duminică, 29 aprilie 2012

FESTIVALUL DE MUZICĂ TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ „BARTOLOMEU ANANIA”


 Recital - Corul de copii - Parohia Ortodoxa Cetatea Fetei - Floresti
    


Colegiul Naţional Pedagogic „Gh. Lazăr” în colaborare cu Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, cu Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Centrul Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale Cluj, organizează FESTIVALUL DE MUZICĂ TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ „BARTOLOMEU ANANIA”. Evenimentul va avea loc sîmbătă, 28 aprilie 2012, cu începere de la ora 17, în Sala „Auditorium Maximum” a Colegiului Academic din cadrul Univeristăţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.Este vorba despre un spectacol cu un repertoriu sacru şi folcloric tradiţional, în semn de recunoştinţă Mitropolitului Bartolomeu Anania din partea tinerilor, din partea elevilor din judeţele Cluj, Bistriţa-Năsăud şi Maramureş.
Deschiderea Festivalului o vor da semnalele sonore ale unor instrumente muzicale arhaice: toacă şi tulnice, completate de taragot. În continuare, în program:
Trei toace – interpretează elevii Seminarului Teologic Ortodox Cluj, coordonaţi de ierodiaconul Iosif de la Catedrala Mitropolitană Cluj; Trei tulnice – interpretează Silvia Stezar şi Eliza Cosma, absolvente ale Colegiului Naţional Pedagogic „Gh. Lazăr” Cluj-Napoca, îndrumate de prof. Ioniţa Timiş; invitat de onoare: tulnicăreasca Marilena Mărghitaş, prof. univ. dr. la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca; Taragot – interpretează Mihai Stan, de la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă”, care a obţinut locul I la Olimpiada Naţională de Muzică, editia 2012.
Invitat de onoare: IPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop şi Mitropolit.
Elogierea personalităţii Mitropolitului Bartolomeu în relaţie cu tînăra generaţie va fi făcută de lect. univ. dr. Radu Preda de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca.
Programul artistic va consta în interpretarea de către ansamblurile folclorice şi soliştii din cele trei judeţe menţionate a două piese muzicale tradiţionale româneşti, una religioasă şi alta folclorică. Interpreţi invitaţi: solista Cornelia Ardelean Archiudean şi Ansamblul de muzică tradiţională românească „Icoane” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” condus de Ioan Bocşa.
Premierea soliştilor şi a ansamblurilor folclorice va fi făcută de Mitropolitul Andrei Andreicuţ. Îşi vor da concursul 13 grupuri vocale, ansambluri folclorice şi solişti din judeţele Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Cluj, după cum urmează: Ansamblul folcloric al Casei de Cultură Bistriţa – coordonator: solista Cornelia Ardelean Archiudean; Corul de copii „Junior Vip” Cluj-Napoca dirijat de Anca Mona Mariaş; Corul de copii al Şcolii „Gheorghe Şincai” Floreşti, coordonator înv. Daciana Andreica; Corul de copii de la Parohia „Tuturor Sfinţilor” din Cetatea Fetei – Floreşti, coordonator Pr. Decebal Gorea şi prof. Uliana Jurcan; Grupul coral „Deisis” al Colegiului Naţional Pedagogic „Gh. Lazăr” Cluj-Napoca, coordonator prof. Ioniţa Timiş; Ansamblul folcloric „Junii Vlădesei” Huedin, coordonator Florin Ciorte; Grupul vocal „Brâncoveanu” de la Gherla, coordonator prof. Maria Băgăcean; Ansamblul folcloric „Ciuleandra” al Liceului „G. Bariţiu” Cluj-Napoca, coordonator prof. Maria Leşe; Corala Theophilos a Asociaţiei Turda-Tin, coordonator pr. Sebastian Zăhan; Corul Seminarului Teologic Ortodox Cluj-Napoca, dirijor: pr. Prof. dr. Petru Stanciu; Ansamblul folcloric „Mioriţa” de la Liceul Teoretic „Lucian Blaga” Cluj-Napoca , coordonator înv. Viorica Abrudan; Ansamblul folcloric al Liceului de Muzică „Sigismund Toduţă” Cluj-Napoca – dirijor: Ştefan Ioanovici; solistul Mihai Vârva, de la Clubul Vedetelor, coordonator Alexandru Filip; solista Larisa Şteţco de la Liceul Industrial Borşa, Maramureş.
Invitaţi de onoare: Ansamblul de muzică tradiţională românească „Icoane” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” condus de prof. univ. dr. Ioan Bocşa; solista: Cornelia Ardelean Archiudean.
Organizatorii vă aşteaptă cu drag sîmbătă, 28 aprilie, la ora 17, în Sala „Auditorium Maximum” la FESTIVAL DE MUZICĂ TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ „BARTOLOMEU ANANIA” – a transmis, pentru FĂCLIA de Cluj, dna prof. Ioniţa Timiş de la Colegiul Naţional Pedagogic „Gh. Lazăr” Cluj-Napoca.

duminică, 22 aprilie 2012

Viața Sfinților Mucenici Rafael, Nicolae și Irina


sursa: razbointrucuvant.ro

“Prin voia lui Dumnezeu, în anul 1922, po­pulația de origine greacă din Asia Mică a fost nevoită să se retragă în teritoriile gre­cești. Mulți creștini, speriați de persecuțiile turcilor, s-au re­fugiat în insula Lesvos. Șapte familii de refugiați s-au îngrămădit într-o casă veche din satul Thermi, care aparținuse unui turc bogat, dar fu­sese pără­sită, fiind consi­derată „bântuită de fantome”. Casa avea deasupra ușilor și fe­res­trelor bucăți de mar­mură, frumos sculptate, care aparținuseră unei biserici.

1. O făgăduință uitată

Prin voia lui Dumnezeu, în anul 1922, po­pulația de origine greacă din Asia Mică a fost nevoită să se retragă în teritoriile gre­cești. Mulți creștini, speriați de persecuțiile turcilor, s-au re­fugiat în insula Lesvos. Șapte familii de refugiați s-au îngrămădit într-o casă veche din satul Thermi, care aparținuse unui turc bogat, dar fu­sese pără­sită, fiind consi­derată „bântuită de fantome”. Casa avea deasupra ușilor și fe­res­trelor bucăți de mar­mură, frumos sculptate, care aparținuseră unei biserici.
Noii locatari ai imobilului vedeau în preaj­ma sărbătorilor un preot înalt, cu o pri­vire blândă, cădind și binecuvântând. Dar preotul cel cu pri­virea plină de bunătate nu apărea numai în a­ceastă casă, ci, deseori, se înfățișa pe colina Ka­ryes unde se mai păs­trau încă zidurile de la o biserică pustni­cească închinată Maicii Dom­nu­lui. Locui­torii din Karyes au văzut de multe ori această bi­sericuță inundată de o lumină cerească și au auzit cântări de o frumusețe nepămân­tea­nă. Cu toate că se afla pe moșia unui turc, în a­ceastă bisericuță se săvârșea Sfânta Litur­ghie o singură dată pe an: în ziua de marți din Săptămâna Lu­minată. Nimeni nu știa de ce se săvârșea Sfânta Li­turghie în acea zi, dar se păstra această tradiție sfântă.
În 1923, în urma tratatului de la Lau­sanne, s-a făcut schimb de populație între Grecia și Turcia. Colina Karyes care apar­ți­nuse unor turci urma să fie dată în pro­prie­tatea refugiaților greci. Pentru acest pământ, o grecoaică foarte credincioasă s-a rugat Maicii Domnului și a făgăduit că, dacă va primi acest pământ bine­cuvântat, va rezidi bise­rica Maicii Domnului. Rugăciunea ei a fost as­cul­tată și întreaga colină Karyes a intrat în posesia familiei Marangos. Anii s-au scurs, Constantin Marangos a trecut la cele veș­nice, dar făgă­du­ința de a rezidi bi­serica a fost dată uitării.
În 1959, Constantin Marangos s-a ară­tat în vis urmașilor lui și i-a rugat cu insistență să construiască biserica. În iulie 1959 s-a început construcția bisericii, pe temelia celei vechi.

2. Osemintele unui necunoscut

Curățindu-se pământul din interiorul bi­se­ricii, s-a găsit o piatră verticală, care era parcă pusă ca semn. Aici s-a descoperit un mormânt cu un schelet întreg, cu mâinile în­crucișate pe piept. Craniul era la o distanță de 30 cm de trup, iar mandibula lipsea. În locul ei era o cărămidă cu trei cruci încrus­tate pe ea. La deschiderea mormântului, o mireasmă foarte plăcută s-a răs­pândit în jur. Un mun­citor a adunat osemintele într-un sac și le-a pus la ră­dăcina unui măslin. Aici au stat mai multe zile. Într-o zi, după termi­narea lucrului, mun­ci­torul care a descoperit acele oseminte a încercat să ridice sacul, însă era de ne­clintit. După mai multe încercări, munci­torul s-a închinat și nu­mai după aceea a putut ridica sacul.

3. Prima minune

La 8 septembrie 1959 a avut loc sfințirea bi­sericii închinate Maicii Domnului, protec­toarea colinei Karyes și a noastră a tuturor. În biserică, într-o raclă, se aflau osemintele acelui creștin necunoscut. O femeie în vârstă din Thermi era bolnavă de multă vreme; doctorii nu-i dădeau speranțe de vindecare. În biserica nou zidită, fe­tele femeii s-au rugat pentru mama lor. Bolnava a visat un călugăr înalt, cu o privire blândă, care i-a spus să se ducă să se închine la osemintele din biserica cea nouă și se va vindeca. „Ose­min­tele care s-au găsit sunt ale mele”, a mai adăugat el. Atunci a avut loc prima tămăduire dintr-un lanț de vindecări și minuni care continuă și astăzi.

