Când papii erau ortodocsi

preluare de aici

douã scrisori papale pe care Ioan Paul al II-lea pare sã le fi uitat

Higoumène André (Wade)

Peste câteva zile, papa Ioan Paul al II-lea va efectua o vizitã în România. Va fi pentru prima datã când va merge într-o tarã majoritar ortodoxã. Este adevãrat cã Biserica Ortodoxã Românã s-a arãtat extrem de reticentã în fata acestei propuneri din partea Vaticanului. Papa a vrut sã forteze mâna Prea Fericitului Pãrinte Patriarh Teoctist, trimitându-i o cerere personalã si Patriarhul i-a rãspuns cu întelepciune cã papa ar putea veni, ca invitat al Bisericii Ortodoxe, cu conditia ca toate conflictele scandaloase cauzate de uniatii din Transilvania sã fie solutionate în prealabil. Aceastã ultimã conditie a fost îndeplinitã pe jumãtate, cãci dupã acordul de la Blaj (unde uniatii au recunoscut cã marea majoritate a fostilor uniati au revenit astãzi la Ortodoxie, de unde fuseserã dezrãdãcinati, si cã ar dori sã rãmânã asa, si au promis cã vor abandona conflictele ajunse în fata tribunalelor civile), au declarat în stil iezuit cã procesele în curs vor fi duse pânã la capãt. În orice caz, papa va fi invitatul Bisericii Ortodoxe Române si, desigur, va fi primit cu dragostea si ospitalitatea atât de caracteristice popoarelor ortodoxe, care primesc oaspetele ca pe Hristos Însusi, fãrã distinctie de persoanã, de rasã sau de religie.

Primirea cãlduroasã care va fi rezervatã papei nu trebuie sã dea însã impresia cã zâmbetele de bun venit implicã si faptul cã papa a încetat sã mai fie ereziarhul ale cãrui pretentii de dominare sunt cauza principalã a dezbinãrii crestinilor.

Cu aceastã ocazie, este bine sã fie amintit ortodocsilor faptul cã papii n-au fost dintotdeauna ereticii imperialisti care au ajuns din nefericire în zilele noastre. A fost o vreme când papii erau ortodocsi, apãrând dogmele pe care acum le neagã, cu o franchete si o fortã a limbajului pe care putini dintre teologii ortodocsi de azi le mai au. Din vasta literaturã care demonstreazã aceastã ortodoxie romanã, din pãcate pierdutã, propunem spre examinare douã scrisori ale bravilor ortodocsi papa Grigorie cel Mare si papa Ioan al VIII-lea.

Când împãratul bizantin a atribuit titlul de Patriarh Ecumenic lui Ioan Postitorul, Grigorie cel Mare (c.540-602) a început o veritabilã campanie epistolarã pentru a arãta cã formula contine o erezie eclesiologicã, cel putin în varianta latinã Patriarca Universalis. Scrisorile pe care le posedãm sunt adresate Patriarhului Ioan Postitorul, Împãratului, Patriarhului Chiriac, succesorul lui Ioan si Patriarhilor din Antiohia si Alexandria. Am ales scrisoarea cãtre Evloghie al Alexandriei si Anastasie al Antiohiei. Pentru cã unii autori ultramontanisti au citat câteva fraze izolate din aceastã scrisoare pentru a-si sustine doctrinele, omitând complet esentialul care le distruge, vom da textul in extenso înainte de a adãuga câteva comentarii. Este vorba de scrisoarea cu numãrul 43 a Cãrtii a V-a din Scrisorile Sfântului Grigorie, dupã editia benedictinã. Am numerotat paragrafele pentru a usura gãsirea reperelor.

Scrisoarea Sfântului Grigorie cel Mare

1. « Grigorie cãtre Evloghie, Episcop al Alexandriei, si cãtre Anastasie, Episcop al Antiohiei.
   
2. « Atunci când Predicatorul prin excelentã spunea: "Atât timp cât voi fi Apostol al neamurilor, voi slãvi slujirea mea" (Rom. 11, 13); atunci când spunea în altã parte: "Noi am fost blânzi în mijlocul vostru precum o doicã îngrijeste pe fiii sãi" (I Tes. 2, 7), el ne lasã nouã, celor care vom veni dupã el, exemplul de a fi în acelasi timp smeriti cu duhul si credinciosi în a pãstra cu cinste demnitatea Cinului nostru, în asa fel încât smerenia noastrã sã nu fie timiditate si înãltarea noastrã sã nu fie trufie.
   
3. « Acum opt ani, când încã trãia Pelaghie, predecesorul nostru de sfântã pomenire, confratele nostru, coepiscopul Ioan, profitând de ocazia ivirii unei alte probleme, a întrunit un sinod în orasul Constantinopol si s-a strãduit sã ia titlul de "universal". De îndatã ce predecesorul meu a luat cunostintã de aceasta, el a trimis scrisori prin care, în virtutea autoritãtii sfântului apostol Petru, a anulat actele acelui sinod.
   
4. « Am avut grijã sã adresez Sanctitãtii Voastre còpii ale acestor scrisori. Cât priveste diaconul care, dupã obicei, se alãturã suitei Prea Cucernicilor Împãrati pentru problemele eclesiale, Pelaghie i-a interzis sã se împãrtãseascã la slujbã împreunã cu sus-numitul nostru coepiscop. Urmând predecesorului meu, am scris coepiscopului nostru scrisori ale cãror còpii am considerat cã trebuie sã vi le trimit Fericirii Voastre. Principalul nostru scop - într-o problemã care, din cauza trufiei ei, tulburã Biserica pânã în strãfundurile ei - era sã-i amintim duhului fratelui nostru de modestie, pentru ca, dacã n-ar voi sã cedeze nimic din tãria trufiei lui, sã putem mai usor, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, sã aflãm mijloacele de a-l corecta sever.
   
5. « Cum stiti prea bine Sanctitatea Voastrã, pe care o venerez în mod deosebit, acest titlu de "universal" a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon episcopului din scaunul apostolic al cãrui slujitor sunt prin harul lui Dumnezeu. Dar nici unul dintre predecesorii mei n-a vrut sã se serveascã de acest cuvânt profan; pentru cã, de fapt, dacã un patriarh este numit "universal", le rãpeste celorlalti titlul de patriarh. Departe, departe sã fie de tot sufletul crestin dorinta de a uzurpa câtusi de putin sau de a diminua onoarea fratilor sãi! Dacã noi refuzãm o onoare care ne-a fost oferitã, gânditi-vã cât de rusinos este sã fie uzurpatã violent de cãtre un altul.
   
6. « Pentru aceea, Sanctitatea Voastrã sã nu dea nimãnui în scrisorile sale titlul de "universal", pentru a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datoreazã. Sã nu aveti în aceasta vreo teamã de Serenisimii Stãpâni, cãci Împãratul se teme de Atotputernicul Dumnezeu si nu va consimti la încãlcarea poruncilor evanghelice si a prea sfintelor canoane. În ce mã priveste, desi sunt separat de Voi de mari întinderi de pãmânt si de mare, vã sunt totusi atât de aproape cu inima. Sunt convins cã sentimentele Fericirii Voastre sunt aceleasi pentru mine. Dacã mã iubiti asa cum vã iubesc si eu, spatiul nu ne mai separã. Multumesc dar acestui grãunte de mustar, acestui grãunte care pãrea mic si vrednic de dispret, dar care, întinzându-si în toate pãrtile ramurile care ies din aceiasi rãdãcinã, s-a fãcut sãlas pentru toate pãsãrile cerului! Multumesc si acestui aluat care, adãugat la trei mãsuri de fãinã, a unit întregul neam omenesc! Multumesc încã si acestei mici pietre care, desprinsã cu usurintã din munte, a acoperit întreaga suprafatã a pãmântului; care s-a întins pânã a fãcut din neamul omenesc adus la unitate, trupul Bisericii universale; care a fãcut chiar ca toate diferentele diverselor pãrti sã serveascã la strângerea legãturilor unitãtii!
   
7. « Urmeazã de aici cã nu ne-am îndepãrtat de voi, pentru cã suntem una în Cel Care este pretutindeni. Sã-I aducem multumire cã a doborât vrãjmãsiile încât, în umanitatea Sa, nu mai existã în tot universul decât o singurã turmã si un singur staul sub un singur Pãstor care este El Însusi. Sã ne amintim mereu de aceste avertismente ale Predicatorului adevãrului: "Siliti-vã sã pãziti unitatea Duhului întru legãtura pãcii" (Efes. 4, 3); "Cãutati pacea cu toti si sfintenia, fãrã de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evr. 12, 14). La fel spunea ucenicilor sãi: "Dacã se poate, pe cât este întru voi, trãiti în pace cu toti oamenii" (Rom. 12, 18). El stia cã cei buni nu puteau trãi în pace cu cei rãi, de aceea zice la început, dupã cum stiti: "Dacã este cu putintã".
   
