Marturisitorii romani in fata silniciei “uniate” – pilde vii ce pot deveni oricand actuale

Marturisitorii romani in fata silniciei “uniate” – pilde vii ce pot deveni oricand actuale


Am ramas datori cu marcarea praznuirii unui adevarat sobor de sfinti romani marturisitori ai dreptei credinte, cu un mesaj foarte actual si util si noua astazi. Este vorba despre Sfintii Cuviosi Marturisitori Visarion si Sofronie, de Sfantul Mucenic Oprea si de Sfintii preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales.
Marturia acestor vieti sfinte este cu atat mai importanta pentru noi cu cat ea s-a petrecut la ceea ce istoricii numesc „inceputul istoriei moderne”, apropiata de noi. Dar mult mai important este ca astazi avem marturia unor romani ortodocsi care au ales mucenicia in fata unor imprejurari deosebit de vitrege si de vrajmasesti fata de Biserica Ortodoxa. In veacul al XVIII-lea, Transilvania era sub stapanire straina, aflata in cadrul Imperiului Habsburgic. Catolicismul era in plina ofensiva, incercand, prin Contra-reforma, sa recastige terenul pierdut in fata protestantismului si, prin alte strategii, sa castige in defavoarea a ceea ce era numit „ritul grecesc de rasarit”, adica a Ortodoxiei. Ca de obicei, aceasta ofensiva era pur exterioara, dusa cu armele politicii sau ale diplomatiei si/sau cu arme pur si simplu, adica cu forta armata. Metodele silnice, bazate pe forta bruta, au fost folosite insa asupra popoarelor „proaste”, lipsite de aparare, aflate cumva dincolo de lege si de protectia oferita de aceasta – anume, popoarele ortodoxe, care erau inca de pe atunci caracterizate drept inapoiate.
Metoda folosita de catolicism in ofensiva sa in aceste teritorii lipsite de organizare politica proprie, aflate sub dominatia unor elite care aveau alte credinte si erau de alta etnie decat poporul de jos a fost numita „uniatism”. Alegand sa nu forteze o infruntare directa cu credinciosii ortodocsi, catolicii au imaginat o modalitate mai “diplomatica” de a determina lepadarea de dreapta credinta si primirea ereziilor catolice. Prin uniatie, li se promitea celor aflati sub stapanire habsburgica faptul ca isi vor pastra „ritul” lor de rasarit, adica forma slujbelor, a portului bisericesc etc., fiind adaugat „doar” o recunoastere a dogmelor catolice – rolul Papei, erezia filioque si altele. Cu alte cuvinte, forma se pastra, insa era anulata, golita de substanta, prin cedarile esentiale la nivel dogmatic si jurisdictional.
Aceasta metoda isi pastra avantajul ca putea da celor slabi impresia ca raul facut „nu e asa mare”, si ca, avand in vedere ca se pastrau randuielile (exterioare!) de fapt nu era decat o adaptare inteligenta la exigentele si vitregiile vremurilor. Pentru cei pentru care ortodoxia insemna numai o randuiala exterioara, un simplu obicei mostenit, desigur ca acest „aranjament” gandit de iezuiti a fost cel mai sigur mijloc de catolicizare, adica de… lepadare a dreptei credinte.
Trebuie precizat ca punctul de vedere al Romei nu a evoluat semnificativ de atunci. Conform controversatului document doctrinar recent, prin care Vaticanul afirma ca doar catolicismul este Biserica, Ortodoxia este caracterizata drept “biserica particulara”, avand, cu alte cuvinte, un fel de partasie cu Sfintele Taine, insa si o “lipsa ecleziologica” ce decurge din nerecunoasterea primatului papal. Bisericile ortodoxe sunt privite ca o organizatie ce refuza intaietatea “capului”.
Din pacate, si in acest moment se fabrica si se perpetua o istorie falsa, in care uniatismul este prezentat drept altceva decat a fost – anume o incercare silnica si ilegala de convertire la catolicism a populatiei ortodoxe. In aceasta istorie falsa, punctul de referinta este asa-zisul Conciliu de la Ferrara-Florenta, unde s-a obtinut – prin metode la fel de silnice, dar si prin cedarile laşe ale ierarhilor ortodocsi, cu exceptia sfanta si singulara a Sfantului Ierarh Marcu al Efesului - o falsa unire intre catolicism si ortodoxie. Luand drept reper “punctele florentine“, administratia catolica va construi asadar o alta strategie prin care, beneficiind de faptul ca Imperiul Habsbrugic stapanea pe largi teritorii ortodoxe, sa forteze de aceasta data nu numai cedarile de la varful ierarhic, ci o convertire in masa la catolicism. Ce nu inteleg cei care scriu aceasta istorie falsa este ca Ortodoxia nu sta intr-un ierarh si nici nu este o proprietate… particulara a cuiva. Este Biserica Domnului nostru Hristos, pusa pe temeia dreptei credinte, asupra careia nici un om nu are putere de stapanire.