4. Ofițerul Gheorghe Lascaridis

Sfântul Rafael le-a descoperit unor per­soane, în vedenii sau în vise, date legate de viața sa. Numele de mirean al sfântului a fost Gheorghe Lascaridis. S-a născut în satul Milos din pro­vincia Ithaca. Încă de tânăr a plecat de acasă și a studiat medicina și filo­sofia. După terminarea studiilor s-a înrolat ca ofițer în armata bizantină. Tânărul ofițer Gheorghe era energic și hotărât și comanda aproximativ o mie de oameni când a fost trimis într-o misiune de luptă. „Am fost trimis cu o armată din Mistra ca să ajutăm crești­nilor care luptau împotriva turcilor”, a spus chiar Sfân­tul Rafael unor cre­dincioși în vis. Armata condusă de el n-a apucat să participe la luptă, pentru că până să ajungă ei, creștinii fuseseră înfrânți. Sfântul a mai spus: „Am îmbrățișat monahismul în urma înfrângerii creștinilor în lupta de la Varna”. Viitorul sfânt a trăit trei ani în Mănăs­tirea „Sf. Ioan Bote­ză­torul” din Macedonia, unde egu­men era părintele Ioan pe care-l numește „bă­­trân sfânt”. La tunderea în monahism a primit nu­mele Rafael.
Părintele Rafael a plecat la Atena unde a slujit ca preot și predicator la Biserica „Sf. Di­mitrie” Lombardiari. Într-una din călăto­rii­­le sale misionare, părintele Rafael a ajuns în Franța unde l-a întâlnit pe tânărul grec Nicolae care studia într-o universitate. Nico­lae, fascinat de predica viitorului sfânt, a părăsit viața lu­mească și l-a urmat. Nu după mult timp, Nicolae a fost hirotonit diacon. În anul 1453, Constan­tino­po­lul a căzut în mâna turcilor. Un an mai târziu, turcii au invadat Tracia. La 14 martie 1454, retrăgându-se din fața invaziei păgâne, părintele Rafael și diaconul Nicolae au plecat cu o corabie din Alexandropolis în insula grecească Lesvos, în satul Thermi. Ei s-au așezat în Mănăstirea „Nașterea Maicii Dom­nului”, unde, după o vreme, părintele Rafael a devenit stareț.
Pe lângă mănăstire era un orfelinat și un pre­­ventoriu unde săracii bolnavi se înzdră­ve­neau sub îngrijirea starețului Rafael. Multe vin­decări ale trupurilor și ale sufletelor o fi săvârșit starețul Rafael… Și astăzi Sf. Rafael împarte nenumărate vindecări trupurilor și sufletelor bolnave sub po­vara de păcate. Nu el este Vindecătorul, ci el împarte mila lui Dum­nezeu celor care au cre­dință. Pocăința adâncă și măr­turisirea curată mar­­­chează întot­deauna începutul vindecării noastre dăruită de Dumnezeu prin sfinții Săi.

5. Făcliile Paștilor anului 1463 în Thermi

Insula Lesvos a fost cucerită de turci încă din 1462, dar aceștia nu au urcat până în Thermi. În 1463, creștinii s-au răsculat îm­potriva turcilor. Răscoala a fost înăbușită în sânge, iar turcii au bănuit că mănăstirea din Thermi a avut un rol în răscoală, așa că au atacat-o și au distrus-o. Sf. Rafael a po­vestit martiriul sfinților de la Thermi:
În Vinerea Mare turcii ne-au arestat când să­vârșeam slujba Prohodului”.
Starețul Rafael a fost bătut cu sălbăticie; mai întâi a fost lovit cu patul puș­tilor peste mâini, până au para­lizat. Apoi a fost tras de barbă și de păr, doborât la pământ și chinuit. Plin de sânge, părintele Ra­fael le-a arătat crucea pe care o purta la gât și le-a spus:
Noi acesteia ne închinăm și niciodată nu ne vom lepăda de ea”.
Și dia­conul Nicolae a fost bătut și chinuit cumplit; fiind mai plăpând, a făcut infarct. Starețul Rafael a fost omorât în chip sălbatic, fiind tăiat cu fierăstrăul prin gură. Aceasta s-a pe­trecut în marțea luminată.
Atunci au ars și făclii mai mici: Rafael, prunc de 11 luni, copilul primarului, a fost smuls de turci din brațele mamei sale și călcat în picioare. Și sora lui, Irina, care avea doar 12 ani a avut de pătimit: mai întâi, turcii i-au tăiat o mână pe care au aruncat-o în fața părinților ei, nădăjduind că vor scoate de la ei ceva despre răscoală. Apoi chinuitorii i-au deschis gura fetei și i-au turnat apă clocotită. În cele din urmă au ars-o de vie într-un vas mare de lut. Acest vas al muceniciei se află astăzi în mănăstirea de pe colina Karyes. Maria, mama Irinei, a fost ținută legată de un copac; din cauza suferințelor a făcut stop cardiac. Elena, o fetiță orfană de 15 ani, care era în grija prima­rului, a fost și ea chinuită și ucisă. Vasile, primarul, tatăl Irinei, a fost tor­turat și înjun­ghiat. Teodor, învățătorul sa­tului, a fost chinuit îndelung, iar la sfârșit, deca­pitat și capul i-a fost pus între picioare. Așa au fost găsite sfin­tele lui moaște.
După ce au săvârșit îngrozitoarele crime, turcii au aruncat mănăstirea în aer.
În noaptea următoare, câțiva creștini din sat, împreună cu un preot bătrân, au îngropat tru­purile mucenicilor. Pe Sf. Rafael l-au în­mor­­mân­tat înăuntrul bisericii dărâmate, iar pe ceilalți, în curte.

6. La plinirea vremii

A fost voia Domnului ca sfintele moaște să fie aflate după aproape 500 de ani, iar desco­perirea lor să se facă chiar sub îndru­marea sfinților mucenici. Ei s-au arătat în vise sau vedenii unor oameni credincioși cărora le-au des­­coperit mucenicia lor, dar și unde tre­buiau să sape ca să găsească urme ale sfintei mă­năs­tiri. Dintre obiectele desco­perite se pot aminti: un en­­golpion înfățișând pe Hristos Pantocrator, care a fost găsit sub pardoseala vechii biserici, și o pe­cete patriar­hală, cu icoana Maicii Dom­nului pe o parte și icoana Ar­hanghelului Mihail pe cea­laltă parte, desco­perită în mormântul Sf. Nicolae.

7. Ascultarea

Creștinii care s-au învrednicit să fie unelte ale tainei de pe colina Karyes au fost oameni cu multă credință și smerenie. Ei au înțeles că sfinții sunt înaintașii noștri și călăuzele noastre spre Hristos. Acestor oameni le-a fost încercată cre­dința și ascultarea, pentru că, în 1961, sfinții le-au cerut credincioșilor să dă­râme biserica pe care cu atâta dragoste și efort o zidiseră cu nu­mai doi ani înainte. Cum să dărâme biserica în care atâtea minuni se petrecuseră? Nu este oare înșelare de la cel viclean? Acestea și alte întrebări fră­mân­tau clerul și credincioșii. De­cizia întârzia.

8. Dărâmarea bisericii

Între ianuarie și aprilie 1961, însăși Maica Domnului, Împărăteasa cerului și a pămân­tului, s-a arătat în vis mai multor per­soane care se stră­duiseră pentru construcția bisericii. Lup­taseră cu autoritățile, înfrun­ta­seră împotri­virea necredin­cioșilor, dar dra­gostea lor se opunea ascultării. Cu multă blândețe, Stăpâna îngerilor și a oa­me­nilor le-a spus: „Icoana este înăuntru în altar, sub bi­serică”. Toți credeau că este vorba despre icoana Maicii Domnului.
Ctitorul și constructorul bisericii, Anghel Rallis, a luat dureroasa hotărâre zicând:
Dacă este voia lui Dumnezeu să o dărâmăm ca să se afle icoana, eu o voi zidi din nou”.
La 5 mai 1961 s-a făcut ultima priveghere în mica bisericuță de pe colina Karyes; s-au cântat diferite tropare, paraclisul și acatistul Maicii Dom­­nului. La miezul nopții s-au auzit multe zgomote înăbușite, biserica s-a zguduit în întregime, iar de undeva de sub altar se auzea foarte clar un plâns îndurerat ca de copil.
În timp ce această bisericuță se dărâma, ală­turi s-a ridicat alta din lemn. Rugăciunea nu trebuia întreruptă. Săpăturile făcute exact în locul indicat în vise de Sf. Muceniță Irina au condus la descoperirea unei icoane din aur cu Prea­slăvitul chip al lui Iisus Pantocrator. De pe acest engolpion, chipul Mântuitorului emană în jurul lui atâta bunătate, atâta lumină și iertare!

9. Alte făclii vii

Sf. Rafael a povestit mai multor persoane că acest loc a mai fost scăldat de un val de sânge mucenicesc. În vechime, pe colina Ka­ryes fusese o mănăstire de călugărițe. La 11 mai 1235, mă­năstirea a fost jefuită de pirați sângeroși. Stareța Olimpia, monahia Eufrosina și alte călugărițe au fost supuse unor chinuri înfricoșătoare. Sf. Mu­ceniță Eufrosina a fost spânzurată de un copac și apoi a fost făcută făclie vie. Sfintei Mucenițe Olimpia i-au ars trupul cu lumânări aprinse, apoi, cu un fier în­roșit în foc, i-au străpuns capul de la o ureche la cealaltă. La sfârșit, au țintuit-o în cuie pe o ușă cu care a și fost îngropată. Moaștele Sf. Olimpia se află astăzi în Mănăstirea „Sf. Rafael” din Thermi.

10. Altă minune

Când s-a găsit mormântul Sf. Olimpia, au fost găsite și cuiele cu care a fost pironită. Unul dintre aceste cuie a fost luat de o femeie evla­vioasă și păstrat cu multă grijă. Acest obiect care fusese cândva unealtă a crimei era acum acoperit de mir binemirositor care niciodată nu se ter­mina. Un monah a aflat aceasta și l-a cerut spunând: „Dă-mi cuiul să însemnez cu el în chipul crucii ochii surorii mele care este în primejdie să orbească și se află la spital pentru operație”. Mi­nunea s-a săvârșit: ochii bolna­vei s-au vindecat. S-au mai deschis și ochii duhovnicești ai multora din cei care, privind, nu vedeau.

11. Aflarea agheasmei

Atât cât au durat săpăturile, sfinții au vorbit în vise sau vedenii despre agheasma mănăstirii. Se cunoștea că aceasta se afla în spatele altarului într-o galerie. Într-un vis, Sfân­­tul Rafael a arătat un măslin bătrân și a spus: „Aici să săpați, exact sub el, nici la dreapta, nici la stânga. Galeria de agheasmă a fost descoperită la data de 13 iunie 1961, la exact un an după descoperirea moaștelor Sf. Mu­cenic Nicolae. Agheasma s-a aflat la mai mult de doi metri adâncime; izvora continuu din stâncă. Prima vindecare cu această agheasmă s-a făcut imediat după descoperire. Mama cre­din­cioasă a unui copil bolnav de osteomie­­lită s-a rugat Maicii Domnului și sfinților de pe colina Karyes, a crezut și Dumnezeu i-a vindecat copilul. De atunci agheasma curge și tămăduirile curg.

