MIHAI VITEAZUL Momente dintr-o viatã închinatã lui Hristos

Încã din tinereţe Mihai Viteazul s-a bucurat de ocrotirea vãditã a lui Dumnezeu. La numai 35 de ani, el ajungea Mare Ban al Craiovei.

Osândit la moarte de Ale­xandru cel Rãu, Mihai Vitea­zul a fost prins şi adus pentru execuţie în Bucureşti. I s-a îngãduit totuşi sã po­po­seascã pentru rugãciune în Biserica Albã Postãvari (demolatã de Cea­uşescu în ziua de Paşti a anului 1984). Ru­gân­du-se acolo, în faţa icoa­nei fãcãtoare de minuni a Sfântului Nicolae, se spune cã el a fã­gãduit ridicarea u­nei mânãs­tiri, dacã va scãpa cu viaţã. Cãlãul, impresio­nat de înfãţişarea lui şi neîndrãz­nind sã-l loveascã, a aruncat securea şi a fugit. Vãzând minunea, boierii au cerut ierta­rea condamnatului, iar domnitorul a fost silit sã o acorde.
Ajuns în scurt timp domn al Ţãrii Româneşti, Mihai Vi­tea­zul nu şi-a uitat fãgãdu­in­ţa şi a ridicat în Bucureşti, nu departe de Biserica Albã Postãvari, o mânãstire cu hra­­­mul Sfân­tului Ierarh Ni­co­lae, mânãstire ce va fi cunoscutã mai târziu sub numele de „Mihai Vodã“. Biserica şi clopotniţa au fost translate, iar chiliile demolate cu oca­zia „sistematizãrii“ şi construirii Casei Poporului. Pe locul fostei mânãstiri se întinde astãzi Parcul Izvor.
Aşa cum aminteam şi cu alt prilej în paginile revistei, Mihai Viteazul a închinat ctitoria sa Mânãstirii Simonopetra din Muntele Athos, care fusese distrusã în 1581 de un de­vastator incendiu. Prin ajutoarele directe, dar mai ales prin veniturile Mânãstirii Mihai Vodã, pe care o înzestrase cu 14 sate, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mânãstirea athonitã, fiind unanim recunoscut ca al doilea ctitor al ei. Şi astãzi, la ieşirea cu Sfintele Daruri la Sfânta Liturghie, pãrinţii îl pomenesc pe „Mihail Voievod“.

