Stefan cel Mare – Voievodul sfant al neamului romanesc

„Mai presus de tihna noastra sta apararea fiintei si neatarnarea tarii noastre!”

Domnul
Fiu al domnului Bogdan al II-lea si al Mariei Oltea, Stefan l-a infrant in 1457, la Doljesti, pe Petru Aron, ucigasul tatalui sau, si a fost uns domn al Moldovei de catre mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcata de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care devenisera o amenintare pentru Europa si pentru intreaga Crestinatate. Cea mai importanta victorie asupra turcilor Stefan a obtinut-o la Podul Inalt, langa Vaslui, in 10 ianuarie 1475, cu o armata de trei ori mai mica decat a invadatorilor. Semnificativ pentru gandirea voievodului, Cronica Tarii Moldovei spune ca, dupa aceasta lupta, Stefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu paine si cu apa si in toata tara a dat de veste ca nimeni sa nu se laude cu aceasta izbanda, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu si numai Lui sa i se aduca lauda”.

Dupa propria sa marturie, Stefan cel Mare a purtat 36 de batalii, din care a castigat 34. Victoriile rasunatoare impotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) si Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele infrangeri au fost cele de la Chilia (1462) si Razboieni-Valea Alba (1476). Si in cazul infrangerilor, Stefan cel Mare a dovedit o profunda constiinta duhovniceasca: „a stat in vointa lui Dumnezeu, ca sa ma pedepseasca pentru pacate si laudat sa fie numele Sau”.

Prima parte a domniei a fost marcata de razboaie. Singura manastire pe care domnul a ctitorit-o in aceasta etapa a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpana avea sa fie cel din lupta de la Scheia (1486), in care voievodul a cazut de pe cal si a zacut jumatate de zi printre morti. Acest moment si poate intelegerea ca invazia otomana nu poate fi stavilita numai cu armele vazute au dus la o transformare in activitatea sa.

Ctitorul

In cea de-a doua parte a domniei, Stefan cel Mare s-a ocupat in chip deosebit de ctitorirea de biserici si manastiri, construind chiar si doua in acelasi an. Traditia vorbeste de un numar de 40 de lacasuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existand date certe de identificare. Pe langa constructia in sine, toate aceste biserici au fost inzestrate cu odoarele si cartile necesare slujbelor. Ne-au ramas pana astazi manuscrise de o rara frumusete – Tetraevanghele, Mineie, Vietile Sfintilor –, cadelnite, ferecaturi de Evanghelie, broderii cu fir de aur si argint. Toate acestea i-au facut pe cercetatori sa vorbeasca despre o „epoca stefaniana”.

Aceasta epoca, deopotriva culturala si spirituala, a constituit perioada de maxima inflorire a Tarii Moldovei si a ramas o mostenire neepuizata pana astazi. Ea a rodit nu numai in spatiul romanesc, ci si in spatiile ortodoxe aflate sub stapanire otomana ori in cele aflate in afirmare, precum Rusia. In mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate manastirilor din Sfantul Munte Athos, acest centru al vietii monahale ortodoxe. La manastirea Zografu, de pilda, Stefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea si impodobirea locasurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia vazuta a dragostei pentru Dumnezeu si pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capata o noua trasatura: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugaciuni inaltate cu smerenie catre Dumnezeu.

Familia

Viata de familie a unui principe crestin este unita permanent cu responsabilitatea in fata lui Dumnezeu pentru poporul incredintat de El sa-l conduca. Faptele lui trebuie sa slujeasca supusii, inclusiv prin datoria de a lasa tarii un urmas vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile in familie. In aceasta lumina trebuie intelese cele trei casatorii (numarul maxim admis de Biserica Ortodoxa) ale lui Stefan cel Mare. Intaia sotie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit dupa patru ani de casnicie (1463–1467). Cea de-a doua sotie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducatori ai Imperiului Bizantin, a murit dupa o casatorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor doua sotii nu a fost insa singura cruce a familiei voievodului: cinci copii ii vor muri in timpul vietii. Dintre baieti, ii va supravietui doar Bogdan al III-lea, urmas la tron si fiu din cea de-a treia casatorie (1478) cu Maria Voichita, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Tarii Romanesti – si a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedeste falsitatea ipotezelor privind numerosii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Maria Sa a avut un singur fiu in afara casatoriei: Petru Rares. Faptul ca acesta avea sa fie cel mai vrednic urmas este rodul pocaintei adanci a domnului, care a avut taria de a-si plange pacatul si de a-si intoarce viata la Dumnezeu. Pentru aceasta constiinta smerita, Dumnezeu a intors o greseala intr-o binecuvantare si a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lacasuri intocmai ca si tatal sau.

Omul si sfantul

Sfarsitul domnului a fost unul pe masura vietii sale: „Iara pre Stefan voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna, care era zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti, ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi, ii zicu Sveti Stefan voda” (Letopisetul lui Grigore Ureche).

Dupa trecerea lui Stefan cel Mare la cele vesnice, in 2 iulie 1504, poporul a simtit ca are un mijlocitor si un rugator in cer. Din generatie in generatie, Stefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfant” (Mihai Eminescu), nu doar al Tarii Moldovei, ci al intregului neam romanesc. Numele lui a insufletit eforturile romanilor in momentele de rascruce ale istoriei noastre, a unit romanii de pretutindeni la mormantul sau prin serbarile nationale de la Putna (1871 si 1904), a inspirat literatura si folclorul cu o pilda de vitejie si de demnitate. Si noi, cei de astazi, avandu-l inainte ca model, ne recastigam increderea in fortele noastre si stim ca Dumnezeu, pentru astfel de marturisitori, nu lasa un popor sa piara. Un popor crestin care, in momente de mare cumpana sufleteasca, se inspira din viata traitorilor in Dumnezeu, isi va pastra identitatea si va sti sa raspunda la orice amenintare dinauntru sau dinafara

.

Recunoasterea oficiala a sfinteniei lui Stefan cel Mare, prin actul canonizarii de catre Biserica, a venit dupa cateva sute de ani, desi el era cinstit ca sfant de catre popor inca de la moartea sa. O marturie din afara care confirma cultul acordat de catre popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitand in 1575 Tara Moldovei, arata ca „din cauza nespusei sale vitejii il socotesc ca sfant”. Insa in general Biserica romaneasca de-a lungul timpului nu a facut din canonizarea sfintilor o practica curenta, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt tine, poate, de trairea religioasa a romanilor, care isi cinsteau sfintii spontan, cu o simplitate fireasca, fara sa simta nevoia unei decizii oficiale bisericesti. Era suficienta traditia lasata de parinti si bunici si legatura de inima cu sfantul respectiv. In spatiul crestin al Evului Mediu, pe de alta parte, era cunoscuta categoria sfintilor-regi, care carmuiau cu credinta poporul intru frica lui Dumnezeu: Sfintii Boris si Gleb la rusi, Sfantul Stefan al Ungariei, Sfantul Venceslas al Boemiei si altii. Pe aceste temeiuri si Biserica Ortodoxa Romana a implinit in 1992, dupa o intarziere datorata regimului comunist, actul oficial al canonizarii lui Stefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind si ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfinteniei lui Stefan cel Mare le gasim in viata lui si in mostenirea pe care ne-a lasat-o. In viata lui si-a purtat crucea: de domn – cu grija in inima pentru un imperiu mereu in crestere si pentru un popor amenintat cu islamizarea; de sot si tata – moartea celor doua sotii si a fiilor sai; de luptator – rana de la picior purtata cu rabdare mai mult de 40 de ani. Prin aceasta intreita cruce, Hristos l-a curatit si l-a sfintit, dandu-i o credinta nestramutata in ajutorul Lui. Stefan cel Mare este mare pentru ca a inteles ca biruintele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar infrangerile i-au fost spre incercare si spre rabdare. Ii vedem nadejdea in ajutorul sfintilor militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – si smerenia cu care isi intemeiaza ctitoriile, marturisita in pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primeste de la noi si aceasta rugaciune a smeritului robului tau”. Remarcabil este gestul sau de multumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, cand a postit patru zile numai cu paine si cu apa.

Stefan cel Mare este sfant pentru ca si-a iubit neamul si s-a jertfit pentru el, iar neamul a raspuns prin cinstire si evlavie. Acestui neam ai carui fii suntem noi, cei de astazi, el i-a transmis o mostenire nepretuita, sugerata chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastra sta apararea fiintei si neatarnarea tarii noastre!”. Aceasta mostenire o avem si noi de pastrat si de transmis mai departe nealterata: libertatea neamului si credinta ortodoxa.

“Aparator neinfricat al credintei si patriei strabune,
mare ctitor de lacasuri sfinte,
Stefane Voievod, roaga pe Hristos Dumnezeu,
sa ne izbaveasca din nevoi si din necazuri.”

File din viaţa parohiei II

mai multe fotografii AICI

Trei predici de aur la Duminica Tuturor Sfintilor

preluare: aici

Parintele Cleopa: Nu ne putem mantui daca nu urmam, dupa putere, viata sfintilor

“Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim “următori lui Hristos“, să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.

Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: “Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi! Amin“.

