, injuraturi, talharii, etc.

Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, inregistrari audio…ce aveti voi… si va linkuiti toti la materialele facute de ADS Bucuresti despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie - popa Irineu.

Laser, frate! Hai să-i băgăm în hazna pe burtoşii şi bărboşii de popi! Dar să facem un scurt inventar al dezinformărilor propagate împotriva Bisericii Ortodoxe Române în ultimii ani.

În 20 de ani s-au construit mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Aici îmi permit un mic comentariu. Într-adevăr, s-au construit foarte multe biserici după anul 1990. Dar să ne uităm puţin la istorie: în 1948, la instalarea regimului comunist în România trăiau 15 milioane de români, în 1990 erau 23 milioane de români. În perioada regimului comunist nu au fost construite biserici, dimpotrivă, au fost demolate foarte multe. Eu am crescut întro localitate fără biserică şi mai cunoscu multe alte localităţi în care nu au existat biserici înainte de 1990. Cei aproape 8 milioane de români apăruţi în perioada comunistă aveau şi ei nevoie de biserici, de aici a apărut şi frenezia edilitară. Ca să nu mai vorbesc de giganticele cartiere muncitoreşti din toate oraşele care au fost ridicate fără biserici şi care au fost creştinate în ultimii 20 de ani.

Aceasta ar fi explicaţia, dar să vedem dezinformările bezbojnice. Oricare dintre Martorii lui Remus Cernea poate să bolborosească indignat, printre dinţi şi cu ochii daţi peste cap: în România sunt 18.300 de biserici, 4.700 şcoli generale şi 425 spitale! (cu corolarul subînţeles „dacă ortodocşii sunt majoritari, atunci bisericile sunt ortodoxe”)

Stai aşa, că nu-i aşa! Conform unei numărători din 2009 (aici) ortodocşii au 14.574 locaşuri de cult, restul până la 18.300 aparţin altor culte. Dă mai bine „18.300 de biserici”, nu ne încurcăm cu detalii de genul sunt doar 10.580 biserici parohiale ortodoxe (restul până la 14.574 sunt capele, mănăstiri, biserici filiale etc.)

Dar să ne uităm puţin şi la numărul de localităţi din România: 13.285 de sate, 320 oraşe, 103 municipii plus Bucureşti (2,19 milioane locuitori, peste 10% din populaţia României). Şi acum să numărăm din nou: 13.709 localităţi şi 10.580 biserici parohiale ortodoxe. Deci nu există o biserică în fiecare localitate, mai avem de construit.

În 2011 Remus Cernea striga tare şi cu forţă că în 20 de ani în România s-au construit 4.000 de biserici, una la două zile. Am demontat aici această dezinformare: afirmaţiile lui Cernea se bazau pe un studiu făcut după ureche, în anul 2005, remestecat în 2010 şi pus pe tapet drept marfă de calitate de toţi rătăciţii de pe internetul românesc. Nu vă mai spun că cercetarea lui Cernea vorbeşte de toată suprafaţa României, dar de fapt a fost făcută în 5 municipii, şi în acelea incomplet. Deci avem un studiu mincinos, vechi – dar scos permanent de la naftalină.

Adevăratele probleme ale şcolilor şi spitalelor, fără legătură cu Biserica

Şcolile şi spitalele sunt instituţii foarte legate de soarta oamenilor, care sunt extrem de sensibili la aceste chestiuni. Mie unuia mi se pare o mârşăvie să legi aceste probleme de Biserică, însă în acest război total împotriva creştinilor ortodocşi mijloacele nu mai contează.

Bugetele pentru Ministerul Sănătăţii au fost în jurul a un miliard de euro în ultimii ani (pentru 2013 au primit 2 miliarde euro aici), bugetele Casei Naţionale de Asigurări de sănătate au crescut continuu din 1999 încoace, ajungând la 4 miliarde de euro anual în ultima perioadă (aici). Părerea mea este că borcanul de miere este prea mare şi paznicii sunt mânjiţi din cap până-n picioare – dar Biserica Ortodoxă Română chiar nu are nici o vină pentru jaful din domeniul sănătăţii!

La fel şi cu educaţia: Ministerul Educaţiei a primit în ultimii ani între 3 şi 4 miliarde de euro anual, cum i-au administrat nu ţine de Biserica Ortodoxă Română. Iar despre închiderea şcolilor nu pot să spun decât atât: înainte de 1989 se năşteau în România în medie 360.000 de copii pe an, după 1989 media a scăzut la 200.000 de copii pe an. Este un fenomen absolut normal închiderea şcolilor, fenomen de care sunt responsabili toţi miniştrii Educaţiei (aici), mai ales după ce masiva „generaţie a decreţeilor” a început să părăsească şcolile şi au fost înlocuiţi de copii scăpaţi de valul avorturilor de după 1990.

Catedrala Mântuirii Neamului va costa 600 milioane euro de la buget

Sursa minciunii este tot Remus Cernea. A zăpăcit cifrele astea de mi-a venit şi mie ameţeală. La un moment dat zicea de un miliard de euro, apoi 400 de milioane de euro, până la urmă s-a fixat la 600 milioane euro. Calculele şi cifrele nu au nici o legătură cu realitatea (am demonstrat asta aici şi aici). În plus s-a pus în mişcare şi o morişcă internaţională a dezinformării, cifrele au fost fluturate prin presa internaţională în 2011 de nu a mai înţeles nimeni de unde a pornit informaţia. De la buget au plecat pentru Catedrala Mântuirii Neamului câteva milioane de euro, nici vorbă de sutele de milioane şi miliardele vehiculate prin presă (detalii aici, chiar dacă articolul este tendenţios).