12. Sfaturile Sfinților

  • a) Nu lăsați sufletul să rătăcească în ma­terie, în lucrurile stricăcioase ale lumii. Viața nu are nici o valoare, dacă nu ne îngrijim de suflet. Prin urmare, nu vă lăsați duși în ră­tăcire, căci astfel vă pierdeți sufletul.
  • b) Calea lui Hristos este cu multe necazuri și suferințe.
  • c) Printre îndatoririle voastre de creștini este și aceea de a-i iubi pe semeni și de a-i ierta mereu. Dacă faceți acest lucru, vă veți umple de bucurie și de sănătate sufletească și trupească.
  • d) Întotdeauna cereți Creatorului să vă ierte. El știe toate faptele și gândurile cele ascunse pe care oamenii nu le mărturisesc, probabil din ru­șine sau din lipsă de tărie în a spune adevărul.
  • e) Noi îi vindecăm pe cei care cred în noi și se apropie de noi cu credință.
  • f) Sufletul milostiv iubește, ajută, mân­gâie, devine părtaș la suferința aproapelui. El lucrează pentru răspândirea Evangheliei, mâ­nat fiind de dragostea sa față de cel păcătos.
  • g) Fericit este omul care urmează învă­țătura lui Hristos. El este fericit în această viață vre­melnică și în viața de după moarte, căci sufletul nu piere la moarte, ci continuă să existe.

13. Actuala mănăstire

În toamna anului 1961 au început lucrările de construcție a Mănăstirii Sfântului Rafael. Slujba din noaptea de Înviere și din marțea luminată din anul 1963 au fost prăznuite cu multă solem­nitate în biserica nouă. Mănăs­tirea are Para­clisul Agheasmei și o biserică pe două nivele: jos se află moaștele Sf. Mucenici Nicolae și Irina, iar în biserica de sus se află moaștele Sf. Mu­cenic Rafael. Deasupra lo­cului unde se găsesc moaștele Sf. Rafael se află o icoană din mozaic a sfântului; cei care cu cre­dință își lipesc urechea de această icoană pot auzi deslușit cântări dum­nezeiești, de undeva din afara lumii materiale, cântări care nu se pot descrie, fiindcă nu avem mijloace, nici termeni de comparație. În biserica de jos se săvârșește zilnic Sfânta Liturghie. Sta­reța mă­năstirii a spus unor pelerini: „Aici se săvârșesc zilnic minuni”.

14. O concluzie, pentru unii nouă

Un bărbat care a muncit la săpăturile de la Karyes, care l-a văzut pe Sf. Mc. Rafael în vise, dar și în stare de veghe, a spus:
Nu mă mai preocupă dacă voi mai trăi cinci zile sau o sută de ani. Este unul și același lucru, deoarece sunt sigur că viața noastră se continuă după moarte”.
Pentru noi, creștinii, important este cum va fi exis­tența noastră de după această viață. La aceasta, cu lacrimi cugeta și Sf. Efrem Sirul:
Oare ce ne va întâmpina pe noi după despărțirea sufletului de trup?”.

15. „Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui” (Ps. 67,36)

Celor care L-au preamărit pe pământ, Dum­­nezeu le revarsă din belșug daruri cerești și-i face vrednici de a săvârși minuni. Sfinții ne întăresc credința noastră în Înviere și ne în­deamnă ca, prin pocăință și fapte bune, să lucrăm pentru învierea sufletelor noastre din moartea păcatului.
Pe sfinții mucenici ai lui Hristos, pe dum­nezeiescul Rafael, pe vrednicul Nicolae, îm­preună cu fecioara Irina, mijlocitorii noștri, cu cântări să îi mărim.

duminică, 15 aprilie 2012

Pastorala ÎPS Andrei Andreicuț

† ANDREI
din harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului iubitului cler, cinstitului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini, bucurie de la Hristos Cel ce cu Învierea Sa ne izbăveşte de întristare, iar de la noi sfântă îmbrăţişare

Paştile, izbăvire de întristare!



Iubiţi credincioşi,
În lumea în care trăim noi sunt foarte multe necazuri care aduc sufletului întristare. Întristarea izvorăşte din suferinţa care devine aproape o dominantă a vieţii. Nu e nevoie să meditezi prea mult pentru a-ţi da seama că suferinţa este prezentă peste tot. Înţeleptul Solomon, referindu-se la om, zice că „toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui” (Ecclesiastul 2, 23).
Începând cu propria noastră persoană, trecând apoi la cei din casa noastră, la cunoscuţii noştri, la oamenii din oraşul sau satul nostru, la cetăţenii ţării noastre, la vieţuitorii întregii lumi, vom vedea suferinţa şi întristarea prezente peste tot.
Se săvârşesc omoruri, sinucideri, furturi, nedreptăţi, se urăşte, se înşală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia. Alţii se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se duşmănesc, soţii se despart, tinerii şi copiii se corup şi se înjoseşte în om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Se păcătuieşte şi se suferă între noi şi în jurul nostru, aproape şi departe de noi. Întristarea şi suferinţa au multe cauze: lipsuri, boli, dureri în case şi-n spitale, în sanatorii, în temniţe, pretutindeni. Se suferă nu doar cât vedem şi ştim noi, ci mult mai mult, pentru că oamenii nu-şi afişează suferinţele la poartă.
Nu ne putem amăgi cu neştiinţa, considerând că în casa noastră toate sunt bune, pentru că undeva, poate unde nu vom şti niciodată, se suferă şi se consumă dureri mari. Chiar în clipele acestea când noi stăm aici, într-un locaş sfânt şi abordăm lucruri duhovniceşti, undeva se petrec lucruri nefericite, se comit nelegiuiri, se osândesc suflete omeneşti, se suferă şi se moare.
În ceasul acesta nu un singur om ci mai mulţi sunt expuşi pieirii: un avion se prăbuşeşte, un tren se ciocneşte cu altul, mai multe maşini se răstoarnă, un vapor se scufundă şi o mulţime de oameni mor. Toate acestea aduc suferinţă şi întristare.
Apoi există suferinţe fizice: lipsuri, sărăcie, infirmităţi, boli. Cineva e sărac, altul e lipsit de toate sau cel puţin de multe bucurii, e înfometat, însetat, trebuie să lupte cu mizeria, trebuie să-şi câştige pâinea în condiţii grele, în ţară sau în străinătate, trebuie s-o mănânce stropind-o cu lacrimi. Alţii suferă trupeşte şi n-au nici un pic de tihnă: ziua fără linişte, noaptea fără somn. Omul suferind trebuie să-şi târască viaţa nefericită până când istovirea supremă cheamă în sfârşit moartea.
Sunt apoi suferinţe morale. Ţi se pângăreşte onoarea, ţi se calomniază intenţiile, răutatea atacă trecutul şi prezentul tău cu o îndârjire pe care nimic nu o poate destrăma. Eşti înşelat, ridiculizat, dispreţuit, insultat. Uneori suferi tirania celor tari şi trebuie să-ţi rumegi suferinţa şi tristeţea în tăcere.
Până şi micile bucurii ale vieţii îşi au un gust dureros, pentru că pe pământ nu-i deplină voioşie. Inima îşi are decepţiile ei, prietenia dezamăgirile ei, norocul reversul său, iar gloria însăşi îşi are spinii săi.

Iubiţi fraţi şi surori,

Totuşi această stare de lucruri, nu-i firească. Pentru că întristarea năpustindu-se asupra sufletului îl întunecă în întregime. Omul ajuns în această situaţie nu se poate nici ruga şi nici nu poate munci cum se cuvine. Întristarea tulbură toate facultăţile sufletului şi-i usucă toată vlaga. Pe bună dreptate spune Sfântul Ioan Casian „că precum molia roade haina şi cariile lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului”.
Împotriva duhului întristării trebuie să luptăm cu toate puterile pentru că el împinge sufletul la deznădejde. Sfântul Apostol Pavel ne spune că „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7,10). Se înţelege de aici că doar întristarea pentru greşelile comise este benefică pentru că ne duce la îndreptare iar întristarea pentru necazurile vieţii ne poate duce la acte disperate. Aşa se face că sinuciderile sunt tot mai frecvente în lumea noastră ce se învăluie în suferinţe ce nu se mai pot număra.
Omul covârşit de tristeţe are sufletul plin de amărăciune şi de nepăsare. El fuge de oameni ca şi cum aceştia ar fi pricina tulburărilor lui şi nu-şi dă seama că boala mocneşte înăuntrul lui. Cauzele acestei stări sunt mai multe, dar vom menţiona câteva: părăsirea pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu, asaltul duhurilor necurate, firea noastră slăbită de patimi, nenorocirile ce ni s-au întâmplat, gândurile negre ce ne covârşesc, bolile ce ne macină şi lipsa de preocupări serioase.
Sfântul Siluan Athonitul care a trecut prin o asemenea stare ne spune că „Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu bunătate şi înţelepciune sufletul, pentru care în chinuri şi-a întins braţele Sale pe Cruce, să fie smerit. În lupta împotriva vrăşmaşilor noştri el îngăduie sufletului să-şi arate alegerea lui liberă. Dar, prin el însuşi, sufletul e fără putere în a-i birui. De aceea, sufletul meu e trist, tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi”.
Ucenicul Cuviosului Siluan, Arhimandritul Sofronie Saharov, trecând şi el printr-o asemenea încercare, mărturiseşte: „Suferinţele duhului meu erau provocate de către catastrofele exterioare şi, în chip firesc, le identificam cu propria soartă: moartea mea primea caracterul dispariţiei a tot ce cunoşteam, a tuturor celor de care eram legat fiinţial ... Veşnica uitare, ca stingere a luminii conştiinţei, mă umplea de groază. Starea aceea mă zdrobea, mă stăpânea împotriva voinţei mele. Ceea ce se săvârşea în jurul meu în chip năsâlnic îmi amintea de sfârşitul inevitabil al întregii lumi. Viziunea hăului fără fund devenise pururea prezentă, lăsându-mi doar din când în când, puţină odihnă”.