***

Sf. Ioan Gura de Aur – Predica la cuvintele Apostolului: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”

[Sf. Ap. Pavel] “Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30). Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).

Ce înseamnă aceasta: „nu numai atât“! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor. Care este aceea? El zice: „Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „Suferinţa aduce răbdare”!

Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.

De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile.

Tocmai aceasta o spune Sfântul Pavel, acest mare dascăl al căii celei cereşti, când zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”, adică noi, înainte de a ajunge la împărăţia cea veşnică şi la cununile cele cereşti, tragem din necazuri un folos slăvit, că prin necontenitele suferinţe sufletul nostru se întăreşte şi priceperea noastră se face mai tare şi mai înţeleaptă.

Ştiind toate acestea, iubiţilor, să suportăm cu răbdare şi cu statornicie necazurile şi suferinţele care ne vin, căci Dumnezeu le lasă şi ele ajută la mântuirea noastră. Să nu fim fără inimă, să nu cădem biruiţi de ispite, ci să ne întărim cu puterea bărbătească şi totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce ne-a arătat, ca să ne îndulcim atât de bunurile de acum, cât şi de cele viitoare să ne facem părtaşi, prin harul şi prin mila şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh se cuvine slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin”.

***

IPS Bartolomeu Anania: Predica la Duminica tuturor sfintilor – Intre martirajul lui Stefan si minciuna catre Duhul Sfant

“[...] Biserica inseamna adunare, obste, pentru ca nimeni nu se mantuieste singur, ci cu ajutorul lui Dumnezeu si impreuna cu ceilalti, si cu ajutorul celorlalti.

Daca omul este o fiinta eminamente sociala, atunci Biserica este o institutie eminamente sociala, care isi are radacinile in cer, adica in Duhul Sfant. Dar indata dupa intemeierea Bisericii si dupa aparitia primilor crestini, pentru ca deindata dupa cei trei mii s-au mai botezat inca doua mii, si cu acesti cinci mii a inceput practic Biserica, au inceput si diferentierile. Primi crestini erau indrumati de Sfintii Apostoli si duceau o viata curata, sfanta, fara prihana. Se intalneau duminica si se impartaseau cu Sfintele Taine, dupa ce Sfintii Apostoli se rugau. Dar ca orice societate omeneasca (in sens de comunitate aflata in aceasta viata omeneasca – n. noastra), si aceasta s-a dovedit imperfecta. Au inceput sa apara intre ei buni si mai buni, rai si mai rai. Iar daca citim sau recitim Epistolele Sf. Ap. Pavel, ne vom da seama ca aproape in fiecare comunitate crestina se ivea cate o defectiune. Pe de o parte, Pavel ii lauda pentru viata lor de sfintentie, de curatie morala, de credinta in Dumnezeu, de jertfelnicie, dar, pe de alta parte, ii dojenea pe cei ce se abateau de la morala sau de la credinta. Si existau si din acestia.

Am sa va dau primele exemple din vremea Sfintilor Apostoli, inainte de a aparea Pavel. Un exemplu de sfintentie – Sfantul Stefan, care cu atata curaj l-a marturisit pe Iisus Hristos si i-a mustrat pe cei care nu primeau invatatura cea noua, incat a fost omorat cu pietre in afara cetatii, ca un dusman al societatii. El a fost intaiul mucenic sau martir al Bisericii lui Hristos si cu el a inceput sirul imens al nenumaratilor mucenici care aveau sa isi dea viata pentru credinta in Iisus Hristos, chiar pana in zilele noastre.

Dar a aparut si polul celalalt. Daca a aparut un sfant, au aparut doi pacatosi. Sfintii Apostoli convenisera cu obstea ca nimeni sa nu aiba bunuri comune, ci toti sa isi puna bunurile la mijloc, fiecare bun sa fie al comunitatii. Sa nu se creada ca era un fel de comunism, ci era comunitarism, in sensul ca, fiecare, deindata ce se convertea si primea botezul, accepta aceasta, ca sa puna totul la picioarele Apostolilor, si totul era distribuit in functie de trebuintele fiecaruia. Printre acestia se gaseau si doi soti care se numeau Anania si Safira. Ei, atunci cand s-au hotarat sa isi aduca bunurile in fata Apostolilor, si-au pastrat, in ascuns, o parte din ele pentru ei. Si-au zis: “de ce sa dam noi chiar tot? Sa pastram si pentru noi”.

Si, cand au ajuns in fata lui Petru, acesta, prin puterea lui Dumnezeu, a cunoscut ce facusera ei, si ei au fost pedepsiti cu moarte (de Dumnezeu – n. noastra) nu pentru ca isi oprisera ceva ce era al lor, ca era legitim sa isi opreasca, ci pentru ca, ne spune Sfanta Carte, mintisera Duhului Sfant. Trebuia sa spuna de la inceput – “iata, am adus o parte din bunurile noastre, si o parte le-am pastrat pentru noi, pentru batranete, ca nu stim ce va fi”. Dar pentru ca nu au spus acest lucru, ci au pretins in fata Sf. Apostoli ca au depus totul, acesta a fost pacatul cel mare – minciuna. Si anume, minciuna impotriva Duhului Sfant, nu impotriva oamenilor.

Iata, deci, iubitii mei, ca au inceput diferentierile intre sfinti, asemenea lui Stefan, si intre pacatosi, mincinosi, asemenea acestor doi soti. Si, mijlocul, cei care nu au ajuns nici sfinti, deasupra nivelului comun, si nici pacatosi, ci s-au mentinut pe o linie mediana.[...]“.

La începuturi, Polonia era ortodoxă

sursa : aici

Cum s-a întărit monahismul dreptslăvitor polonez cu ajutorul Maicii Domnului

În urmă cu douăzeci de ani, în Cracovia vieţuiau doi călugări catolici polonezi, Nicodim şi Atanasie. Ţinuseră de mănăstirea Czestochowa, dar studiind liturgica şi-au dat seama că Biserica Romei se îndepărtase de vechile rânduieli liturgice; acestea, au concluzionat ei, se păstraseră în ritul răsăritean. Timp de un an şi jumătate, s-au rugat lui Dumnezeu să fie ajutaţi să găsească o mănăstire de rit răsăritean (greco-catolică).

În 1985, părintele Atanasie a avut un vis. „Se făcea”, îşi aminteşte el, „că eram în odaia mea din Cracovia. Mi s-a arătat o femeie pe care am întrebat-o: «Cine eşti?» «Sunt o sfântă», mi-a răspuns. «Dacă eşti sfântă», i-am zis, «atunci ajută-ne să găsim un loc unde să ridicăm o mănăstire». Atunci ea mi-a zis că într-adevăr se va întemeia o mănăstire. «Dar nu ţine de rugăciunile mele sau ale voastre. Este nevoie de acea mănăstire, şi va fi ridicată fiindcă aşa vrea Dumnezeu!».”

Cei doi călugări s-au simţit îmbărbătaţi şi au purces să caute un teren potrivit. Urmărind anunţurile din ziare, au vizitat mai multe proprietăţi (unii dintre proprietari, aflând că sunt călugări, săltau preţul), dar nici una dintre acestea nu li s-a părut potrivită. Apoi, de 5 iulie, praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, au ajuns la Ujkowice, la şase kilometri de Przermysl şi nu departe de graniţa ucraineană. S-au suit pe un deal şi au zărit păduri, câmpuri, sate …şi o veche biserică de rit răsăritean în ruine. Călugării au încuviinţat din cap: „Ăsta-i locul!” La o lună după visul părintelui Atanasie, au achiziţionat proprietatea de 35.000 km².

Se afla acolo şi un bătrân şopron, alături de un staul. Lângă şopron, călugării au clădit o mică capelă din piatră şi au aşezat o icoană a Maicii Domnului deasupra porţii.

Într-o zi de toamnă târzie, două femei ce treceau pe drum s-au oprit înaintea capelei şi, închinându-se, au început să se roage. Se rugau şi plângeau. Când călugării s-au apropiat de ele, una dintre femei le-a spus:

„Tatăl meu, Mikolaj Kania, a murit cu multă vreme în urmă, dar cât a trăit printre noi obişnuia să zică: «Aici, în locul acesta, se va ivi Maica Domnului. Aici va fi o mănăstire»”. Iată încă un semn!

Cei doi au întâmpinat tot soiul de oprelişti în întemeierea mănăstirii. La doar o săptămână după ce cumpăraseră pământul, curia romano-catolică a trimis o scrisoare judecătoriei din Przemysl, susţinând că tranzacţia fusese ilegală, de vreme ce în Polonia uniaţii nu pot cumpăra pământ fără îngăduinţa Bisericii Romano-Catolice. Din fericire, călugării nu cumpăraseră terenul ca şi clerici, ci ca persoane particulare, pentru uz agricol. Aşa că pretenţiile romano-catolicilor au fost respinse.

La mănăstire au început să vină oameni. Veneau regulat femei şi copii, pentru devoţiunile de seară către Maica Domnului. Se vorbea chiar şi de posibila restaurare a bisericii părăsite de rit răsăritean, ce fusese închisă în 1946. Însă în mai 1988 preotul romano-catolic le-a interzis copiilor să se mai ducă la mănăstire. Împotriva călugărilor au început să se răspândească tot soiul de zvonuri.