Biserica Ortodoxă Română pune monopol pe cimitire

Asta este cea mai frumoasă. Chestiunea stă aşa: mai mulţi investitori au început să îşi facă cimitire private, Biserica Ortodoxă Română i-a oprit pe preoţii săi să slujească la înmormântările din aceste cimitire. Şi aşa au apărut zbieretele: Biserica Ortodoxă Română vrea monopol pe cimitire! Biserica n-are nici o treabă cu cimitirele private, dacă legea le permite investitorii n-au decât să le facă şi să se bucure de ele. Problema este alta: dacă preoţii ortodocşi nu vor sluji la înmormântările din cimitirele private, atunci acestea cam rămân fără clienţi. Aici e buba şi zbieretele vin de la investitori. Băieţii se şi vedeau cu conturile umflate, doar că s-au văzut daţi peste cap şi au început să strige. Până la urmă este dreptul Bisericii să le spună preoţilor unde şi cum să slujească, însă gorniştii de presă din campania bezbojnicilor au prins urma şi au umflat gogoaşa. Nu mai contează că Biserica nu are nici o treabă cu monopolul pe cimitire, important este să fie scandal.

Apoi a mai picat şi pleaşca incinerării lui Sergiu Nicolaescu. La fel, Biserica are dreptul să le spună preoţilor unde şi cum să slujească – doar că şi acest caz a fost instrumentat împotriva Bisericii Ortodoxe Române, la mijloc fiind şi o confuzie pe care am explicat-o aici.

Cea mai recentă (nu ultima!) dezinformare: 540 milioane euro pentru BOR, de la buget carevasăzică

Cea mai recentă lovitură a încasat-o Biserica Ortodoxă Română de la Moise Guran, care a plasat pe circuit naţional o altă minciună cu sursa Remus Cernea. Bezbojnicii au emis un comunicat prin care spuneau că Biserica va primi 540 milioane euro de la buget în 2013, o cifră fără nici o legătură cu realitatea. Am demontat aici acest caz, care trebuie băgat în manualul dezinformatorului de presă.

Bani de la buget pentru Biserică?

Până la urmă este vorba de o dezbatere care ar trebui purtată, doar că nu pe baza unor minciuni. Criticii mei de la comentarii, după ce le demonstrez că dezbaterea se poartă cu cifre mincinoase, îmi spun cu furie „nu contează dacă e vorba de 500 de milioane sau 10 milioane, eu nu vreau să se dea nici un ban de la buget pentru Biserică”. Acesta este unul din efectele campaniei de dezinformare, care întunecă orice urmă de raţiune. Bani de la buget se dau pentru toate bisericile din Europa (vezi aici unul din puţinele articole oneste asupra acestui subiect ).

Campania de presă aflată în plină desfăşurare nu este în realitate îndreptată spre declanşarea unei dezbateri – modul în care este purtată discuţia seamănă mai mult cu o execuţie a Bisericii Ortodoxe Române. Nu poţi avea pretenţia să construieşti o dezbatere raţională peste un morman de minciuni.

Discriminare?

Şi aici mai apare o problemă: corolarul utilizat de Mirel Palada şi Remus Cernea „ortodocşii sunt majoritari, deci noi ne luăm de ortodocşi”. Remus Cernea scria în 2005: „În clipa de faţă, doar Biserica Ortodoxă Română pune în pericol libertatea de conştiinţă şi graniţa firească dintre religios şi secular. Din motivele enumerate anterior, Raportul de faţă se va referi cu precumpănire la BOR.” I-auzi Franţ! Ceva nu este în regulă în amestecul acesta nediferenţiat: când ne convine amestecăm toate cultele la grămadă (vezi mai sus cazul cu numărul bisericilor), dar de fapt noi avem ce-avem cu ortodocşii. Asta nu e bine deloc! Ori eşti bezbojnic adevărat şi te iei de toate cultele (au! aici cam frige…) ori încetezi să mai vorbeşti de principii generale şi generoase, gen libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare. Plus că mie îmi miroase a discriminare gravă să duci o campanie de presă atât de dură şi pe termen lung împotriva unei singure confesiuni. Poate ar fi cazul de o petiţie către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (sau mai bine nu, dacă îmi amintesc cine sunt şi ce au făcut oamenii de acolo în ultima perioadă, există riscul să se folosească şi ei de corolarul Cernea&Palada “ortodocşii sunt mulţi, deci sunt vinovaţi”).

Şi totuşi, cine plăteşte?

Am împlinit 11 ani de presă în România. Nu am nici un fel de dovezi, însă din experienţă vă spun că o campanie de anvergura celei desfăşurate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu reprezintă un fenomen spontan. Modul de compunere a mesajelor, direcţionarea lor, alegerea releelor de transmitere, coordonările temporale, sursele mesajelor – toate acestea mă fac să cred că este vorba de o campanie coordonată, cel puţin parţial. Insistenţa apariţiilor în presă, cercetările sociologice pseudo-ştiinţifice paralele sunt chestiuni care mă fac să mă gândesc că există o sursă de finanţare, cineva plăteşte pentru tot circul ăsta. Sigur, există şi mulţi „idioţi utili” cum le spunea Lenin, însă nodul de origine al campaniei pare să fie unul coordonat.

