Cetatea Credinţei an IV nr. 2

   Cetatea Credintei an IV nr. 2

Inginer de nave, profesor de matematică, acum stareţ la Sihăstria Putnei

sursa : aici

La 26 de ani, absolvenţii universităţilor îşi fac planuri pentru carieră, familie, vacanţe şi călătorii. În tumultul vieţii, pentru practica religioasă nu găsesc decât rareori timp, iar Dumnezeu este mai mult căutat şi invocat la evenimente majore precum căsătoria, naşterea unui copil, boală sau moarte. La 26 de ani,
un profesor de matematică din Brăila l-a găsit găsit pe Dumnezeu şi a decis să lase şcoala pentru mănăstire. Astăzi are 45 de ani şi este stareţul Mănăstirii Sihăstria Putnei.

Şi-a iubit mama şi şi-a respectat tatăl
Părintele Nectarie Clinciacceptă cu mare greutate să vorbească despre sine. Amintirile din „viaţa din lume” nu intră în fişa postului unui călugăr. Odată însă discuţia legată, părintele vorbeşte detaşat şi cu căldură.
Vine din Brăila, dintr-o familie obişnuită, cu patru copii, cu o mamă devotată bisericii şi un tată - astăzi răposat - care nu spunea „nu” paharului. Pe tata spune că l-a respectat, pe mama sa a iubit-o. A absolvit facultatea de nave şi echipamente navale la Galaţi, apoi a dat examene pentru a preda matematica la o şcoală din oraşul Ianca. Spune că a fost un student obişnuit, căruia îi plăcea să iasă cu prietenii, să se distreze, să stea de vorbă. La şcoală, ca profesor, la fel. Nu se deosebea prin nimic de colegii săi. Doar că la un moment dat, pentru că miercurea şi vinerea avea doar câte două ore, a început să meargă la biserică.
„Mergeam şi înainte la biserică, dar nu frecvent şi nici nu mă rugam în fiecare seară. Dintr-o dată m-am gândit să merg să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat în viaţă. Am ajuns să merg vineri de vineri, că era programul mai lejer. La slujbă mă tot întâlneam cu o colegă de clasă din liceu şi la un moment dat ea m-a întrebat dacă m-am spovedit. Mă spovedisem în copilărie. Am zis că nu. La care ea îmi spune: dar când vrei să faci asta? Eu răspund că poate după postul Paştelui. Iar ea mă întreabă: dar dacă vine moartea? Cine îţi garantează ţie că mai prinzi Postul Mare? Aveam 26 de ani. Ştiţi, în viaţa fiecărui om este un moment când i se schimbă cursul vieţii. Moartea este lucrul cel mai sigur din viaţa asta”, a spus părintele Nectarie.
Întâmplarea, care a fost în ianuarie 1995, l-a făcut să meargă să-şi caute un duhovnic şi să se spovedească. A organizat excursii cu elevii la mănăstiri şi aşa a descoperit mănăstirile din Bucovina. I-au plăcut şi a început să se întrebe din ce în ce mai des ce ar fi să vină pentru totdeauna la mănăstire.
Aşa se face că anul şcolar 1995 a început la Ianca fără profesorul de matematică. „De la 1 septembrie 1995 am venit la mănăstire. Încă înainte de a veni am ştiut că voi rămâne, când duminică de duminică mergeam la biserică şi am început să înţeleg ce înseamnă Sfânta Liturghie, cum îl schimbă pe om, cum îl aduce să înţeleagă sensul adevărat al vieţii. Nu toţi sunt făcuţi pentru acest drum. Trebuie să descoperi ceea ce Dumnezeu ţi-a dat. Încetul cu încetul începi să vezi ce a pus Dumnezeu frumos în tine şi să înmulţeşti frumosul, să lucrezi pe drumul pe care El ţi l-a hărăzit. Nu toţi sunt ziarişti, nu toţi sunt medici, profesori sau călugări. Fiecare are drumul lui. Ca să mergeţi de aici la Suceava puteţi să mergeţi şi prin Clit şi prin Rădăuţi. Dumneavoastră alegeţi drumul”, exemplifică stareţul libertatea alegerii.

„Credinţa ne face să fim liberi”
Spune că este posibil ca şi dacă ar fi rămas profesor să fi făcut lucruri bune, dar a simţit că alta este menirea lui, aşa cum unii ştiu că trebuie să devină medici sau profesori: „Am ascultat de ceea ce am simţit şi am venit la mănăstire. Este şi o chemare. Nu poţi doar raţional să gândeşti, gata, eu mă duc la mănăstire, că e mai uşor. Cred că este mai greu la mănăstire decât în lume, deşi vremurile pe care le trăim mă fac uneori să cred că e mai uşor la mănăstire”. Nu vede viaţa ascetică drept una plină de renunţări şi privaţiuni, ci ca un exerciţiu de disciplină şi voinţă pentru că „Dumnezeu nu are nevoie de postul nostru, Dumnezeu a lăsat postul ca să învăţăm disciplina şi voinţa; sunt în mănăstire şi părinţi care nu au avut o viaţă duhovnicească deosebită în lume, dar au deprins asceza, chiar dacă poate nu a fost uşor. Venirea la mănăstire este o alegere conştientă şi raţională. Ai timp un an, doi să te gândeşti ce implică viaţa la mănăstire”.
Consideră că principala sa menire de acum este să-şi îngrijească sufletul deoarece dacă el nu este bine, nici cei pe care trebuie să-i povăţuiască nu pot fi bine. Din anul 2000 este stareţ la Sihăstrie, unde la început au fost doar şase călugări. Acum are în grijă 50 de călugări şi fraţi de la Sihăstrie, plus obştea de 20 maici de la Schitul Marginea, bătrânii din căminul mănăstirii şi oamenii cărora le este duhovnic. Călugării au o medie de vârstă de 35 de ani şi mai mult de jumătate au studii superioare de teologie, arte plastice, filologie sau inginerie. Sunt inteligenţi, deschişi, cu foarte bune abilităţi de comunicare. Stareţul spune că aproape toţi au măcar un stagiu de 40 de zile la Muntele Athos, au călătorit mult şi au învăţat să fie atenţi la problemele oamenilor. Nu sunt închistaţi şi nici habotnici. „Credinţa ne face să fim liberi, nu ne îngrădeşte. Am învăţat să trăim şi să ne comportăm natural. Avem defectele, slăbiciunile noastre, dar ne simţim liberi. Am şi eu slăbiciuni, ca fiecare om, astea le ştie duhovnicul meu. Dumnezeu ni le dă, ca să-i înţelegem şi mai bine pe oameni. Oamenii se sperie, se ruşinează, se înfricoşează când trebuie să vină în faţa unui părinte, dar le spun că şi eu am neputinţele mele. Vindecarea stărilor negative care fac parte din viaţa noastră îl face pe om să devină liber. Cu cât înţelegi lumea mai bine, cu atât poţi să te apropii mai mult de oameni”, crede stareţul Nectarie.