8. « Dar, pentru cã pacea nu poate exista între douã pãrti opuse si din moment ce toti cei rãi fug de ea, cei buni trebuie sã tinã la ea din adâncul sufletelor lor. Aceasta o spune admirabil si Sfântul Pavel: "Pe cât este întru voi", pentru a ne face sã întelegem cã pacea trebuie sã rãmânã în noi chiar si atunci când oamenii perversi o izgonesc din inima lor. Pãstrãm cu adevãrat pacea în noi atunci când urmãrim greselile celor trufasi sub impulsul dragostei si al dreptãtii, si când iubim persoanele, dar viciile lor le urâm, cãci omul este lucrarea lui Dumnezeu, dar viciul este lucrarea omului. Se cuvine, asadar, sã deosebim ceea ce a fãcut Dumnezeu si ceea ce face omul; sã nu urâm omul din cauza greselii si sã nu iubim greseala din cauza omului.
   
9. « Deci sã urmãrim la om rãul datorat trufiei sale, rãmânând uniti cu el în Duh, ca acest om sã fie eliberat de vrãjmasul lui, adicã de greseala lui. Atotputernicul nostru Mântuitor va da putere iubirii si dreptãtii noastre; ne va da unitatea Duhului Sãu, nouã, celor care suntem separati de voi de o întindere atât de mare de pãmânt, pentru cã El a zidit Biserica Lui ca pe o arcã, dându-i ca si cele patru laturi ale ei, cele patru pãrti ale pãmântului; El a fãcut-o dintr-un lemn nestricãcios, a uns-o cu bitumul dragostei, în asa fel încât sã nu se teamã nici din partea vânturilor, nici din cea a valurilor. Trebuie sã ne rugãm din toatã inima noastrã, iubiti frati, pentru ca, sub ocârmuirea harului, apa din afarã sã nu o tulbure si ca dreapta Providentei sã pãstreze bine cala vasului. Cãci diavolul, dusmanul nostru, nãpustind împotriva celor smeriti si înconjurându-i ca un leu rãcnind ce cautã sã-i înghitã, dupã cum vedem, nu se multumeste sã-i înconjoare, ci si-a înfipt atât de adânc coltii în unele mãdulare de trebuintã ale Bisericii încât, fãrã îndoialã (dar sã fereascã Dumnezeu!), turma va fi curând rãvãsitã dacã ceilalti pãstori nu se înteleg între ei pentru a o ajuta cu purtarea de grijã a Domnului. Sã ne gândim, prea iubiti frati, ce va face acela care, de la început a ridicat asemenea planuri detestabile împotriva slujirii preotesti. E aproape de noi cel despre care s-a scris: "Acela este rege peste toti copiii trufiei". Nu pot sã spun aceasta fãrã sã fiu coplesit de durere: Fratele nostru si coepiscopul Ioan cautã sã se ridice la acest titlu, dispretuind poruncile Domnului, preceptele apostolice si rânduielile Pãrintilor.
   
10. « Sã facã Atotputernicul Dumnezeu ca Fericirea Voastrã sã aflati cât de adânc suspin gândindu-mã cã cel care altãdatã îmi pãrea cel mai modest dintre oameni, cel pe care îl iubeam cel mai mult, care pãrea preocupat doar de milostenii, de rugãciuni, de posturi, si-a luat înfumurarea din cenusa pe care se asezase, din acea smerenie care îi aducea slava, încât cautã sã-si atribuie totul si, prin trufia unui titlu pompos, sã subjuge pe toti cei uniti sub singurul conducãtor care este Hristos, adicã mãdularele Aceluiasi Hristos. Nu este de mirare cã Ispititorul, care stie cã trufia este începutul tuturor pãcatelor, de care s-a si folosit de la bun început împotriva primului om, cautã prin acest viciu sã distrugã virtutile unora si întinde capcanã si pune obstacol la tot lucrul bun, chiar si în virtutile celor care pãreau sã fi scãpat din mâinile sale crude.
    
11. « De aceea trebuie sã ne rugãm mult; trebuie sã ne rugãm Atotputernicului Dumnezeu cu rugãciuni neîncetate, ca sã întoarcã duhul fratele nostru de la greseala lui, ca sã îndepãrteze de unitatea si smerenia Bisericii Sale acest rãu al trufiei si tulburãrii. Cu harul lui Dumnezeu trebuie sã încercãm cu toate puterile sã împiedicãm ca, prin otrava continutã într-un singur titlu, sã se rãneascã de moarte mãdularele care trãiesc în trupul lui Hristos. Cãci a îngãdui acest titlu înseamnã a distruge demnitatea tuturor patriarhilor; iar dacã se întâmplã ca acela care îsi spune "universal" sã cadã în gresealã, înseamnã cã nici un episcop nu mai rãmâne cu tãrie în adevãr.
    
12. « Trebuie, asadar, sã pãstrati Bisericile în integritatea lor, asa cum le-ati primit si sã nu acordati nici un sprijin acestei încercãri de uzurpare diabolicã. Tineti-vã tari si fiti linistiti; nu dati si nu primiti niciodatã scrieri care ar purta acest titlu de "universal". Împiedicati pe toti episcopii care vã sunt supusi sã se întineze aderând la aceastã trufie, si toatã Biserica sã stie cã sunteti patriarhi nu doar prin faptele voastre bune ci si printr-o autoritate adevãratã. Dacã ni se va întâmpla ceva rãu din aceasta, vom suporta împreunã; iar datoria noastrã va fi de a arãta, chiar prin moartea noastrã, cã nu mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo atingere universalitãtii. Sã spunem cu Pavel: "Pentru mine a trãi este Hristos si a muri un câstig " (Fil. 1, 21). Sã ascultãm ceea ce a spus primul dintre toti pãstorii: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, cã a lor este împãrãtia cerurilor" (Mt. 5, 10).
    
13. « Sã fiti convinsi cã am pãrãsi fãrã tulburare demnitatea pe care am primit-o pentru a propovãdui adevãrul pentru acelasi adevãr, dacã ar fi nevoie. Rugati-vã pentru mine, asa cum se cuvine Prea Iubitei Voastre Fericiri, pentru ca lucrãrile mele sã fie pe mãsura cuvintelor pe care am îndrãznit sã vi le adresez. »

Comentariu asupra scrisorii Sfântului Grigorie

Aceastã lungã scrisoare este bogatã în învãtãminte eclesiologice. În mod firesc, apologetii papalitãtii se limiteazã la citarea paragrafului nr. 3, aplicându-i o falsã interpretare, fãrã sã redea contextul istoric si fãcându-l pe Sfântul Grigorie sã spunã nu doar ceea ce nici nu spune, dar mai ales ceea ce neagã atât de explicit într-o multime de alte locuri. Dupã învãtãtura - ortodoxã - a Sfântului Grigorie, "autoritatea Sfântului Apostol Petru" nu implicã o jurisdictie universalã. Ca dovadã în acest sens stã urmãtorul extras din scrisoarea sa adresatã lui Ioan Postitorul (Cartea a V-a, Scrisoarea 25 în editia benedictinã):

« Petru, primul dintre Apostoli si mãdular al Bisericii sfinte si universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt conducãtori ai unor popoare? Si totusi sunt mãdulare sub un singur Conducãtor. Într-un cuvânt, sfintii dinaintea Legii, sfintii de sub Lege, sfintii de sub Har nu alcãtuiesc toti trupul Domnului? Nu sunt ei mãdulare ale Bisericii? Si nu a fost nici unul dintre ei care sã fi vrut sã se numeascã "universal". Sfintia Voastrã sã recunoascã deci cât de mult se umflã în sinesi atunci când revendicã un titlu pe care nici unul n-a avut aroganta de a si-l atribui. »Acel sinod de la Constantinopol fusese convocat pentru a judeca un preot într-o problemã de disciplinã. Preotul inculpat fãcuse recurs la Roma, invocând Canonul 3 al Sinodului de la Sardica (343 sau 344):

« Episcopul Osiu din Cordoba zise: (...) Iar dacã cumva vreunuia dintre episcopi i s-ar pãrea cã este condamnat în vreo pricinã si ar socoti cã pricina lui nu este rea ci bunã, pentru ca astfel sã se înnoiascã judecata, de s-ar pãrea dragostei voastre, sã cinstim memoria Apostolului Petru, si sã se scrie lui Iuliu, episcopul Romei în privinta celor care s-au judecat, pentru ca, de ar trebui, sã se înnoiascã judecata prin episcopii vecini ai eparhiei, si el sã dea pe judecãtor. »Versiunea latinã adaugã la sfârsitul Canonului:

« Sunteti de acord cu totii? Sinodul rãspunde: Da, suntem de acord. »În legãturã cu acest canon, Tillemont observã cã formularea este foarte puternicã, pentru a arãta cã acesta era un drept pe care papa nu-l avea înainte. Pierre de Marca, în De Concordantia Sacerdotii et Imperii, Lib. VII, cap. iij., par. 8, afirmã cã aici Osiu propune Sfintilor Pãrinti sã cinsteascã memoria Sfântului Petru pentru a-i determina sã consimtã mai usor acestui nou privilegiu cãci, asa cum a dovedit de Marca, dreptul acordat aici episcopului din Roma era necunoscut înainte. Edmond Richer, de la Sorbona, aratã cã faptul cã papa este amintit cu numele indicã clar cã în aceste canoane prevederea unui apel la Roma nu era decât o mãsurã temporarã.