Dreptmăritori creştini,

Cine i-a salvat pe cei doi, şi pe mulţi alţii, de întristarea cea de moarte? Hristos cel Înviat şi Sărbătoarea Paştilor! Într-o zi cuviosul Siluan, fiind în biserică „în dreapta uşilor împărăteşti în locul icoanei Mântuitorului Îl vede pe Hristos Cel viu. Întreaga sa fiinţă i se umple de lumina harului Sfântului Duh în Care recunoaşte pe Domnul. Privirea Sa blândă şi infinit de bună, iradiind iertare, pace şi bucurie, atrage irezistibil întreaga făptură a cuviosului Siluan copleşită de focul harului până dincolo de limitele puterilor fireşti ... Arătarea lui Hristos şi a luminii Sale în Duhul Sfânt la capătul traversării întunericului disperării infernale a fost evenimentul cel mai important al întregii sale vieţi”.
Această convingere, a prezenţei lui Hristos cel Înviat din morţi, i-a transmis-o şi lui Sofronie, care, ca şi alte mulţimi nenumărate ce cred în învierea Lui, cântă la Paşti: „Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile! Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit! Paştile, cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm! O, Paştile, izbăvire de întristare!”.
Hristos Cel Înviat este în măsură să înlăture întristarea din sufletele noastre, convingându-ne cum a convins-o pe Maria sora lui Lazăr, că nu suferinţa şi moartea au ultimul cuvânt de spus, ci învierea: „Eu sunt învierea şi viaţa, zice Domnul, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11,25-26).
Pentru ca această stare de spirit să domnească în noi avem la îndemână câteva mijloace: rugăciunea, lectura scripturistică, participarea la sfintele slujbe, discuţiile cu oameni duhovniceşti, cugetarea la lucruri frumoase, munca utilă şi multe altele. Iar cea mai înaltă cugetare este cea legată de învierea Domnului şi de consecinţele ce le are asupra vieţii noastre: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai Înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta”.
Acestei stări de spirit, ce-l caracterizează pe omul credincios, i-a dat glas poetul nostru naţional George Coşbuc: „Şi cât e de frumos în sat!/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a Înviat!/ Şi râde-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare”.

Iubiţi credincioşi,

Creştinul este omul învierii şi Paştile-i prefac întristarea în bucurie. Creştinul este un om curajos şi optimist. El nu se lasă prăbuşit de deznădejde. El este conştient că în lume trebuie să fie şi încercări dar ele, după cuvântul lui Hristos, se vor sfârşi, cu biruinţa: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan, 16,33).
Pentru creştinul adevărat toate lucrurile au sens şi frumuseţe. Un răsărit de soare, un amurg de basm, câmpul cu florile, pomii şi grădinile, toate grăiesc. Pe bună dreptate Ernest Bernea spune că „cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n-a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri nu găseşte sens vieţii şi nici nu merită s-o trăiască”.
Creştinul care-şi ia viaţa spirituală în serios, când se trezeşte dimineaţa şi constată că mai poate privi zările se bucură. Dându-şi seama că are două picioare sănătoase, cu care se ridică din pat, dă slavă lui Dumnezeu. Văzând că mai are două braţe puternice cu care poate munci pentru sine şi ai săi este fericit. Este recunoscător Tatălui Ceresc pentru mulţimea de daruri cu care-l copleşeşte şi alungă de la sine întristarea.
Creştinul refuză să trăiască în mediocritate şi râvneşte să trăiască eroic. Cu puţină vreme înainte de a trece la Domnul Părintele Profesor Ilie Moldovan l-am vizitat la spital. Era slăbit de suferinţă dar faţa-i era transfigurată de lumina şi entuziasmul care l-au însoţit o viaţă întreagă. La despărţire mi-a spus: „să trăim în lumina Sfintei Învieri şi să nu ne pierdem steaua polară”. Această maximă este de mare folos pentru noi pentru toţi cei ce dorim să scăpăm de întristările pe care ni le provoacă necazurile.
Cu ochii aţintiţi la Domnul Hristos „Care pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea” (Evrei 12,2), întăriţi de Învierea Lui care „celor din morminte viaţă le-a dăruit”, să devenim curajoşi şi să ne izbăvim de întristare. „Când Domnul va trimite istoria şi veşnicia să culeagă viaţa şi sufletul nostru, să nu fim găsiţi pe malurile mlaştinii, ci în înălţimile vieţii eroice, care sunt slava pământului şi împlinirea voinţei cerului”.
Până atunci însă, chiar dacă viaţa aceasta ne mai oferă amărăciuni şi întristări, întâlnirea cu Domnul Hristos Cel Înviat din morţi să ne transpună în starea de spirit pe care au avut-o femeile mironosiţe în dimineaţa învierii. Sfântul Matei ne spune că „plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Matei 28, 8-9).
Cuprins de bucuria pe care Domnul Hristos Cel înviat mi-o revarsă în suflet, v-o împărtăşesc şi frăţiilor voastre, vă doresc să depăşiţi toate necazurile şi întristările vieţii, să aveţi pace sfântă de Paşti şi vă zic din toată inima: Hristos a Înviat!

† ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

miercuri, 11 aprilie 2012

Biblia difuzată împreună cu ziarul Adevărul nu este ortodoxă şi ca atare nu are binecuvântarea Sfântului Sinod!


*

Biblia difuzată împreună cu ziarul Adevărul nu este ortodoxă şi ca atare nu are binecuvântarea Sfântului Sinod!

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează: Astăzi, 10 aprilie 2012, cotidianul Adevărul a început să vândă împreună cu ziarul la toate punctele de difuzare a presei şi în librăriile proprii o ediţie revizuită a Bibliei tradusă de Dumitru Cornilescu, apărută anul acesta (2012) la editura ”Orizonturi” din Bucureşti.

Deoarece mai mulţi credincioşi ortodocşi au sesizat deja Patriarhia Română cu privire la faptul că au fost induşi în eroare de către cotidianulAdevărul prin oferirea spre vânzare a unei Biblii neoprotestante, solicităm acestei publicaţii ca în articolele promoţionale şi în spoturile publicitare să ofere informaţiile corecte despre ediţia Bibliei pe care o difuzează.

În acelaşi timp, îndemnăm clerul ortodox să informeze comunităţile de credincioşi despre faptul că Biblia vândută împreună cu ziarul Adevărul nu este ortodoxă şi conţine diferenţe majore de traducere faţă de textul oficial al Sfintei Scripturi a Bisericii Ortodoxe Române.

Teologul clujean Radu Preda, ale cărui declaraţii sunt folosite pentru a promova Biblia pe care cotidianul Adevărul o distribuie începând de marţi la chioşcuri, spune că a fost păcălit de publicaţia deţinută de Dinu Patriciu.

Radu Preda: Cei de la Adevărul m-au folosit ca să distribuie o Biblie neoprotestantă / FOTO: Ziua de Cliuj

“E o biblie falsă. Falsă în sensul în care e o ediţie pe care nu au declarat-o ca atara ca fiind neo-protestantă. M-au instrumentalizat. Eu l-am întrebat pe realizatorul articolului să-mi spună ce ediţie e, dacă e cumva o biblie sectară. I-am spus că nu e bine să promovezi un produs minoritar. Au vrut să ţină ascuns acest fapt. Mi-au promis că vor reveni cu un telefon, dar redactorul a făcut pe neştiutorul, deşi sunt convins că ştia despre ce e vorba. Am certitudinea că am fot folosit. Nu îi voi da în judecată, nu-mi stă în fire, dar acţiunea lot îi descalifică, oamenii nu sunt proşti”, a declarat teologul Radu Preda, pentru REALITATEA.NET.

Citeste mai mult pe REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net/radu-preda-cei-de-la-adevarul-m-au-folosit-ca-sa-distribuie-o-biblie-neoprotestanta_931808.html#ixzz1rjYB6oh1

sâmbătă, 7 aprilie 2012

ANUNȚ IMPORTANT: PROGRAMUL SPOVEDANIILOR DIN SĂPTĂMÂNA MARE


PROGRAMUL
SPOVEDANIILOR DIN SĂPTĂMÂNA MARE - 2012

DUMINICA FLORIILOR- ora 07,30- 12,00- va spovedi pr.Marcel în încăperea de la subsolul bisericii

LUNI- ora 06,00- 10,00- va spovedi pr.Decebal
- ora 18,00- Slujba Deniei- cei care doresc să se spovedească după sfârșitul acesteia o pot face, va spovedi pr. Marcel.

MARȚI-ora 6,00- 10,00- va spovedi pr.Decebal
-ora 18,00- Slujba Deniei- cei care doresc să se spovedească după sfârșitul acesteia o pot face, va spovedi pr.Decebal.

MIERCURI- ora 6,00- 9,00- va spovedi pr.Marcel
-0ra 9,00- Liturghia Darurilor
-ora 18,00- Slujba Deniei cei care doresc să se spovedească după sfârșitul acesteia o pot face, va spovedi pr.Marcel

JOI - ora 6,00- 10,00- va spovedi pr.Marcel
-ora 18,00- Slujba Deniei celor 12 Evanghelii, cei care doresc să ses povedească după sfârșitul acesteia o pot face. Vor spovedi pr.Marcel și pr. Decebal

VINERI – dimineață consacrată spovedaniei celor bătrâni și bolnavi. Cei interesați sunt rugați să ne contecteze telefonic din timp.
-ora 18,00- Slujba Deniei Prohodului cei care doresc să se spovedească după sfârșitul acesteia o pot face. Vor spovedi pr. Marcel și pr. Decebal

SÂMBĂTĂ- ora 6,00- 10,00- va spovedi pr. Marcel
Pentru cei care vor ține post negru de joi seara până duminica noaptea, recomandabil ar fi ca să se spovedească sâmbătă dimineața și să să împărtășească după slujba Învierii sau la sfânta liturghie din ziua de Paști.
- Ora 24,00- Slujba Sfintei Învieri
-Ora 01,15- împărțirea Paștilor.Paharele se vor da de la biserică, nu este cazul să le aduceți de acasă.

duminică, 1 aprilie 2012

DR. PAVEL CHIRILA si altii la Sophia: NU HRANI CANCERUL! Informatii esentiale despre factorii declansatori si remedii! [VIDEO+REZUMAT]

sursa : Război Întru Cuvânt



Lansarea cărtii “Nu hrăni cancerul! Alimentaţia este aliatul tău împotriva cancerului.“,
editura Christiana, 2012.
Autori: Pavel Chirilă, Mădălina Popescu şi Cristela Georgscu.
Invitaţi:
dr.Pavel Chirilă – medic primar boli interne
Mădălina Popescu – specialistă în inumologie şi alergologie clinică
Răzvan Codrescu – director literar al editurii Christiana
Părintele Horea Prioteasa – preot slujitor la capela Institutului Clinic Fundeni

Am primit pe mail si un rezumat al intalnirii:

Dl.dr.Pavel Chirila zice ca nici unul din cei 3 medici care au scris cartea nu sunt oncologi, dar au scris cartea pt ca nu au scris-o oncologii! (…)

Toti autorii incrimineaza ca factori alimentari declansatori de cancer: zaharul alb, sarurile nitrice, pt. ca azotatii care se toarna in pamantul Europei sunt 15 mil tone/an+ saruri nitrice din preparatele de carne ca sa le faca roz. Caci in stomacul omului sanatos o parte din aceste saruri se transform intr-o substanta numinta dimetil-nitrozamil care e cancerigena in procent 100%; de peste 50 de ani in laboratoarele oncologice pt a se obtine cancer la sobolan i se da azi dimetil nitrozamina si in a 14 zi are cu certitudine cancer si se pot face experiente pe el..............

continuare :Război Întru Cuvânt

vineri, 30 martie 2012

Cum a ajuns un protestant printr-o icoana la Ortodoxie

de Robert Arakaki (Honolulu, Hawaii)

Când, în 1990, am părăsit Hawai pentru a studia la Seminarul Teologic Gordon-Conwell, am făcut-o cu scopul de-a ajunge profesor la liberalul seminar al „Bisericii Unite a lui Hristos”. Aceasta era una dintre cele mai liberale denominaţii protestante, şi voiam să ajut la aducerea sa înapoi la „rădăcinile biblice”. Ultimul lucru din lume pe care-l aşteptam era să devin ortodox!