Pe 18 august 1988, în ajunul praznicului Schimbării-la-Faţă, la mănăstire au sosit nişte băieţi din sat, strigând: „Părinţilor, mâine la amiază veţi da piept cu o mulţime de steaguri şi pancarte de protest – oamenii vor să dărâme zidurile mănăstirii!” Era aproape ora unsprezece noaptea. Călugării au luat ameninţarea în serios şi, în ciuda orei târzii, au mers până la secţia de miliţie ca să ceară ajutor. „Când am ajuns acolo”, istoriseşte părintele Nicodim, „am văzut o femeie vorbind la telefon, ce explica cuiva că toate posturile telefonice din faţa poştei erau nefuncţionale. Pe când se pregătea să iasă, ne-a văzut, s-a oprit şi ne-a salutat în ucraineană: «Lăudat fie Iisus Hristos!» I-am răspuns: «Lăudat fie pururea!» Ea apoi a adăugat: «Pe cel ce este cu Dumnezeu, îl va ajuta Dumnezeu!» Şi a plecat.

După ce un ofiţer de miliţie ne-a consemnat plângerea, am condus înapoi spre mănăstire, gândindu-ne la acea femeie. Care va fi fost înţelesul vorbelor sale? Încerca oare Dumnezeu să ne spună prin ea să nu ne încredem «în cei puternici, în fiii oamenilor», în forţa fizică, ci să ne încredem în El?”

Călugării au hotărît să-şi intensifice postul şi rugăciunea. „Căci rugăciunea”, spuneau ei, „este o putere mai tare decât orice altceva – e cea mai puternică! E un proiectil duhovnicesc care întotdeauna se duce la ţinta cea dreaptă”.

A doua zi a avut loc protestul împotriva călugărilor. Peste steagurile poloneze alb-roşii s-au pus panglici negre; se striga: „Nu ne distrugeţi moştenirea strămoşilor!”, „Nu vrem vrajbă între sătenii noştri!” şi „Jos cu călugării!”.

La puţin timp după ce au cumpărat pământul, cei doi călugări s-au confruntat cu o declaraţie mincinoasă iscălită de un comitet de 13 oameni. „În acea clipă”, spune părintele Nicodim, „ne-am dat seama cu cine ne luptam. Nu cu oamenii aceia, ci cu altcineva. Ştiam cum să ne luptăm cu el – prin post şi rugăciune. Am scris numele celor treisprezece pe o foaie de hârtie şi am aşezat-o în altar, sub moaştele pe care le adunasem aici, ale Sfântului Vasilie cel Mare, Sfântului Ioan Gură-de-Aur, Marii Muceniţe Varvara, Sfântului Stanislav, Sfântului Pavel Thebeul, Sfântului Antonie cel Mare şi o părticică din Cinstita Cruce”.

Câteva zile mai târziu, la mănăstire a sosit un miliţian din Przemysl. „Am auzit că pe altarul de aici a fost pusă o coală de hârtie, unde sunt trecute numele celor ce trebuie să fie pedepsiţi de Dumnezeu”, i-a spus acesta părintelui Nicodim.

Părintele Nicodim a rămas uluit. „Doar noi doi ştiam de hârtia din altar. Ne-am dat seama că, dacă Satana le descoperea oamenilor nişte lucruri pe care aceştia nu aveau de unde să le afle, înseamnă că locul acesta trebuie să fie deosebit de important”.

Cei doi au continuat să dea piept cu piedicile. Au trebuit să se judece ca să poată ridica zidul din jurul mănăstirii. Din fericire, curtea a decis în favoarea lor, decretând că zidul va fi construit după un plan avizat, aşa că nimeni nu va avea dreptul să îl dărâme.

Până să fie gata zidul, oameni plini de răutate faţă de călugări veneau noaptea şi furau din materiale. Odată, chiar înaintea unei furtuni, cineva a tăiat gurile sacilor cu ciment folosiţi la ridicarea zidului. Din mila Domnului, norii s-au risipit şi cimentul a scăpat de la distrugerea datorată ploii.

Dar, pe lângă piedici, călugării au cunoscut şi îmbărbătări.

„Ne găseam în Kalnikov, la aniversarea unui mileniu de la încreştinarea slavilor”, îşi aminteşte părintele Nicodim. „Episcopul Adam al Bisericii Ortodoxe Poloneze era şi el acolo. Aveam mare nevoie de o îmbărbătare, iar el ne-a dat-o”.

„Aţi câştigat deja”, le-a spus episcopul, „doar prin simplul fapt că aţi stăruit şi nu aţi părăsit acel loc. Însă nu uitaţi: să nu-i învinuiţi pe oameni, ei sunt cei mai puţin vinovaţi. Cu totul altcineva stă în spate”.

„Au fost nişte cuvinte minunate”, îşi aduce aminte părintele Nicodim. „Nici astăzi nu am nici o ranchiună împotriva oamenilor care ne-au făcut atât de mult rău. Dau mâna cu toţi, deoarece ştiu că vrăjmaşul meu nu este un om cu trup, ci un duh netrupesc – Cel viclean. El ştia prea bine menirea acestei mănăstiri, şi dorea să împiedice împlinirea sa”. Căci, ne explică părintele, „o mănăstire este ca un izvor din care se revarsă harul lui Dumnezeu şi dragostea, curăţindu-i pe oameni şi preschimbându-i. Putem da mărturie de acest lucru din experienţă. Acum oamenii nu mai sunt aşa cum erau în 1986, când am sosit aici”.

O dată cu trecerea anilor, călugărilor le-a devenit vădit faptul că ritul răsăritean (greco-catolicismul) nu putea fi capătul călătoriei către Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. În decembrie 1993, părintele Nicodim i-a scris întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe Poloneze, rugându-l să primească mănăstirea în sânul Bisericii pravoslavnice. Mintea îi fremăta de gânduri, încât scrisoarea ajunse curând să aibă dimensiunile unui roman. Nu se putea aşa ceva, prin urmare părintele Nicodim a luat-o de la capăt, foarte simplu: „Înalt-Preasfinţite, să ne iertaţi, dar cunoaştem Biserica Ortodoxă Poloneză ca şi cum am fi văzut-o prin gaura cheii. N-am intrat în legătură cu nici o mănăstire sau vreun monah, în afara părintelui Vasilie din Kalnikow şi a încă câţiva…” Cu această cerere, cei doi au mers la Varşovia.

Părintele Atanasie astăzi

Era praznicul Sfântului Nicolae. S-au întâlnit cu mitropolitul după Liturghie.

„S-a ivit ca soarele din nori”, au istorisit mai apoi cei doi. „Zâmbind, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat. Am început să stăm de vorbă şi, înainte să apucăm să-i dăm cererea, ne-a zis: «Fiilor, eu cunosc mănăstirea voastră ca şi cum aş fi văzut-o prin gaura cheii…»”.

Călugării s-au uitat unul la altul şi au încuviinţat din cap. Ştiau că luaseră hotărîrea cea dreaptă.

Obştea mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie a fost primită în Biserica Ortodoxă Poloneză, plinindu-se toate rânduielile Sfintelor Canoane, pe 7 iunie 1994, în aceeaşi zi în care s-a luat şi hotărîrea proslăvirii Sfântului Maxim Sandowicz, ce se luptase, ca şi aceşti călugări acum, să aducă Ortodoxia înapoi în ţara sa.

„Creştinismul ortodox este nativ Poloniei”, observă părintele Nicodim. „Sfinţii Chiril şi Methodie au sosit aici înainte de Schisma cu Apusul din 1054. Era atunci o singură creştinătate, care a dăinuit până astăzi ca Biserica Ortodoxă. E un lucru limpede, Ortodoxia nu este ceva străin Poloniei, n-a fost adusă aici de vreun ţar rus, ci este a noastră. A dat formă statului polonez încă de la începuturi, vreme de 1200 de ani. Ortodoxia este la ea acasă în acest ţinut, asemenea râurilor Vistula şi San, care străbat întreaga ţară, udându-i pământul şi făcându-l roditor. Nu poţi nesocoti acest râu şi nu-l poţi stăvili, fiindcă mai devreme sau mai târziu stăvilarul se va rupe – aşa e natura râului!”

Îndărătul zidului înalt se vede biserica. Părintele Nicodim deschide uriaşele porţi de oţel. La dreapta este un cimitir, cu câteva morminte. Înainte este paraclisul, iar lângă acesta un vechi şopron. Mai încolo e trapeza şi un staul reconstruit pentru a cuprinde chiliile monahilor. Mai în spate este o altă clădire, care găzduieşte la parter vacile, caprele şi găinile; la etaj se găseşte chilia părintelui Atanasie. Vara, părintele Atanasie îşi lasă odaia la dispoziţia oamenilor ce ajută mănăstirea de bună voie, iar el doarme în fân. Nopţile de vară sunt scurte. Vecerniile se fac după masa de seară până la miezul nopţii, iar dumnezeiasca liturghie începe pe la 5:30 dimineaţa.