În orice caz, episcopul Romei, Pelaghie, era considerat judecãtor în ultimã instantã în aceastã problemã pentru cã Sinodul de la Calcedon (451) îi acordase întâietatea prin canonul 28:

« ... Cãci Pãrintii, dupã dreptate i-au conferit privilegii scaunului Vechii Rome, pentru cã era cetatea împãrãteascã. Si cei 150 de episcopi prea iubitori de Dumnezeu îndemnati de aceleasi motive au dãruit privilegii egale (isa presbeia) prea sfântului scaun al Noii Rome, socotind cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit cu împãrãtia si cu senatul, si care a dobândit privilegii deopotrivã cu ale Vechii Rome împãrãtesti, întocmai ca si aceea sã se mãreascã si sã fie a doua dupã aceea; ... »Este foarte interesant de notat cã Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381) a acordat privilegii Vechii Rome, de care, prin urmare, nu se bucurase înainte. În plus, motivatia pentru aceste privilegii acordate prin drept eclesiastic în secolul al IV-lea, si tocmai prin aceasta în mod evident nu de drept divin, nici de origine apostolicã, este mentionatã explicit si nu avea nici o legãturã cu Sfântul Petru; era pur si simplu pentru cã Roma era cetatea imperialã. Cu alte cuvinte, Sfintii Pãrinti au vrut ca ordinea eclesiasticã sã reflecte ordinea civilã: nici mai mult, nici mai putin.

Interpretarea papistã despre o jurisdictie universalã "în virtutea autoritãtii Sfântului Apostol Petru" este, asadar, cu desãvârsire falsã.

Dimpotrivã, mesajul scrisorii Sfântului Grigorie este cã nimeni în Bisericã nu are dreptul sã-si aroge titlul de universal. Lectura actelor Sinodului de la Calcedon nu-i dã dreptate Sfântului Grigorie care, în paragraful nr. 5 al scrisorii prezentate, afirmã cã "titlul de universal a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon" episcopilor din Roma. O astfel de decizie nu se regãseste nicãieri. În ciuda erorii sale, Sfântul Grigorie considerã cã titlul "universal" ar fi fost "oferit" papilor în 451, ceea ce dovedeste cã nu-l aveau anterior si cã nici un papã - ortodox - n-a dorit vreodatã "sã se foloseascã de acest cuvânt profan". Ioan Paul al II-lea pare sã nu fi dat nici o atentie acestui fapt si nici celor ce urmeazã: "Dacã un patriarh se numeste universal le rãpeste celorlalti titlul de patriarh". Sfântul Grigorie taxeazã pretentia universalitãtii ca uzurpare. Cu toate acestea, Conciliul I Vatican (1870), considerat de Ioan Paul al II-lea ca ecumenic, spune:

« Noi învãtãm deci si declarãm cã primatul de jurisdictie în Biserica universalã a lui Dumnezeu (primatum iurisdictionis in universam Dei Ecclesiam), dupã mãrturia Evangheliei, a fost promis si conferit de Domnul Hristos imediat si în mod direct fericitului Apostol Petru. »Ce ar fi spus Sfântul Grigorie? Desigur, ar fi apreciat la justa valoare canonul care urmeazã în Actele aceluiasi Conciliu:

« Dacã cineva spune cã fericitul Petru n-a fost instituit principe al tuturor Apostolilor de Domnul Hristos si cap vãzut al întregii Bisericii luptãtoare, sau cã a primit primatul doar de onoare si nu de jurisdictie veritabilã si autenticã direct si imediat de la Însusi Domnul nostru Iisus Hristos: sã fie anatema! »E sigur cã Conciliul I Vatican îl declarã astfel anatema pe Sfântul Grigorie cel Mare, doctor al Bisericii. Ecumenistii moderni nu întârzie sã opineze cã aceastã situatie s-a schimbat odatã cu Conciliul II Vatican. Chiar dacã ar fi adevãrat, aceasta ar fi o condamnare formidabilã a autenticitãtii doctrinei conciliare romane, care ar fi astfel capabilã sã se contrazicã din conciliu ecumenic in conciliu ecumenic. Dar Vatican II a reluat doctrina de la Vatican I:

« Conciliul pune din nou în fata tuturor credinciosilor, pentru a fi crezutã cu tãrie, aceastã învãtãturã despre instituirea, perpetuitatea, puterea si rostul primatului sacru al Pontifului Roman si despre magisteriul lui infailibil, si, mergând pe aceeasi linie, a hotãrât sã mãrturiseascã si sã proclame în fata tuturor învãtãtura despre episcopi, urmasii Apostolilor, care, împreunã cu urmasul lui Petru, vicarul lui Hristos si Capul vãzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu. » (Vat. II, Lumen gentium, § 18.)Paragraful numãrul 6 al scrisorii aratã clar cã Sfântul Grigorie nu-i refuzã titlul de universal lui Ioan Postitorul pentru cã l-ar fi dorit pentru el însusi: "Sanctitatea Voastrã sã nu dea nimãnui în scrisorile sale titlul de universal, pentru a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datoreazã."

Paragraful numãrul 7 spune într-un mod foarte explicit cã singurul Pãstor universal al Bisericii este Hristos Însusi în umanitatea Sa (in carne sua). Aceastã afirmatie nu lasã nici un loc pentru un "vicar al lui Hristos pe pãmânt", cãci Hristos a înviat în trupul Sãu. Sfântul Grigorie n-ar fi subscris la învãtãtura Conciliului de la Florenta (1439):

« Definim (...) cã Pontiful Roman este însusi succesorul fericitului Petru, principele Apostolilor, si adevãrat vicar al. lui Hristos, capul întregii Biserici si pãrintele si învãtãtorul tuturor crestinilor (...) ».În scrisoarea sa cãtre Ioan Postitorul, Sfântul Grigorie scrie (Scrisoarea 25, Cartea I, editia benedictinã):

« Domnul a zis ucenicilor Sãi: "(...) Nu vã numiti pãrinte, cãci aveti un singur Pãrinte." Ce veti spune atunci, prea iubite frate, la înfricosãtoarea judecatã ce va sã vinã când nu doriti sã vã numiti doar Pãrinte, ci Pãrinte universal al lumii? (...) Ca urmare a acestui titlu criminal si plin de trufie, Biserica este împãrtitã, si sufletele tuturor fratilor sunt scandalizate. »Aceastã afirmatie nimiceste învãtãtura Conciliului de la Florenta, dar reprezintã totodatã si reprosul Ortodoxiei adus papei Ioan Paul al II-lea, cu atât mai transant cu cât provine de la un sfânt papã al Romei. De fapt, dezbinarea care domneste printre crestinii români este datoratã acestor "titluri criminale si pline de trufie" ale papei Ioan Paul al II-lea.

Paragraful numãrul 10 reia doctrina ortodoxã dupã care nici un episcop nu trebuie "sã caute sã-si atribuie totul si din trufie unui titlu pompos, sã subjuge pe toti cei uniti sub singurul conducãtor care este Hristos, adicã mãdularele Aceluiasi Hristos." Paragraful numãrul 11 subliniazã gravitatea unei astfel de greseli, cãci prin "otrava continutã într-un singur titlu mãdularele care trãiesc în trupul lui Hristos" pot fi "lovite de moarte; cãci a îngãdui acest titlu înseamnã a distruge demnitatea tuturor patriarhilor; iar dacã se întâmplã ca acela care îsi spune universal sã cadã în gresealã, înseamnã cã nici un episcop nu mai rãmâne cu tãrie în adevãr."

Adevãrul celor afirmate de Sfântul Grigorie aici a fost din nefericire confirmat putin timp dupã aceea, când papa de la Roma si patriarhul de la Constantinopol au cãzut în erezia monotelitã, ceea ce le-a atras anatema unui Sinodul ecumenic (Constantinopol III, din 680-681):

« Sfântul Sinod spune: Dupã promisiunea fãcutã Altetei Voastre, analizând scrisorile doctrinare ale lui Serghie, fost patriarh al acestei cetãti împãrãtesti si pãzitã de Dumnezeu, cãtre Cir, pe atunci episcop de Phasis si cãtre Honoriu, cândva papã al Vechii Rome, si de asemenea cele ale acestuia din urmã cãtre acelasi Serghie, am gãsit cã acele documente sunt cu totul strãine de dogmele apostolice, de hotãrârile Sfintelor Sinoade si de ale tuturor Sfintilor Pãrinti universal acceptate, si cã ei urmeazã învãtãturile gresite ale ereticilor; în consecintã, le excludem în întregime si le considerãm ca fiind dãunãtoare sufletului. Iar numele acestor oameni, ale cãror învãtãturi le respingem, trebuie excluse, de asemenea, din sfânta Bisericã a lui Dumnezeu, anume cel al lui Serghie, altãdatã episcop al acestei cetãti împãrãtesti si pãzite de Dumnezeu (...). Si cu ei am hotãrât cã trebuie scos din sfânta Bisericã a lui Dumnezeu si anatemizat Honoriu, cândva papã al Vechii Rome, pentru ceea ce am gãsit scris de acesta cãtre Serghie, cãci a urmat în întregime punctul sãu de vedere si a confirmat doctrinele sale nelegiuite. »

« Lui Teodor al Faranului, ereticul, anatema! Lui Serghie, ereticul, anatema! Lui Cirus, ereticul, anatema! Lui Honoriu, ereticul, anatema! Lui Pir, ereticul, anatema! »

Sã adãugãm, deci: lui Grigorie, Papa Vechii Rome, ortodoxul: vesnicã pomenire! Lui Ioan Paul al II-lea, ereticul: anatema!