Rapoarte pentru credincioşi despre folosirea banilor: „omul trebuie să ştie ce se face cu banul muncit de el”
Acest fel de a fi, după care a rânduit şi funcţionarea mănăstirii, aduce sute de oameni la slujbe. Duminică de duminică şi la marile sărbători sunt 700-1.000 de oameni care ascultă Liturghia şi predicile preoţilor. Copiii au spaţiul lor, la demisol, pentru că sunt energici, n-au stare şi se simt mai în largul lor acolo. După slujbă un preot îi împărtăşeşte şi le dă bomboane. Toată biserica este bine încălzită şi confortabilă, iar hainele preoţilor şi decoraţiunile au un cod al culorilor. Astfel, duminica şi la sărbători călugării care slujesc au haine albe, strălucitoare şi luminoase. La Coborârea Duhului Sfânt - haine verzi pentru că verdele este viaţă. Albastrul semnifică liniştea, cerul, pacea lui Dumnezeu, iar la pomenirea mucenicilor se îmbracă haine roşii. „În Săptămâna Patimilor biserica se îmbracă din negru spre roşu. Biserica este locul minunat în care ne întâlnim cu Dumnezeu şi trebuie să fie frumoasă ca o mireasă. Vrem ca venitul la biserică să nu fie un chin, să nu te gândeşti . Vrem să fie o binecuvântare, oamenii să se simtă bine aici. Atunci apreciază frumuseţea slujbelor, probabil şi cuvântul de învăţătură pe care îl ascultă şi asta înseamnă că ceea ce am făcut noi este de folos”, afirmă călugărul.
O altă regulă a mănăstirii este că după slujbă toată lumea rămâne la masă, ceea ce nu este uşor, având în vedere că în mod obişnuit sunt peste 700-800 de oameni. Din acest motiv stareţul intenţionează să acceseze fonduri europene pentru construcţia unei noi clădiri care să cuprindă o sală de mese cu 500-700 de locuri şi chilii, pentru că „fiecare are nevoie de intimitatea lui, să fie el cu Dumnezeu şi cu rugăciunea lui”. De asemenea, îşi doreşte să dispună de suficient spaţiu amenajat pentru ca enoriaşii să poată discuta liber cu duhovnicul lor, aşezaţi la o cafea sau la un ceai şi ar vrea, lucru nemaiîntâlnit la mănăstiri, ca la sfârşit de an fiscal să dea rapoarte scrise enoriaşilor în privinţa cheltuirii banilor: „Sunt mulţi oameni care vor să ajute acolo unde ştiu că banul lor este bine chivernisit, bine folosit. Nu ar fi o idee rea să dăm credincioşilor un raport scris, omul trebuie să ştie ce se face cu banul muncit de el. Ar trebui mai multă deschidere, să nu mai planeze suspiciuni”.
Vorbim despre îndoieli şi întreb dacă a avut regrete în privinţa drumului ales. „Îndoială şi regret, nu. Dar cumpene sunt în viaţa fiecăruia. Te întrebi, mergi bine pe drumul ăsta? Dar eu ştiu să mă bucur de frumuseţea slujbelor, de oamenii care ne înconjoară şi lucrul acesta îţi dă multă putere. Am citit un lucru minunat şi l-am reţinut: Dumnezeu este binele cel mai mare, de unde vine tot binele şi toată bunătatea. A vieţui cu Dumnezeu este bucurie în nefericire, bogăţie în sărăcie şi îndestulare în lipsă. Iubeşte-L aşadar mai mult decât orice, mai mult decât pe mamă şi pe tată, decât pe soţie şi pe copil, chiar mai mult decât pe tine însuţi. Şi Dumnezeu nu te va părăsi niciodată”, crede stareţul Nectarie.
Sihăstria Putnei este un complex monahal care cuprinde patru biserici, situat într-o poiană, la circa 3 km de Mănăstirea Putna. Se poate ajunge cu maşina până la poarta complexului.

Cetatea Credintei an IV nr. 1

   Cetatea Credintei an IV nr. 1

Câți bani costă o minune?

O fetiță și-a luat pușculița și a golit conținutul ei. A numărat de trei ori mărunțișul, ca să nu facă vreo greșeală. Era un dolar și 11 cenți. A luat banii și a plecat la farmacia din apropiere.