La mănăstire, chiar şi cea mai lungă zi este prea scurtă. E mereu multă muncă de făcut. Părinţii Nicodim şi Atanasie au construit singuri zidul de 650 de metri lungime, cărând sute de metri cubi de beton cu roaba. Acum numărul monahilor a crescut, dar şi gospodăria este mai mare. Fiica lui Mikolaj Kania, Maria, a donat 12.000 de metri pătraţi de teren când a descoperit că prevestirea tatălui ei se adeverise. Au mai fost cumpăraţi încă 120.000 de metri pătraţi, care acum sunt cultivaţi – o livadă plină cu treizeci şi două de soiuri de meri şi peri, polenizaţi cu ajutorul a optsprezece stupi. Mănăstirea are nevoie şi de un rezervor încăpător de apă. Trebuie construit şi un drum, căci vechea cale către sat este practicabilă doar vara.

Bineînţeles, nu lipsesc cei ce sunt împotrivă. Când monahii au început să lucreze la drum, unii i-au blestemat, văzând în ei o ameninţare pentru ordinul romano-catolic existent (toţi cei şase monahi sunt foşti romano-catolici, iar mănăstirea a atras încă de pe acum mulţi romano-catolici din Przemysl, Cracovia, Ucraina – douăzeci şi opt de copii au primit botezul drept-slăvitor). Dar monahii nu silesc pe nimeni să primească credinţa lor. Ei, pur şi simplu, stau la îndemâna celor ce vor să se întoarcă la credinţa strămoşilor lor. Odată, eparhia Przemysl număra peste trei milioane de credincioşi ortodocşi. A urmat apoi dramatica „Unire cu Roma” de la Brest din 1596, plănuită cu viclenie pentru a aduce oamenii pe linia de interes a Imperiului Austro-Ungar, romano-catolic. Cei ce nu au vrut să primească Uniaţia au fost supuşi sancţiunilor economice şi prigoniţi în felurite chipuri. Ultima mănăstire ortodoxă care nu s-a plecat Uniaţiei a fost Schitul Maniawski, nimicit în iulie 1786 de artileria austriacă. După exact două sute de ani, în iulie 1986, în eparhia Przemysl a renăscut monahismul ortodox.

În ciuda tuturor greutăţilor – fără a mai pomeni problemele financiare – mănăstirea înfloreşte. În 1995, eparhia a prăznuit la mănăstire împlinirea a 1100 de ani de la adormirea Sfântului Methodie, prilej cu care părintele Nicodim a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Anul următor, Mitropolitul Vasilie al Varşoviei şi a toată Polonia, însoţit de alţi episcopi şi preoţi din Polonia şi Ucraina, a sfinţit şapte clopote pentru mănăstire, cel mai mare dintre aceste cântărind trei sferturi de tonă.

Mănăstirea se întreţine prin mijloace proprii. Monahii îşi fac singuri pâinea; îşi cultivă singuri hrana; au construit ei singuri toate clădirile – paraclisul, bucătăria, trapeza, chiliile, două gospodării. Unul dintre monahi este fierar iscusit. Egumenul, părintele Nicodim, este inginer constructor specializat în structuri din lemn. Un alt monah este fost campion olimpic medaliat cu aur la aruncarea greutăţii! El împinge acum vagonete pline cu beton.

În vara lui 1998, mănăstirea a primit o copie a icoanei făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatopedi. Icoana fusese în Rusia vreme de două sute de ani, până ce nişte vameşi au descoperit-o într-un tren ce mergea spre Germania (fusese probabil furată de o reţea de traficanţi de icoane). A fost vândută la o licitaţie şi cumpărată de o femeie bogată şi evlavioasă. Într-o noapte, femeia a avut un vis, în care Maica Domnului i-a spus: „Dăruieşte-mă!” Femeia i-a cerut povaţa Mitropolitului Vasilie al Varşoviei, care i-a zis fără şovăială: „Dăruieşte icoana Mănăstirii Ujkowice!”

În prezent, icoana se găseşte în paraclisul mănăstirii, unde arde înaintea ei mereu o candelă. Mai mulţi oameni au avut parte de tămăduiri prin minune după ce s-au uns cu ulei de la candelă şi după ce li s-a săvârşit înaintea icoanei o slujbă de mijlocire. (La cererea Mitropolitului Vasilie, aceste întâmplări sunt acum consemnate).

Monahii Mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie se nevoiesc aşadar spre a se zidi pe sine, în pofida tuturor împrejurărilor potrivnice, drept faruri călăuzitoare pentru nenumăratele suflete ce însetează după credinţa adevărată, în acest veac de apostazie şi materialism aproape generalizat. Ei rămân credincioşi moştenirii celor ce au adus Ortodoxia în acest colţ al lumii şi celor ce mai apoi au apărat-o cu preţul vieţii: Sfinţii Chiril şi Methodie, Vladimir şi Olga, Iov de la Pociaev, pruncul mucenic Gavriil din Bialystok, mucenicilor din Vilnius şi, în veacul nostru, Sfântul Maxim (Sandowicz) Carpatul.

Traducere de Radu Hagiu

ANUNT

Vineri incepand de la ora 9,00 turnam placa de beton in subsolul bisericii. Asteptam pe oricine doreste sa dea o mana de ajutor.

Când papii erau ortodocsi

preluare de aici

douã scrisori papale pe care Ioan Paul al II-lea pare sã le fi uitat

Higoumène André (Wade)

Peste câteva zile, papa Ioan Paul al II-lea va efectua o vizitã în România. Va fi pentru prima datã când va merge într-o tarã majoritar ortodoxã. Este adevãrat cã Biserica Ortodoxã Românã s-a arãtat extrem de reticentã în fata acestei propuneri din partea Vaticanului. Papa a vrut sã forteze mâna Prea Fericitului Pãrinte Patriarh Teoctist, trimitându-i o cerere personalã si Patriarhul i-a rãspuns cu întelepciune cã papa ar putea veni, ca invitat al Bisericii Ortodoxe, cu conditia ca toate conflictele scandaloase cauzate de uniatii din Transilvania sã fie solutionate în prealabil. Aceastã ultimã conditie a fost îndeplinitã pe jumãtate, cãci dupã acordul de la Blaj (unde uniatii au recunoscut cã marea majoritate a fostilor uniati au revenit astãzi la Ortodoxie, de unde fuseserã dezrãdãcinati, si cã ar dori sã rãmânã asa, si au promis cã vor abandona conflictele ajunse în fata tribunalelor civile), au declarat în stil iezuit cã procesele în curs vor fi duse pânã la capãt. În orice caz, papa va fi invitatul Bisericii Ortodoxe Române si, desigur, va fi primit cu dragostea si ospitalitatea atât de caracteristice popoarelor ortodoxe, care primesc oaspetele ca pe Hristos Însusi, fãrã distinctie de persoanã, de rasã sau de religie.

Primirea cãlduroasã care va fi rezervatã papei nu trebuie sã dea însã impresia cã zâmbetele de bun venit implicã si faptul cã papa a încetat sã mai fie ereziarhul ale cãrui pretentii de dominare sunt cauza principalã a dezbinãrii crestinilor.

Cu aceastã ocazie, este bine sã fie amintit ortodocsilor faptul cã papii n-au fost dintotdeauna ereticii imperialisti care au ajuns din nefericire în zilele noastre. A fost o vreme când papii erau ortodocsi, apãrând dogmele pe care acum le neagã, cu o franchete si o fortã a limbajului pe care putini dintre teologii ortodocsi de azi le mai au. Din vasta literaturã care demonstreazã aceastã ortodoxie romanã, din pãcate pierdutã, propunem spre examinare douã scrisori ale bravilor ortodocsi papa Grigorie cel Mare si papa Ioan al VIII-lea.

Când împãratul bizantin a atribuit titlul de Patriarh Ecumenic lui Ioan Postitorul, Grigorie cel Mare (c.540-602) a început o veritabilã campanie epistolarã pentru a arãta cã formula contine o erezie eclesiologicã, cel putin în varianta latinã Patriarca Universalis. Scrisorile pe care le posedãm sunt adresate Patriarhului Ioan Postitorul, Împãratului, Patriarhului Chiriac, succesorul lui Ioan si Patriarhilor din Antiohia si Alexandria. Am ales scrisoarea cãtre Evloghie al Alexandriei si Anastasie al Antiohiei. Pentru cã unii autori ultramontanisti au citat câteva fraze izolate din aceastã scrisoare pentru a-si sustine doctrinele, omitând complet esentialul care le distruge, vom da textul in extenso înainte de a adãuga câteva comentarii. Este vorba de scrisoarea cu numãrul 43 a Cãrtii a V-a din Scrisorile Sfântului Grigorie, dupã editia benedictinã. Am numerotat paragrafele pentru a usura gãsirea reperelor.

Scrisoarea Sfântului Grigorie cel Mare

1. « Grigorie cãtre Evloghie, Episcop al Alexandriei, si cãtre Anastasie, Episcop al Antiohiei.
   