Dacã crede cineva cã este exagerat ca Ioan Paul al II-lea sã fie anatemizat din cauza pretentiilor lui universaliste care urmeazã învãtãtura conciliilor de la Florenta si de la Vatican I, pe care le considerã ecumenice, sã citeascã paragraful numãrul 12 al Sfântului Grigorie: "datoria noastrã va fi de a arãta, chiar prin moartea noastrã, cã nu mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo atingere universalitãtii."

Paragraful numãrul 13 aratã cã Sfântul Grigorie considera cã era posibil sã renunte la scaunul papal dacã ar fi fost necesar pentru binele Bisericii. Nu l-ar privi aceasta si pe Ioan Paul al II-lea, ale cãrui suferinte de bãtrânete si sechelele nefericitei boli Parkinson îl fac mai de plâns decât orice în momentele aparitiilor publice? Sfântul Grigorie nu vedea în faptul de a fi papã o însãrcinare divinã, ce ar trebui pãstratã pânã la moarte cu orice pret. Aceastã sacralizare nepotrivitã nu este decât un fel de metastazã a ereziei eclesiologice a papalitãtii romane. Astfel, citirea scrisorilor Sfântului Grigorie ar putea nu numai converti sufletul lui Ioan Paul al II-lea, ci, în egalã mãsurã, ar putea sã-i usureze suferintele trupesti.

***

Dacã papa Grigorie cel Mare are mesaje eclesiologice de o asa mare importantã cãtre Ioan Paul al II-lea, o învãtãturã perfect ortodoxã despre purcederea Sfântului Duh se gãseste în admirabila scrisoare a lui Ioan al VIII-lea, papã ortodox al Romei (872-882), adresatã Sfântului Fotie cel Mare al Constantinopolului (c.820-886). În aceastã scrisoare, papa condamnã fãrã ocolisuri adãugarea lui Filioque si a doctrinei pe care o implicã. Sã amintim cã aceastã adãugire semnificã purcederea Sfântului Duh de la Tatãl (Ioan 15, 26) si de la Fiul (Filioque).

Scrisoarea Papei Ioan al VIII-lea cãtre Sfântul Fotie

« Pentru a vã linisti în privinta acestui articol care a provocat scandaluri în Bisericã: nu numai cã nu admitem cuvântul în cauzã, dar si pe cei care au îndrãznit sã-l accepte primii îi privim ca unii care au încãlcat cuvântul lui Dumnezeu, ca stricãtori ai învãtãturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor si a Pãrintilor care ne-au dat Simbolul de credintã. Noi îi punem alãturi de Iuda, pentru cã dezbinã mãdularele lui Hristos. Dar aveti o prea adâncã întelepciune pentru a nu întelege cã e foarte greu ca toti episcopii nostri sã fie adusi la aceastã gândire si ca într-un timp atât de scurt sã fie schimbat un obicei introdus de atâtia ani. Credem, deci, cã nu trebuie sã obligãm pe nimeni sã renunte la adãugarea fãcutã Crezului, ci sã-i determinãm putin câte putin si cu blândete sã renunte la aceastã blasfemie. Cei care ne acuzã cã o acceptãm se însealã; dar cei care afirmã cã existã printre noi multi oameni care o acceptã, spun adevãrul. Vã rãmâne sã lucrati cu noi pentru a-i întoarce cu blândete pe cei care s-au depãrtat de la sfânta învãtãturã. »



Comentariu

În enciclica sa despre Sfântul Duh, Ioan Paul al II-lea nu mentioneazã Biserica Ortodoxã decât o singurã datã. Pe aceeasi paginã el reafirmã erezia romanã despre Filioque. Prin aceasta, el cade sub judecata predecesorului sãu Ioan al VIII-lea, care îl calificã "luptãtor împotriva cuvântului lui Dumnezeu, stricãtor al învãtãturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor si a Pãrintilor care ne-au lãsat Simbolul de credintã." Papa Ioan Ortodoxul îl "pune alãturi de Iuda", pentru cã "dezbinã mãdularele lui Hristos".

Este important sã se înteleagã cã în adaosul Filioque Biserica romanã comite o dublã gresealã: acea a ereziei si aceea a încãlcãrii unui canon al unui Sinod Ecumenic. Erezia dublei purcederi a Sfântului Duh este foarte bine analizatã de destinatarul scrisorii lui Ioan al VIII-lea, Sfântul Fotie, în a sa Mistagogie a Sfântului Duh. A spune cã Sfântul Duh purcede de la Fiul, Care El Însusi este nãscut din Tatãl, introduce un element temporal în Sfânta Treime. Astfel, vesnicia Sfântului Duh este negatã si în acest fel si divinitatea Sa si deci Treimea Însãsi. Filioque confundã relatiile care disting cele Trei Persoane divine, conducând logic la modalism si deci la negarea Sfintei Treimi. Este si o idee filosoficã grosierã, prin care purcederea vesnicã de la Tatãl este confundatã cu misiunea istoricã a Fiului. Ar fi bine ca Ioan Paul al II-lea sã mediteze la scrisoarea lui Ioan al VIII-lea si sã o compare cu învãtãtura conciliului de la Lateran IV (1215):

« (...) Este deci evident cã Fiul, nãscându-Se fãrã nici o diminuare, primeste substanta Tatãlui si astfel Tatãl si Fiul au aceeasi substantã; si în acest fel, Tatãl si Fiul sunt acelasi lucru, la fel ca Sfântul Duh care purcede din Cei doi (Spiritus Sanctus ab utroque procedens). »Asadar, învãtãtura Bisericii romane s-a schimbat dupã Ioan al VIII-lea. Doctrina pe care acest admirabil papã o detesta atât de mult reapare în fortã la Conciliul de la Florenta (1439), în Decretum pro Graecis:

« Hotãrâm, pentru ca acest adevãr de credintã sã fie crezut si acceptat de toti crestinii si sã fie folositor pentru toti, cã Sfântul Duh este vesnic din Tatãl si din Fiul si cã îsi are esenta si fiinta Sa subzistând de la Tatãl si de la Fiul în acelasi timp si cã purcede din vesnicie ca dintr-un singur principiu si ca o singurã expiratie a celor doi; (.). »Acest text proclamã fãrã rusine cã este admisibil si rezonabil sã fie adãugatã expresia Filioque la Simbolul de credintã:

« Diffinimus insuper, explicationem verborum illorum 'Filioque' veritatis declarandae gratia, et imminente tunc necessitate, licite ac rationabiliter Symbole fuisse appositam. »Din nefericire pentru "pãrintii" conciliului de la Florenta, canonul al VII-lea al Sinodului de la Efes (431, al III-lea Ecumenic), declarã:

« . Sfântul Sinod a hotãrât ca nimãnui sã nu-i fie îngãduit sã dea la ivealã, sau sã scrie, sau sã întocmeascã altã credintã, contrarã celei stabilite de Sfintii Pãrinti întruniti de Duhul Sfânt la Niceea.

« Iar cei care îndrãznesc sã alcãtuiascã o credintã diferitã sau sã introducã sau sã o propovãduiascã celor care doresc sã se întoarcã la cunostinta adevãrului, fie de la pãgânism, fie de la iudaism sau de la oricare altã erezie, acestia, dacã sunt episcopi sau clerici, sã fie depusi, episcopii de la episcopat si clericii din cler, iar dacã sunt laici, sã fie anatemizati. »

În consecintã, trebuie sã considerãm cã Ioan Paul al II-lea este ipso facto depus de la episcopat.

Scrisoarea lui Ioan al VIII-lea indicã aceeasi consecintã pentru erezia Filioque pe care Grigorie cel Mare o mentionase pentru erezia episcopului universal: ea "dezbinã mãdularele lui Hristos"; "prin titlul vostru criminal si plin de mândrie, Biserica este împãrtitã."

Concluzie

Lectura acestor douã scrisori papale demonstreazã cu o claritate exemplarã cã pânã în secolul al IX-lea papii de la Roma propovãduiau aceeasi ortodoxie pe care Biserica Ortodoxã o propovãduieste astãzi. Celelalte texte pe care le-am citat demonstreazã cã, începând cu Evul Mediu, Biserica din Occident si-a schimbat credinta într-o asemenea mãsurã încât sã se gãseascã în contradictie clarã cu papii ortodocsi pe care i-am citat. Cele douã scrisori restabilesc doctrina autenticã în legãturã cu episcopatul în Bisericã si purcederea Sfântului Duh. Cei doi papi citati considerã cã ereziile sustinute astãzi, în aceste puncte, de cãtre Biserica Romano-Catolicã si foarte explicit de cãtre Ioan Paul al II-lea sunt cauza dezbinãrii crestinilor. Sinoadele Ecumenice au decretat cã o astfel de vinã trebuie sanctionatã prin depunere. Sfântul Grigorie spune în scrisoarea sa (§ 4) cã nu trebuie sã fim în comuniune cu un astfel de eretic.