În acea clipă farmacistul vorbea cu un bărbat bine îmbrăcat și nu a luat aminte la copilă. Fetița a făcut puțin zgomot cu picioarele, dar nimic. Atunci a luat o monedă și a început s-o lovească de masă.

- Ce vrei?, a întrebat-o oarecum enervat farmacistul. Nu vezi că vorbesc cu fratele meu, pe care nu l-am văzut de mulți ani?

Atunci fetița i-a spus:

- Vreau să-ți vorbesc despre fratele meu, care este foarte bolnav și pentru care vreau să cumpăr o minune.

- Iartă-mă, dar noi nu vindem minuni, i-a răspuns farmacistul.

- Știți, a spus fetița, fratele meu are ceva în cap care se mărește și tata mi-a spus că numai o minune ne va ajuta. Deci, cât costă o minune, ca s-o cumpăr? Am bani…

Fratele farmacistului, care a urmărit cu interes discuția, a întrebat-o pe fetiță de ce fel de minune are trebuință fratele ei.

- Nu știu, i-a răspuns fetița cu ochii înlăcrimați. Ceea ce știu este că are nevoie de operație, iar tata nu are bani. De aceea vreau să plătesc eu, cu banii mei.

La întrebarea câți bani are, fetița a răspuns:

- Un dolar și 11 cenți. Iar dacă vor trebui și alții, îi voi găsi.

- Ce coincidență, a zâmbit domnul bine îmbrăcat. Este contravaloarea exactă a unei minuni pentru fratele cel mic. Un dolar și 11 cenți.

A luat banii, apoi a luat-o pe fetiță de mână și i-a spus:

- Să mergem împreună la casa ta ca să-l văd pe fratele și pe părinții tăi și să facem minunea…

Domnul cel bine îmbrăcat era medicul Carlton Armstrong, cunoscutul neurochirurg.

Operația a mers foarte bine și fratele cel mic s-a întors sănătos acasă.

- Operația a fost o adevărată minune, a șoptit mama. Oare cât să fi costat?

Fetița zâmbea. Știa forte bine cât costă o minune: Un dolar și 11 cenți, și credința unui copil mic…

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

preluare de aici

Concert de Colinde (video) - grupul vocal Diaconia - 22.12. 2013

Concert de Colinde - grupul vocal Diaconia - Craciun 2013 from diana sorin on Vimeo.

Seară duhovnicească - Bucuriile credinţei

Concert de colinde

Concert de colinde la Mănăstirea Floreşti

Seri duhovniceşti

Nesfinţii sfinţi

Pentru a înţelege mai bine chipurile surprinse în imagine a se citi mai intai cartea "Nesfinţii sfinţi".

Sf. Iov de Uglea. Primul sfant contemporan din Maramures, canonizat!

sursa

La 60 de kilometri de Sighetu Marmaţiei, în „Maramureşul mic” din dreapta Tisei se află moaştele întregi şi binemirositoare ale Sf. Iov de Uglea. Puţini ştiu însă că, Sfântul, canonizat în 2008 de Biserica din Ucraina e fiu al Maramureşului. De fapt, Sf. Iov de Uglea e primul sfânt contemporan trecut în Sinaxare. Un Sfânt făcător de minuni, a cărui viaţă este prezentată în suplimentul gratuit din această săptămână al GAZETEI. Mai mult, săptămâna viitoare, cu sprijinul teologului Danion Vasile, cartea „Sf. Iov din Uglea, fiu al Maramureşului” va fi distribuită gratuit împreună cu întreg tirajul GAZETEI de Maramureş şi vor fi organizate patru evenimente de excepţie în care se va vorbi despre acest nou ocrotitor ceresc al Maramureşului.


În urmă cu circa şase ani, la 22 octombrie 2007, o mulţime de stareţi, protopopi, preoţi, călugări şi credincioşi deshumau trupul lui Ion Codrea. Deodată s-au auzit strigăte de bucurie: „Cruce! Întreg!”. Trupul a fost găsit întreg şi binemirositor. Sfintele moaşte emanau o mireasmă bineplăcută, de flori abia tăiate. Peste un an, Ioan Codrea a devenit Sfântul Iov din Uglea. Canonizarea a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008, slujba fiind prezidată de Preafericitul VLADIMIR al Kievului şi al întregii Ucraina şi, în ciuda vremii reci şi ploioase au participat, din estimările autorităţilor, peste 30.000 de credincioşi, 12 ierarhi I.P.S. Mitropolit Onufrie de Cernăuţi şi I.P.S. Arhiepiscop Augustin de Lyvov şi o delegaţie din Maramureş, în frunte cu P. S. Justin Sigheteanul.


Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica din localitatea Uglea Mică. Şi, de atunci, mulţimea de pelerini vin să se închine acolo, strângându-se multe mărturii despre minunile săvârşite de Sfântul Iov.

Numai că, deşi moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului se află la doar 60 de kilometri de Sighet, puţini maramureşeni ştiu că au la Uglea un ocrotitor. Şi, mult mai puţini ştiu că Sfântul Iov este fiu al Maramureşului. Tocmai de aceea, GAZETA de Maramureş realizează o serie de evenimente tematice dedicate vieţii şi minunilor săvârşite de acest Sfânt. În această săptămână, GAZETA de religie şi spiritualitate ortodoxă este dedicată în întregime Sf. Iov, iar săptămâna viitoare va fi distribuită gratuit, împreună cu întreg tirajul GAZETEI de Maramureş, prin sprijinul teologului Danion Vasile, cartea „Sf. Iov din Uglea, ocrotitor al Maramureşului”- Editura Areopag 2013.



