La începuturi, Polonia era ortodoxă

sursa : aici

Cum s-a întărit monahismul dreptslăvitor polonez cu ajutorul Maicii Domnului

În urmă cu douăzeci de ani, în Cracovia vieţuiau doi călugări catolici polonezi, Nicodim şi Atanasie. Ţinuseră de mănăstirea Czestochowa, dar studiind liturgica şi-au dat seama că Biserica Romei se îndepărtase de vechile rânduieli liturgice; acestea, au concluzionat ei, se păstraseră în ritul răsăritean. Timp de un an şi jumătate, s-au rugat lui Dumnezeu să fie ajutaţi să găsească o mănăstire de rit răsăritean (greco-catolică).

În 1985, părintele Atanasie a avut un vis. „Se făcea”, îşi aminteşte el, „că eram în odaia mea din Cracovia. Mi s-a arătat o femeie pe care am întrebat-o: «Cine eşti?» «Sunt o sfântă», mi-a răspuns. «Dacă eşti sfântă», i-am zis, «atunci ajută-ne să găsim un loc unde să ridicăm o mănăstire». Atunci ea mi-a zis că într-adevăr se va întemeia o mănăstire. «Dar nu ţine de rugăciunile mele sau ale voastre. Este nevoie de acea mănăstire, şi va fi ridicată fiindcă aşa vrea Dumnezeu!».”

Cei doi călugări s-au simţit îmbărbătaţi şi au purces să caute un teren potrivit. Urmărind anunţurile din ziare, au vizitat mai multe proprietăţi (unii dintre proprietari, aflând că sunt călugări, săltau preţul), dar nici una dintre acestea nu li s-a părut potrivită. Apoi, de 5 iulie, praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, au ajuns la Ujkowice, la şase kilometri de Przermysl şi nu departe de graniţa ucraineană. S-au suit pe un deal şi au zărit păduri, câmpuri, sate …şi o veche biserică de rit răsăritean în ruine. Călugării au încuviinţat din cap: „Ăsta-i locul!” La o lună după visul părintelui Atanasie, au achiziţionat proprietatea de 35.000 km².

Se afla acolo şi un bătrân şopron, alături de un staul. Lângă şopron, călugării au clădit o mică capelă din piatră şi au aşezat o icoană a Maicii Domnului deasupra porţii.

Într-o zi de toamnă târzie, două femei ce treceau pe drum s-au oprit înaintea capelei şi, închinându-se, au început să se roage. Se rugau şi plângeau. Când călugării s-au apropiat de ele, una dintre femei le-a spus:

„Tatăl meu, Mikolaj Kania, a murit cu multă vreme în urmă, dar cât a trăit printre noi obişnuia să zică: «Aici, în locul acesta, se va ivi Maica Domnului. Aici va fi o mănăstire»”. Iată încă un semn!

Cei doi au întâmpinat tot soiul de oprelişti în întemeierea mănăstirii. La doar o săptămână după ce cumpăraseră pământul, curia romano-catolică a trimis o scrisoare judecătoriei din Przemysl, susţinând că tranzacţia fusese ilegală, de vreme ce în Polonia uniaţii nu pot cumpăra pământ fără îngăduinţa Bisericii Romano-Catolice. Din fericire, călugării nu cumpăraseră terenul ca şi clerici, ci ca persoane particulare, pentru uz agricol. Aşa că pretenţiile romano-catolicilor au fost respinse.

La mănăstire au început să vină oameni. Veneau regulat femei şi copii, pentru devoţiunile de seară către Maica Domnului. Se vorbea chiar şi de posibila restaurare a bisericii părăsite de rit răsăritean, ce fusese închisă în 1946. Însă în mai 1988 preotul romano-catolic le-a interzis copiilor să se mai ducă la mănăstire. Împotriva călugărilor au început să se răspândească tot soiul de zvonuri.

Pe 18 august 1988, în ajunul praznicului Schimbării-la-Faţă, la mănăstire au sosit nişte băieţi din sat, strigând: „Părinţilor, mâine la amiază veţi da piept cu o mulţime de steaguri şi pancarte de protest – oamenii vor să dărâme zidurile mănăstirii!” Era aproape ora unsprezece noaptea. Călugării au luat ameninţarea în serios şi, în ciuda orei târzii, au mers până la secţia de miliţie ca să ceară ajutor. „Când am ajuns acolo”, istoriseşte părintele Nicodim, „am văzut o femeie vorbind la telefon, ce explica cuiva că toate posturile telefonice din faţa poştei erau nefuncţionale. Pe când se pregătea să iasă, ne-a văzut, s-a oprit şi ne-a salutat în ucraineană: «Lăudat fie Iisus Hristos!» I-am răspuns: «Lăudat fie pururea!» Ea apoi a adăugat: «Pe cel ce este cu Dumnezeu, îl va ajuta Dumnezeu!» Şi a plecat.