Recomandãm, asadar, lui Ioan Paul al II-lea un studiu aprofundat ale acestor douã texte pentru a se converti, dar si iubitilor nostri frati ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru a nu fi pãcãliti de discursurile diplomatice si mieroase pe care le vor auzi în curând.

Belfort, martie 1999.

HRISTOS A INVIAT!

Prohodul Domnului - 2011- fragmente

Programul din săptămâna Mare și cea Luminată

Imi cer iertare că postez mai tâziu pe blog, programul din Săptămâna Mare și cea Luminată însă doar acum am reușit să accesez internetul. Programul este afișat pe usa si poarta bisericii.

Astfel spovedaniile se fac dimineața în zilele de luni, marți, miercuri, joi, sâmbată între orele 6,00-9,00.
Luni, miercuri, sâmbătă va spovedi pr. Marcel, iar în celelalte zile pr. Decebal.

Miecuri, vineri si sambata de la ora 9,00 se savarsesc slujbele, iar în fiecare seara de la ora 18,00- Deniile specifice Săptămânii Mari.

Slujba Invierii - ora 24,00-1,15. După aceasta se va împărți Pastile, fiecare aducandu-și pahar.

Duminica ora 9,00- ceasurile Pastilor+ Acatistul Sfintei Învierii
ora 10,00- Sfânta Liturghie
ora 18,00- Vecernia sau a Doua Înviere cand se va citi Evanghelia în mai multe limbi.


Săptămâna Luminată

Luni, Marti, Vineri- ora 9,00- Utrenia
ora 10,00- Sf. Liturghie

Miercuri, Sâmbătă- ora 9,00- Sf. Liturghie

În fiecare seara de la ora 18,00- Vecernia

Vă dorim tuturor sărbători fericite și vă așteptăm cu drag la biserică!

Floriile - Intrarea Domnului in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om prin voia Sa.

Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noaptea de Pasti: "Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim".

In legatura cu acest eveniment, evanghelistul Matei noteaza: "Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug" (Matei 21, 5).

Floriile si manzul asinei

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta.

Aceasta interpretare este dreapta, pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.

"Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui". In general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24,45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducandu-si-le aminte.

Sfantul Ignatie Brancianinov vede in "Manzul asinei" si altceva. Acest manz il descopera pe omul manat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de impatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Invatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de implinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, isi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savarseste pe el intrarea in Ierusalim.

Asta inseamna ca dupa ce omul paraseste viata pacatoasa, este adus la Evanghelie si imbracat, ca in niste haine apostolesti, in cunoasterea lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratandu-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste in el, precum a binevoit a fagadui: "Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvantul Meu va pazi; si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu il va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dansul vom face" (Ioan 14, 21, 23).

Astfel, Hristos Se asaza pe insusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a insusit invatatura Lui cea atotsfanta, si il aduce, sezand pe el, in cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, in Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Multimea Il primeste pe Mantuitorul in Ierusalim cu aceste cuvinte: "Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 9). Invierea lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Dar sa nu uitam, ca acelasi popor care-L slavise si-L primise ca pe un imparat, peste cateva zile va striga, incitat de farisei si de carturari: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!".

Evreii care participau la aceasta sarbatoare, asteptau de la Hristos sa fie un conducator care sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat. E adevarat ca au existat si multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala.

Floriile si ramurile de salcie

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor ramuri de salcie binecuvantate. Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii.

In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.

Adrian Cocosila

sursa:http://www.crestinortodox.ro/paste/florii/floriile-intrarea-hristos-ierusalim-88561.html

Arhiepiscopul Andrei Andreicut este noul mitropolit al Clujului

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a ales astazi pe Înaltpreasfinţitul Andrei Andreicuţ ca mitropolit al Clujului. Iata cateva repere din viata noului nostru chiriarh : Andrei Andreicuț, pe numele de mirean Ioan Andreicuț, (n. 24 ianuarie 1949, Oarța de Sus, județul Sălaj ( in perioada interbelica), în prezent în județul Maramureș este din 1990 episcop al Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia. În anul 1998 episcopia păstorită de el a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie.
Între 1967-1972 a urmat cursurile Facultății de Construcții Căi Ferate din cadrul Universității Politehnica București. După absolvirea facultății a lucrat ca inginer la Întreprinderea de Căi Ferate a Regionalei CFR Cluj. După doi ani de inginerie, între 1976-1978, a urmat cursurile Institutului Teologic din Sibiu, pe care l-a absolvit în doi ani ca urmare a aprobării susținerii examenelor anticipat datorită faptului că mai deținea o altă licență. În august 1978 a fost hirotonit preot de către arhiepiscopul Teofil Herineanu al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului.
Din anul 1978 a fost preot în Turda, unde a amenajat o capelă, organizată anterior într-o casă, dându-i forma și aspectul de biserică. A inițiat un program sistematic de cateheze pentru tineri și adulți precum și nenumărate acțiuni cu caracter social. A inițiat în viața duhovnicească mulți tineri, dintre care peste 30 au ajuns preoți sau monahi.
În anul 1985, după nenumărate încercări eșuate din cauza obstrucționării din partea regimului comunist, după cum mărturisesc unii din profesorii de la Institutul Teologic Ortodox din București (azi Facultatea de Teologie Ortodoxă), a obținut înscrierea la doctorat. În anul 1985 fost transferat în Episcopia de Alba Iulia în Parohia Maieri I unde a desfășurat aceeași bogată activitate pastorală. La 15 noiembrie 1987 a pus bazele corului de copii "Theotokos".
Pe 25 februarie 1990 a devenit episcop-vicar al Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, care îl avea ca titular pe episcopul Emilian Birdaș. În urma demisiei episcopului Emilian Birdaș, devenit ulterior episcop vicar la Arad, apoi episcop de Caransebeș, Andrei Andreicuț i-a luat locul, devenind episcop al episcopiei Alba Iulia în iunie 1990, și arhiepiscop din 1998, când eparhia a fost ridicată de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Arhiepiscopie.
In calitate de episcop a înființat Editura Reîntregirea și o tipografie, a înființat și susținut un seminar teologic, o facultate de teologie (pentru care a construit un sediu modern) și un post bisericesc de radio. Este unul dintre primii episcopi ortodocși care au organizat activitatea socială a bisericii la nivel eparhial.
Între anii 1996 - 2008 a fost decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia.
Ca si mitropolit al Clujului Inaltpreasfintitul Parinte Arhiepiscop Andrei a declarat ca va continua lucrarea vrednicului de pomenire Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Anania. Redăm cuvântul sau, adresat în cadrul conferinţei de presă: „Doar câteva gânduri legate de această zi importantă pentru viaţa mea şi importantă pentru misiunea Bisericii noastre. Mă întorc la Cluj după 25 de ani, pentru că am plecat de acolo atunci şi am făcut misiune în Alba Iulia, 5 ani în calitate de preot şi 21 de ani în calitate de episcop. Sigur că, din punct de vedere sentimental, sunt legat cu o mie de fire de acest oraş unic în România. În acelaşi timp, mă întorc acolo unde am fost hirotonit diacon şi preot şi unde mi-am început cariera duhovnicească.
Doresc, atât cât îmi vor ajuta puterile, să continui misiunea deosebită desfăşurată de regretatul nostru Mitropolit Bartolomeu. Mitropolia s-a înfiinţat acum 6 ani, dar întronizarea festivă a Înaltpreasfinţitului Bartolomeu s-a făcut pe 25 martie, acum 5 ani, şi Pronia dumnezeiască rânduieşte lucrurile, aşa cum specifica Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ca şi noua întronizare să se facă tot pe 25 martie. Am zis că intenţia este să continuăm această misiune de excepţie pe care a făcut-o Înaltpreasfinţitul Bartolomeu şi, sufleteşte, sunt legat de dânsul. Pe de altă parte, un gând care-mi stăruie în minte, pe care l-am avut şi la Alba şi-l voi avea şi la Cluj, este să ne implicăm cât putem în viaţa duhovnicească a Bisericii noastre, pentru că într-o lume bulversată, într-o lume în care sunt atâtea probleme, oamenii au nevoie de Domnul Hristos şi Ortodoxia le oferă viaţa nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt.
Pe bună dreptate zice un părinte duhovnicesc: şi cei care nu-şi dau seama de cine au nevoie, de Hristos au nevoie. Şi atunci, misiunea Bisericii este aceea de a le face posibilă intrarea la Hristos, să-l facă cunoscut pe Domnul Iisus Hristos. Pe lângă această misiune duhovnicească, de importanţă maximă, pentru că noi suntem oameni care avem nevoie de mântuire, adică nu se termină totul cu moartea, promisiunea Domnului Hristos este viaţa veşnică, deci în Biserică oamenii se pregătesc pentru ziua cea mare a întâlnirii cu Hristos, dar, pe lângă aceasta, nu trebuie să uităm că trăim pe pământ, aici, pe pământ, ne pregătim mântuirea şi atunci aici trebuie să ne implicăm şi în viaţa oamenilor, în viaţa lor de toate zilele. Şi atunci, e importantă şi slujirea socială, implicarea în social, ajutorarea celor necăjiţi, ajutorarea celor defavorizaţi de condiţiile în care trăiesc.
Aş adăuga, pe lângă acestea, faptul că în atenţie trebuie să ne stea lumea tânără. Ţara noastră îmbătrâneşte, copiii sunt tot mai puţini, înmormântări tot mai multe şi atunci, nu numai să milităm ca Dumnezeu să le dea gândul cel bun oamenilor să aibă copii, ci să ne ocupăm de tineri. Mulţi dintre ei, datorită condiţiilor materiale precare, se duc în străinătate şi tare am dori, dacă le ajută Dumnezeu, să câştige o avere să se întoarcă şi să lucreze aici, în România. Pe lângă faptul că e de mare importanţă implicarea în viaţa duhovnicească, în viaţa socială a creştinilor noştri, e de foarte mare importanţă misiunea cu tineretul, pentru că ei sunt Biserica de mâine, ei sunt misiunea de mâine şi ei vor duce steagul pe mai departe. Cam acestea sunt gândurile pe care vi le pun la suflet, nu m-am gândit la un discurs analizat, ci în suflet erau aceste câteva idei”.
Ii uram Inaltpreasfintitului Parinte Andrei putere de munca, sanatate si intelepciune duhovniceasca,ca sa ne poata conduce in calitate de arhiepiscop si mitropolit spre Hristos si spre bucuria intalnirii cu El.