Mai mult, în perioada 17-21 noiembrie vor fi organizate patru evenimente dedicate Sf. Iov si noilor mucenici români.


Editorul şi teologul Danion Vasile, cel care s-a ocupat de traducerea şi cercetarea asupra vieţii sfântului în România povesteşte cum a fost întâlnirea cu Sfântul Iov Codrea:


„De-a lungul anilor, am mers în multe pelerinaje şi m-am închinat la moaştele multor sfinţi. Uneori buna mireasmă m-a impresionat în mod deosebit (odată, intrând pe poarta mănăstirii Cernica, am fost izbit de mireasma care ieşea din moaştele Sfântului Calinic, deşi eram la sute de metri de biserica în care se aflau). Dar cred că mireasma cea mai puternică am simţit-o în faţa raclei cu moaştele Sfântului Iov din Uglea. Şi eu, şi ceilalţi pelerini – dintre care mulţi mai fuseseră, ca şi mine, în multe pelerinaje – am fost impresionaţi. Încă de atunci mi-am dorit să îi mulţumesc sfântului pentru bucuria de a mă închina acolo, şi am vrut să tipăresc o carte despre viaţa şi minunile sale, pentru a-l face cunoscut creştinilor din România.

Cel mai tare m-a impresionat pătimirea lui în lagărele şi închisorile din Rusia. „Cât de mult a pătimit Domnul pentru noi! Şi noi trebuie să pătimim măcar puţin pentru El!”, a spus sfântul, în duhul Sfântului ierarh Luca al Crimeei, doctorul fără de arginţi (pe care l-a cunoscut în Rusia şi a cărui fotografie o ţinea cu evlavie în chilia sa).

Aşteptam cu nerăbdare să tipăresc cartea lui Grigore Raciuk, primul biograf al sfântului, Ascetul Rusiei Carpatine – Stareţul Iov Codrea, care a fost dată la tipar exact în ziua în care s-a decis canonizarea Sfântului Iov. Când am început să citesc introducerea cărţii, am rămas cu un gust amar, întrucât biograful prezenta Maramureşul de parcă ar fi fost al rutenilor şi numai al lor. Se făcea referire la studii care prezentau regiunea nici mai mult nici mai puţin decât leagănul civilizaţiei slave… Şi cu atât mai mare a fost şocul meu atunci când am citit despre familia lui Gheorghe Codrea, tatăl sfântului, următoarele: „Familia bătrânului Codrea este tipic românească şi până în zilele noastre se întâlneşte în Sighetul Marmaţiei, din sud-estul Maramureşului. Astfel, de exemplu, numele Codrea, al fecioarei Axenia Codrea, se pomeneşte într-un document din veacul al XVII-lea11 Arhimandritul Vasilie Pronin cercetează acest document în lucrarea sa excepţională închinată istoriei Eparhiei Mucacevo, în capitolul despre Sfântul Iosif Stoica din Maramureş (n.a.)., din care reiese clar că acest nume aparţinea boierilor locali, care deţineau satul Bărbeşti, aşezat nu departe de oraşul mai sus pomenit” (la pagina 19 în traducerea românească, Editura Areopag, Bucureşti, 2013).


Apartenenţa la un neam se stabileşte, la majoritatea neamurilor, după tată. Nu putem spune că Sfântul Iov era rutean, din moment ce tatăl lui era român. Chiar dacă sfântul se considera rutean, aceasta se datora faptului că revenirea de la uniatism la Ortodoxie în Maramureşul din dreapta Tisei la începutul secolului al XX-lea s-a datorat rutenilor. Încă din copilărie, Sfântul Iov l-a cunoscut pe Sfântul Alexie Kabaliuk Carpatinul, cel care mai apoi a fost închis la Sighet pentru că adusese mulţi oameni în Biserica Ortodoxă (după mulţi ani, Sfântul Alexie l-a şi călugărit pe Sfântul Iov). Sfântul Iov Codrea se considera rutean pentru că prin această apartenenţă mărturisea aceeaşi credinţă cu Sfântul Alexie Carpatinul şi cu părintele Amfilohie Kemin – cel care se ascunsese o vreme în fânăria familiei Codrea, pentru a putea face slujbe ortodoxe pe ascuns.



Aflând deci că Sfântul Iov era român după tată, râvna de a-l face cunoscut în ţara noastră a sporit. M-am mirat când m-am închinat la o părticică din sfintele sale moaşte într-o mănăstire din Moldova de peste Prut. Nu ştiam că Sfântul Iov este cinstit şi acolo. Bucuria mea a fost mare când am aflat că şi părintele Justin Pârvu, mărturisitorul care s-a luptat să fie cunoscută jertfa eroilor credinţei din secolul XX, a primit şi a păstrat în chilia sa o fotografie a Sfântului Iov.

Părintele Justin m-a binecuvântat să scriu cât mai mult despre Sfântul Iov. De fapt, campania “Din temniţe spre Sinaxare” (pornită cu sprijinul său şi cu binecuvântarea ÎPS Justinian Chira) primea o nouă direcţie. Dacă ani de zile încercasem să îi fac cunoscuţi pe sfinţii închisorilor, aveam acum în faţă un sfânt trecut prin temniţele şi lagărele comuniste (chiar dacă din Rusia), care fusese canonizat la mai puţin de treizeci de ani de la trecerea sa la Domnul. Iar faptul că la canonizare a luat parte şi un ierarh român, Prea Sfinţitul Iustin Hodea Sigheteanul, era un argument în plus că cinstirea sfântului se poate răspândi şi în ţara noastră.