De ce?

Haideţi să ne uităm pe două hărţi făcute în baza Eurobarometrului din anul 2005. Prima hartă indică procentul celor care cred în Dumnezeu din fiecare ţară. În Uniunea Europeană, România este pe primul loc ca număr de credincioşi. Doar că băieţii care fac aceste hărţi nu sunt tâmpiţi, transmit şi un mesaj dincolo de mesaj. De ce au ales culoarea neagră (sau apropiată de negru) pentru ţările cu mulţi credincioşi?

Şi acum harta cu procentul ateilor, în baza aceluiaşi Eurobarometru. Din nou, meta-mesajul: galbenul este o culoare iritantă, nu veţi vedea nicăieri în lume vreun poliţist îmbrăcat în galben, pentru uniformele poliţiştilor sunt alese culori neutre, albastru sau verde. Ateismul stă bine în Franţa, semnalul de alarmă este pentru România, Grecia, Polonia şi Irlanda.

Mie îmi este clar de ce. Biserica Ortodoxă Română trebuie să găsească metode pentru a face faţă acestei ofensive. Am întâlnit credincioşi care au început să-mi reproducă raţionamentele propagate cu atâta insistenţă în campania bezbojnicilor, lumea virtuală a început să aibă efecte în lumea reală.

Pentru ce am părăsit papismul (I)

 

Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (†1330) a fost dat pe mâna păgânilor de către un papistaş (catolic), Reiz, pentru mărturisirea Ortodoxiei şi vădirea rătăcirii aceluia de către Sfânt.La fel, Episcopul Pavel (†1984) a fost omorât de un catolic fanatic, tocmai pentru convertirea sa la Ortodoxie şi pentru râvna mărturisirii sale.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15


Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.
Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.
Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!
Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.
Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].
Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.
Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:
- Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!
Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:
- În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.
Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.
Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].
M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:
Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.
Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.
Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.
Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.
Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.
Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.
Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.
În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.
Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.


Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Athos

---

Cititi   partea II , partea III

---

[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)
[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