După ce un ofiţer de miliţie ne-a consemnat plângerea, am condus înapoi spre mănăstire, gândindu-ne la acea femeie. Care va fi fost înţelesul vorbelor sale? Încerca oare Dumnezeu să ne spună prin ea să nu ne încredem «în cei puternici, în fiii oamenilor», în forţa fizică, ci să ne încredem în El?”

Călugării au hotărît să-şi intensifice postul şi rugăciunea. „Căci rugăciunea”, spuneau ei, „este o putere mai tare decât orice altceva – e cea mai puternică! E un proiectil duhovnicesc care întotdeauna se duce la ţinta cea dreaptă”.

A doua zi a avut loc protestul împotriva călugărilor. Peste steagurile poloneze alb-roşii s-au pus panglici negre; se striga: „Nu ne distrugeţi moştenirea strămoşilor!”, „Nu vrem vrajbă între sătenii noştri!” şi „Jos cu călugării!”.

La puţin timp după ce au cumpărat pământul, cei doi călugări s-au confruntat cu o declaraţie mincinoasă iscălită de un comitet de 13 oameni. „În acea clipă”, spune părintele Nicodim, „ne-am dat seama cu cine ne luptam. Nu cu oamenii aceia, ci cu altcineva. Ştiam cum să ne luptăm cu el – prin post şi rugăciune. Am scris numele celor treisprezece pe o foaie de hârtie şi am aşezat-o în altar, sub moaştele pe care le adunasem aici, ale Sfântului Vasilie cel Mare, Sfântului Ioan Gură-de-Aur, Marii Muceniţe Varvara, Sfântului Stanislav, Sfântului Pavel Thebeul, Sfântului Antonie cel Mare şi o părticică din Cinstita Cruce”.

Câteva zile mai târziu, la mănăstire a sosit un miliţian din Przemysl. „Am auzit că pe altarul de aici a fost pusă o coală de hârtie, unde sunt trecute numele celor ce trebuie să fie pedepsiţi de Dumnezeu”, i-a spus acesta părintelui Nicodim.

Părintele Nicodim a rămas uluit. „Doar noi doi ştiam de hârtia din altar. Ne-am dat seama că, dacă Satana le descoperea oamenilor nişte lucruri pe care aceştia nu aveau de unde să le afle, înseamnă că locul acesta trebuie să fie deosebit de important”.

Cei doi au continuat să dea piept cu piedicile. Au trebuit să se judece ca să poată ridica zidul din jurul mănăstirii. Din fericire, curtea a decis în favoarea lor, decretând că zidul va fi construit după un plan avizat, aşa că nimeni nu va avea dreptul să îl dărâme.

Până să fie gata zidul, oameni plini de răutate faţă de călugări veneau noaptea şi furau din materiale. Odată, chiar înaintea unei furtuni, cineva a tăiat gurile sacilor cu ciment folosiţi la ridicarea zidului. Din mila Domnului, norii s-au risipit şi cimentul a scăpat de la distrugerea datorată ploii.

Dar, pe lângă piedici, călugării au cunoscut şi îmbărbătări.

„Ne găseam în Kalnikov, la aniversarea unui mileniu de la încreştinarea slavilor”, îşi aminteşte părintele Nicodim. „Episcopul Adam al Bisericii Ortodoxe Poloneze era şi el acolo. Aveam mare nevoie de o îmbărbătare, iar el ne-a dat-o”.

„Aţi câştigat deja”, le-a spus episcopul, „doar prin simplul fapt că aţi stăruit şi nu aţi părăsit acel loc. Însă nu uitaţi: să nu-i învinuiţi pe oameni, ei sunt cei mai puţin vinovaţi. Cu totul altcineva stă în spate”.

„Au fost nişte cuvinte minunate”, îşi aduce aminte părintele Nicodim. „Nici astăzi nu am nici o ranchiună împotriva oamenilor care ne-au făcut atât de mult rău. Dau mâna cu toţi, deoarece ştiu că vrăjmaşul meu nu este un om cu trup, ci un duh netrupesc – Cel viclean. El ştia prea bine menirea acestei mănăstiri, şi dorea să împiedice împlinirea sa”. Căci, ne explică părintele, „o mănăstire este ca un izvor din care se revarsă harul lui Dumnezeu şi dragostea, curăţindu-i pe oameni şi preschimbându-i. Putem da mărturie de acest lucru din experienţă. Acum oamenii nu mai sunt aşa cum erau în 1986, când am sosit aici”.