Am tipărit deja două cărţi despre sfânt, şi cea scrisă de Grigore Raciuk, şi Sfântul Iov din Uglea – Viaţa, minunile şi acatistul. Cititorii pot înţelege ce multe daruri a primit de la Dumnezeu Sfântul Iov, şi cum îi poate ajuta pe cei aflaţi în tot felul de probleme şi necazuri.

Cred că acum creştinii ortodocşi din România, şi mai ales cei din Maramureşul care a rămas al românilor, se află în faţa unui examen – se pot apropia de Sfântul Iov, ca de un ocrotitor mare făcător de minuni, sau pot rămâne indiferenţi. Până la urmă, apropierea noastră de sfinţi sau indiferenţa noastră faţă de aceştia este un barometru al iubirii noastre de Hristos, Cel ce a fost viu în inimile sfinţilor Săi. Nădăjduiesc că vom şti să primim icoana Sfântului Iov pe catapeteasma sufletelor noastre. Şi cred că, dacă vom face aceasta, vom simţi în vieţile noastre ajutorul Sfântului Iov…”



„În fiecare an, în 15/28 iulie, Biserica Ortodoxă soră din Ucraina îl cinsteşte pe Cuviosul Iov de Uglea. Provine dintr-o familie credincioasă şi a avut încă 7 fraţi. Acest sfânt contemporan cu noi, a trăit peste 80 de ani şi a fost încă din copilărie mult iubitor de Dumnezeu. Acest lucru se vede din viaţa lui care ne spune că în timpul şederii ieromonahului Amfilohie Kemin în casa părinţilor lui, care săvârşea Sfânta Liturghie ascunzându-se de autorităţile austro-ungare. Încă de atunci Cuviosul Iov s-a apropiat foarte mult de cele sfinte. E un lucru minunat cum şi-a dorit să-i fie dată crucea călugărului s-o sărute. Părintele Amfilohie i-a spus că dacă va săruta crucea, trebuie să se facă călugăr şi i-a dat timp de gândire până a doua zi. A doua zi a sărutat crucea. Acest fapt a însemnat că a îmbrăţişat Crucea lui Hristos, dar şi crucea vieţii lui. După ce a intrat în mănăstire, vrând să se refugieze în Rusia ca să nu fie luat în armata ungară, a fost aruncat în închisoare şi în diferite lagăre. După eliberare s-a întors la obştea sa, unde a fost hirotonit diacon şi apoi preot. A rămas necăsătorit şi a devenit monah, un părinte mărturisitor, milostiv cu credincioşii, povăţuitor.

În 2008, când s-au făcut săpături, i s-a găsit trupul neputrezit şi cu bună mireasmă, iar acest lucru arată că Duhul Sfânt a lucrat minunat, sfinţindu-i nu numai sufletul, ci şi trupul. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina l-a trecut în rândul Sfinţilor, în 18 septembrie 2008, eveniment la care a participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române. Cinstirea pe care creştinii i-au arătat-o în timpul vieţii s-a arătat şi la acest eveniment, unde au participat mii de credincioşi, printre care foarte mulţi români.

Îmbrăţişarea şi iubirea crucii lui Hristos şi asumarea crucii vieţii noastre duce la o viaţă de sfinţire, care schimbă omul din om pământesc în om ceresc. Credincioşii îl cinstesc şi iată, acum are loc un simpozion despre viaţa lui la Sighet, locul cel mai apropiat de originile lui. Viaţa şi pilda lui de sfinţire se fac acum cunoscute credincioşilor chemaţi să-l urmeze pe acest cuvios care a rămas mărturisitor a lui Hristos în orice situaţie, necruţându-şi viaţa şi libertatea.

Rugăm pe Cuviosul Iov să-i ocrotească pe cei care îl cinstesc şi se închină la sfintele sale moaşte şi să-i lumineze pe toţi credincioşii ca să devină şi ei mărturisitori ai lui Hristos şi sfinţi în cele din urmă. Amin”.
    

P.S. Iustin Sigheteanu, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului

Cetatea Credintei an III nr. VI

   Cetatea Credintei an III nr. VI by pimenus2003

Suntem în plin război duhovnicesc – şi nu o ştim

http://www.familiaortodoxa.ro/2013/10/05/suntem-in-plin-razboi-duhovnicesc-si-nu-o-stim/

