Trei predici de aur la Duminica Tuturor Sfintilor

preluare: aici

Parintele Cleopa: Nu ne putem mantui daca nu urmam, dupa putere, viata sfintilor

“Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim “următori lui Hristos“, să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.

Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: “Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi! Amin“.

***

Sf. Ioan Gura de Aur – Predica la cuvintele Apostolului: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”

[Sf. Ap. Pavel] “Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30). Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).

Ce înseamnă aceasta: „nu numai atât“! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor. Care este aceea? El zice: „Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „Suferinţa aduce răbdare”!

Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.

De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile.

Tocmai aceasta o spune Sfântul Pavel, acest mare dascăl al căii celei cereşti, când zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”, adică noi, înainte de a ajunge la împărăţia cea veşnică şi la cununile cele cereşti, tragem din necazuri un folos slăvit, că prin necontenitele suferinţe sufletul nostru se întăreşte şi priceperea noastră se face mai tare şi mai înţeleaptă.

Ştiind toate acestea, iubiţilor, să suportăm cu răbdare şi cu statornicie necazurile şi suferinţele care ne vin, căci Dumnezeu le lasă şi ele ajută la mântuirea noastră. Să nu fim fără inimă, să nu cădem biruiţi de ispite, ci să ne întărim cu puterea bărbătească şi totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce ne-a arătat, ca să ne îndulcim atât de bunurile de acum, cât şi de cele viitoare să ne facem părtaşi, prin harul şi prin mila şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh se cuvine slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin”.

***

IPS Bartolomeu Anania: Predica la Duminica tuturor sfintilor – Intre martirajul lui Stefan si minciuna catre Duhul Sfant

“[...] Biserica inseamna adunare, obste, pentru ca nimeni nu se mantuieste singur, ci cu ajutorul lui Dumnezeu si impreuna cu ceilalti, si cu ajutorul celorlalti.

Daca omul este o fiinta eminamente sociala, atunci Biserica este o institutie eminamente sociala, care isi are radacinile in cer, adica in Duhul Sfant. Dar indata dupa intemeierea Bisericii si dupa aparitia primilor crestini, pentru ca deindata dupa cei trei mii s-au mai botezat inca doua mii, si cu acesti cinci mii a inceput practic Biserica, au inceput si diferentierile. Primi crestini erau indrumati de Sfintii Apostoli si duceau o viata curata, sfanta, fara prihana. Se intalneau duminica si se impartaseau cu Sfintele Taine, dupa ce Sfintii Apostoli se rugau. Dar ca orice societate omeneasca (in sens de comunitate aflata in aceasta viata omeneasca – n. noastra), si aceasta s-a dovedit imperfecta. Au inceput sa apara intre ei buni si mai buni, rai si mai rai. Iar daca citim sau recitim Epistolele Sf. Ap. Pavel, ne vom da seama ca aproape in fiecare comunitate crestina se ivea cate o defectiune. Pe de o parte, Pavel ii lauda pentru viata lor de sfintentie, de curatie morala, de credinta in Dumnezeu, de jertfelnicie, dar, pe de alta parte, ii dojenea pe cei ce se abateau de la morala sau de la credinta. Si existau si din acestia.

Am sa va dau primele exemple din vremea Sfintilor Apostoli, inainte de a aparea Pavel. Un exemplu de sfintentie – Sfantul Stefan, care cu atata curaj l-a marturisit pe Iisus Hristos si i-a mustrat pe cei care nu primeau invatatura cea noua, incat a fost omorat cu pietre in afara cetatii, ca un dusman al societatii. El a fost intaiul mucenic sau martir al Bisericii lui Hristos si cu el a inceput sirul imens al nenumaratilor mucenici care aveau sa isi dea viata pentru credinta in Iisus Hristos, chiar pana in zilele noastre.

Dar a aparut si polul celalalt. Daca a aparut un sfant, au aparut doi pacatosi. Sfintii Apostoli convenisera cu obstea ca nimeni sa nu aiba bunuri comune, ci toti sa isi puna bunurile la mijloc, fiecare bun sa fie al comunitatii. Sa nu se creada ca era un fel de comunism, ci era comunitarism, in sensul ca, fiecare, deindata ce se convertea si primea botezul, accepta aceasta, ca sa puna totul la picioarele Apostolilor, si totul era distribuit in functie de trebuintele fiecaruia. Printre acestia se gaseau si doi soti care se numeau Anania si Safira. Ei, atunci cand s-au hotarat sa isi aduca bunurile in fata Apostolilor, si-au pastrat, in ascuns, o parte din ele pentru ei. Si-au zis: “de ce sa dam noi chiar tot? Sa pastram si pentru noi”.

Si, cand au ajuns in fata lui Petru, acesta, prin puterea lui Dumnezeu, a cunoscut ce facusera ei, si ei au fost pedepsiti cu moarte (de Dumnezeu – n. noastra) nu pentru ca isi oprisera ceva ce era al lor, ca era legitim sa isi opreasca, ci pentru ca, ne spune Sfanta Carte, mintisera Duhului Sfant. Trebuia sa spuna de la inceput – “iata, am adus o parte din bunurile noastre, si o parte le-am pastrat pentru noi, pentru batranete, ca nu stim ce va fi”. Dar pentru ca nu au spus acest lucru, ci au pretins in fata Sf. Apostoli ca au depus totul, acesta a fost pacatul cel mare – minciuna. Si anume, minciuna impotriva Duhului Sfant, nu impotriva oamenilor.

Iata, deci, iubitii mei, ca au inceput diferentierile intre sfinti, asemenea lui Stefan, si intre pacatosi, mincinosi, asemenea acestor doi soti. Si, mijlocul, cei care nu au ajuns nici sfinti, deasupra nivelului comun, si nici pacatosi, ci s-au mentinut pe o linie mediana.[...]“.