Marturiile despre Ortodoxie ale unui convertit de la baptism, Dr. Clark Carlton: CUM SA TRAIESTI O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA?

“Cei care mărturisesc credinţa ortodoxă dar care nu trăiesc o viaţă ortodoxă, vor suferi cea mai grea osândă dintre toţi”.

Epilog. Consideraţii finale

M-am convertit la Ortodoxie fiindcă am văzut în teologia şi viaţa Bisericii Ortodoxe o mărturie pură a adevărului – adevărul propriei mele fiinţe create după chipul lui Dumnezeu[1]. Nu era o chestiune de supunere faţă de o autoritate exterioară, ci de recunoaştere şi de îmbrăţişare a adevărului realităţii în sine.

Fără îndoială, Biserica Romano-Catolică este mai mare şi mai bine organizată decât Biserica Ortodoxă. Fără îndoială, actuala liturghie romană este mai „accesibilă” americanilor moderni decât lungile slujbe cântate ale Bisericii Ortodoxe[2]. Nici nu poate fi negat faptul că Romano-Catolicismul este mai uşor de înţeles din punct de vedere intelectual, fiind aşezat temeinic pe un puternic sistem raţional. Însă, nimic din toate acestea nu fac ca Romano-Catolicismul să fie adevărat. Domnul nostru a spus: „Eu sunt Adevărul”. El nu a spus: „Eu sunt Eficienţa şi Comoditatea”.

Când am renunţat la Protestantism şi am îmbrăţişat Ortodoxia, implicit, am renunţat şi la Romano-Catolicism, fiindcă Romano-Catolicismul şi Protestantismul sunt cu adevărat două feţe ale aceleiaşi monede. Când am abandonat noţiunea eretică de Sola Scriptura, am abandonat, de asemenea, presupoziţia că Creştinismul este o ideologie care poate fi derivată dintr-un text. Când am renunţat la rolul meu de papă infailibil protestant, interpretând Biblia după ideile mele proprii, am renunţat, de asemenea, şi la fantezia că ar mai putea exista şi un alt papă infailibil.

Pentru a formula altfel: nu mă satisfăcea să caut un protestantism reambalat într-o haină sentimentală. Căutam o viziune adevărată a credinţei creştine, şi am aflat această viziune în Ortodoxie. Desigur, ce era nou pentru mine era de fapt cea mai veche expresie a Creştinismului. Ortodoxia a fost religia Bisericii primare – chiar şi la Roma – înainte ca papa să devină un suveran infailibil, înainte ca purgatoriul să fie populat cu milioane de suflete care încearcă să scape de păcate, sperând că unele din „meritele prisositoare” ale Sfinţilor le-ar putea deschide calea.

Dacă vreţi să ştiţi cum era viaţa în Biserica primară, priviţi la Biserica Ortodoxă din zilele noastre. Ea mărturiseşte încă Crezul niceeo-constantinopolitan fără modificări, încă botează prin întreita scufundare[3], păstrează încă drept zile de post Miercurea şi Vinerea[4], respectă cu stricteţe Postul Mare şi cel al Naşterii Domnului[5], şi săvârşeşte încă Sfânta Liturghie într-un chip foarte asemănător cu cel din veacul al VI-lea[6].

Pe scurt, Ortodoxia este ceea ce era Romano-Catolicismul. Însă, dacă tu cauţi o versiune a creştinismului „nouă şi îmbunătăţită”, atunci, fie că rămâi protestant sau romano-catolic, contează prea puţin. Găseşte o biserică sau o parohie care îţi împlineşte nevoile şi se potriveşte stilului tău de viaţă, una în care să te simţi confortabil – o biserică cu o sală de gimnastică ar fi cea mai bună.

Însă, dacă tu cauţi cu adevărat să te întâlneşti cu Dumnezeu cel viu, atunci uită de toate gândurile şi de confortul vieţii. Caută adevărul şi nu te mai preocupa de altceva. Eu îţi pot spune că vei afla adevărul în Biserica Ortodoxă. Aici Îl vei întâlni pe Dumnezeu. Aici vei găsi îndrumarea de care ai nevoie pentru tămăduirea şi mântuirea sufletului tău.

---

[1] Prezint convertirea mea în detaliu, în cartea The Way – What every Protestant should know about the Orthodox Church. Regina Orthodox Press, Salisbury, MA 1997 (ed. rom. Calea de la Protestantism la Ortodoxie, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010)

[2] Aceasta se datorează nu în mică măsură micşorării continue a Mesei romane iniţiată de Conciliul Vatican II.

[3] Copiii romano-catolici sunt norocoşi că-şi udă doar vârful capului. Unde scrie în Evanghelii că Domnul i-a îndemnat pe Ucenicii Săi să „stropească toate neamurile”?

[4] Chiar şi obiceiul faimos de a mânca peşte vinerea (fără a consuma alt tip de carne sau lactate, n. trad.) a fost în mare parte abandonat de romano-catolici, cel puţin în Statele Unite.

[5] Tot mai mult, postirea în Biserica Romană a fost redusă la „a dărui ceva” în timpul Postului Mare.

[6] Aceasta contrastează evident cu messele populare, messele mariachi, messele polka, chiar şi messele cu clovni, care au devenit embleme ale Bisericii Romane moderne de la Vatican II. Într-adevăr, cultul modern romano-catolic seamănă din ce în ce mai mult cu „slujbele pentru nehotarâţi” [seeker services] dedicate în special generaţiei anilor ’60 [baby boomers], la modă acum în randul protestanţilor. (Pentru ca cititorul român să înţeleagă cum se desfăşoară şi care este ’duhul’ acestor messe aniversare catolice, îl invităm să vizioneze micul film postat la adresa http://www.youtube.com/watch?v=MI5fQVzgslk, precum şi altele ce se găsesc pe aceeaşi pagină. n.tr.)

(Capitolul final din cartea lui CLARK CARLTON, Adevarul Ortodoxiei fata de catolicism, Editura Ecclesiast, 2010, traducere de Dragos Dasca)

***

TRAIND O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA

Pentru a fi creştini ortodocşi credincioşi, trebuie să trăim în lumina pe care Dumnzeu ne-a dăruit-o şi să împărtăşim lumii din această lumină.

A fi creştin ortodox este cel mai mare privilegiu din lume. Ni s-a încredinţat cea mai frumoasă comoară: adevărul despre Dumnezeu, despre lume şi despre noi înşine. Avem scrierile Sfinţilor Părinţi şi sfaturile pline de har ale monahilor ca să ne călăuzească. Avem şansa de a sta înaintea lui Dumnezeu, Făcătorul nostru şi de a ne închina Lui în Duh şi adevăr, primind de la El în dar însăşi viaţa Sfintei Treimi.

„Să laude numele Domnului, că numai numele Lui s-a înălţat. Lauda Lui pe pământ şi în cer. Şi va înălţa puterea poporului Lui. Cântare tuturor cuvioşilor Lui, fiilor lui Israel, poporului ce se apropie de El” (Psalmul 148, 13-14).

Însă, odată cu marele privilegiu vine şi o mare responsabilitate, căci „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Luca 12, 48). Fiecare va sta înaintea Tronului lui Dumnezeu şi va da socoteală pentru viaţa lui. Vom fi judecaţi în funcţie de lumina pe care am primit-o. Nu putem spune ce se va întâmpla cu cei care nu au auzit vreodată de numele lui Hristos sau care au auzit Evanghelia propovăduită doar parţial sau într-o formă eretică. Însă, ştim că cei care au primit Evanghelia în plinătatea ei vor avea de dat socoteală.