                       Dintotdeauna oamenii s-au temut de războaie. Şi nu vorbim de puternicii lumii, cei care le administrează şi profită de pe urma lor de cel puţin o sută de ani încoace, ci de omul de rând de pretutindenea, pentru care, indiferent de ce parte s-ar afla, războiul înseamnă despărţire, suferinţă, moarte. Acestea sunt războaiele duse cu puterea armelor, cu soldaţi, oşti şi câmpuri de luptă.
Sfinţii Bisericii, din cele mai vechi timpuri, ne vorbesc însă despre existenţa unui altfel de război. Este vorba despre războiul nevăzut, dus de duhurile răutăţii cu omul, pentru a-l supune lor, spre a-i pierde sufletul şi chiar a-i ucide trupul. Şi despre acest război s-a scris mult, mai ales în vechime, dar oamenii au avut dintotdeauna tendinţa de a-l ignora. Din păcate, prea puţini au fost cei care s-au înarmat şi s-au apărat, conştienţi că acesta este un război adevărat, cu strategii adecvate, arme specifice, campanii, aliaţi, învingători şi învinşi.
                     Aceste două tipuri de războaie sunt deja clasice, deşi oficial numai pe cel dintâi îl recunosc istoricii lumii noastre. În ultimii ani însă a apărut un nou tip de război prin care trece fiecare dintre noi, lumea în ansamblul ei. Este vorba de unul care face la fel de multe victime la un loc precum celelalte două tipuri amintite anterior. Statistic vorbind, în ţările dezvoltate oamenii sunt trişti şi depresivi într-un număr aproape la fel de mare ca în perioada marilor războaie. Familiile sunt despărţite, iar milioane de femei îşi cresc copiii fără tată sau cu un tată vitreg, tot ca în timpul sau în urma celor două Războaie Mondiale. Milioane de oameni nu au de lucru şi emigrează dintr-o parte în alta a lumii ca să-şi câştige o pâine, şi asta pentru că ţara lor este complet devastată economic, de parcă ar fi trecut printr-un bombardament, precum s-a întâmplat în ultimii douăzeci de ani cu România. Şi, poate mai rău decât oricând altcândva în istorie, în ultimii douăzeci şi trei de ani numai în România cleştii şi chiuretele au tăiat trupurile, au smuls membrele şi sfârtecat carnea la aproape 20 de milioane de copii români, mai mulţi decât oamenii care locuiesc astăzi pe teritoriul ţării noastre. Şi victimele sunt cu mult mai multe şi mai profund atinse decât am putea noi realiza. Desigur, asta deşi magazinele, barurile, discotecile şi stadioanele sunt încă pline, iar televiziunile se bat în a transmite cât mai mult divertisment…
                   De fapt, noul tip de război – nevăzut şi văzut totodată – nu este chiar întru totul nou. Este mai mult o sinteză a celorlalte două, realizată printr-o colaborare foarte bună, o sinergie între cei care caută să stăpânească lumea şi duhurile întunericului. Principiul său a fost exprimat pentru prima dată în perioada Vechiului Testament, atunci când păgânii moabiţi i-au cerut ajutor vrăjitorului Valaam ca să poată birui poporul lui Israel. Acesta le-a arătat că, din pricină că Domnul Dumnezeu este cu ei, nu-l vor putea înfrânge. Însă pot face, totuşi, altceva: să-şi dea femeile lor israelitenilor, ca să desfrâneze cu ele, iar acestea să-i determine să se îndepărteze de Cel ce, ca un părinte, îi scosese din robia egiptenilor şi-i călăuzea către Ţara Făgăduinţei. Aşadar, desfrânarea cu femeile moabite şi înstrăinarea de Domnul era singura modalitate prin care puteau păgânii să învingă poporul evreu, lipsindu-l de ajutorul puternicului lui aliat, Conducătorul Oştirilor Cereşti.

„Cucerirea unui teritoriu este mai puţin importantă ca stăpânirea minţii şi sufletului omului”

                      În zilele noastre, fenomenul este mult mai avansat. Experienţa multimilenară îşi spune cuvântul. Femeile moabite sunt înlocuite cu pornografia. Aflăm că, în urmă cu două decenii, după încheierea cuceririi teritoriului unui popor inamic şi ocuparea televiziunilor acestora, măsura luată nu a fost alta decât transmiterea cu preponderenţă a unor programe pornografice, concomitent cu interdicţia dată celor învinşi de a ieşi din casă. Urmarea, uşor de anticipat.
                    Şi asta deoarece cucerirea unui teritoriu este mai puţin importantă ca stăpânirea minţii şi sufletului omului. Să fie oare acesta motivul pentru care pornografia este omniprezentă în acest moment pe Internet, televiziune şi chiar în presa scrisă, infinit mai prezentă decât oricare alt program educativ?… Punem întrebarea în contextul în care este ştiut că pornografia dă dependenţă, creşte violurile, infracţionalitatea şi scade securitatea socială.
                    Aşadar, odată cu dezvoltarea tehnologiilor moderne, a mijloacelor de comunicare în societatea modernă, războaiele convenţionale au virat tot mai mult către cel puţin o formă mixtă – dacă nu, după cum se întâmplă în zilele noastre, într-un război zis informaţional, religios sau cultural, economic sau social, care are în mod obligatoriu o componentă semnificativă din ceea ce se numea în trecut „războiul nevăzut” sau „duhovnicesc”.
                   Noul tip de război, deşi este evident, rămâne în mod paradoxal insesizabil. Bulversaţi informaţional, cu simţurile hiperexcitate din cauza stimulilor extrem de agresivi, prizonieri ai tehnicilor de disimulare mediatică, oamenii nu mai pot realiza că sunt deja victimele acestui război, care acţionează prin intermediul întregului câmp de evenimente sociale, politice, economice şi mediatice.
Aşadar, unde pătrund televiziunile şi programele deşănţate, unde se legiferează prostituţia şi se oficializează educaţional masturbarea, unde ţigările, alcoolul şi drogurile sunt cool, iar viaţa duhovnicească se consideră demodată, nu mai este nevoie de război convenţional şi arme. Oamenii, robiţi de propriile patimi, nu mai au energia să se poată împotrivi oricărui regim sau stăpâniri care vine peste ei. Cuprinşi de întunericul pe care patima îl întinde peste minte, nu-şi mai dau seama nici ce se petrece cu ei, nici ce se întâmplă în lume, nu mai au nici un ideal, nici o putere să se mai lupte, ba dimpotrivă, pot fi determinaţi chiar să se războiască între ei, până la distrugere.
                     Aşadar, nu mai trebuie să curgă sângele pe străzi, căci viaţa se scurge prin toate rănile făcute de cultura de consum şi pornografie. Urmaşii moabiţilor din trecut stăpânesc astăzi lumea prin aceste mijloace. Ca buni psihologi, sociologi şi antropologi, ei ştiu – din păcate mai bine decât noi – că patimile sunt o realitate, sunt boala care răpune cel mai eficient sufletul şi trupul omului. Este suficient să pui în mişcare patimile, ca să te asiguri că cei pe care vrei să-i cucereşti se vor distruge ei înşişi, fără ca tu să fi nevoit să tragi asupra lor nici măcar un glonţ.
                   Care mai este atunci puterea omului strivit de aceste strategii infernale de manipulare a conştiinţei şi spălare a creierului? Întrebarea aparţine acelora care n-au înţeles esenţa acestui război. Armele sau strategiile convenţionale nu mai au nici o relevanţă. Războiul fiind eminamente unul duhovnicesc, ne vine greu să credem că mai poate supravieţui cineva fără o asumare completă a mesajului Evangheliei, fără o întrebuinţare a armelor duhului şi, mai ales, fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci războiul nostru „nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii” ^{Efeseni 6:12}, prin urmare va trebui mai mult ca niciodată astăzi să urmăm sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui” (Efeseni 6:10).
                 Aceste cuvinte, rostite acum 2.000 de ani, sunt practic unica soluţie a omului zilelor noastre. Dar pentru aceasta trebuie mai întâi să conştientizăm că ne aflăm în plin război. Însă e posibil ca nici măcar acest lucru să nu-l putem face, dacă nu ne rugăm să ne lumineze Dumnezeu, pentru ca să se plinească încă o dată cuvântul Evangheliei, care zice: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