ABECEDARUL VIETII DUHOVNICESTI

-Trezindu-te din somn aminteşte-ţi, în primul rând de Dumnezeu şi însenmează-te cu semnul Sfintei Cruci.
-Nu amâna pravila rugăciunii pe care o ai, ci începe-ţi cu ea ziua.
-Pe parcursul zilei, în orice lucru, roagă-te lui Dumnezeu cu rugăciuni scurte.
-Rugăciunile sunt aripile sunetului; sufletul prin rugăciune se face locaş al lui Dumnezeu.
-Ca ruăciunea să fie auzită de Dumnezeu roagă-te din toată inima.
-Nu părăsi rugăciunea atunci când vrăjmaşul te împresoară cu indiferenţă; cel ce se nevoieşte spre rugăciune, când sufletul cade în nesimţire, este mai presus decât cel ce se roagă cu lacrimi.
-Să cunoşti Noul Testament cu mintea şi cu inima, studiindu-l permanent. Cele neclare să nu le tălmăceşti după mintea ta ci să citeşti tâlcuirile sfinţilor părinţi sau să ceri explicaţii de la părintele duhovnic sau de la preoţi.
-Nu uita să bei cu sete duhovnicească agheasmă pentru sfinţirea sufletului şi a trupului.
-Nu uita să ungi în semnul Sf. Cruci cu ulei Sfinţit de la moaşte, de la icoane făcătoare de minuni, de la litie: fruntea, obrajii,urechile, inima, mâinile, picioarele şi locurile bolnave, se poate să bei câte o linguriţă (pe nemâncate, după ce ai primit prescura şi aghiasma).
-Salutarea Împărătesei Cerurilor: “Născătoare de Dumnezeu Fecioară …” rosteşte-o cât mai des sau măcar o dată în oră.
-În timpul liber citeşte scrierile sfinţilor părinţi – învăţători ai vieţii duhovniceşti, iar dacă nu le ai, cerele cu insistenţă de la cei care le au.
-În ispite şi necazuri întăreşte-te cu Psaltirea şi Paraclisul Maicii Domnului “De multe ispite fiind cuprins …”. Ea este unica noastră Apărătoare.
-Atunci când demonii aruncă în tine săgeţile sale, când se apropie păcatul de tine, cântă cântările Săptămânii Patimilor şi ale Sfintei Învieri, citeşte Canonul şi Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos şi Domnul va surpa legăturile întunericului care te-au înfăşurat. Strigă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către Îngerul Păzitor. Rosteşte cât mai des “Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te….”.
-Dacă nu poti nici cânta, nici citi, în clipele luptei, pomeneşte numele lui Iisus, stai neclintit lângă Crucea Lui şi te vei tămădui prin lacrimile tale. Chiar şi de nu înţelegi înţelesul cuvintelor rugăciunii lui Iisus, repetându-le necontenit,dracii înţeleg şi vor fugi.
-Omul care îşi începe viaţa duhovnicească trebuie să ştie că este bolnav, mintea lui se află în rătăcire, voinţa e mai mult plecată spre rău decât spre bine inima se află în afara curăţeniei din prcina fierberii patimilor,de aceea la începutul vieţii duhovniceşti totul trebuie să fie orientat spre dobândirea sănătăţii duhovniceşti dimpreună cu smerenia.
-Postul ne aduce la porţile raiului, iar milostenia le deschide.
-Când e post, posteşte, însă trebuie să ştii că lui Dumnezeu îi este plăcută nu numai abţinerea pântecelui, ci şi abţinerea urechilor, a ochilor, a limbii, precum şi abţinerea inimii de la patimi.
-Viaţa duhovnicească este un necontenit şi neobosit război cu duşmanii mântuirii sufletului. Niciodată să nu dormi sufleteşte, duhul să-ţi fie întotdeauna treaz, şi cheamă neîncetat în orice luptă pe Mântuitorul tău, pe Maica Domnului şi pe îngerul păzitor.
-Teme-te să te învoieşli la păcat şi să te împreunezi cu gândurile păcătoase pe care ţi le şopteşte vrăjmaşul, să ştii: aceste fapte sunt păcătoase.
-Aminteşte-ţi că neglijenţa pentru mântuirea sufletului duce la pierzanie.
-Cere neîncetat de la Domnul: “Frica Ta sădeşte-o în inima mea”. O, cât este de fericit cel ce are în inima sa frica de Dumnezeu.
-Dăruieşte-ţi, fără de rezerve, întreaga ta inimă şi vei simţi raiul pe pământ.
-Credinţa ta se va întări de la permanenta pocăinţa şi rugăciune, precum şi de la comunicarea cu oamenii ce au credinţă adâncă în Domnul.
-Ca Dumnezeu să audă şi să primească cererile tale, roagă-te pentru vrăjmaşii tăi, dorindu-le binele, fără a-i chema pe nume: “Doamne, Tu ne-ai dat poruncă să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, Tu îi ştii pe ei, eu nu-i ştiu, dăruieşte-le lor credinţă adevărată, dragoste nefăţarnică, viaţă după poruncile Tale, smerenie, răbdare, blândeţe, înţelepciune, bună cugetare, rugăciunea inimii, luare aminte la rugăciune, dragoste pentru citirea Sfintei Scripturi şi ale scrierilor sfinţilor părinţi, agonisirea Sfântului Duh. Binecuvinteză-i pe ei cu pace şi dragoste, iar dacă este cu neputinţă ca cei înrăiţi să se întoarcă, pune hotar răutăţii lor şi apără-i de vrăjmaşi pe aleşii Tăi”.
-Întotdeauna caută neobosit faptele milosteniei şi ale dragostei compătimitoare. Fără aceste fapte nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fii ca un soare pentru toţi, mila e mai presus de orice jertfă.
-Fără o necesitate deosebită, nu merge nicăieri, iar stând acasă nu fi plin de griji. Tendinţa de îmbogăţire, grija de multe sunt momelile vrăjmaşului vremurilor în care trăim.
-Cât mai puţin vorbeşte şi râzi, nu fi curios şi interesat de deşertăciuni.
-Nu te afla niciodată fără de lucru, cinsteşte duminicile şi sărbătorile bisericeştii făcând fapte hune şi citind Sfânta Scriptură.
-Să îndrăgeşti sfânta singurătate.
-Toate ocările să le rabzi, mai întâi, prin tăcere, apoi prin autoînvinuire, şi după aceea prin rugăciune pentru cei ce te obijduiesc.
-Smerenia biruie toţi dracii, iar răbdarea învinge patimile sufleteşti şi trupeşti. Cerând prin rugăciune smerenie, noi rugăm, de fapt, ca Dumnezeu să încuviinţeze ca un om oarecare să ne insulte. Smerenia şi dragostea pentru duşmani nu vor veni de la sine. Ele trebuie dobândite, răb-dând corect insultele şi defăimările.
-La rugăciune, afară de Dumnezeu, nimănui să nu-i arăţi lacrimi de umilinţă şi râvna ta pentru mântuire.
-Pe preotul ortodox să-l consideri înger, Binevestitor trimis să te bucure şi să-ţi aducă mântuire.
-În relaţiile cu oamenii comportă-te precum cu moştenitorii Măreţei Împărăţii, dar şi cu teamă ca de foc. Aminteşte-ţi de cuvintele Mântuitorului că orice lucru pe care îl faci aproapelui, îl faci pentru El Însuşi. În aproapele nostru se află mântuirea sau pierzania noastră.
-Toate le iartă tuturor şi compătimeşte-i pe toţi în suferinţele lor.
-Nu-ţi uita aproapele.
-În cel ce caută aici odibnă nu se află Duhul lui Dumnezeu, el nu are dragoste către Dumnezeu şi către aproapele său.
-Tristeţea şi neliniştea vin de la puţinătatea rugăciunii.
-În orice loc şi în orice vreme cheamă-l în ajutor pe îngerul tău păzitor.
-Grijeşte-te necontenit de plânsul inimii pentru păcatele tale. Când le mărturisi şi te vei împărtăşi cu Sfintele Taine bucură-te încetişor de slobozirea de ele.
-Cunoaşte-ţi propriile păcate, iar de cele străine cu străduinţă să te fereşti. Nu te omorî prin osândirea altora, cel ce osândeşte este antihrist.
-În ce păcat ai osândit pe aproapele tău în acela vei cădea şi tu.
-Să nu gândeşti despre nimeni de rău, ca să nu devii şi tu rău.
-În fiecare seară mărturiseşte-I lui Dumnezeu toate faptele, cuvintele şi gândurile păcătoase care s-au întâmplat în timpul zilei.
-Înainte de somn, roagă-te cu lacrimi şi cu metanii şi împacă-te cu toţi din toată inima.
-Nu se cuvine să-ţi povesteşti visurile altora şi singur nu le crede. Nu o dată vrăjmaşul a ademenit şi a dus la pieire pe cei ce se încredeau visurilor.
-Să adormi însemnându-te cu Sfânta Cruce şi cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
-Rugăciunea de noapte este mai scumpă decât cea de zi.
-Nu piersde legătura cu părintele tău duhovnicesc, ai grijă să nu-l jigneşti sau să-l ofensezi, nu tăinui de el nimic.
-Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate.
-A mulţumi in scârbe, în boli şi în necazuri este mai presus decât a fi drept.
-Plângerea lăuntrică a păcatelor este mai mântuitoare decât toate nevoinţele.
-Nu există cuvânt mai bun pre limba noastră decât: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, “Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul”.
-Să îndrăgeşti slujbele bisericeşti şi să-ţi apropii viaţa de Dumnezeu.
-Obişnuieşte-te întotdeauna cu trezvie să-ţi urmăreşti simţirile exterioare. Prin ele vrăjmaşul intră în suflet. Cu multă atenţie ai grijă de gândurile tale.
-Văzându-ţi slăbiciunea şi neputinţa de a face bine, aminteşte-ţi că te mântuieş-te Mântuitorul tău, Domnul nostru Iisus Hristos.
-Credinţa să-ţi fie cetate de neclintit. Să ştii că nu doarme vicleanul vrăjmaş şi î-ţi urmăreşte fiecare pas. Iar Dumnezeu iubeşte sufletul curajos care se încrede în El.
-Cu Dumnezeu ne unesc scârbele, truda şi bolile. Nu cârti şi nu-ţi fie frică de ele.
-Nimeni nu s-a suit la cer, aflându-se în bunăstare şi trăind căldicel.
-Cât mai des, cu umilinţă şi cu inimă înfrântă, mărturiseşte-te şi te împărtăşeşte cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului Nostru Iisus Hristos. Numai prin ele trăieşti.
-Dacă ne vom pocăi, toate se vor îndrepta.
-De nu ar fi existat taina spovedaniei şi a pocăinţei nimeni nu s-ar fi mântuit, iar prin ele pământul s-a umplut de sfinţi.
-În viaţa aceasta împărăţia lui Dumnezeu vine atunci când ne mărturisim păcatele duhovnicului.
-Niciodată să nu uiţi că moartea ne poate răpi în orice clipă, nu uita că în curând va fi Judecata şi răsplata. Ţine minte că întotdeauna te afli în preajma Lui Dumnezeu şi sub Ochiul Lui Atotvăzător.
-Adu-ti aminte de cele ce a gătit Domnul celor ce-L iubesc pe El şi îndeplinesc poruncile Lui.
-Nu uita că pentru fiecare oră din această viaţă va trebui să răspundem în ziua Judecăţii.
-Nu te încrede pornirilor, fie ele şi bune, până nu vei primi binecuvântarea unui duhovnic înţelept. Nu da crezare inimii, controlează-te citind scrierile sfinţilor părinţi ortodocşi.
-E nevoie să te desparţi de vrăjmaşul din tine: fereşte-te de ceea ce doreşte vrăjmaşul tău.
-Biserica este raiul pe pământ. Fericit este cel ce o cercetează cât mai des.
Sursa : logos.md (extras dintr-o carte de rugăciuni tradusă din limba rusă)

