UNIREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA CU BISERICA ROMEI

extras din Revista Cetatea Credintei nr. 5

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea apare pe harta confesională a Transilvaniei o nouă structură bisericească: Biserica Română Unită cu Roma, numită şi Biserica Greco-Catolică. Faptul a avut consecinţe profunde şi pe termen lung pentru românii din regiune; asupra semnificaţiei „unirii religioase” de la 1700 nu s-a ajuns nici până astăzi la o unanimitate de păreri, subiectul numărându-se printre cele mai controversate din istoria modernă a românilor.

Considerăm important, înainte de toate, să lăsăm faptele să vorbească. Trecerea românilor ardeleni la catolicism nu a fost un fapt singular, avuseseră loc în veacurile precedente şi alte „uniri” cu Roma ale unor comunităţi din Orientul apropiat: armeni, copţi, asirieni, libanezi etc. a căror confesiune iniţială nu fusese ortodoxia, ci diferite variante ecleziale schismatice ale creştinismului din primele veacuri. Venind dinspre ortodoxia de rit bizantin în schimb, ucrainienii, numiţi şi ruteni, se uniseră cu Biserica Romei, la Brest-Litovsk (1596) şi Ujgorod (1646). După înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, la 1863, Imperiul Habsburgic a pornit expansiunea spre Europa de sud-est, integrând în componenţa sa numeroase teritorii, inclusiv Transilvania. Habsburgii au reprezentat braţul politic şi militar care a promovat şi sprijinit trecerea la catolicism a unor populaţii de confesiune răsăriteană din regiune, printre care şi românii transilvăneni. Trecerea românilor din Transilvania la catolicism era, în viziunea politică a Habsburgilor, de natură să le întărească poziţia în regiune şi să diminueze din autoritatea nobilimii maghiare ardelene, care aderase la protestantism cu ocazia Reformei din secolul al XVI-lea.

Trecerea românilor transilvăneni la noua confesiune, sprijinită sistematic de noi stăpânitori politici ai regiunii, s-a făcut în două etape; primele tratative în acest sens au avut loc sub mitropolitul Teofil Seremi, care a organizat un sinod în 1697 şi a adoptat o primă rezoluţie de unire. Urmaşul său, Atanasie Anghel, va duce lucrurile mai departe, mai întâi în cadrul sinodului din 1698, care va adopta „manifestul de unire” semnat de 38 de protopopi ai Bisericii româneşti din Transilvania. Un nou sinod, în 1700, validează unirea, care rămâne definitivă după vizita făcută de Atanasie la Viena în 1701. Aici Atanasie a fost numit episcop al românilor uniţi din Transilvania, prin aceasta Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei înceta să mai existe. O contribuţie importantă la demersurile pentru unirea românilor a avut şi iezuitul Ladislau Barany. Reacţiile comunităţii ortodoxe faţă de noua stare de lucruri au fost prompte şi categorice: Atanasie a fost caterisit şi anatemizat de mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei (Ţării Româneşti) precum şi de patriarhiile de la Constantinopol şi Ierusalim. Într-o perioadă relativ scurtă a avut loc o densă şi consistentă derulare a evenimentelor, nu lipsite de ambiguitate şi nu foarte bine documentate, în totalitatea lor, la nivelul surselor rămase până astăzi. Asupra unor documente care s-au elaborat pe tot acest parcurs planează suspiciuni de neautenticitate, în timp ce istoria acestor ani a beneficiat de la începuturile sale de interpretări inevitabil subiective şi partizane, existând astfel o istoriografie „ortodoxă” şi una „greco-catolică” a unirii bisericeşti a românilor cu Roma, alături de care avem vocile care se doresc, pe cât posibil neutre şi echidistante ale istoricilor din mediile academice.

Ce a rezultat, în cele din urmă, din unirea bisericească a românilor transilvăneni cu Biserica Romei? Cei 38 de protopopi în manifestul lor de unire din cadrul sinodului din 1698 făceau o menţiune cu valoare definitorie pentru noua construcţie eclezială; astfel ei aderau la cele patru puncte dogmatice pe baza cărora avusese loc unirea bisericească a Ortodoxiei bizantine cu Apusul catolic la sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439): Filioque, primatul papal, Purgatoriul, valabilitatea cuminecării cu azimă (pâine nedospită), precizând în acelaşi timp că doresc să rămână o Biserică esenţialmente răsăriteană: „ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre (urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească”. A rezultat aşadar de pe urma acestor evenimente o Biserică ce dorea să-şi perpetueze mai departe identitatea sa spirituală şi rituală de factură răsăriteană, încorporând în acelaşi timp elemente de identitate ecleziastică latină sau romano-catolică. Acestea din urmă s-au accentuat şi s-au potenţat în timp, cu deosebire în a doua jumătate a veacului XIX, după conciliul Vatican I (1869-1870), când s-a încercat aducerea uniţilor mai aproape de paradigma latină a catolicismului.

Ce a însemnat pentru români Unirea cu Biserica Romei? Răspunsul la această întrebare nu poate fi unul univoc, iar adevărul istoric se plasează mai degrabă într-o zonă „gri”, cu numeroase nuanţe, decât în tonalităţi de „alb” şi „negru”. Astfel, începând cu secolul al XVIII-lea românii trăitori în interiorul fruntariilor Imperiului Habsburgic vor avea o dublă identitate confesională: uniţii (greco-catolicii) răspândiţi în partea de nord a blocului românesc şi ortodocşii, care s-au menţinut în special în sudul Transilvaniei, unde rezistenţa la catolicizare a fost mai fermă. Pe termen mediu şi lung, Unirea cu Roma a impulsionat în mod decisiv şi definitoriu renaşterea culturală şi naţională a tuturor românilor din Imperiul austriac, cu consecinţe benefice, care s-au extins şi asupra românilor din provinciile sud şi est carpatice. E suficient să ne gândim în acest sens la importanţa şcolilor de la Blaj, la accesul la studii la Roma, la Colegiul Propagandei Fide, la faimoasa triadă a Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, fără de care nu se poate înţelege evoluţia culturală şi naţională a românilor din epoca modernă.

Unirea cu Roma nu a fost însă, pe de altă parte, rezultatul unor frământări de conştiinţă, al unor căutări şi preocupări în plan spiritual, ci expresia unei opţiuni pragmatice, gândite exclusiv în coordonate social-politice şi naţionale: elita românilor ardeleni a văzut în unirea cu Roma, la finalul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, o modalitate de emancipare în condiţiile în care românii până atunci erau doar toleraţi, nerecunoscuţi aşadar ca naţiune cu drepturi egale cu celelate comunităţi ale Transilvaniei, în baza legiuirilor medievale. Existenţa celor două confesiuni printre români a fost în acelaşi timp sursa a numeroase neînţelegeri şi tensiuni, cu expresie variabilă în timp, care au făcut adesea dificilă manifestarea comunităţii româneşti ca un tot unitar, exprimarea unităţii naţionale. Constatarea că „unirea” cu Roma a dus dezbinare şi convulsii printre români se verifică la modul cel mai evident în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, când s-a manifestat în forma sa de maximă amplitudine reacţia românească la politica de unire cu Roma, ilustrată prin acţiunea unor personalităţi precum: Visarion, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, onoraţi astăzi ca sfinţi mărturisitori şi apărători ai ortodoxiei ardelene în faţa expansiunii catolicismului susţinut politic şi militar de Habsburgi.

ION CÂRJA