 Gheorghe Fecioru

Articol publicat în numărul 57 al Revistei Familia Ortodoxă

Pentru Domna Ioana

Copiii de regula se pot impartasi fara spovedanie pana la varsta de 7 ani. Dar nu strica sa-i deprindem pe copiii nostri cu spovedania si mai repede.

Căutați să fiți pomeniți la Liturghie!

 http://www.doxologia.ro

Sa căutați să fiți pomeniți la Sfintele Liturghii. Pentru că se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, părticica aceea cu numele tău. Și se spune așa de preot: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi“. Și se pun toate de pe disc, în Potirul cu Sfântul Sânge.

Și vă dați seama, unde poți să fii, chiar dacă ești mort, chiar dacă ești viu, ești salvat; se pomenește și pentru morți și pentru vii. Și cât te costă? Căutați să fiți pomeniți la Liturghie. Fie că vă cunoaște un preot sau vă cunoaște duhovnicul, fie că frățiile voastre dați la Liturghie, dar să fiți pomeniți. Asta e totul.
Liturghia nu e o lucrare omenească, dragii mei. Nici îngereasca. E direct divină! Pentru că nu poți tu să transformi acolo. El este Cel ce este. Și dacă ar fi cu putință să se deschidă cerurile și chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multă lumină și mai multă așezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, căci Hristos este cu noi.  
Noi chiar avem o rugăciune, când facem Vohodul: „Și fă, Doamne, să intre cu noi și îngerii care Îți slujesc împreună cu noi!” Deci preotul are autoritate. Pentru că ei sunt acolo: o gloată de îngeri! E Hristos! Ce, te joci?! Deci, căutați să fiți pomeniți la Liturghie.
(Extras din Ne vorbește părintele Arsenie)

Dezbateri despre viaţa de familie

Sfânta Biserică

Dorind să-l contrazică, un necredincios ia zis unui creştin:

- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică să asculţi predica şi să te rogi, când, oricum, Îl vedem peste tot?

- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă Îl văd peste tot şi prin toate, însă priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică, care este Cuvântul lui Dumnezeu!

Al cui soţ e mai bun?... sau după roadele lor îi veţi cunoaşte...

preluare http://luminaortodoxiei.com

Nu-mi plac oamenii care sunt mereu nemulţumiţi. Nu-mi place să mă uit la feţele lor. Şi nu mă iubesc nici pe mine pentru aceasta. Şi cred naiv în continuare, că uite eu, nu sunt aşa. Dar, cum spun Sfinţii Părinţi, dacă păcatul aproapelui tău este deosebit de enervant pentru tine, să ştii că suferi de acelaşi îndoit. Cum nu ar fi cred totuşi că un creştin nu ar trebui să fie mai mereu nemulţumit, de parcă prezentând prin întregul său chip o anti-publicitate  a viziunii ortodoxe despre lume. În schimb, cât  este de uşor şi plăcut să fii în preajma unui om, care posedă o capacitate uimitoare - de a fi recunoscător şi mulţumit pentru tot. 

Să mulţumeşti pentru fericire şi bunăstare nu este greu, dar iată oameni, care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru durere, boală şi ispite vei întâlni nu prea des. Viaţa îmi arată valorea mea adevărată anume prin întâlnirea cu asemenea oameni. Exemplul lor va servi mai mult decât o cale pentru salvarea mea şi înţelegerea unor adevăruri. Despre soarta unora dintre ei, aş vrea să vă relatez.

«Al cui soţ e mai bun?..»

Prietena mea este o fire foarte pozitivă, mai mereu o poţi vedea cu zâmbetul pe buze.  Singura persoană care mai mereu o irită e soţul ei, iar nemulţumirea faţă de el se manifestă în mod constant. Ba şosetele lui nu sunt acolo unde trebuie, ba pasta de dinţi nu e folosită cum ar cuveni, şi salariul lui abea dacă mai poate fi numit salariu, şi în general datele sale nu pot fi apreciate nici cu nota satisfăcătoare. Cu totul altfel e soţul colegii ei, Valentina - e frumos, inteligent, îl citeşte pe Platon înainte de culcare. Şi cât de mult îşi iubeşte copii, pe unul îl însoţeşte la piscină, pe celălalt la o secţie de lupte. Bietul om cât de mult munceşte ca să plece în fiecare an cu soţia la odihnă în Egipt şi să-I ofere nu doar de sărbători buchete minunate.