Aflând de formarea unei alianţe creş­ti­ne de luptã împotriva turcilor, Mihai Viteazul şi-a oferit imediat sprijinul şi s-a înţeles cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory şi cu domnul Moldovei Aron Vodã sã înceapã rãscoala toţi în acelaşi timp. Papa însuşi i-a scris lui Mihai Vi­tea­zul, amintindu-i de no­bila origine latinã a ro­mânilor şi îndemnându-l sã trea­cã la catolicism. În rãs­pun­sul sãu cãtre Ro­ma domnitorul îl îndemna pe Papã ca el sã se întoar­cã la Orto­doxie!
Episodul întemeierii de cãtre Mihai Viteazul a episcopiei ortodoxe româ­ne la Alba Iulia ni s-a pãstrat în în­sem­nãrile Sfântului Ierarh Petru Movilã, Mitropolitul Kievului. Pentru frumuseţea textului, îl redãm aproape integral.
Când Mihai Vodã, domnul Ungrovlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun nu­mit Bãlgrad [Alba Iulia] şi a voit ca sã zideascã acolo, în oraş, o bisericã ortodoxã. Însã preoţii, orãşenii şi toţi boierii, fiind de credinţã latineascã [catolici], nu-i îngãduiau sã zideascã, zicând cã ei sunt de credinţa dreaptã şi de aceea nu doresc sã aibã în oraşul lor o bisericã de lege strãinã. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteţi mãrturisitori ai dreptei credinţe, cãci nu aveţi harul Sfântului Duh în Biserica voastrã. Noi însã, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevãratã a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arãtãm, cu ajutorul lui Dumnezeu“. Dar ei voiau sã-şi dovedeascã dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau sã o dovediţi, altfel vã voi arãta eu, întru încredin­ţa­rea tuturor“. Iar ei i-au spus: „Cum sã arã­tãm? Cãci nu e cu putinţã sã dovedim decât cu cuvântul Sfintelor Scripturi“. El le-a zis: „În dispute este ostenealã fãrã de capãt, dar noi, fãrã înfruntãri de vorbe, putem uşor sã dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul oraşului şi acolo sã ni se aducã apã curatã, iar arhiereul meu şi preoţii sãi o vor sfinţi în vãzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica voastrã cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu pe­ce­ţi­le noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apã va rãmâne nestricatã, ca şi cum de-abia ar fi fost scoasã din izvor, credinţa aceluia este dreaptã, iar dacã apa cuiva se va strica, cre­din­ţa lui este rea. Dacã apa mea va rãmâne nestricatã, cum nãdãjduiesc cã mã va ajuta Dumnezeu, voi nu o sã vã împotriviţi şi o sã-mi îngãduiţi sã zidesc biserica, iar dacã nu, facã-se voia voastrã, n-am s-o zidesc“. Ei au strigat cu toţii într-un glas: „Bine, bine sã fie aşa!“. Şi a doua zi, dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii sãi în piaţã, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia dupã obicei, cu cruci, cu lumânãri şi cande­le. Şi, ajungând la locul pregãtit, au sã­vârşit marea sfinţire a apei, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, sã pro­slã­veas­cã dreapta credinţã, iar pe cea rea sã o facã de ruşine. Tot în piaţã, dar de o parte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sã­rat-o. Dupã care, astfel sfin­ţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţitã în câte un vas ose­bit, apoi şi-au pus peceţile pe ambele pãrţi ale va­se­­lor, le-au dus şi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile, le-au pe­ce­tluit şi au plecat. În fie­care zi, domnitorul cu epis­copul, cu preoţii şi cu toţi dreptcredincioşii se rugau, postind. Tot aşa au fãcut şi latinii. Şi dupã ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis: „Doamne, cheamã-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea, cea hotãrâtã. Sã mergem la bisericã, desfãcând peceţile, sã deschidem uşile. Vei ve­dea harul lui Dumnezeu, iar robii lui, care îşi pun cu adevãrat nãdejdea în El, nu se vor face de ru­şine“. Domnitorul, deci, chemându-i pe toţi, precum l-a sfãtuit episco­pul, a mers la bisericã şi, des­chizând uşile, au intrat cu toţii. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dum­nezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfân­ta Treime slãvit şi preamãrit, precum înainte vreme pe dreptul tãu Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevãrul Tãu şi i-ai ruşinat pe cei de rea credinţã, auzi-mã acum şi pe mine, robul Tãu nevrednic, dimpreunã cu toţi robii Tãi de aici, nu pentru vrednicia noas­trã, pe care nu o avem, ci pentru slã­vi­rea numelui Tãu sfânt şi pentru întãrirea cre­dinţei noastre, care este adevãrata cre­din­­­ţã în Tine, aratã întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricãciunea ei sã vadã toţi cã numai în Biserica Ta greceascã şi soborniceascã de la Rãsãrit se aflã credinţa cea adevãratã şi harul cel adevãrat al Sfântului Duh. Cãci Tu eşti singurul Care pe toate le binecuvintezi şi le sfinţeşti, Dum­ne­­zeul nostru, şi slavã Ţie înãlţãm, Tatãlui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“. Ridicându-se şi cân­tând: „Doamne, lumina Mea şi Mântuito­rul meu, de cine sã mã tem?“, a rupt pe­ce­tea vasului cu apã sfinţitã şi, uitându-se la ea, a gãsit-o mai curatã şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luatã dintr-un izvor curgãtor, dupã care a strigat, zicând: „Slavã Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugãciu­ni­le noastre, mãrire Ţie, Care slãveşti Biseri­ca Ta, slavã Ţie, Care întãreşti cu slavã cre­din­ţa cea dreaptã şi nu ne-ai fãcut de ruşine în aşteptãrile noastre“. Şi a zis cãtre toţi: „Veniţi sã vedeţi cum a stat aceastã apã atâtea zile, rãmânând nestricatã datoritã ha­rului Sfântului Duh, şi încredinţaţi-vã cã adevãratã este credinţa noastrã ortodoxã“.
Iar latinii, rugându-se şi fãcând slujba dupã cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi, cum l-au des­tupat, toatã biserica s-a umplut de du­hoare, cã s-au înspãimântat toţi latinii şi au strigat cu uimire: „Adevãratã este credinţa greceascã pe care o ţine domnitorul. Sã-şi zideascã, deci, biserica în oraşul nostru, ­cãci, fiindcã nu i-am îngãduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa“.
Şi astfel fãcuţi de ocarã, latinii şi preoţii lor s-au împrãştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxã. Iar, domnitorul, cu episcopul sãu, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii sãi, plin de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slãvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost pentru întãrirea adevãratei credinţe ortodoxe. În aceeaşi zi a fãcut un mare ospãţ pentru întreg oraşul şi pentru toatã oastea sa.
Toţi locuitorii Ţãrii Ardealului, cu jurã­mânt, s-au arãtat bucuroşi sã zideascã bi­serica şi sã nu o dãrâme niciodatã. Deci, domnitorul a început îndatã zidirea...

Cunoscându-şi parcã mai înainte sfâr­şitul mucenicesc, Mihai Vi­teazul, scria în 1600 ducelui Toscanei: „În vremea aceasta oricine poate vedea cã n-am cruţat nici cheltuieli, nici ostenealã, nici sânge, nici însãşi viaţa mea, ci am purtat rãzboiul aşa de multã vreme singur, cu sabia în mânã, fãrã sã am nici fortãreţe, nici cas­te­le, nici oraşe, nici cel puţin o casã de pia­trã unde sã mã pot retrage, ci abia una singurã pentru locuinţã. Şi fiind eu în acele ţãri îndepãrtate şi necunoscute, nu am pregetat sã mã alãtur cu puterile mele şi cu cheltuieli peste mãsurã la creştinãtate şi nu am fost cunoscut de nimeni şi nici nu le-am fãcut silit de cineva, ci ca sã am şi eu un loc şi un nume în creştinãtate am pãrãsit toate celelalte prietenii ce le aveam“.Autor: Silviu-Andrei Vlãdãreanu Lumea-Credintei