O dată cu trecerea anilor, călugărilor le-a devenit vădit faptul că ritul răsăritean (greco-catolicismul) nu putea fi capătul călătoriei către Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. În decembrie 1993, părintele Nicodim i-a scris întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe Poloneze, rugându-l să primească mănăstirea în sânul Bisericii pravoslavnice. Mintea îi fremăta de gânduri, încât scrisoarea ajunse curând să aibă dimensiunile unui roman. Nu se putea aşa ceva, prin urmare părintele Nicodim a luat-o de la capăt, foarte simplu: „Înalt-Preasfinţite, să ne iertaţi, dar cunoaştem Biserica Ortodoxă Poloneză ca şi cum am fi văzut-o prin gaura cheii. N-am intrat în legătură cu nici o mănăstire sau vreun monah, în afara părintelui Vasilie din Kalnikow şi a încă câţiva…” Cu această cerere, cei doi au mers la Varşovia.

Părintele Atanasie astăzi

Era praznicul Sfântului Nicolae. S-au întâlnit cu mitropolitul după Liturghie.

„S-a ivit ca soarele din nori”, au istorisit mai apoi cei doi. „Zâmbind, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat. Am început să stăm de vorbă şi, înainte să apucăm să-i dăm cererea, ne-a zis: «Fiilor, eu cunosc mănăstirea voastră ca şi cum aş fi văzut-o prin gaura cheii…»”.

Călugării s-au uitat unul la altul şi au încuviinţat din cap. Ştiau că luaseră hotărîrea cea dreaptă.

Obştea mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie a fost primită în Biserica Ortodoxă Poloneză, plinindu-se toate rânduielile Sfintelor Canoane, pe 7 iunie 1994, în aceeaşi zi în care s-a luat şi hotărîrea proslăvirii Sfântului Maxim Sandowicz, ce se luptase, ca şi aceşti călugări acum, să aducă Ortodoxia înapoi în ţara sa.

„Creştinismul ortodox este nativ Poloniei”, observă părintele Nicodim. „Sfinţii Chiril şi Methodie au sosit aici înainte de Schisma cu Apusul din 1054. Era atunci o singură creştinătate, care a dăinuit până astăzi ca Biserica Ortodoxă. E un lucru limpede, Ortodoxia nu este ceva străin Poloniei, n-a fost adusă aici de vreun ţar rus, ci este a noastră. A dat formă statului polonez încă de la începuturi, vreme de 1200 de ani. Ortodoxia este la ea acasă în acest ţinut, asemenea râurilor Vistula şi San, care străbat întreaga ţară, udându-i pământul şi făcându-l roditor. Nu poţi nesocoti acest râu şi nu-l poţi stăvili, fiindcă mai devreme sau mai târziu stăvilarul se va rupe – aşa e natura râului!”

Îndărătul zidului înalt se vede biserica. Părintele Nicodim deschide uriaşele porţi de oţel. La dreapta este un cimitir, cu câteva morminte. Înainte este paraclisul, iar lângă acesta un vechi şopron. Mai încolo e trapeza şi un staul reconstruit pentru a cuprinde chiliile monahilor. Mai în spate este o altă clădire, care găzduieşte la parter vacile, caprele şi găinile; la etaj se găseşte chilia părintelui Atanasie. Vara, părintele Atanasie îşi lasă odaia la dispoziţia oamenilor ce ajută mănăstirea de bună voie, iar el doarme în fân. Nopţile de vară sunt scurte. Vecerniile se fac după masa de seară până la miezul nopţii, iar dumnezeiasca liturghie începe pe la 5:30 dimineaţa.

La mănăstire, chiar şi cea mai lungă zi este prea scurtă. E mereu multă muncă de făcut. Părinţii Nicodim şi Atanasie au construit singuri zidul de 650 de metri lungime, cărând sute de metri cubi de beton cu roaba. Acum numărul monahilor a crescut, dar şi gospodăria este mai mare. Fiica lui Mikolaj Kania, Maria, a donat 12.000 de metri pătraţi de teren când a descoperit că prevestirea tatălui ei se adeverise. Au mai fost cumpăraţi încă 120.000 de metri pătraţi, care acum sunt cultivaţi – o livadă plină cu treizeci şi două de soiuri de meri şi peri, polenizaţi cu ajutorul a optsprezece stupi. Mănăstirea are nevoie şi de un rezervor încăpător de apă. Trebuie construit şi un drum, căci vechea cale către sat este practicabilă doar vara.