Maica Siluana despre educaţia copilului

Are Biserica o părere despre relaţia dintre mamă şi copil, despre bătaie şi despre educaţia copilului? Am întrebat-o pe Maica Siluana, Stareţa Mănăstirii Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi.

Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea,  capacitatea de a-şi asuma consecinţele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea ca „socoteală” pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieţii în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber şi conştient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea împiedica să fie o mamă bună, atât omeneşte, cât şi duhovniceşte.

2. Cum vede Biserica relaţia dintre mamă şi copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil şi părinte?

În Biserică, relaţia dintre mamă şi copil este o relaţie de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Acesta este o realitate ontologică şi nu circumstanţială. Trăirea şi împlinirea ei în viaţa concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârşire, în funcţie de putinţa şi bunăvoinţa fiecăruia. pentru că şi mama dă, efectiv, din viaţa sa, copilului. Ea se dă pe sine ca hrană pentru menţinerea în viaţă şi creştere. Mai întâi, în pântece, îşi dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naştere, oferă laptele produs în sânul vieţii sale. Iar după înţărcare, îşi da ca hrana zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele”. Un tata se plânge de obicei că i se „mănâncă banii”!

În Biserică, o mamă este conştientă că a născut şi creşte la sânul său un fiu al lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primeşte prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har” în Fiul Cel Unul Născut. De contribuţia mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului.

Apoi, în Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei suntuna şi această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relaţia lor se poate destrăma, omeneşte vorbind. Nimeni nu va mai despărţi, în sângele şi moştenirile copilului, „partea” mamei de cea a tatălui.

Pentru familia creştină, comunicarea dintre copil şi părinţi este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primeşte fiecare energiile necreate, dumnezeieşti, care vindecă neputinţele omeneşti generatoare de traume şi de nefericire.