De altfel, principalele etape ale realizarii greco-catolicismului s-au realizat tot prin cedari si tradari ale unor ierarhi ortodocsi. Mitropolitul Atanasie – care fusese hirotonit cu pompa in Bucuresti, in prezenta Sfantului Constantin Brancoveanu si a Patriarhului Ierusalimului, Dositei, care il si incurajase pe noul mitropolit in misiunea sa de “rezistenta” – este cel care realizeaza, practic si oficial, unirea cu Roma… tradand juramintele de credinta si atragandu-si o anatemizare din partea celor care l-au hirotonit.
Lucru deloc neinsemnat, strategia uniata se baza pe numeroase avantaje de ordin material, social si politic. Elitele, nobilimea care mai era ortodoxa, prin uniatie isi pastra privilegiile si capata in plus multe altele. Deveneau practic cetateni de prim rang ai Imperiului si se bucurau de toate privilegiile “civilizatiei”, spre deosebire de taranii romani ortodocsi, de pilda, care erau un fel de cetateni “second hand“, asupra carora legea se aplica arbitrar sau deloc, si care nu aveau nici un fel de acces la drepturile si bunurile politice sau sociale ale timpului. Ierarhia uniata era, de asemenea, recunoscuta, avea asigurate stagii de invatatura la Roma, isi putea organiza scoli. Preotii greco-catolici erau respectati si bine rasplatiti de Imperiu, pe cand cei ortodocsi erau tratati ca simpli tarani, platind aceleasi dari, ducand practic aceeasi viata de robi. Iar oamenii simpli care cedau erau scutiti de prigoana, ce nu a intarziat sa se manifeste; o prigoana dusa si la un nivel subtil si implicit cat si manifest, cum se vede din vietile Sfintilor de azi. Prigoana implicita era de fapt insasi aceasta strategie a uniatismului – popoarele ortodoxe erau amenintate cu marginalizarea aproape completa, cu pastrarea unui rol de popor de rand, care se afla mai jos de legea Imperiului si cu totul exclus de la „binele public“. In plus, era o greutate pur si simplu in a putea fi ortodox, avand in vedere putinatatea preotilor ortodocsi si a manastirilor, care si ele au cazut prada ofensivei catolice.
In fata acestor subtile (pentru nivelul acelui veac) metode duse de catolici pentru determinarea unor lepadari de masa masive, nu au lipsit marturiile de mucenicie. Fie ca ele au apartinut unor calugari care nu au putut rabda lipsurile fratilor de aceeasi credinta si si-au pus sufletul pentru aproapele lor, alegand sa mearga si sa intareasca credinta ortodoxa in tinuturile Transilvaniei (Cuviosii marturisitori Visarion si Sofronie), fie ca au apartinut unor preoti curajosi care au vrut sa faca tot ce se putea face pentru a proteja de abuzuri si silnicii turma lor (preotii marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel), fie ca au apartinut unor oameni simpli, tarani care si-au lasat familie si tarini ca sa mearga sa putrezeasca in inchisorile „luminatului, modernului si dezvoltatului” Imperiu Habsburgic (Sfantul Mucenic Oprea).
Nu putem sa nu remarcam ca, si pe acest “front” al strategiilor de determinare a apostaziei colective, “nu e nimic nou sub soare” si ca astazi se duc campanii intregi pentru ca ortodocsii sa se simta complexati, stanjeniti, rusinati de identitatea lor si, simultan, pentru a nu fi marginalizati, sunt presati sa adere la curentele ideologice trans-religioase si sa adopte masuri de “aggiornamento”, de “modernizare”, pentru a fi cat mai “in pas” cu “evolutia” (citeste “cu caderea”) lumii si a arunca la gunoi tot ceea ce este “incorect politic“. Nu in ultimul rand, se recurge si astazi la tentarea ortodocsilor cu avantaje materiale si cu sansa unor cariere academice, pentru a-i face, treptat si pe nesimtite cat mai “permeabili” ideilor si duhului apusean (catolic, protestant sau… supra-confesional). Intr-un studiu mai vechi (“Uniatismul din Transilvania, opera unei intreite silnicii“), parintele Dumitru Staniloae observa deja, in germene, aceste tendinte de astazi:
“Sub masca ecumenismului oferã burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele Biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei cã, cu toate diferentele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renuntã cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolicã se ofereau si odinioarã cu efectele pãgubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul cã diferentele între ortodocsi si catolici sunt fãrã însemnãtate era folosit de propaganda catolicã ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esentã nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de cãtre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasã si nobilã a ecumenismului“.

***



RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI SI SFINTII MARTURISITORI VISARION, SOFRONIE SI OPREA, CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII:
Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta.

De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru. Privegheati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri.

Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!