Bineînţeles, nu lipsesc cei ce sunt împotrivă. Când monahii au început să lucreze la drum, unii i-au blestemat, văzând în ei o ameninţare pentru ordinul romano-catolic existent (toţi cei şase monahi sunt foşti romano-catolici, iar mănăstirea a atras încă de pe acum mulţi romano-catolici din Przemysl, Cracovia, Ucraina – douăzeci şi opt de copii au primit botezul drept-slăvitor). Dar monahii nu silesc pe nimeni să primească credinţa lor. Ei, pur şi simplu, stau la îndemâna celor ce vor să se întoarcă la credinţa strămoşilor lor. Odată, eparhia Przemysl număra peste trei milioane de credincioşi ortodocşi. A urmat apoi dramatica „Unire cu Roma” de la Brest din 1596, plănuită cu viclenie pentru a aduce oamenii pe linia de interes a Imperiului Austro-Ungar, romano-catolic. Cei ce nu au vrut să primească Uniaţia au fost supuşi sancţiunilor economice şi prigoniţi în felurite chipuri. Ultima mănăstire ortodoxă care nu s-a plecat Uniaţiei a fost Schitul Maniawski, nimicit în iulie 1786 de artileria austriacă. După exact două sute de ani, în iulie 1986, în eparhia Przemysl a renăscut monahismul ortodox.

În ciuda tuturor greutăţilor – fără a mai pomeni problemele financiare – mănăstirea înfloreşte. În 1995, eparhia a prăznuit la mănăstire împlinirea a 1100 de ani de la adormirea Sfântului Methodie, prilej cu care părintele Nicodim a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Anul următor, Mitropolitul Vasilie al Varşoviei şi a toată Polonia, însoţit de alţi episcopi şi preoţi din Polonia şi Ucraina, a sfinţit şapte clopote pentru mănăstire, cel mai mare dintre aceste cântărind trei sferturi de tonă.

Mănăstirea se întreţine prin mijloace proprii. Monahii îşi fac singuri pâinea; îşi cultivă singuri hrana; au construit ei singuri toate clădirile – paraclisul, bucătăria, trapeza, chiliile, două gospodării. Unul dintre monahi este fierar iscusit. Egumenul, părintele Nicodim, este inginer constructor specializat în structuri din lemn. Un alt monah este fost campion olimpic medaliat cu aur la aruncarea greutăţii! El împinge acum vagonete pline cu beton.

În vara lui 1998, mănăstirea a primit o copie a icoanei făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatopedi. Icoana fusese în Rusia vreme de două sute de ani, până ce nişte vameşi au descoperit-o într-un tren ce mergea spre Germania (fusese probabil furată de o reţea de traficanţi de icoane). A fost vândută la o licitaţie şi cumpărată de o femeie bogată şi evlavioasă. Într-o noapte, femeia a avut un vis, în care Maica Domnului i-a spus: „Dăruieşte-mă!” Femeia i-a cerut povaţa Mitropolitului Vasilie al Varşoviei, care i-a zis fără şovăială: „Dăruieşte icoana Mănăstirii Ujkowice!”

În prezent, icoana se găseşte în paraclisul mănăstirii, unde arde înaintea ei mereu o candelă. Mai mulţi oameni au avut parte de tămăduiri prin minune după ce s-au uns cu ulei de la candelă şi după ce li s-a săvârşit înaintea icoanei o slujbă de mijlocire. (La cererea Mitropolitului Vasilie, aceste întâmplări sunt acum consemnate).

Monahii Mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie se nevoiesc aşadar spre a se zidi pe sine, în pofida tuturor împrejurărilor potrivnice, drept faruri călăuzitoare pentru nenumăratele suflete ce însetează după credinţa adevărată, în acest veac de apostazie şi materialism aproape generalizat. Ei rămân credincioşi moştenirii celor ce au adus Ortodoxia în acest colţ al lumii şi celor ce mai apoi au apărat-o cu preţul vieţii: Sfinţii Chiril şi Methodie, Vladimir şi Olga, Iov de la Pociaev, pruncul mucenic Gavriil din Bialystok, mucenicilor din Vilnius şi, în veacul nostru, Sfântul Maxim (Sandowicz) Carpatul.

Traducere de Radu Hagiu