Grija şi oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmăreşte să îl scoată pe om din relaţiile bazate pe reciprocitate şi administrate de „un pilot automat”. Acest “pilot automat” al nostru, comandat de tipare emoţionale şi de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învăţarea necesară supravieţuirii. Harul îl face pe om liber şi capabil să iubească în mod conştient şi jertfelnic.

3. Cum vede Biserica educaţia copilului? Care este mai importantă: educaţia spirituală, cea emoţională sau cea intelectuală?

În Biserică, omul este văzut şi cinstit ca întreg. Iar educatia presupune îngrijirea şi cultivarea tuturor dimensiunilor şi lucrărilor persoanei umane. Educaţia spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective şi intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simţire, minte şi inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, uneşte toate puterile şi lucrările omului şi le spiritualizează, le înduhovniceşte prin lucrarea Duhului Sfânt. Educaţia copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal raţional”, la starea de om deplin, de fiinţă spirituală.

Să nu vă speriaţi de aceste cuvinte şi nici de constatările pe care le faceţi privind în jurul vostru. Să nu facem din neputinţa creştinului actual, măsura lucrării Bisericii.

4. Ce trebuie să facă o mamă dacă are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?

În primul rând, o mamă care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului, încă din momentul conceperii.

Dacă mama va alege să-şi vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de nepoţi.

În privinţa pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arată însuşi cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.

5. Ce părere are Biserica despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia “ruptă din rai”, cum se spune în popor?

Da, da! Bătaia e ruptă din rai, adica este despărţită, prin rupere, de iubirea şi respectul care caracterizau relaţiile umane, înainte de căderea protopărinţilor nostri. Iar iluzia că bătaia ar putea naşte iubire este o formă ascunsă a criminalităţii umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Daca în Sfânta Scriptură şi în Biserică se vorbeşte despre pedeapsa corporală, despre bătaie ca mijloc de educaţie, este în sensul de a-i produce copilului o experienţă dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poţi explica unui copilaş că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înţelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă. Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinţilor în momentul acela şi nu frica, ura sau mânia…

Biserica priveşte orice abuz ca pe un păcat grav şi oferă remedii atât victimei, cât şi abuzatorului. Din păcate, în epoca postmodernă, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge la sufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deşi s-au făcut paşi importanţi spre a ieşi în întâmpinarea omului, cu nevoile şi durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaştere adecvată a acestor paşi va aduce un mare ajutor tuturor părinţilor şi educatorilor oneşti şi dedicaţi.

6. Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?

Să-L iubeasca ea însăşi pe Dumnezeul Cel Viu, prezent şi lucrător, în Biserica şi în viaţa sa.

7. Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă cine este Dumnezeu?

Mai întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul aşa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relaţia dintre Dumnezeu şi copil este nemijlocită şi vie. Dacă vom proceda aşa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este Dumnezeu. Vom fi uimiţi de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla şi noi mai multe despre Dumnezeu.

8. De la ce vârstă putem duce copilul la Biserica şi care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?

Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenţi în viaţa părinţilor normali mai întâi prin dorirea lor. Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi, sămânţa părinţilor să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinţii îl primesc prin Sfintele Taine şi îl păstrează, şi care lucrează prin rugăciunea şi prin viaţa lor, în credinţă.

Apoi, copilul va creste în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul şi iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, şi în prezenţa tatălui, iubitoare şi protectoare. După naştere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie. Botezul este naşterea sa în Împărăţia lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viaţă Sfântă”, iar Împărtăşania este hrana cea cerească.

Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobandirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viaţa „lumii acesteia”. Pentru creştin, viaţa aceasta este doar o pregătire pentru viaţa adevărată, care este viaţa veşnică. Şi viaţa veşnică, totuna cu viaţa fericită, începe aici, în viaţa pămantească altoită pe Viaţa Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătăţile cele cereşti, le pregustăm, asa cum pruncul din pântecele matern participă la viaţa de după naştere. Tot mai mulţi experţi care studiază calitatea vieţii omului, dovedesc ştiinţific importanţa experienţelor intrauterine ale copilului în „destinul” său viitor. Tot aşa, viaţa actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieţii veşnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieţii lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format depinderi de vieţuire doar în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul săucevacare îl leagă şi îl cheamă la Viaţa cea adevărată, care este viaţa cu şi în Dumnezeu. Acest ceva se află în om încă de la facerea lui şi nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelaţia numeşte darul de a fi “după chipul lui Dumnezeu”. Acest dar este lucrător şi nu îl lasă pe om să-şi afle linişte, până ce nu-i aude glasul!

9. De ce este atât de important botezul în viaţa copilului nostru? La cât timp de la naştere trebuie botezat bebeluşul? Care sunt cele mai importante tradiţii care trebuie respectate în acest sens?

Botezul este naşterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfinţitor. Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a rămas în legătura de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu la existenţă. El beneficiază astfel de menţinerea în existenţă, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor şi călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viaţa pe care a pierdut-o, atunci când a renunţat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Şi anume, harul sfinţitor, harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.

Biserica oferă familiei învăţătura necesară şi corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviţi ca persoane umane, şi nu ca anexe ale părinţilor.

10. Ce sfaturi puteţi oferi mămicilor Qbebe pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care îşi respectă părinţii şi lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să îşi ferească micuţul de relele ce îl înconjoară?

Dragi mămici,

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi tot restul dorit de voi se va adăuga vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduinţa lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Său.