2. « Atunci când Predicatorul prin excelentã spunea: "Atât timp cât voi fi Apostol al neamurilor, voi slãvi slujirea mea" (Rom. 11, 13); atunci când spunea în altã parte: "Noi am fost blânzi în mijlocul vostru precum o doicã îngrijeste pe fiii sãi" (I Tes. 2, 7), el ne lasã nouã, celor care vom veni dupã el, exemplul de a fi în acelasi timp smeriti cu duhul si credinciosi în a pãstra cu cinste demnitatea Cinului nostru, în asa fel încât smerenia noastrã sã nu fie timiditate si înãltarea noastrã sã nu fie trufie.
   
3. « Acum opt ani, când încã trãia Pelaghie, predecesorul nostru de sfântã pomenire, confratele nostru, coepiscopul Ioan, profitând de ocazia ivirii unei alte probleme, a întrunit un sinod în orasul Constantinopol si s-a strãduit sã ia titlul de "universal". De îndatã ce predecesorul meu a luat cunostintã de aceasta, el a trimis scrisori prin care, în virtutea autoritãtii sfântului apostol Petru, a anulat actele acelui sinod.
   
4. « Am avut grijã sã adresez Sanctitãtii Voastre còpii ale acestor scrisori. Cât priveste diaconul care, dupã obicei, se alãturã suitei Prea Cucernicilor Împãrati pentru problemele eclesiale, Pelaghie i-a interzis sã se împãrtãseascã la slujbã împreunã cu sus-numitul nostru coepiscop. Urmând predecesorului meu, am scris coepiscopului nostru scrisori ale cãror còpii am considerat cã trebuie sã vi le trimit Fericirii Voastre. Principalul nostru scop - într-o problemã care, din cauza trufiei ei, tulburã Biserica pânã în strãfundurile ei - era sã-i amintim duhului fratelui nostru de modestie, pentru ca, dacã n-ar voi sã cedeze nimic din tãria trufiei lui, sã putem mai usor, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, sã aflãm mijloacele de a-l corecta sever.
   
5. « Cum stiti prea bine Sanctitatea Voastrã, pe care o venerez în mod deosebit, acest titlu de "universal" a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon episcopului din scaunul apostolic al cãrui slujitor sunt prin harul lui Dumnezeu. Dar nici unul dintre predecesorii mei n-a vrut sã se serveascã de acest cuvânt profan; pentru cã, de fapt, dacã un patriarh este numit "universal", le rãpeste celorlalti titlul de patriarh. Departe, departe sã fie de tot sufletul crestin dorinta de a uzurpa câtusi de putin sau de a diminua onoarea fratilor sãi! Dacã noi refuzãm o onoare care ne-a fost oferitã, gânditi-vã cât de rusinos este sã fie uzurpatã violent de cãtre un altul.
   
6. « Pentru aceea, Sanctitatea Voastrã sã nu dea nimãnui în scrisorile sale titlul de "universal", pentru a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datoreazã. Sã nu aveti în aceasta vreo teamã de Serenisimii Stãpâni, cãci Împãratul se teme de Atotputernicul Dumnezeu si nu va consimti la încãlcarea poruncilor evanghelice si a prea sfintelor canoane. În ce mã priveste, desi sunt separat de Voi de mari întinderi de pãmânt si de mare, vã sunt totusi atât de aproape cu inima. Sunt convins cã sentimentele Fericirii Voastre sunt aceleasi pentru mine. Dacã mã iubiti asa cum vã iubesc si eu, spatiul nu ne mai separã. Multumesc dar acestui grãunte de mustar, acestui grãunte care pãrea mic si vrednic de dispret, dar care, întinzându-si în toate pãrtile ramurile care ies din aceiasi rãdãcinã, s-a fãcut sãlas pentru toate pãsãrile cerului! Multumesc si acestui aluat care, adãugat la trei mãsuri de fãinã, a unit întregul neam omenesc! Multumesc încã si acestei mici pietre care, desprinsã cu usurintã din munte, a acoperit întreaga suprafatã a pãmântului; care s-a întins pânã a fãcut din neamul omenesc adus la unitate, trupul Bisericii universale; care a fãcut chiar ca toate diferentele diverselor pãrti sã serveascã la strângerea legãturilor unitãtii!
   
7. « Urmeazã de aici cã nu ne-am îndepãrtat de voi, pentru cã suntem una în Cel Care este pretutindeni. Sã-I aducem multumire cã a doborât vrãjmãsiile încât, în umanitatea Sa, nu mai existã în tot universul decât o singurã turmã si un singur staul sub un singur Pãstor care este El Însusi. Sã ne amintim mereu de aceste avertismente ale Predicatorului adevãrului: "Siliti-vã sã pãziti unitatea Duhului întru legãtura pãcii" (Efes. 4, 3); "Cãutati pacea cu toti si sfintenia, fãrã de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evr. 12, 14). La fel spunea ucenicilor sãi: "Dacã se poate, pe cât este întru voi, trãiti în pace cu toti oamenii" (Rom. 12, 18). El stia cã cei buni nu puteau trãi în pace cu cei rãi, de aceea zice la început, dupã cum stiti: "Dacã este cu putintã".
   
8. « Dar, pentru cã pacea nu poate exista între douã pãrti opuse si din moment ce toti cei rãi fug de ea, cei buni trebuie sã tinã la ea din adâncul sufletelor lor. Aceasta o spune admirabil si Sfântul Pavel: "Pe cât este întru voi", pentru a ne face sã întelegem cã pacea trebuie sã rãmânã în noi chiar si atunci când oamenii perversi o izgonesc din inima lor. Pãstrãm cu adevãrat pacea în noi atunci când urmãrim greselile celor trufasi sub impulsul dragostei si al dreptãtii, si când iubim persoanele, dar viciile lor le urâm, cãci omul este lucrarea lui Dumnezeu, dar viciul este lucrarea omului. Se cuvine, asadar, sã deosebim ceea ce a fãcut Dumnezeu si ceea ce face omul; sã nu urâm omul din cauza greselii si sã nu iubim greseala din cauza omului.
   
9. « Deci sã urmãrim la om rãul datorat trufiei sale, rãmânând uniti cu el în Duh, ca acest om sã fie eliberat de vrãjmasul lui, adicã de greseala lui. Atotputernicul nostru Mântuitor va da putere iubirii si dreptãtii noastre; ne va da unitatea Duhului Sãu, nouã, celor care suntem separati de voi de o întindere atât de mare de pãmânt, pentru cã El a zidit Biserica Lui ca pe o arcã, dându-i ca si cele patru laturi ale ei, cele patru pãrti ale pãmântului; El a fãcut-o dintr-un lemn nestricãcios, a uns-o cu bitumul dragostei, în asa fel încât sã nu se teamã nici din partea vânturilor, nici din cea a valurilor. Trebuie sã ne rugãm din toatã inima noastrã, iubiti frati, pentru ca, sub ocârmuirea harului, apa din afarã sã nu o tulbure si ca dreapta Providentei sã pãstreze bine cala vasului. Cãci diavolul, dusmanul nostru, nãpustind împotriva celor smeriti si înconjurându-i ca un leu rãcnind ce cautã sã-i înghitã, dupã cum vedem, nu se multumeste sã-i înconjoare, ci si-a înfipt atât de adânc coltii în unele mãdulare de trebuintã ale Bisericii încât, fãrã îndoialã (dar sã fereascã Dumnezeu!), turma va fi curând rãvãsitã dacã ceilalti pãstori nu se înteleg între ei pentru a o ajuta cu purtarea de grijã a Domnului. Sã ne gândim, prea iubiti frati, ce va face acela care, de la început a ridicat asemenea planuri detestabile împotriva slujirii preotesti. E aproape de noi cel despre care s-a scris: "Acela este rege peste toti copiii trufiei". Nu pot sã spun aceasta fãrã sã fiu coplesit de durere: Fratele nostru si coepiscopul Ioan cautã sã se ridice la acest titlu, dispretuind poruncile Domnului, preceptele apostolice si rânduielile Pãrintilor.
   
10. « Sã facã Atotputernicul Dumnezeu ca Fericirea Voastrã sã aflati cât de adânc suspin gândindu-mã cã cel care altãdatã îmi pãrea cel mai modest dintre oameni, cel pe care îl iubeam cel mai mult, care pãrea preocupat doar de milostenii, de rugãciuni, de posturi, si-a luat înfumurarea din cenusa pe care se asezase, din acea smerenie care îi aducea slava, încât cautã sã-si atribuie totul si, prin trufia unui titlu pompos, sã subjuge pe toti cei uniti sub singurul conducãtor care este Hristos, adicã mãdularele Aceluiasi Hristos. Nu este de mirare cã Ispititorul, care stie cã trufia este începutul tuturor pãcatelor, de care s-a si folosit de la bun început împotriva primului om, cautã prin acest viciu sã distrugã virtutile unora si întinde capcanã si pune obstacol la tot lucrul bun, chiar si în virtutile celor care pãreau sã fi scãpat din mâinile sale crude.
    