Chemat de o icoană

După primul semestru, am fost invitat la un studiu biblic ţinut la biserica ortodoxă grecească a Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul studiului, privirile îmi tot fugeau spre masa unde se găseau de vânzare nişte icoane. Ochii mi se întorceau către o icoană anume, a lui Hristos ţinând Scriptura. În zilele ce au urmat nu mi-am putut scoate din minte acea icoană, aşa că m-am întors şi am cumpărat-o.

Când am luat-o, nici prin gând nu-mi trecea să mă fac ortodox. Am cumpărat-o ca pe-un mic gest de răzvrătire împotriva puternicei atitudini reformate de la Gordon-Conwell. Am simţit însă în icoană şi o putere duhovnicească, care m-a făcut mai conştient de prezenţa lui Hristos în viaţa mea.

În al treilea an de Seminar am scris o lucrare numită „Icoana şi spiritualitatea evanghelică”. În ea, analizam cum frumuseţea vizuală a icoanelor ar putea îmbogăţi spiritualitatea evanghelicilor, care e adesea destul de raţionalistă şi austeră. Pe măsură ce făceam studiul, am ştiut că era important să înţeleg icoana de pe poziţii ortodoxe, iar nu să impun asupra subiectului prejudecăţile protestante. Deşi după ce-am terminat lucrarea am rămas în comunitatea evanghelică, începusem să percep înţelegerea sacramentală ortodoxă a realităţii.

După ce-am absolvit Seminarul, am mers la Berkeley şi am început studiile de doctorat în religie comparată. Pe când eram acolo, am frecventat biserica ortodoxă bulgară a Sfinţilor Chirii şi Methodie, o parohie mică, alcătuită în mare parte din convertiţi americani. Acolo am văzut Ortodoxia trăită! M-a atins profund ve­derea părinţilor ce-şi purtau copilaşii în braţe pentru a primi Sfânta împărtăşanie şi-şi ridicau copiii ca să poată săruta icoanele.

Temeiul scripturistic al icoanelor

După câţiva ani la Berkeley, m-am întors în Hawai. Deşi eram foarte interesat de Ortodoxie, aveam şi câteva rezerve majore. Una dintre ele era întrebarea: există un temei scripturistic pentru icoane? Nu cumva obiceiul ortodox al cinstirii icoanelor încalcă cele Zece Porunci, care opresc închinarea la chipurile cioplite? Cealaltă problemă era împotrivirea lui Jean Calvin fată de icoane. Mă socoteam a fi un calvinist şi aveam o mare preţuire pentru Calvin, ca teolog şi cărturar biblic. Am abordat aceste două probleme în maniera tipică a unui student proaspăt absolvent: m-am apucat să fac nişte studii de cercetare.

În cercetările mele, am aflat că există, într-adevăr, un temei scripturistic pentru icoane. În Cartea Ieşirii, vedem cum Dumnezeu îi dă lui Moise cele Zece Porunci, printre care se cuprinde interdicţia împotriva chipurilor cioplite [Ieşirea 20:4]. Însă, în aceeaşi carte, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să construiască Cortul Sfânt, zicându-i, printre altele, să aşeze heruvimi de aur pe Chivotul Mărturiei [Ieşirea 25:17-22]. Mai mult, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să întocmească chipuri de heruvimi pentru curţile din afară ale Cortului Sfânt şi pentru perdeaua dinăuntru, ce ducea la Sfânta Sfintelor [Ieşirea 26:1,31-33.

Am găsit precedente scripturistice asemănătoare, în favoarea icoanelor, la Templul lui Solomon. în Sfânta Sfintelor se găseau chipuri de heruvimi, cioplite pe cele două uşi ce duceau către Sfânta Sfintelor, cât şi pe zidurile exterioare din jurul Templului [II Paralipomena 3:14; I Regi 6:29, 30, 31-35. Ce găsim aici se află într-un contrast izbitor cu austeritatea deplină din multe biserici protestante de astăzi. în timp ce multe biserici protestante au doar patru ziduri goale, lăcaşul de închinare din Vechiul Legământ era plin de bogate podoabe vizuale.

La sfârşitul Cărţii lui Iezechiel se află o descriere lungă şi elaborată a noului Templu. Asemeni Cortului lui Moise şi Templului lui Solomon, noul Templu are heruvimi ciopliţi pe zidurile sale [Iezechiel 41:15-26]. Şi anume, gravurile heruvimilor au fie feţe omeneşti, fie feţe de lei. Descrierea chipurilor omeneşti de pe zidurile Templului poartă o asemănare izbitoare cu icoanele din Bisericile ortodoxe de astăzi.

Săpături arheologice recente au descoperit o sinagogă din primul secol, ce avea pe pereţi imagini pictate cu scene biblice. Aceasta înseamnă că atunci când Iisus şi ucenicii Săi mergeau Sâmbăta la sinagogă, nu vedeau nişte ziduri goale, ci evocări vizuale ale adevărurilor scripturistice.

Am fost copleşit şi de faptul că conceptul chipului (imaginii) lui Dumnezeu este crucial din punct de vedere teologic. Este important pentru relatarea Facerii şi de însemnătate hotărâtoare în înţelegerea firii omeneşti [Facerea 1:27]. Conceptul acesta este de însemnătate hotărâtoare şi în înţelegerea mântuirii. Dumnezeu ne mântuieşte prin refacerea chipului Său din noi [Romani 8:29; I Corinteni 15:49]. Şi vorbim doar de câteva menţiuni ale chipului lui Dumnezeu în Scriptură. Toate acestea m-au dus la concluzia că există, cu adevărat, un temei biblic pentru icoane!

Cum rămâne cu Calvin?

Dar cum rămâne cu Jean Calvin? Aveam cea mai mare cinstire pentru Calvin, foarte preţuit printre protestanţi pentru comentariile sale biblice şi ca unul dintre teologii întemeietori ai Reformei protestante. Nu puteam trece cu uşurinţă peste iconoclasmul lui Calvin. Aveam nevoie de motive bune, scripturistice şi teologice, ca să resping opoziţia lui Calvin fată de icoane.

Cercetarea mea a dat naştere mai multor surprize. Una a fost descoperirea uimitoare că nicăieri în Instituţiile sale, Calvin nu pomeneşte versetele ce vorbesc despre folosirea imaginilor în Cortul şi Templul Vechiului Legământ. E o omisiune foarte semnificativă.

Un alt însemnat punct slab este felul în care înţelegea Calvin istoria Bisericii. El presupunea că în primii cinci sute de ani de creştinism, bisericile erau lipsite de imagini, şi abia o dată cu „decăderea purităţii dogmatice” au început imaginile să pătrundă în biserici. Calvin l-a ignorat însă pe Eusebiu şi Istoria sa Bisericească, scrisă în secolul al patrulea, care aminteşte de portretele în culori ale lui Hristos şi ale Apostolilor (7:18). Şi aceasta, în ciuda faptului că protestantul Calvin ştia lucrarea, citându-l pe Eusebiu în Instituţiile sale!

Un alt punct slab este faptul că Calvin nu contrazice nicăieri clasica apărare teologică a icoanelor adusă de Sfântul Ioan Damaschin: restricţia scripturistică împotriva chipurilor se baza pe faptul că Dumnezeu Tatăl nu poate fi înfăţişat în chip văzut. Însă, deoarece Dumnezeu Fiul a luat la întruparea Sa fire omenească, El poate fi zugrăvit în icoane.

Am fost surprins să aflu că argumentele lui Calvin nu erau nici pe departe atât de puternice pe cât m-aş fi aşteptat. Calvin n-a luat în seamă toate dovezile biblice, a înţeles greşit istoria Bisericii şi a dat greş în a răspunde la apărarea teologică clasică. Cu alte cuvinte, iconoclasmul lui Calvin suferea pe plan scripturistic, teologic şi istoric.

În călătoria mea către Ortodoxie, mai erau şi alte probleme pe care trebuia să le lămuresc, dar cea a icoanelor era vârful aisbergului. M-am concentrat asupra icoanelor deoarece socoteam că este punctul cel mai vulnerabil al Ortodoxiei. Spre surpriza mea, era mult mai puternic decât mi-aş fi închipuit vreodată, îndoielile mele în privinţa icoanelor au fost asemeni Titanicului lovindu-se de gheţar. Ce părea să fie o bucăţică de gheaţă era de fapt, în adâncuri, un munte uriaş, capabil să scufunde nava cea mare. Cu timpul, teologia mea protestantă s-a năruit şi m-am încredinţat că Biserica Ortodoxă avea dreptate când susţine că deţine deplinătatea Credinţei.

Am fost primit în Biserică în Duminica Ortodoxiei din 1999. În prima duminică din Postul Mare, Biserica prăznuieşte restaurarea cinstirii icoanelor şi înfrângerea iconoclaştilor, la al Şaptelea Sinod Ecumenic din 787. În ziua aceasta credincioşii proclamă: „Aceasta este credinţa care a întemeiat lumea!”.

Cu siguranţă, a întemeiat credinţa acestui fost calvinist, în urma puternicei mărturii a unei mici icoane

duminică, 18 martie 2012

Bucuriile Credinţei - 18.03.2012

invitat Pr. Călin Popovici - parohia Sf. Ioan Evanghelistul- Cluj N.

Pr Calin Popovici - invitat Pr. Călin Popovici - parohia Sf. Ioan Evanghelistul- Cluj N.

vineri, 16 martie 2012

„Fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu“

sursa: Ziarul Lumina
Sportul, în România, este un fenomen ce atrage mase. Iar fotbalul este supranumit "sportul rege", tocmai pentru popularitatea de care se bucură. George Ogăraru ne-a vorbit despre adevăratele valori din viaţa unui fotbalist, poate atipic pentru domeniul în care s-a consacrat: familist convins, creştin practicant şi filantrop.
  • O familie împlinită: Andreea şi George Ogăraru, împreună cu copiii
    O familie împlinită: Andreea şi George Ogăraru, împreună cu copiii




Sunteţi un sportiv care a obţinut numeroase performanţe în fotbalul românesc şi internaţional. Ce sfaturi aveţi pentru tinerii ce visează la o carieră sportivă, în condiţiile în care presa de specialitate promovează mai mult non-valorile şi mondenităţile? Care sunt adevăratele valori ale vieţii lui George Ogăraru?