Străduiţi-vă să înţelegeti această chemare-făgăduinţă şi să o urmaţi, pornind de acolo de unde va aflaţi acum şi veţi cunoaşte bucuria după care tânjeşte inima voastră. Şi nimeni şi nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut aşa, iar acum trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condiţiile exterioare.

Bucurie sfântă şi pace inimilor voastre în iubirea lui Dumnezeu!

(articol preluat de la: www.qbebe.ro via doxologia.ro)

Viata si minunile Sfantului Nectarie din Eghina (documentar)

   Cetatea Credintei an III nr. 1 by  

ANUNŢ IMPORTANT

Repetiţiile corului de copii vor avea loc la biserică, în fiecare zi de duminică, începând cu orele 17⁰⁰. Toţi copiii care doresc să înveţe cântece religioase pentru a participa în mod activ la Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători, sunt invitaţi să participe la aceste repetiţii.

Pentru o învăţare mai uşoară a cântecelor, în partea stângă a paginii principale a blogului parohiei noastre, există o rubrică intitulată “Pricesnele pentru corul de copii”, care le este destinată. Accesând butonul “click aici”, copiii vor putea asculta cântecele pe care le-am pregătit la repetiţii şi vor putea urmări textul scris. Deşi aceasta nu va suplini repetiţiile de la biserica, îi invităm să acceseze această rubrică, pentru a repeta şi acasă.

Vă aşteptăm cu mult drag!

Dilemele convieţuirii. Ortodocsi si greco-catolici în Transilvania(a doua jumătate a secolului al XIX-lea si începutul secolului XX)

   Dilemele convieţuirii. Ortodocsi si greco-catolici în Transilvania (a doua jumătate a secolului al XIX-lea si începutul secolului XX) by  

PROGRAMUL LITURGIC ÎN PERIOADA 24 DECEMBRIE 2012 – 12 IANUARIE 2013

24 decembrie – 18⁰⁰ – Vecernia mare cu Litie

25 decembrie – 9⁰⁰ – Utrenia şi Sfânta Liturghie

26 decembrie – 9⁰⁰ – Utrenia şi Sfânta Liturghie

27 decembrie – 9⁰⁰ – Utrenia şi Sfânta Liturghie

28 decembrie – 9⁰⁰ – Sfânta Liturghie

18⁰⁰ – Paraclisul Maicii Domnului

29 decembrie – 10⁰⁰ – Sfânta Liturghie

18⁰⁰ – Vecernia mare cu Litie

30 decembrie – 9⁰⁰ – Utrenia şi Sfânta Liturghie

18⁰⁰ – Vecernia mică

31 decembrie – 23³⁰ – Slujba trecerii dintre ani

1 ianuarie – 9⁰⁰ – Utrenia şi Sfânta Liturghie

2-5 ianuarie – nu se vor face slujbe

6 ianuarie – 9⁰⁰ – Sfânta Liturghie

                     10⁴⁵ – Aghiasma mare

7 ianuarie – 9⁰⁰ – Utrenia şi Sfânta Liturghie

8-12 ianuarie – nu se vor face slujbe

În perioada 2-12 ianuarie preoţii parohiei noastre vor vizita casele din cuprinsul parohiei cu ocazia binecuvântării de Bobotează (mersul cu Crucea), programul acestor vizite urmând să fie afişat în zilele următoare.

Cetatea Credintei an II nr. 6

Continut II 6

Caz șocant: ”o muscă și-a fracturat genunchiul într-o ciocnire violentă cu un țânțar”

Nu-i așa că titlul articolului ți-a stârnit mirare? Cu o curiozitate maximă ai dat repede click să vezi despre ce ar putea fi vorba, mai ales că subiectul nu are legătură cu un site creștin-ortodox.

Desigur, titlul nu este ales la întâmplare. Este vorba despre o tehnică... tehnica de a face rating prin suprastimulare emoțională. Tehnica aceasta este folosită din plin, cel puțin în mass-media românească: șocant, fabulos, excepțional, incredibil, uluitor, spectaculos... toate sunt atribute folosite din plin în limbajul curent de astăzi.

Îmi aduc aminte cum la emisiunea ”Românii au talent” difuzată pe postul ProTV, jurații concluzionau de multe ori; ”bravo, ai făcut spectacol” sau ”da, ai talent, dar ne pare rău, nu faci spectacol”. Dar ce treabă are talentul cu spectacolul când emisiunea se numește ”Românii au talent”? Recitatul unei poezii face spectacol? Nu. Și totuși ai nevoie de talent când reciți o poezie. Pictarea unui peisaj face spectacol? Desigur că nu. Și totuși ai nevoie de mult talent și trudă pentru pictarea unui tablou.

Defapt avem de-a face cu ideologia veacului care reduce talentul la spectacol, la show, la foc de artificii, la grotesc. De aceea nu este de mirare că și dansatoarele de streaptease sunt considerate talente. Dar în aceeași optică strâmbă, că talentul trebuie să fie strâns legat de spectacol, putem spune că și hoții pot fi talentați. Îți trrebuie mult ”talent” ca să furi dintr-o bancă fără să fii prins și fără să faci victime. Până și scandalagii de pe stradă fac spectacol......

continuarea.......  http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-societate/72-mass-media/18999-stirile-socante