11. « De aceea trebuie sã ne rugãm mult; trebuie sã ne rugãm Atotputernicului Dumnezeu cu rugãciuni neîncetate, ca sã întoarcã duhul fratele nostru de la greseala lui, ca sã îndepãrteze de unitatea si smerenia Bisericii Sale acest rãu al trufiei si tulburãrii. Cu harul lui Dumnezeu trebuie sã încercãm cu toate puterile sã împiedicãm ca, prin otrava continutã într-un singur titlu, sã se rãneascã de moarte mãdularele care trãiesc în trupul lui Hristos. Cãci a îngãdui acest titlu înseamnã a distruge demnitatea tuturor patriarhilor; iar dacã se întâmplã ca acela care îsi spune "universal" sã cadã în gresealã, înseamnã cã nici un episcop nu mai rãmâne cu tãrie în adevãr.
    
12. « Trebuie, asadar, sã pãstrati Bisericile în integritatea lor, asa cum le-ati primit si sã nu acordati nici un sprijin acestei încercãri de uzurpare diabolicã. Tineti-vã tari si fiti linistiti; nu dati si nu primiti niciodatã scrieri care ar purta acest titlu de "universal". Împiedicati pe toti episcopii care vã sunt supusi sã se întineze aderând la aceastã trufie, si toatã Biserica sã stie cã sunteti patriarhi nu doar prin faptele voastre bune ci si printr-o autoritate adevãratã. Dacã ni se va întâmpla ceva rãu din aceasta, vom suporta împreunã; iar datoria noastrã va fi de a arãta, chiar prin moartea noastrã, cã nu mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo atingere universalitãtii. Sã spunem cu Pavel: "Pentru mine a trãi este Hristos si a muri un câstig " (Fil. 1, 21). Sã ascultãm ceea ce a spus primul dintre toti pãstorii: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, cã a lor este împãrãtia cerurilor" (Mt. 5, 10).
    
13. « Sã fiti convinsi cã am pãrãsi fãrã tulburare demnitatea pe care am primit-o pentru a propovãdui adevãrul pentru acelasi adevãr, dacã ar fi nevoie. Rugati-vã pentru mine, asa cum se cuvine Prea Iubitei Voastre Fericiri, pentru ca lucrãrile mele sã fie pe mãsura cuvintelor pe care am îndrãznit sã vi le adresez. »

Comentariu asupra scrisorii Sfântului Grigorie

Aceastã lungã scrisoare este bogatã în învãtãminte eclesiologice. În mod firesc, apologetii papalitãtii se limiteazã la citarea paragrafului nr. 3, aplicându-i o falsã interpretare, fãrã sã redea contextul istoric si fãcându-l pe Sfântul Grigorie sã spunã nu doar ceea ce nici nu spune, dar mai ales ceea ce neagã atât de explicit într-o multime de alte locuri. Dupã învãtãtura - ortodoxã - a Sfântului Grigorie, "autoritatea Sfântului Apostol Petru" nu implicã o jurisdictie universalã. Ca dovadã în acest sens stã urmãtorul extras din scrisoarea sa adresatã lui Ioan Postitorul (Cartea a V-a, Scrisoarea 25 în editia benedictinã):

« Petru, primul dintre Apostoli si mãdular al Bisericii sfinte si universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt conducãtori ai unor popoare? Si totusi sunt mãdulare sub un singur Conducãtor. Într-un cuvânt, sfintii dinaintea Legii, sfintii de sub Lege, sfintii de sub Har nu alcãtuiesc toti trupul Domnului? Nu sunt ei mãdulare ale Bisericii? Si nu a fost nici unul dintre ei care sã fi vrut sã se numeascã "universal". Sfintia Voastrã sã recunoascã deci cât de mult se umflã în sinesi atunci când revendicã un titlu pe care nici unul n-a avut aroganta de a si-l atribui. »Acel sinod de la Constantinopol fusese convocat pentru a judeca un preot într-o problemã de disciplinã. Preotul inculpat fãcuse recurs la Roma, invocând Canonul 3 al Sinodului de la Sardica (343 sau 344):

« Episcopul Osiu din Cordoba zise: (...) Iar dacã cumva vreunuia dintre episcopi i s-ar pãrea cã este condamnat în vreo pricinã si ar socoti cã pricina lui nu este rea ci bunã, pentru ca astfel sã se înnoiascã judecata, de s-ar pãrea dragostei voastre, sã cinstim memoria Apostolului Petru, si sã se scrie lui Iuliu, episcopul Romei în privinta celor care s-au judecat, pentru ca, de ar trebui, sã se înnoiascã judecata prin episcopii vecini ai eparhiei, si el sã dea pe judecãtor. »Versiunea latinã adaugã la sfârsitul Canonului:

« Sunteti de acord cu totii? Sinodul rãspunde: Da, suntem de acord. »În legãturã cu acest canon, Tillemont observã cã formularea este foarte puternicã, pentru a arãta cã acesta era un drept pe care papa nu-l avea înainte. Pierre de Marca, în De Concordantia Sacerdotii et Imperii, Lib. VII, cap. iij., par. 8, afirmã cã aici Osiu propune Sfintilor Pãrinti sã cinsteascã memoria Sfântului Petru pentru a-i determina sã consimtã mai usor acestui nou privilegiu cãci, asa cum a dovedit de Marca, dreptul acordat aici episcopului din Roma era necunoscut înainte. Edmond Richer, de la Sorbona, aratã cã faptul cã papa este amintit cu numele indicã clar cã în aceste canoane prevederea unui apel la Roma nu era decât o mãsurã temporarã.

În orice caz, episcopul Romei, Pelaghie, era considerat judecãtor în ultimã instantã în aceastã problemã pentru cã Sinodul de la Calcedon (451) îi acordase întâietatea prin canonul 28:

« ... Cãci Pãrintii, dupã dreptate i-au conferit privilegii scaunului Vechii Rome, pentru cã era cetatea împãrãteascã. Si cei 150 de episcopi prea iubitori de Dumnezeu îndemnati de aceleasi motive au dãruit privilegii egale (isa presbeia) prea sfântului scaun al Noii Rome, socotind cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit cu împãrãtia si cu senatul, si care a dobândit privilegii deopotrivã cu ale Vechii Rome împãrãtesti, întocmai ca si aceea sã se mãreascã si sã fie a doua dupã aceea; ... »Este foarte interesant de notat cã Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381) a acordat privilegii Vechii Rome, de care, prin urmare, nu se bucurase înainte. În plus, motivatia pentru aceste privilegii acordate prin drept eclesiastic în secolul al IV-lea, si tocmai prin aceasta în mod evident nu de drept divin, nici de origine apostolicã, este mentionatã explicit si nu avea nici o legãturã cu Sfântul Petru; era pur si simplu pentru cã Roma era cetatea imperialã. Cu alte cuvinte, Sfintii Pãrinti au vrut ca ordinea eclesiasticã sã reflecte ordinea civilã: nici mai mult, nici mai putin.

Interpretarea papistã despre o jurisdictie universalã "în virtutea autoritãtii Sfântului Apostol Petru" este, asadar, cu desãvârsire falsã.

Dimpotrivã, mesajul scrisorii Sfântului Grigorie este cã nimeni în Bisericã nu are dreptul sã-si aroge titlul de universal. Lectura actelor Sinodului de la Calcedon nu-i dã dreptate Sfântului Grigorie care, în paragraful nr. 5 al scrisorii prezentate, afirmã cã "titlul de universal a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon" episcopilor din Roma. O astfel de decizie nu se regãseste nicãieri. În ciuda erorii sale, Sfântul Grigorie considerã cã titlul "universal" ar fi fost "oferit" papilor în 451, ceea ce dovedeste cã nu-l aveau anterior si cã nici un papã - ortodox - n-a dorit vreodatã "sã se foloseascã de acest cuvânt profan". Ioan Paul al II-lea pare sã nu fi dat nici o atentie acestui fapt si nici celor ce urmeazã: "Dacã un patriarh se numeste universal le rãpeste celorlalti titlul de patriarh". Sfântul Grigorie taxeazã pretentia universalitãtii ca uzurpare. Cu toate acestea, Conciliul I Vatican (1870), considerat de Ioan Paul al II-lea ca ecumenic, spune:

« Noi învãtãm deci si declarãm cã primatul de jurisdictie în Biserica universalã a lui Dumnezeu (primatum iurisdictionis in universam Dei Ecclesiam), dupã mãrturia Evangheliei, a fost promis si conferit de Domnul Hristos imediat si în mod direct fericitului Apostol Petru. »Ce ar fi spus Sfântul Grigorie? Desigur, ar fi apreciat la justa valoare canonul care urmeazã în Actele aceluiasi Conciliu:

« Dacã cineva spune cã fericitul Petru n-a fost instituit principe al tuturor Apostolilor de Domnul Hristos si cap vãzut al întregii Bisericii luptãtoare, sau cã a primit primatul doar de onoare si nu de jurisdictie veritabilã si autenticã direct si imediat de la Însusi Domnul nostru Iisus Hristos: sã fie anatema! »E sigur cã Conciliul I Vatican îl declarã astfel anatema pe Sfântul Grigorie cel Mare, doctor al Bisericii. Ecumenistii moderni nu întârzie sã opineze cã aceastã situatie s-a schimbat odatã cu Conciliul II Vatican. Chiar dacã ar fi adevãrat, aceasta ar fi o condamnare formidabilã a autenticitãtii doctrinei conciliare romane, care ar fi astfel capabilã sã se contrazicã din conciliu ecumenic in conciliu ecumenic. Dar Vatican II a reluat doctrina de la Vatican I:

« Conciliul pune din nou în fata tuturor credinciosilor, pentru a fi crezutã cu tãrie, aceastã învãtãturã despre instituirea, perpetuitatea, puterea si rostul primatului sacru al Pontifului Roman si despre magisteriul lui infailibil, si, mergând pe aceeasi linie, a hotãrât sã mãrturiseascã si sã proclame în fata tuturor învãtãtura despre episcopi, urmasii Apostolilor, care, împreunã cu urmasul lui Petru, vicarul lui Hristos si Capul vãzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu. » (Vat. II, Lumen gentium, § 18.)Paragraful numãrul 6 al scrisorii aratã clar cã Sfântul Grigorie nu-i refuzã titlul de universal lui Ioan Postitorul pentru cã l-ar fi dorit pentru el însusi: "Sanctitatea Voastrã sã nu dea nimãnui în scrisorile sale titlul de universal, pentru a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datoreazã."