George Ogăraru: Într-adevăr, pot afirma cu bucurie că am reuşit să ating un bun nivel profesional, deşi nu am fost jucător de fotbal cu calităţi ieşite din comun, însă cu ajutorul lui Dumnezeu am putut suplini, prin muncă, acestea.

A fi sportiv, în sine, reprezintă un mare avantaj, însă "pachetul" ce vine odată cu recunoaşterea publică poate fi greu de cărat. Într-un mediu în care tentaţiile aleargă după tine chiar şi la locul de muncă, trebuie să ai bine stabilit traseul încă de când ai plecat de acasă. Este adevărat că mass-media promovează non-valorile, însă observ că din ce în ce mai mulţi tineri se dau la o parte din calea acestui tip de informare. Am avut plăcuta surpriză ca de-a lungul carierei să întâlnesc sportivi de renume internaţional care îşi bazează viaţa pe valori puternice şi simplitate! Tinerii noştri să ştie că la acest nivel "se poartă" cultura, valorile, viaţa de familie, şi nu doar ceea ce ni se vinde în presa de specialitate; şi i-aş sfătui să vadă fotbalul ca pe o artă, nu mai mult. Celelalte vin de la sine, inclusiv banii. Valorile după care îmi ghidez viaţa sunt normale: credinţă, familie, cultură şi dragoste de ţară.

Sunteţi, oarecum, atipic peisajului fotbalistic care ni se serveşte în ziare şi la televizor. Cum aţi reuşit ca tânăr, între atâtea tentaţii, să duceţi o viaţă decentă, cu o familie frumoasă, caracterizată simplu printr-o expresie: bunul-simţ?

Nu din început am gândit ca azi! Am cunoscut o oarecare faimă la o vârstă sensibilă, 20 şi ceva de ani, moment în care nu îmi puneam întrebări existenţiale complexe. A rânduit Dumnezeu să îmi găsesc jumătatea repede şi bine, am devenit tată tânăr şi astfel s-a născut dorinţa de a construi ceva durabil. Odată cu transferul în Olanda a apărut necesitatea unei vieţi spirituale mai profunde. Deşi clubul la care am mers era de un nivel înalt şi m-a învăţat multe lucruri despre disciplină, responsabilitate, autocontrol, socializare, în afara clubului ne simţeam singuri, neintegraţi. În România locuisem mereu vizavi de biserică, iar acum nu găseam acest sprijin pe o rază de câteva sute de kilometri, fapt care a adus conştientizarea importanţei acestui lăcaş în viaţa omului, a noastră. Am primit sprijin din ţară, de la părintele duhovnic şi alţi preoţi şi monahi ce ne-au susţinut de la distanţă prin rugăciuni şi cărţi trimise, ne-am ţinut aproape familiile şi prietenii, şi astfel am reuşit să ne păstrăm echilibrul. Acum, în Elveţia, suntem foarte legaţi de comunitatea românilor din Lausanne, adunată în jurul preotului Adrian Diaconu. Cred că ducem o viaţă normală, eu, soţia mea şi copiii. Mergem la biserică, ne spovedim, citim, ne rugăm, postim, ne împărtăşim, ajutăm, ieşim la plimbare, ne întâlnim cu alţi români pe care i-am cunoscut aici: medici, profesori, arhitecţi. Este o comunitate de mare valoare. Nu facem ceva extraordinar, aşa cum aţi zis: lucruri de bun-simţ. Pentru mine, azi, fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu. Tentaţii sunt, dar tovărăşia cu ele se plăteşte, aşa că rezistăm, pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru importanţa unităţii familiei şi a sănătăţii mentale şi sufleteşti a tuturor membrilor ei.

Sunteţi vicepreşedinte al Asociaţiei "Pro Vita" şi promovaţi această organizaţie, în special peste hotare. Care este rolul acestei fundaţii şi cât de important este ajutorul oamenilor pentru respectiva comunitate?

Tangenţa mea cu Asociaţia "Pro Vita" a început cu vânzarea de tricouri în folosul copiilor asistaţi de această asociaţie, condusă pe atunci de părintele Nicolae Tănase. Am făcut vizite la Valea Plopului, am ajutat cu ce-am putut, iar la reorganizarea făcută am devenit vicepreşedinte. Mă onorează această poziţie în "Pro Vita", dar mă şi obligă. Rolul ei este să lupte contra avortului şi să ofere alternativă la avort: ajutorul pentru ţinerea sarcinii şi chiar preluarea mamei şi a copilului până îşi rezolvă problemele sociale cu care se confruntă şi care au condus-o la ideea de avort. Nevoile în "Pro Vita" sunt multe şi diversificate, numărul asistaţilor creşte mereu, aşa că se naşte nevoia găsirii de noi căi de a face ca asociaţia să meargă mai departe. De aceea am încercat să le vorbim şi celor din străinătate despre "Pro Vita", şi am făcut bine, am găsit oameni dispuşi să sprijine.

De curând a avut loc gala oficială a Fundaţiei "Mihai Neşu", al cărei ambasador sunteţi. Vorbiţi-ne despre prietenia cu Mihai Neşu şi despre activitatea acestei fundaţii.

Ne cunoaştem de vreo zece ani şi aş putea spune că am crescut împreună, că îmi este mai mult decât prieten şi că îl văd mai degrabă ca pe un frate. Mihai este un om cu suflet mare, cu o educaţie deosebită şi cu valori puternice, iar drept dovadă stau toţi oamenii care îi sunt alături şi se roagă pentru sănătatea lui în urma accidentului suferit anul trecut. Deosebit este faptul că în acest moment de grea încercare el s-a gândit să îi ajute pe cei ce sunt în situaţii asemănătoare lui şi nu beneficiază, în România, de condiţiile şi susţinerea necesară. Astfel a creat Fundaţia "Mihai Neşu" cu sediul în Olanda, având ca scop sprijinul persoanelor cu handicap din România. Faptul că dintr-un scaun electric, folosindu-şi doar inima şi capul, Mihai are dorinţa de a ajuta oameni atât prin intermediul fundaţiei, cât şi prin puterea exemplului personal, mă obligă să îmi pun întrebarea: Oare noi cei sănătoşi fizic putem face la fel?

George Ogăraru, scurtă biografie

George Ogăraru este un fotbalist român care a evoluat, de-a lungul timpului, la cluburi precum Steaua Bucureşti, Ajax Amsterdam (Olanda) sau FC Sion (Elveţia), bifând şi câteva selecţii la echipa naţională de fotbal a României. A câştigat o cupă şi două campionate de fotbal în România, două cupe şi două supercupe ale Olandei şi o cupă a Elveţiei şi a contribuit la ultima performanţă a selecţionatei ţării noastre: câştigarea grupei de calificare la Campionatul European de Fotbal din 2008. În plan extrasportiv, contribuie la activităţile întreprinse de Asociaţia "Pro Vita" (vicepreşedinte) şi de Fundaţia "Mihai Neşu" (ambasador). Este căsătorit cu Andreea şi au împreună trei copii: Eric Emanuel, Natalia Maria şi Sofia Elena.

duminică, 11 martie 2012

Bucuriile Credinţei - 11.03.2012

invitat Arhim. Teofil Roman
Arhim Teofil Roman - Bucuriile Credinţei - 11.03.2012

duminică, 12 februarie 2012

A vrut sa se retraga din cauza unei suferinte INUMANE! Miracolul care i-a salvat cariera lui Goian

Unul dintre cei mai importanti oameni ai Stelei eurofantastice a vrut s-o termine cu fotbalul acum 4 ani! Avea dureri insuportabile la Spate si credea ca nu va mai juca niciodata.

  A vrut sa se retraga din cauza unei suferinte INUMANE! Miracolul care i-a salvat cariera lui Goian

Goian i-a socat pe scotieni cu povestea lui. A trecut peste un moment teribil din cariera cu ajutorul divinitatii.

"In 2008, am vrut sa renunt la fotbal. Aveam o durere extrem de puternica la spate si sufeream de discopatie limbara. Puteam juca doar daca apelam la injectii. Preotul la care merg atunci cand sunt in Romania, mi-a spus sa merg la o biserica din Bucuresti sa ma rog la Sfantul Nectarie. Asta am facut impreuna cu sotia mea. Dupa foarte putin timp, am scapat de orice durere fara ca macar sa am nevoie de operatie! A fost un miracol!", a spus Goian pentru Evening Times.

Pentru a-si arata recunostinta, Goian si-a botezat al doilea copil Nectarie: "Am un motiv foarte bun pentru asta, trebuia sa multumesc intr-un fel pentru ajutorul pe care le-am primit. Dumnezeu m-a ajutat mereu, inclusiv cand am primit oferta de la Rangers. Totul s-a intamplat intr-un moment foarte potrivit pentru mine!"

sursa : aici

duminică, 5 februarie 2012

Când ştiinţa este contrazisă: harul lui Dumnezeu suflă unde voieşte

- o mărturie a Mitropolitului Nicolae al Mesoghiei -

Un cuplu tânăr, fericit, de oameni cu adevărat dăruiţi Bisericii, dăruiţi în curăţenie, cu simplitate existenţială, îşi lasă viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Iar Acesta îi binecuvântează cu amândouă mâinile Sale. Îl întâlnesc pe Părintele Porfirie, cunoscutul şi luminatul sfânt al zilelor noastre, care le îmbrăţişează viaţa, cu fiecare amănunt al ei. Acest Părinte li se face scut de apărare în faţa oricărei primejdii, pavăză în faţa oricărei ameninţări; rugăciunea sa le zădărniceşte orice piedică. Dumnezeu le dăruieşte cinci prunci plini de har şi de bucuria vieţii: două fete şi trei băieţi. Cea mai mare dintre aceştia este o fată, Eva – o fiinţă plină de talent şi înţelepciune, cu o

nteligenţă de om matur. Avea trăsături cereşti şi un comportament plină de dulceaţă. Era iubită de toţi cei din jur. A ajuns la vârsta de doisprezece ani – un adevărat înger! „Cu cei ce Îl iubesc, Dumnezeu împreună lucrează spre bine” – aşa credeau, în chip tainic, părinţii şi Îl slăveau pe Dumnezeu: „Doamne, ce binecuvântare!”