Revista Cetatea Credinţei an II nr. 5

Cetatea Credinţei an II nr.5

Iubirea adevarată - despre iubire

fragment din cartea Arta de a trăi de Cristian Turcanu

A iubi este insasi legea vietii, asa cum reiese din articolul legea iubirii. Este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil. Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna.
Toate acestea si multe altele apara atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra.
A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce e murdar in lumea aceasta.
Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practci ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina.
Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti. Multi imi spun: "L-am iubit din toata inima, iar el nu mi-a raspuns niciodata iubirii". Dar daca l-ai iubit cu adevarat, de ce suferi ca el nu te-a iubit? Nu stiti oare ca iubirea adevarata nu asteapta NICIODATA, dar absolut niciodata, NIMIC in schimb. Ea este fericita ca se poate manifesta, ca se poate darui. Atat timp cat suferiti din cauza iubirii inseamna ca inca nu ati cunoscut iubirea adevarat.
Daca Dumnezeu ar conditiona iubirea Sa de dragostea noastra pentru El, am sucomba cu totii intr-o clipa.
Iubirea inseamna daruirre totala, inseamna uitare de sine. Si, asa cum se intampla in lumea spirituala, plina de paradoxuri,. abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de SINE.
Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti-ai depasit egoul. Cum poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este iubire. Este altceva ce seamna cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate.
Sa invatam sa iubim cu adevarat, fara a cere vreodata ceva in schimbul iubirii noastre. Ba din potriva, sa ne bucuram ca ni se permite sa manifestam iubirea. Par nebunesti aceste cuvinte astazi cand o asemenea iubire este aproape de negasit. N-o mai intalnim nici in filme (nici macar in filmele de desene animate). Dar atata timp cat cineva o mai pomeneste si isi doreste din toata inima sa o manifeste, mai exista o speranta ca ea sa renasca. Iubiti-va din toata inima pe voi insiva si nu va fie rusine de aceasta iubire. Foarte multi oameni se urasc pe ei insisi, de cele mai multe ori fara un motiv real, doar din plictiseala sau o ignoranta crasa. Iubiti-va asa cum sunteti daca doriti sa va transformati. Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate fi transformat in bine, in lipsa iubirii.
"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insutui", dar cum sa-ti iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?
Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o dimensiune sublima.
Multi sunt de acord ca iubirea adevarata e minunata si ma intreaba cum sa ajunga la ea. Ea este deja in voi, nu exista nici o reteta magica a iubirii pure. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Gratia Divina te vor conduce cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau.

---

Între Cer și pământ: Pustnicii României

PARINTELE DIMITRIE BEJAN. “Harul in catuse” – documentar TVR si marturii despre un sfant preot marturisitor care a trait BUCURIA RAIULUI IN CEA MAI CUMPLITA SUFERINTA…

http://www.razbointrucuvant.ro

Orar tabăra de creaţie „HRISTOS PE ÎNŢELESUL TUTUROR” – ediţia a II-a

Tabăra de creaţie „HRISTOS PE ÎNŢELESUL TUTUROR” – ediţia a II-a

Parohia ortodoxă a „Tuturor Sfinţilor” – Cetatea Fetei, Floreşti

Luni 20 august	Marţi 21 august	Miercuri 22 august	Joi 23 august
10,00 Religie -grupa mică- (Pr. Marcel Agrișan) Teatru religios -grupa mare- (Grațiela Agrișan)	10,00 Atelier biblic -ambele grupe- (Pr. Iuliu Gorea)	10,00 Religie -grupa mică- (Prof. Ionela Tămaş) Teatru religios -grupa mare- (Grațiela Agrișan)	10,00 Pictură bisericească -grupa mică- (Dana Toma) Icoane pe sticlă -grupa mare- (Matei Agachi)
11,15 Religie -grupa mare- (Pr. Marcel Agrișan) Teatru religios -grupa mică- (Grațiela Agrișan)	11,15 Atelier biblic -grupa mare- (Pr. Iuliu Gorea) Muzică bisericească -grupa mică- (Pr. Decebal Gorea)	11,15 Religie -grupa mare- (Prof. Ionela Tămaş) Teatru religios -grupa mică- (Grațiela Agrișan)	11,45 Pictură bisericească -grupa mare- (Dana Toma) Icoane pe sticlă -grupa mică- (Matei Agachi)
Vineri 24 august	Sâmbătă 25 august	Duminică 26 august
10,00 Pictură bisericească -grupa mică- (Dana Toma) Icoane pe sticlă -grupa mare- (Matei Agachi)	10,00 Teatru religios -grupa mică- (Grațiela Agrișan) Religie -grupa mare- (Prof. Ionela Tămaş)	11,30 SERBAREA FINALĂ (se va desfăşura la biserică, după Sfânta Liturghie)
11,45 Pictură bisericească -grupa mare- (Dana Toma) Icoane pe sticlă -grupa mică- (Matei Agachi)	11,15 Teatru religios -grupa mare- (Grațiela Agrișan) Muzică bisericească -grupa mică- (Prof. Uliana Jurcan)

NOTĂ:

La cursurile de Religie copiii sunt rugaţi să-şi aducă creioane colorate, foarfecă şi lipici, iar la atelierele de pictură, un borcan de sticlă. Grupele sunt stabilite în funcţie de vârsta copiilor, astfel: grupa mică 5-8 ani, grupa mare 9-14 ani.

Taxa de înscriere (15 lei / copil) se achită la Pr. Decebal Gorea în prima zi a taberei.

 http://www.basilica.ro/ro/stiri/tabara_de_creatie_ihristos_pe_intelesul_tuturori_7374.html