Sfinţii Apostoli ne poruncesc să ţinem neclintiţi credinţa pe care am primit-o şi să trăim în conformitate cu ea:

„Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2, 15).

Ce grea osândă îi aşteaptă pe cei care modifică credinţa:

„Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1, 8).

Auziţi, de asemenea, cuvintele Mântuitorului:

„Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9, 42).

Trebuie să păzim credinţa care ne-a fost încredinţată nouă, fără să schimbăm nimic din ea.

Nu este de ajuns, însă, doar să păstrăm credinţa. Cei care mărturisesc credinţa ortodoxă dar care nu trăiesc o viaţă ortodoxă, vor suferi cea mai grea osândă dintre toţi. Ce scuză vom aduce înaintea Domnului nostru, Judecătorul? Nu o să putem pretinde că nu am ştiut adevărul. Nu o să putem pretinde că nu am fost învăţaţi căile dreptăţii. Darul însăşi al Ortodoxiei ne va osândi în acea Zi dacă eşuăm să ducem o viaţă după Evanghelie:

„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Matei 7, 21-27).

Lumea seculara

Însă a duce o viaţă ortodoxă este mai uşor în cuvânt decât în faptă. Nu trăim în timpul Imperiului Roman creştin sau în Rusia prerevoluţionară, unde viaţa socială era plămădită în jurul Bisericii. Situaţia noastră seamănă mai degrabă cu cea a creştinilor de dinainte de convertirea lui Constantin, când creştinismul era o religie ilicită şi adesea persecutată.

Deşi societatea noastră încă mai arată vestigii ale unei „culturi creştine”, aceasta este mai degrabă un lucru înşelător. Ideea unei „Americi creştine” este un mit, similar cu portretizările romantice ale Vechiului Sud din filme. Prezenţa frumoaselor conace antebelice nu înlătură deloc faptul că era o societate bazată pe sclavie.

Părinţii fondatori ai Statelor Unite erau, în mare parte, deişti şi masoni. În afara redactării Declaraţiei de Independenţă, Thomas Jefferson a mai scris, de asemenea, propria sa „Biblie”, o versiune ciuntită a Evangheliilor, în care toate relatările despre minuni fuseseră înlăturate. Asemenea poveşti nu-şi aveau locul în concepţia raţionalistă despre lume a lui Jefferson. Acesta a fost arhitectul Democraţiei Americane.

Temelia intelectuală a societăţii americane a fost Iluminismul şi a sa exaltare a raţionalismului în dauna credinţei. Americanii au fost, de regulă, extrem de conservatori din punct de vedere social, iar moralitatea publică a purtat, până recent, semnele distinctive ale creştinismului protestant. Însă era inevitabil ca acest edificiu clădit pe principiile morale creştine să fie îndepărtat de valul raţionalismului, ca un castel de nisip clădit în apropierea mării.

Societatea modernă este adesea ostilă faţă de creştinism, iar în cel mai bun caz, indiferentă. Afirmaţia că omul nu este nimic mai mult decât un animal evoluat este o dogmă a societăţii noastre. Biblia este o carte veche, cu nimic diferită de celelalte cărţi vechi, pline de superstiţii. Creştinismul tradiţional nu este nimic altceva decât o structură de putere dominată de bărbaţi care neagă drepturi egale faţă de femei şi minorităţi.

Nici principiile morale creştine nu se descurcă mai bine. Lăcomia şi avarismul sunt moduri de viaţă, perversiunile sunt considerate normale şi, mai rău decât toate, milioane de copii nenăscuţi sunt ucişi în fiecare an în numele confortului şi al drepturilor femeii.

Cu siguranţă este foarte dificil a trăi o viaţă ortodoxă autentică în lumea modernă, dar nu trebuie să deznădăjduim:

„Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Şi iarăşi:

„La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26).

Strategii pentru o viata sfanta

Deşi a trăi o viaţă creştină în această lume este dificil, totuşi nu este imposibil. Iată aici câteva strategii pentru o vieţuire sfântă:

Cel mai important element în a rămâne credincios Evangheliei lui Hristos este angajamentul de a face aceasta. Trebuie să fim deplin hotărăţi să ne luăm Crucea şi să-L urmăm pe Domnul nostru. Fiţi încredinţaţi: diavolul ne va pune la încercare hotărârea.

Dar „să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul potrivit, dacă nu ne vom lenevi” (Galateni 6, 9).

Virtutea făgăduinţei noastre, însă, va fi la fel de trainică precum cea a credinţei noastre. Creştinătatea modernă este anemică duhovniceşte fiindcă credinţa omului modern a fost erodată de raţionalism. Dacă vrem să rămânem tari în Hristos trebuie să fim tari în credinţa noastră.

Ortodoxia este cu adevărat o cină mare, dar nu este un bufet. Nu putem alege şi lua puncte de credinţă în care să credem şi altele pe care să le ignorăm. Nu avem voie să evidenţiem versetele din Biblie care ne plac cel mai mult, dar nici să trecem cu vederea acele versete care ne incomodează. Dimpotrivă, trebuie să devenim precum copiii mici şi să primim cu bucurie şi fără rezerve credinţa care ne-a fost predată:

„Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 2-4).

Din clipa în care ne-am hotărât din toată inima şi cu toată puterea să trăim o viaţă după Evanghelie, următorul pas important este de a stabili şi a ţine un canon zilnic de rugăciune. Rugăciunea este principala noastră sursă de putere duhovnicească şi prima noastră linie de apărare în faţa atacurilor diavolului. Fără rugăciune nu este cu putinţă a trăi o viaţă creştină; prin rugăciune ne asigurăm ajutorul lui Dumnezeu:

„Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus” (Filipeni 4, 6-7).

Următorul pas în strategia creştină este cel de a avea o relaţie cu un părinte duhovnic. Responsabilitatea este esenţială pentru creşterea duhovnicească. Nu doar că primim iertarea păcatelor prin Taina spovedaniei, dar legătura noastră cu părintele duhovnic izvorăşte curaj şi asigură o direcţie vieţilor noastre.

Pe lângă acestea, trebuie să facem orice efort ca să participăm la dumnezeieştile slujbe ale Bisericii. Participarea la Vecerniile (sau privegherile) de Sâmbătă şi la Utrenia şi Liturghia de Duminică reprezintă minimul cerut. Trebuie să fim dispuşi să sacrificăm activităţile din timpul liber pentru a lua parte la posturile şi sărbătorile Bisericii. Mulţi creştini ortodocşi îşi folosesc timpul liber pentru a participa la slujbele din Săptămâna Mare, în special din Sfânta şi Marea Vineri. Acesta este un adevărat gest de evlavie. Cum vom sta înaintea lui Hristos Care Si-a dat viaţa pentru noi dacă în programul nostru încărcat nu lăsăm un loc rezervat închinării la Hristos şi primirii darurilor harului pe care El ni-l dăruieşte nouă?

O altă strategie folositoare o reprezină pelerinajele frecvente la mănăstiri. În mănăstiri putem experia un ciclu liturgic mai deplin decât cel valabil în parohiile noastre. Mai mult, ne putem folosi de pacea şi singurătatea pe care le oferă pelerinilor, participând, chiar dacă puţină vreme, la ritmul călugăresc al vieţii.

În timp ce pelerinajele şi izolările sunt binefăcătoare pentru suflet, sunt, de asemenea, alte moduri prin care putem aduce mai multă pace în viaţa noastră de zi cu zi. Una din cele mai bune metode este de a reduce timpul acordat televizorului. Multe familii au scos total televizorul din viaţa lor. „Cel care are urechi de auzit, să audă” (Matei 11, 15).

Ochii şi urechile noastre sunt uşile către suflet. Nu este cu putinţă ca să ne păstrăm sufletul şi trupul curat şi în acelaşi timp să ne uităm la programe şi să ascultăm muzică [la moda]. Problema nu este atât pornografia vândută în magazinele pentru adulţi, cât programele TV aparent inofensive care ne umplu timpul nostru liber.

Din seriale TV, comedii, talk-show-uri de după amiază, copiii noştri sunt învăţaţi că sexul premarital şi extramarital este permis. Ei învaţă să imite comportamentul lipsit de evlavie şi feroce al eroilor lor. Din „televiziunea educaţională” ei învaţă că creştinismul este o religie făcută de un om, asemănătoare cu celelalte religii şi că inteligenţa umană va rezolva, într-o bună-zi, toate problemele omului.

Păzirea ferestrelor sufletului nostru nu este necesară doar pentru mântuirea sufletului nostru cât şi pentru mântuirea familiilor noastre.

„Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).

Din nefericire, în societatea noastră, părinţii trebuie să aibă grijă şi la ce se petrece în şcoală şi la ce privesc copiii lor la televizor. Mulţi părinţi au decis să-şi educe copiii acasă pentru a fi siguri că primesc o educaţie de calitate şi că deprind cucernicia. Fie că educaţia şcolară este o opţiune sau nu, toţi părinţii trebuie să aibă un rol activ în educaţia copiilor lor, citind manualele lor şi discutând cu ei ceea ce li se predă la şcoală. Astfel, părinţii pot redobândi măcar un control minim în privinţa formării intelectuale a copiilor lor.