Paragraful numãrul 7 spune într-un mod foarte explicit cã singurul Pãstor universal al Bisericii este Hristos Însusi în umanitatea Sa (in carne sua). Aceastã afirmatie nu lasã nici un loc pentru un "vicar al lui Hristos pe pãmânt", cãci Hristos a înviat în trupul Sãu. Sfântul Grigorie n-ar fi subscris la învãtãtura Conciliului de la Florenta (1439):

« Definim (...) cã Pontiful Roman este însusi succesorul fericitului Petru, principele Apostolilor, si adevãrat vicar al. lui Hristos, capul întregii Biserici si pãrintele si învãtãtorul tuturor crestinilor (...) ».În scrisoarea sa cãtre Ioan Postitorul, Sfântul Grigorie scrie (Scrisoarea 25, Cartea I, editia benedictinã):

« Domnul a zis ucenicilor Sãi: "(...) Nu vã numiti pãrinte, cãci aveti un singur Pãrinte." Ce veti spune atunci, prea iubite frate, la înfricosãtoarea judecatã ce va sã vinã când nu doriti sã vã numiti doar Pãrinte, ci Pãrinte universal al lumii? (...) Ca urmare a acestui titlu criminal si plin de trufie, Biserica este împãrtitã, si sufletele tuturor fratilor sunt scandalizate. »Aceastã afirmatie nimiceste învãtãtura Conciliului de la Florenta, dar reprezintã totodatã si reprosul Ortodoxiei adus papei Ioan Paul al II-lea, cu atât mai transant cu cât provine de la un sfânt papã al Romei. De fapt, dezbinarea care domneste printre crestinii români este datoratã acestor "titluri criminale si pline de trufie" ale papei Ioan Paul al II-lea.

Paragraful numãrul 10 reia doctrina ortodoxã dupã care nici un episcop nu trebuie "sã caute sã-si atribuie totul si din trufie unui titlu pompos, sã subjuge pe toti cei uniti sub singurul conducãtor care este Hristos, adicã mãdularele Aceluiasi Hristos." Paragraful numãrul 11 subliniazã gravitatea unei astfel de greseli, cãci prin "otrava continutã într-un singur titlu mãdularele care trãiesc în trupul lui Hristos" pot fi "lovite de moarte; cãci a îngãdui acest titlu înseamnã a distruge demnitatea tuturor patriarhilor; iar dacã se întâmplã ca acela care îsi spune universal sã cadã în gresealã, înseamnã cã nici un episcop nu mai rãmâne cu tãrie în adevãr."

Adevãrul celor afirmate de Sfântul Grigorie aici a fost din nefericire confirmat putin timp dupã aceea, când papa de la Roma si patriarhul de la Constantinopol au cãzut în erezia monotelitã, ceea ce le-a atras anatema unui Sinodul ecumenic (Constantinopol III, din 680-681):

« Sfântul Sinod spune: Dupã promisiunea fãcutã Altetei Voastre, analizând scrisorile doctrinare ale lui Serghie, fost patriarh al acestei cetãti împãrãtesti si pãzitã de Dumnezeu, cãtre Cir, pe atunci episcop de Phasis si cãtre Honoriu, cândva papã al Vechii Rome, si de asemenea cele ale acestuia din urmã cãtre acelasi Serghie, am gãsit cã acele documente sunt cu totul strãine de dogmele apostolice, de hotãrârile Sfintelor Sinoade si de ale tuturor Sfintilor Pãrinti universal acceptate, si cã ei urmeazã învãtãturile gresite ale ereticilor; în consecintã, le excludem în întregime si le considerãm ca fiind dãunãtoare sufletului. Iar numele acestor oameni, ale cãror învãtãturi le respingem, trebuie excluse, de asemenea, din sfânta Bisericã a lui Dumnezeu, anume cel al lui Serghie, altãdatã episcop al acestei cetãti împãrãtesti si pãzite de Dumnezeu (...). Si cu ei am hotãrât cã trebuie scos din sfânta Bisericã a lui Dumnezeu si anatemizat Honoriu, cândva papã al Vechii Rome, pentru ceea ce am gãsit scris de acesta cãtre Serghie, cãci a urmat în întregime punctul sãu de vedere si a confirmat doctrinele sale nelegiuite. »

« Lui Teodor al Faranului, ereticul, anatema! Lui Serghie, ereticul, anatema! Lui Cirus, ereticul, anatema! Lui Honoriu, ereticul, anatema! Lui Pir, ereticul, anatema! »

Sã adãugãm, deci: lui Grigorie, Papa Vechii Rome, ortodoxul: vesnicã pomenire! Lui Ioan Paul al II-lea, ereticul: anatema!

Dacã crede cineva cã este exagerat ca Ioan Paul al II-lea sã fie anatemizat din cauza pretentiilor lui universaliste care urmeazã învãtãtura conciliilor de la Florenta si de la Vatican I, pe care le considerã ecumenice, sã citeascã paragraful numãrul 12 al Sfântului Grigorie: "datoria noastrã va fi de a arãta, chiar prin moartea noastrã, cã nu mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo atingere universalitãtii."

Paragraful numãrul 13 aratã cã Sfântul Grigorie considera cã era posibil sã renunte la scaunul papal dacã ar fi fost necesar pentru binele Bisericii. Nu l-ar privi aceasta si pe Ioan Paul al II-lea, ale cãrui suferinte de bãtrânete si sechelele nefericitei boli Parkinson îl fac mai de plâns decât orice în momentele aparitiilor publice? Sfântul Grigorie nu vedea în faptul de a fi papã o însãrcinare divinã, ce ar trebui pãstratã pânã la moarte cu orice pret. Aceastã sacralizare nepotrivitã nu este decât un fel de metastazã a ereziei eclesiologice a papalitãtii romane. Astfel, citirea scrisorilor Sfântului Grigorie ar putea nu numai converti sufletul lui Ioan Paul al II-lea, ci, în egalã mãsurã, ar putea sã-i usureze suferintele trupesti.

***

Dacã papa Grigorie cel Mare are mesaje eclesiologice de o asa mare importantã cãtre Ioan Paul al II-lea, o învãtãturã perfect ortodoxã despre purcederea Sfântului Duh se gãseste în admirabila scrisoare a lui Ioan al VIII-lea, papã ortodox al Romei (872-882), adresatã Sfântului Fotie cel Mare al Constantinopolului (c.820-886). În aceastã scrisoare, papa condamnã fãrã ocolisuri adãugarea lui Filioque si a doctrinei pe care o implicã. Sã amintim cã aceastã adãugire semnificã purcederea Sfântului Duh de la Tatãl (Ioan 15, 26) si de la Fiul (Filioque).

Scrisoarea Papei Ioan al VIII-lea cãtre Sfântul Fotie

« Pentru a vã linisti în privinta acestui articol care a provocat scandaluri în Bisericã: nu numai cã nu admitem cuvântul în cauzã, dar si pe cei care au îndrãznit sã-l accepte primii îi privim ca unii care au încãlcat cuvântul lui Dumnezeu, ca stricãtori ai învãtãturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor si a Pãrintilor care ne-au dat Simbolul de credintã. Noi îi punem alãturi de Iuda, pentru cã dezbinã mãdularele lui Hristos. Dar aveti o prea adâncã întelepciune pentru a nu întelege cã e foarte greu ca toti episcopii nostri sã fie adusi la aceastã gândire si ca într-un timp atât de scurt sã fie schimbat un obicei introdus de atâtia ani. Credem, deci, cã nu trebuie sã obligãm pe nimeni sã renunte la adãugarea fãcutã Crezului, ci sã-i determinãm putin câte putin si cu blândete sã renunte la aceastã blasfemie. Cei care ne acuzã cã o acceptãm se însealã; dar cei care afirmã cã existã printre noi multi oameni care o acceptã, spun adevãrul. Vã rãmâne sã lucrati cu noi pentru a-i întoarce cu blândete pe cei care s-au depãrtat de la sfânta învãtãturã. »



Comentariu

În enciclica sa despre Sfântul Duh, Ioan Paul al II-lea nu mentioneazã Biserica Ortodoxã decât o singurã datã. Pe aceeasi paginã el reafirmã erezia romanã despre Filioque. Prin aceasta, el cade sub judecata predecesorului sãu Ioan al VIII-lea, care îl calificã "luptãtor împotriva cuvântului lui Dumnezeu, stricãtor al învãtãturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor si a Pãrintilor care ne-au lãsat Simbolul de credintã." Papa Ioan Ortodoxul îl "pune alãturi de Iuda", pentru cã "dezbinã mãdularele lui Hristos".