Brusc, într-o zi, cum traversa Eva fără de grijă strada din faţa biroului tatălui său, un autovehicul scăpat de şofer de sub control aduce neaşteptatul în drumul netulburat până acum al familiei: trimite copila la spital, iar de acolo în lumea unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viaţă fără de sfârşit! Eva, fără să înţeleagă cineva cum şi de ce, în doar câteva clipe, s-a aflat în Raiul lui Dumnezeu, scufundându-şi însă părinţii cei nepregătiţi în iadul durerii şi al insuportabilei răsturnări a vieţii… Era ca şi cum ar fi dispărut Dumnezeu din faţa lor! Părintele Porfirie s-a făcut părtaş cu multă dragoste la durerea lor, stăruind cu multă discreţie asupra marii dragoste a lui Dumnezeu, pe care el însuşi o exprima şi o trăia cu multă bunătate, credinţă şi iubire – împrăştiind orice fel de îndoială şi gând greşit despre Dumnezeu…

Timpul curge. Ceilalţi copii cresc şi, prin creşterea şi darurile lor, umplu viaţa îndureratei mame cu o fericire umbrită de durere, iar viaţa tatălui cu smerenia acceptării voii dumnezeieşti. Sprijinul lor este a doua fată, Despina. O fiinţă cu totul diferită de Eva. În continuă mişcare, plină de viaţă, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Răspândeşte în jurul ei doar bucurie, nădejde, fericire, strălucirea nevinovăţiei celei lipsită de griji şi probleme. Ai impresia că astfel de fiinţe nu au nici o legătură cu păcatul, cu bolile, cu moartea. Când vii în contact cu ele, uiţi tot ce este negativ, orice primejdie, orice este întunecat.

Într-o zi de primăvară, familia întreagă se află la o mănăstire din Epir, lângă graniţă. Un prieten de familie se făcea monah. Era un pic jucăuş şi şugubăţ, prieten bun al copiilor, om simplu şi inimos. Toată atmosfera este o mare bucurie, încărcată de un şi mai mare har. Despina se bucura şi ea. Toate sunt atât de frumoase, atât de dumnezeieşti, încât nimic nu poate păta această bucurie! Ar părea cu neputinţă!

Iată, însă, că nimic nu este cu neputinţă! La patru zile după tunderea în monahism, eram în Atena, când primesc un telefon incredibil din partea unui prieten dentist.

- Ţine-te bine, părinte, n-o să crezi ce vei auzi!

- Ce se întâmplă, ia zi?, răspund eu.

- Despina are de câteva zile o durere la o măsea, în partea dreaptă. Nimic neobişnuit; am zis să facem investigaţii după întoarcerea lor din Epir. Am făcut şi o actinografie şi sunt aproape sigur că e vorba de o formă de cancer al osului mandibulei! Nu-mi vine să cred!

Eu ştiam ce înseamnă acest lucru: eliminarea mandibulei, înlocuirea ei cu un os de la bazin, terapii dureroase, bunăstarea vieţii distrusă în mod tragic – iar, dincolo de toate, procentul de supravieţuire era de 10% şi de maxim cinci ani!

Neputând să mă împac cu o asemenea curgere a lucrurilor – Dumnezeul acela în care credeam eu nu trebuia să îngăduie asemenea lucruri! – îl întreb cu sfială pe prietenul meu dentist:

- Nu cumva ai făcut vreo mică greşeală? Nu cumva ar trebui să refaci analizele?

- Formele de cancer ale osului mandibulei inferioare au, din păcate, cel mai uşor mod de diagnosticare şi cea mai grea şi urâtă prognoză medicală, îmi răspunse. Te-am sunat, poate poţi s-o ajuţi să plece imediat în America. Nu trebuie să piardă nici un minut!

Nu trecuse mult timp de când fusesem în America, unde întâlnisem o situaţie similară, în care am ajutat şi eu, ca traducător pentru doctorii de acolo. De fiecare dată când urma să mă întâlnesc cu copilul în cauză – un băieţel blonduţ de şapte ani – mi se strângea inima din pricina imaginii înfricoşătoare! Băieţelul acela nu a reuşit să treacă prin toată procedura. A petrecut un răstimp chinuitor de luni de zile, într-o aşa-zisă viaţă – vederea lui rănea sângeros sufletele părinţilor săi şi dădea mărturie că nici cea mai bună ştiinţă, la nivel mondial, nu putea să-l ajute cumva…

Ar fi însemnat să se reia tot acest scenariu încă o dată! Părinţii ar fi mers în America plini de speranţe, la centrul cel mai bun, cu probabil cei mai străluciţi medici ai lumii, şi s-ar fi întors în Grecia cu probabilităţi. Ar fi plecat cu un copil bolnav, dar sănătos la înfăţişare, şi s-ar fi întors cu cineva ce nu poate fi privit, cu cineva cu care nu rezistă nimeni să trăiască. Iar toate acestea, în cazul cel mai fericit….

Tatăl, acest erou, a aflat tot adevărul; mama, nu prea multe amănunte. Au mers imediat la „părinţelul” lor, cum îi spuneau Părintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Acesta, mâhnindu-se împreună cu ei, şi-a arătat deosebita durere şi o intensă nelinişte sufletească. Singura ferestruică prin care să se reverse un strop de lumină şi de nădejde s-a arătat a fi faptul că şi Părintele a încuviinţat să plece degrabă. După cum se vede, în inima sa, împreună cu agonia negrăită a iubirii, exista şi o mică scânteie a nădejdii că toate vor merge bine.

Într-o săptămână, părinţii şi-au luat copilul şi au plecat în America, undeva în Ohio. Cât de neobişnuită a fost această călătorie! Se amestecau agonia cu aşteptarea, disperarea cu nădejdea. Însoţitor de nădejde şi adevărat mângâietor duhovnicesc în această călătorie a fost Părintele Porfirie, cu rugăciunile sale şi, mai ales, cu nădejdea lui – greu de întrezărit de noi, cei neputincioşi…

Lucrurile au decurs cu o viteză uimitoare. În trei zile de la sosirea lor, s-au hotărât ziua şi ora intervenţiei chirurgicale. Au fost reluate analizele şi a fost certificată boala.

Ziua operaţiei. Ora 16:10, în Grecia. Îmi sună telefonul. La celălalt capăt al firului, glasul mamei fetei:

- Ce faci, părinte? Nu mai pot îndura! Au luat-o pe Despina puţin mai-nainte. Mi-au spus că va dura vreo şapte ore. Mai am puţin şi-mi pierd minţile! Ieri m-au învăţat cum s-o hrănesc după operaţie. Mi-au dat o valijoară cu tot instrumentarul necesar, deoarece va trebui să-i deschid eu gura, mecanic! Mi-au arătat şi un alt copil ce fusese operat săptămâna trecută, pentru a mă obişnui cu situaţia, iar eu mai aveam puţin şi leşinam… Nu mai pot îndura, părinte, nu mai pot! Spune o rugăciune! Tot încerc la Părintele Porfirie, dar nu răspunde la telefon. Măcar de s-ar ruga pentru noi!

Eu amuţisem. Am închis telefonul. Ora Americii, în Ohio: aproximativ 8:15, dimineaţa. Mi-a cerut femeia să fac rugăciune! Ce rugăciune să fac, de vreme ce eu nu nădăjduiesc, de vreme ce eu nu cred, de vreme ce rugăciune, cu adevărat, face doar Părintele Porfirie? Mi-e ruşine…

În sfârşit, am rostit şi eu, acolo, două vorbe ce semănau a rugăciune. Am luat metanierul şi I-am cerut să ne miluiască pe toţi… Dacă, însă, aş fi fost în locul lui Dumnezeu şi aş fi văzut un părinţel atât de chinuit şi sărac duhovniceşte încât să facă o asemenea rugăciune, mi s-ar fi făcut milă de el şi de biserica lui, ce a ajuns să aibă în rândurile ei asemenea liturghisitori săraci şi vrednici de toată mila…

Timpul trecu fără să-mi dau seama. La 16:20 sună din nou telefonul. La celălalt capăt al firului, mama din America:

- Părinte, în puţin timp o scot din operaţie – nu era de fapt nimic! A scăpat doar cu o simplă extracţie de măsea! Mi-au spus că era o rădăcină multiplă, ce se dezvoltase ca nişte ghimpi. Ce înseamnă asta, părinte? Cred că-mi spun adevărul… Dacă poţi, mai încearcă la Părintele Porfirie, căci noi nu reuşim să dăm de dânsul. El trebuie să ştie adevărul…

Am exprimat cu gura un fel de bucurie, am ţinut însă înlăuntru îndoiala absolută şi am închis telefonul. Este absolut cu neputinţă, mă gândeam! În nici un caz nu se poate aşa ceva!

De îndată îi dau telefon prietenului dentist din Grecia şi-i spun veştile. Discutăm câteva minute, ne mărturisim amândoi gândurile şi suspiciunea, iar acela îmi spune, ca specialist: diagnosticul de cancer la osul mandibulei inferioare era clar, mai ales că fusese întărit şi de specialiştii americani, iar diferenţa faţă de o rădăcină de tip ghimpat este mare şi evidentă – cel mai probabil, în cursul operaţiei, medicii au constatat că situaţia este atât de avansată încât au hotărât să nu continue cu intervenţii radicale. Mama, atât de traumatizată, nu putea duce adevărul, aşa că cineva de acolo trebuie că i-a spus această poveste frumoasă, pentru a nu se prăbuşi cu totul!

Am hotărât ca prietenul meu dentist să-l sune pe Părintele Porfirie – poate că, între timp, acesta comunicase deja cu tatăl Despinei şi avea o imagine mai obiectivă asupra situaţiei. Dentistul sună. Părintele Porfirie ridică telefonul şi îi spuse:

- „Trecut-am prin foc şi apă, şi ne-ai scos întru odihnă”! (Ps. 65:12) De fapt nu era ceva grav. I-au scos un dinţişor, şi s-a liniştit şi ea şi noi. Acum trebuie să înceapă cântarea de slavă! Nimic altceva!

- Ce s-a întâmplat, Părinte, aţi vorbit cu tatăl Despinei?

- Nu, n-am vorbit cu nimeni… Mi-am făcut rugăciunea. Tocmai deschisesem telefonul şi s-a umplut sufletul meu de mângâiere. Despina acum este foarte bine! Dacă vorbeşti cu ei, spune-le să nu se grăbească să se întoarcă, ci să mai rămână vreo săptămână, ca să vadă şi ei America…

În loc de ţesut cancerigen, au găsit un mic chist. În loc de eliminarea osului mandibular, au scos doar un dinte. În loc de gustul morţii, toţi ne-am împărtăşit de trăirea unei minuni unice, a unei minuni săvârşite de Dumnezeu – a unei minuni ce, însă, nu s-ar fi săvârşit dacă nu era Părintele Porfirie…

Despina a terminat liceul şi s-a măritat. Astăzi are mulţi copii, şi se remarcă prin inima sa larg deschisă tuturor. Este plină de viaţă şi de credinţă. Viaţa ei este o minune. Le are pe toate. Singurul lucru care-i lipseşte este, pur şi simplu, …un dinte, o măsea ce nu se vede. Dacă s-ar fi văzut, ar fi arătat nu ceea ce este, ci acel lucru pe care-l reflectă: că „Harul lui Dumnezeu suflă unde voieşte”.