Prin aceasta nu sugerăm că trebuie să ne retragem complet din cultura de masă. Într-adevăr, artele sunt esenţiale pentru o cultură bine-formată. Discernământul este cheia. Există o enormă literatură bună, ziditoare şi filme sau programe folositoare dar trebuie să învăţăm să despărţim grâul de neghină.

În toate acestea trebuie să avem doar un scop: mântuirea sufletului nostru şi al celor din familiile noastre. Nu ne rugăm de dragul rugăciunii, nu participăm la slujbe ca să primim un certificat de bună purtare, nu închidem televizorul doar pentru a avea puţină linişte şi pace. Facem aceste lucruri pentru a dobândi o cunună care este nestricăcioasă, pentru a fi după chipul lui Hristos, participând în comuniunea de iubire care este viaţa Sfintei Treimi:

„Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 16-21).

Implicare sociala

Ideea unui creştinism de catacombă are o nuanţă romantică. Este uşor să ne zugrăvim drept o minoritate persecutată, întâlnindu-ne în taină şi trăind o viaţă de răzvrătire interioară împotriva unei lumi care s-a vândut pe sine diavolului. Într-adevăr, aceasta este ceea ce se va petrece în timpul domniei lui Antihrist. Cu toate acestea, sfârşitul veacurilor, oricât de aproape ar fi, nu este acum încă.

Până ce va veni vremea în care creştinii să nu mai poată să-şi mărturisească credinţa public, avem datoria de a ne implica în societatea în care trăim şi să dăm mărturie despre lumina care este în noi:

„Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14-16).

Deşi societatea noastră se aseamănă în multe privinţe cu cea din Imperiul roman de dinainte de convertirea lui Constantin, există o diferenţă majoră: avem o voce, o opinie despre cum este condusă ţara şi despre cum este structurată societatea noastră. Creştinii ortodocşi trebuie să-şi facă auzite vocile.

Prima şi cea mai importantă regulă a implicării sociale ortodoxe: nu trebuie să judecăm pe nimeni. Aceasta este o provocare delicată. Când ne confruntăm cu răul pe faţă şi cu tot felul de perversiuni sexuale, este dificil să nu te simţi superior celor care trăiesc în păcat. Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că sufletul nostru este plin de pofta cea rea precum oricare altul, şi că vom fi judecaţi cu aceeaşi măsură cu care îi judecăm pe ceilalţi:

„Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac. Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea” (Romani 1, 28, 32 – 2, 1, 3).

Având acestea în minte, să luăm în calcul câteva probleme sociale şi modul în care noi, creştinii ortodocşi, le putem aborda: (…)

Sărăcia, foamea şi nedreptatea sunt problemele noastre fiindcă ele afectează pe semenii noştri. Trebuie să participăm la eforturile caritabile ale parohiei şi episcopiei din care facem parte. De asemenea, putem lua parte la eforturile comunităţii locale de colectare de hrană sau îmbrăcăminte. Un alt lucru foarte simplu pe care îl putem face este să cercetăm căminele, azilurile şi să împărtăşim din iubirea noastră celor care au fost uitaţi de lume.

Este important de remarcat, totuşi, că nu există nici o poziţie creştină singulară în ceea ce priveşte rolul exact pe care guvernul ar trebui să-l joace în soluţionarea numeroaselor probleme sociale. Se poate ca creştinii ortodocşi să aibă păreri diferite într-o dezbatere publică pe anumite domenii. Nici Partidul Republican, nici cel Democrat nu pot susţine că reprezintă perspectiva „creştină” într-o anumită chestiune, sau în alta.

Însă, există o problemă socială în privinţa căreia nu poate exista loc de discuţie sau compromis: holocaustul avortului (the abortion holocaust, sintagma autorului). De la început Biserica a condamnat avortul drept crimă. Aici nu există loc de dezbatere.

Niciun creştin ortodox nu trebuie să practice, să ajute sau să încurajeze avortul sub nicio formă. Niciun medic creştin-ortodox nu trebuie să săvârşească sau să asiste un avort. În plus, participarea la organizaţii precum National Organization for Women (Organizaţia Naţională a Femeilor) sau Planned Parenthood (Planificare familială) nu este permisă.

De ce este atât de intransigentă poziţia Bisericii în privinţa avorturilor? Fiindcă noi credem în Sfânta Treime! Credem că Dumnezeu este o fiinţă personală a Cărui fire şi viaţă interioară este iubirea. Credem că suntem creaţi după chipul acestui Dumnezeu – Treime în iubire (God of Triune love), încât fiecare persoană este unică şi irepetabilă, însumând în sine întreaga omenire. Credem, de asemenea, că Dumnezeu a devenit om, unind umanitatea cu Sine, devenind Fratele dar şi Domnul nostru. Aşadar, uciderea unui singur copil prin avort este un act de genocid, şi prin urmare, un deicid: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40).

Pe lângă spijinirea organizaţiilor locale pro-vita şi folosirea votului nostru pentru influenţarea politicii publice, este mai important să creem alternative la avort. Centrele de criză pentru femeile însărcinate şi programele creştine de adopţie au nevoie urgentă de ajutorul nostru.

Mai important decât orice, dacă vrem să oprim holocaustul avortului trebuie să arătăm lumii o cale mai bună de viaţă. Avortul este un păcat grav fiindcă este un refuz faţă de iubire. Cei ce fac sau cer avortul văd copilul ca pe o problemă de rezolvat în loc de a-l vedea ca pe un dar al lui Dumnezeu dat pentru mântuirea noastră. Trebuie să împărtăşim viziunea noastră despre realitate cu lumea din jur.

Ca în cazul oricărui păcat, cea mai mare victimă este cea care îl comite. În cazul avortului, victima cea mai mare este mama. Ucigându-şi copilul ea îşi ucide propriul suflet. Trebuie să ajungem la aceste victime ale avortului şi la cele care încă nu au apucat să devină victime şi să împărtăşim împreună cu ele iubirea necondiţionată a Sfintei Treimi. Doar atunci când începem să experiem viaţa trinitară a Bisericii şi să împărtăşim această viaţă cu lumea din jurul nostru, noi oprim avortul.

Îngăduind ca lumina şi viaţa Preasfintei Treimi să lumineze prin viaţa noastră în lumea din jurul nostru este, de asemenea, un mod de a îndrepta probleme de moralitate publică. Nu mai putem avea pretenţia ca guvernul să fie gardianul principiilor morale publice. Noi trebuie să fim lumina lumii.

Desigur, sunt unele lucruri concrete pe care le putem face pentru a influenţa societatea. Putem refuza să conducem magazine care vând literatură pornografică. Putem refuza să cheltuim banii noştri pe muzică şi filme care încurajează lipsa de evlavie.

Însă, în ultimă instanţă, cum ne trăim vieţile noastre este ceea ce contează. Nu are sens să deplângem rata divorţurilor sau promiscuitatea sexuală când noi înşine nu ne străduim să facem din casele noastre case creştineşti. Lumea zace în întuneric căutând adevărul şi lumina; dacă nu suntem purtători ai adevărului şi ai luminii, lumea va rămâne în întuneric.

A trăi o viaţă ortodoxă în societatea noastră nu este ceva ce se poate realiza pe cont propriu. Însă, slăvitul adevăr al Ortodoxiei este acela că nu suntem singuri. Viaţa către care suntem chemaţi este trăită în Biserică iar Biserica este Trupul lui Hristos, „plinătatea Celui care împlineşte toate în toţi”. Viaţa pe care o trăim în Hristos este viaţa în Sfânta Treime.

Fie ca Preasfânta Treime, pentru mijlocirile Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor care au bineplăcut Lui din veac, să ne dăruiască harul ca să trăim cu credincioşie viaţa la care am fost chemaţi şi îndrăzneala să împărtăşim această viaţă lumii. (…).

(din: Clark Carlton, Credinta. Sa intelegem Crestinismul Ortodox – Catehism Ortodox, Editura Ecclesiast, 2010)

sursa - aici

„Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

autor ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei


Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem și mărturisim că omul, așezat de Dumnezeu ca „preot“ și slujitor al creației, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman. „La noi în Balcani – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici – se păstrează încă ceva din respectul vechi față de natură. Trăiește încă obiceiul ca săteanul să-și facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (…) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.

Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturisește îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă și responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfințenia sau păcatul din om antrenează întreaga creație, influențând-o în bine sau în rău. Viața curată a omului aduce bucurie și se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul își umple viața de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primește lumină și slujește omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viață sfântă (Luca 10, 19) și de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societății umane în general, are drept consecință manifestarea naturii în mod pașnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni. „Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (…) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6). „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (…) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20). Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.

Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului.
Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu.

Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credința în Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „așteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) și a păcatelor noastre.

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandrețe adresat nefericiților acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greșit, orice mângâiere pentru bătrânul răvășit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalți și pentru întreaga creație.

sursa Doxologia.ro / 11 martie 2011

Revista Cetatea Credintei nr. 2

Cetatea Credintei 2