Este important sã se înteleagã cã în adaosul Filioque Biserica romanã comite o dublã gresealã: acea a ereziei si aceea a încãlcãrii unui canon al unui Sinod Ecumenic. Erezia dublei purcederi a Sfântului Duh este foarte bine analizatã de destinatarul scrisorii lui Ioan al VIII-lea, Sfântul Fotie, în a sa Mistagogie a Sfântului Duh. A spune cã Sfântul Duh purcede de la Fiul, Care El Însusi este nãscut din Tatãl, introduce un element temporal în Sfânta Treime. Astfel, vesnicia Sfântului Duh este negatã si în acest fel si divinitatea Sa si deci Treimea Însãsi. Filioque confundã relatiile care disting cele Trei Persoane divine, conducând logic la modalism si deci la negarea Sfintei Treimi. Este si o idee filosoficã grosierã, prin care purcederea vesnicã de la Tatãl este confundatã cu misiunea istoricã a Fiului. Ar fi bine ca Ioan Paul al II-lea sã mediteze la scrisoarea lui Ioan al VIII-lea si sã o compare cu învãtãtura conciliului de la Lateran IV (1215):

« (...) Este deci evident cã Fiul, nãscându-Se fãrã nici o diminuare, primeste substanta Tatãlui si astfel Tatãl si Fiul au aceeasi substantã; si în acest fel, Tatãl si Fiul sunt acelasi lucru, la fel ca Sfântul Duh care purcede din Cei doi (Spiritus Sanctus ab utroque procedens). »Asadar, învãtãtura Bisericii romane s-a schimbat dupã Ioan al VIII-lea. Doctrina pe care acest admirabil papã o detesta atât de mult reapare în fortã la Conciliul de la Florenta (1439), în Decretum pro Graecis:

« Hotãrâm, pentru ca acest adevãr de credintã sã fie crezut si acceptat de toti crestinii si sã fie folositor pentru toti, cã Sfântul Duh este vesnic din Tatãl si din Fiul si cã îsi are esenta si fiinta Sa subzistând de la Tatãl si de la Fiul în acelasi timp si cã purcede din vesnicie ca dintr-un singur principiu si ca o singurã expiratie a celor doi; (.). »Acest text proclamã fãrã rusine cã este admisibil si rezonabil sã fie adãugatã expresia Filioque la Simbolul de credintã:

« Diffinimus insuper, explicationem verborum illorum 'Filioque' veritatis declarandae gratia, et imminente tunc necessitate, licite ac rationabiliter Symbole fuisse appositam. »Din nefericire pentru "pãrintii" conciliului de la Florenta, canonul al VII-lea al Sinodului de la Efes (431, al III-lea Ecumenic), declarã:

« . Sfântul Sinod a hotãrât ca nimãnui sã nu-i fie îngãduit sã dea la ivealã, sau sã scrie, sau sã întocmeascã altã credintã, contrarã celei stabilite de Sfintii Pãrinti întruniti de Duhul Sfânt la Niceea.

« Iar cei care îndrãznesc sã alcãtuiascã o credintã diferitã sau sã introducã sau sã o propovãduiascã celor care doresc sã se întoarcã la cunostinta adevãrului, fie de la pãgânism, fie de la iudaism sau de la oricare altã erezie, acestia, dacã sunt episcopi sau clerici, sã fie depusi, episcopii de la episcopat si clericii din cler, iar dacã sunt laici, sã fie anatemizati. »

În consecintã, trebuie sã considerãm cã Ioan Paul al II-lea este ipso facto depus de la episcopat.

Scrisoarea lui Ioan al VIII-lea indicã aceeasi consecintã pentru erezia Filioque pe care Grigorie cel Mare o mentionase pentru erezia episcopului universal: ea "dezbinã mãdularele lui Hristos"; "prin titlul vostru criminal si plin de mândrie, Biserica este împãrtitã."

Concluzie

Lectura acestor douã scrisori papale demonstreazã cu o claritate exemplarã cã pânã în secolul al IX-lea papii de la Roma propovãduiau aceeasi ortodoxie pe care Biserica Ortodoxã o propovãduieste astãzi. Celelalte texte pe care le-am citat demonstreazã cã, începând cu Evul Mediu, Biserica din Occident si-a schimbat credinta într-o asemenea mãsurã încât sã se gãseascã în contradictie clarã cu papii ortodocsi pe care i-am citat. Cele douã scrisori restabilesc doctrina autenticã în legãturã cu episcopatul în Bisericã si purcederea Sfântului Duh. Cei doi papi citati considerã cã ereziile sustinute astãzi, în aceste puncte, de cãtre Biserica Romano-Catolicã si foarte explicit de cãtre Ioan Paul al II-lea sunt cauza dezbinãrii crestinilor. Sinoadele Ecumenice au decretat cã o astfel de vinã trebuie sanctionatã prin depunere. Sfântul Grigorie spune în scrisoarea sa (§ 4) cã nu trebuie sã fim în comuniune cu un astfel de eretic.

Recomandãm, asadar, lui Ioan Paul al II-lea un studiu aprofundat ale acestor douã texte pentru a se converti, dar si iubitilor nostri frati ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru a nu fi pãcãliti de discursurile diplomatice si mieroase pe care le vor auzi în curând.

Belfort, martie 1999.

HRISTOS A INVIAT!

Prohodul Domnului - 2011- fragmente

Programul din săptămâna Mare și cea Luminată

Imi cer iertare că postez mai tâziu pe blog, programul din Săptămâna Mare și cea Luminată însă doar acum am reușit să accesez internetul. Programul este afișat pe usa si poarta bisericii.

Astfel spovedaniile se fac dimineața în zilele de luni, marți, miercuri, joi, sâmbată între orele 6,00-9,00.
Luni, miercuri, sâmbătă va spovedi pr. Marcel, iar în celelalte zile pr. Decebal.

Miecuri, vineri si sambata de la ora 9,00 se savarsesc slujbele, iar în fiecare seara de la ora 18,00- Deniile specifice Săptămânii Mari.

Slujba Invierii - ora 24,00-1,15. După aceasta se va împărți Pastile, fiecare aducandu-și pahar.

Duminica ora 9,00- ceasurile Pastilor+ Acatistul Sfintei Învierii
ora 10,00- Sfânta Liturghie
ora 18,00- Vecernia sau a Doua Înviere cand se va citi Evanghelia în mai multe limbi.


Săptămâna Luminată

Luni, Marti, Vineri- ora 9,00- Utrenia
ora 10,00- Sf. Liturghie

Miercuri, Sâmbătă- ora 9,00- Sf. Liturghie

În fiecare seara de la ora 18,00- Vecernia

Vă dorim tuturor sărbători fericite și vă așteptăm cu drag la biserică!

Floriile - Intrarea Domnului in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om prin voia Sa.

Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noaptea de Pasti: "Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim".

In legatura cu acest eveniment, evanghelistul Matei noteaza: "Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug" (Matei 21, 5).

Floriile si manzul asinei

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta.

Aceasta interpretare este dreapta, pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.

"Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui". In general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24,45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducandu-si-le aminte.

Sfantul Ignatie Brancianinov vede in "Manzul asinei" si altceva. Acest manz il descopera pe omul manat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de impatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Invatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de implinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, isi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savarseste pe el intrarea in Ierusalim.

Asta inseamna ca dupa ce omul paraseste viata pacatoasa, este adus la Evanghelie si imbracat, ca in niste haine apostolesti, in cunoasterea lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratandu-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste in el, precum a binevoit a fagadui: "Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvantul Meu va pazi; si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu il va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dansul vom face" (Ioan 14, 21, 23).

Astfel, Hristos Se asaza pe insusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a insusit invatatura Lui cea atotsfanta, si il aduce, sezand pe el, in cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, in Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Multimea Il primeste pe Mantuitorul in Ierusalim cu aceste cuvinte: "Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 9). Invierea lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Dar sa nu uitam, ca acelasi popor care-L slavise si-L primise ca pe un imparat, peste cateva zile va striga, incitat de farisei si de carturari: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!".

Evreii care participau la aceasta sarbatoare, asteptau de la Hristos sa fie un conducator care sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat. E adevarat ca au existat si multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala.

Floriile si ramurile de salcie

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor ramuri de salcie binecuvantate. Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii.

In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.

Adrian Cocosila

sursa:http://www.crestinortodox.ro/paste/florii/floriile-intrarea-hristos-ierusalim-88561.html