Din Εκεί που δεν φαίνεται ο Θεός

(Editura ‘Εν Πλῷ, Atena, 2009)

Traducere din lb. greacă de Pr. Dr. Constantin Petrache

Material apărut în nr. 30 al revistei “Familia Ortodoxă

miercuri, 11 ianuarie 2012

„Nu m-am convertit, ci am revenit la Ortodoxie!”

În data de 17 decembrie 1923 s-a născut în Ohio, în Statele Unite ale Americii, Jaroslav Pelikan într-o familie de creştini luterani, tatăl având origine slovacă, iar mama origine sârbească. Tatăl lui Jaroslav Pelikan a fost pastor în Biserica Luterană, iar bunicul din partea tatălui fusese chiar episcop în Biserica Luterană Slovacă din America.

Au rămas o mulţime de legende legate de precocitatea copilului Jaroslav Pelikan. Una dintre ele afirmă că la vârsta de trei ani, întrucât nu putea încă ţine în mână un stilou, fusese învăţat de mama sa să scrie la maşină. De asemenea, a demonstrat foarte de timpuriu o extraordinară capacitate de învăţare a limbilor străine, fapt datorat, se crede, mediului familial multicultural, cât şi studiului început foarte devreme. Abilitatea lingvistică îi va fi de un extraordinar folos în cariera aleasă, contribuind serios la titlul de cel mai proeminent istoric, din secolul al XX-lea, al învăţăturii creştine. Studiul său a îmbrăţişat nu doar istoria teologiei apusene – catolice sau protestante – aşa cum procedau cei din breasla sa, ci şi a celei ortodoxe, făcând cunoscută Ortodoxia în Apus, într-o manieră academică, credibilă.

În tinereţe, Jaroslav Pelikan a studiat intens pianul şi chiar a cochetat o perioadă cu ideea de a urma cariera de pianist.

O carieră ameţitoare

La doar 22 de ani obţine diploma de licenţă la Universitatea din Chicago. În 1962 este chemat de Universitatea Yale pentru a preda cursul de Istorie bisericească, iar zece ani mai târziu primeşte titlul de profesor emerit la aceeaşi universitate.

Inepuizabila energie şi calităţile extraordinare ale profesorului Pelikan l-au propulsat în numeroase funcţii de conducere, devenind una dintre cele mai vizibile personalităţi ale vieţii intelectuale americane a ultimelor două decenii. Din 1994 a fost ales membru al Comitetului Preşedintelui SUA pentru Arte şi Ştiinţe, câţiva ani mai târziu preşedintele Bill Clinton numindu-l preşedinte al acestei instituţii. A primit titlul de „Doctor Honoris Causa” din partea a 42 de universităţi din întreaga lume, iar lista celorlalte titluri şi distincţii este aproape interminabilă.

Opera integrală a lui Jaroslav Pelikan cuprinde mai mult de 30 de volume. Aici este inclusă şi opera sa monumentală, în 5 volume: „Tradiţia creştină – O istorie a dezvoltării doctrinei”, scrisă într-un interval de 18 ani.

Înaintea acestei serii fusese publicată, sub îngrijirea sa, întreaga operă a lui Martin Luther, în 20 de volume.

Unele dintre lucrările sale mai târzii – cum ar fi „Fecioara Maria de-a lungul secolelor”, „Iisus de-a lungul secolelor” sau „A cui este Biblia?” (primele două traduse şi în limba română) - au trezit un interes deosebit şi în rândul publicului larg, fiind adevărate succese de piaţă.

A murit cu Hristos pe buze

După o viaţă dedicată studiului rădăcinilor, istoriei şi devenirii creştinismului, Jaroslav Pelikan, care a slujit şi ca pastor în Biserica Luterană, hotărăşte în 1997, de Buna Vestire, să se convertească la Ortodoxie, făcând acest pas împreună cu soţia sa. Într-o scrisoare deschisă, adresată bisericii luterane „Vitezda”, din New Haven (SUA), congregaţie de care aparţinuse, Pelikan consideră decizia luată ca fiind „apogeul firesc al unei creşteri duhovniceşti care s-a produs în mintea şi sufletul meu în ultimele decenii”. Tot referitor la convertirea sa, membrii familiei îşi amintesc că profesorul Pelikan ar fi afirmat că „nu a fost vorba de o convertire la Ortodoxie cât, mai degrabă, de o reîntoarcere la Ortoxoxie, după ce m-am dezbrăcat de propriile prejudecăţi, scoţând la iveală Ortodoxia care fusese dintotdeauna ascunsă în mine.”

Botezul ortodox l-a primit în capela Seminarului Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York. Deşi gestul său a fost făcut dintr-o profundă convingere, fapt care reiese şi din cuvintele redate mai sus, Jaroslav Pelikan a evitat mediatizarea, nedorind ca persoana sa să fie prilej de polemică interconfesională.

În data de 13 mai 2006, după o îndelungată suferinţă cauzată de o boală de cancer, eruditul profesor, în vârstă de 82 de ani, îşi încredinţa sufletul în mâinile lui Hristos, slujba înmormântării fiind făcută în aceeaşi capelă „Sfântul Vladimir” din New York. Ultimele cuvinte pe care Jaroslav Pelikan le-a rostit au fost următoarele: „Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează. Dar dacă Hristos nu a înviat …nimic nu mai contează.”

Datorită lui Iisus, istoria nu va mai fi niciodată aceeaşi”

„Indiferent de ceea ce ar putea oricine crede sau gândi în particular despre el, Iisus din Nazaret este de aproape două mii de ani figura dominata a istoriei culturii occidentale. Dacă ar fi cu putinţă să extragem din această istorie, cu un fel de supermagnet, fiecare fărâmă de metal purtând măcar o urmă a numelui său, ce ar mai rămâne? (…)

Cea mai mare parte a omenirii îşi datează calendarele de la naşterea lui, milioane de oameni înjură cu numele lui şi se roagă în numele lui. În cele din urmă, însuşi calendarul Europei, care a devenit apoi calendarul celei mai mari părţi a lumii moderne, a evoluat înspre recunoaşterea semnificaţiei figurii lui Iisus ca punct de cotitură al istoriei văzute atât ca proces, cât şi ca naraţiune.

După cum am constatat, istoricii creştini de la Luca la Eusebiu şi aşa mai departe au păstrat sistemul roman de datare a evenimentelor în funcţie de domeniile împăraţilor. Datele acestor domnii erau la rândul lor citate potrivit unei cronologii care pornea de la data legendară a întemeierii Romei de către Romulus şi Remus, precum A. U. C., Ab Urbe Condita (titlul lucrării lui Titus Lius pe care o numim astăzi Istoria romei). Persecutarea Bisericii în timpul împăratului Diocleţian, care a domnit între anii 284 - 305, i-a determinat pe unii creştini să-şi dateze calendarele începând cu aşa numita Epocă a Martirilor. Spre exemplu Indicele scrisorilor festive ale lui Atanasie din secolul al IV-lea este ordonat, potrivit calendarului egiptean, cu lunile şi zilele fiecărui an, însă identifică anul primei Scrisori festive ca fiind „cel de-al patruzeci şi patrulea an al erei diocleţiene”, adică anul 327 după Hristos. Acesta este sistemul calendaristic păstrat încă de creştinii copţi din Egipt şi de creştinii din Etiopia.

În secolul al VI-lea însă, un călugăr scit care trăia la Roma, Dionysius Exiguus, a propus o nouă cronologie, ce urma să aibă ca punct de pornire nu mitul păgân al întemeierii Romei de către Remulus şi Remus şi nici domnia împăratului Diocleţian, ci întruparea lui Iisus Hristos, mai precis ziua în care arhanghelul Gavriil binevoieşte Fecioarei Maria naşterea fiului său, 25 martie 753 de la întemeierea Romei. Din motive ce rămân încă necunoscute, Dionysius Exiguus a calculat greşit cu patru până la şapte ani, astfel încât s-a ajuns uneori să se spună ca Iisus s-a născut în anul 4 înainte de Hristos.

Lăsând însă la o parte aceste amănunte nesemnificative, totuşi „era creştină”, cum a fost ea identificată de către Dionysius, s-a cristalizat treptat, devenind universală, chiar dacă acest proces a durat multe secole. De acum înainte datele istorice sau biografice sunt marcate cu înainte de Hristos şi după Hristos, în funcţie de „anii Domnului Nostru”. Până şi viaţa unui Antihrist se datează cu datele lui Hristos; biografiile duşmanilor săi trebuie scrise în acest mod, aşa încât spunem despre Nero că a murit în anul 68 după Hristos şi despre Stalin că a murit în 1953 după Hristos.

Privind din această perspectivă, dar nu numai din această perspectivă, suntem toţi obligaţi să recunoaştem că, datorită lui Iisus din Nazaret, istoria nu va mai fi niciodată aceeaşi. (fragment din: Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor: locul lui în istoria culturii, Bucureşti, Humanitas - 2004)

„De la Răsărit vine lumina!”

Răsăritul fusese izvorul vieţii şi al luminii încă de la început. „Ex Oriente lux!” Biserica creştină în lume a început în Răsărit. În Răsărit se găsea Raiul, locul „Bisericii străvechi”; de la răsărit a venit strămoşul lui Israel, Avraam, condus de marea făgăduinţă a lui Dumnezeu; Iisus s-a născut în Răsărit; de la Răsărit au venit Magii la ieslea lui Hristos ca emisari ai tuturor neamurilor”. Mare parte a liturghiei şi a dogmei creştine a apărut în Răsărit, după cum le amintesc frecvent teologii greci adversarilor lor apuseni. Principalul simbol al superiorităţii teologiei răsăritene faţă de cea apuseană era preeminenţa elinei, cu precizia corespunzătoare, ca limbă de exprimare a doctrinei creştine. Diversele controverse doctrinare au arătat că nu există nici măcar un termen latin care să corespundă mult mai subtilelor distincţii conceptuale ale teologiei greceşti. (fragment din: Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină – o istorie a dezvoltării doctrinei, Iaşi, Polirom - 2004)

(Petru Mărculeț)

preluare doxologia.ro