Ore întregi îmi lua ascultarea discursurilor despre cât e de nedreaptă viaţa. Dar pentru nimeni nu este un secret faptul că totul este relativ, şi Dumnezeu a vrut să-I descopere şi cealaltă parte l-a tot ce se întâmpla de fapt. Într-o zi prietena mea a mers la medicul ginecolog pentru o consultaţie de rutină, în rând făcând cunoştinţă cu o femeie însărcinată, şi ca între femei începură o discuţie despre soţi.

Tânăra femeie cu ochii deschişi visa la ce minune de copil va avea în curând, că va semăna leit cu tatăl său, că primul cuvânt pe care îl va rosti va fi - tata... Văzând un om la capătul coridorului, ea cu bucurie s-a ridicat să-l întâlnească - iată, a venit să vadă copilul lor la ultrasunete. "Cât de draguţ!" –a gândit în sinea ei prietena mea, iar apoi a încremenit.  Cu paşi siguri se apropia de ele acelaşi "super-erou," soţul Valentinei, pe care mai nu zilnic îl premărea ea. S-a dovedit că asemenea "eroi" pot fi soţi “ideali” şi pentru două familii ...

Ajungând acasă, ea şi-a privit sotul întins pe canapea cu ziarul în mână. Şi în acel moment a simţit că unica dorinţă a ei este să stea alături şi să îl ia de mână. "Cât de mult te iubesc .." Despre nimic altceva nu mai ptea vorbi.

«După roadele lor îi veţi cunoaşte...»

O cunoşteam pe această femeie ca pe o mamă a doi copii minunaţi. Undeva în adâncul inimei mele chiar o invidiam, ştiind foarte bine că eu nu prea voi reuşi s-o fac la fel cu copii mei. Până în prezent, pentru mine este un mister, cum a reuşit în vremurile atotpătrunzătoarei propagande sovietice insuflarea dragostei pentru credinţă şi Biserică în inima copiilor săi. Fiul ei a devenit preot, fiica - o preotească cu mulţi copii. Ambii nişte peronalităţi luminoase, sincere şi demne de urmat. 

Dar, aşa cum s-a dovedit, rolul de soţie pentru ea a fost nu mai puţin important. Peste treizeci şi cinci de ani din viaţa sa, ea i-a dedicat unui alcoolic cronic. Să spui "i-a dedicat” – de fapt nu înseamnă nimic. Toate posibilele greutăţi şi suferinţe pe care numai vi le puteţi imagina, această femeie le-a suferit cu demnitate, şi cu credinţă fermă în cuvintele Evangheliei: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. (Ioan 15, 13).

De mai multe ori el abea nu a murit în plină stradă îngheţând de la gerul cumplit şi primind numeroase traume şi leziuni, dar ea mereu îl găsea şi-l readucea la viaţă. Ultima noastră conversaţie a avut loc atunci, când soţul ei a fost diagnosticat cu cancer, metastazele multiple aducându-i o agonie de neimaginat. Încercările disperate ale bietei femei de a găsi metode alternative de vindecare nu prea au schimbat situaţia. Moartea deja era în pragul casei... Şi atunci am auzit de la ea cuvintele care mult timp mi-au chinuit propriul egoism: "Pentru tot ce am îi mulţumesc lui Dumnezeu, şi nu aş fi vrut să trăiesc o altă viaţă. Toate le-aş da pentru vindecarea lui. Numai de nu ar muri! "

Unii ar putea spune că e un masochism curat, cineva ar crede că devenise un obicei. Dar poate aceasta e cu adevărat dragostea? Una ciudată, de neînţeles, despre care şi ne-a vorbit  Apostolul Pavel?

Moartea soţului ei  i-a adus speranţa la o reunire viitoare. Boala l-a ajutat pe el să se schimbe şi să se odihnească în pace cu Dumnezeu, şi cu familia sa. Pentru aceasta ea îi este deosebit de recunoscătoare lui Dumnezeu.

«Cât trăiesc — sper...»

Viaţa i-a dăruit acestui om toate beneficiile posibile. Banii îi garantau libertatea. Soţia îl aduce dragoste şi linişte în casă. Copiii - bucuria de a fi tată. Cele mai bune staţiuni din lume îi aşteptau anume pe ei. Cele mai moderne maşini erau parcate în curtea casei. Nimeni nici nu medita la posibiliatea pierderii acestora. Necazul a venit, ca de obicei fără avertisment. El a ucis un om, salvându-şi soţia de la un agresor. În aşa mod unul dintre subalternii săi a vrut să se răzbune pe o nedreptate de altă dată.

După ce servise prea mult alcool, el a pătruns în casă şi cu un pistol în mână a atacat-o pe biata femeie. Tot ce ce-şi aminteşte soţul ei - e momentul în care a scos pistolul şi l-a împuşcat pe agresor. Rana s-a dovedit a fi fatală. După arestarea sa, judecătorul timp de zece luni, nu a recunocut faptul legitemii apărări. Zece luni alături de recidivişti şi puşcariaşi înrăiţi. Întrebările  "de ce" şi "pentru ce?" nu îşi găseau nici un răspuns în sufletul său chinuit. Între timp, soţia şi copiii erau nevoiţi să vândă bunurile acumulate pentru a putea exista.

Şi atunci şi-a adus aminte de Dumnezeu şi a început să-i ceară ajutor şi izbăvire. Prietenii i-au dat numărul de telefon al unui preot. Iar discuţiile cu el l-au făcut să găsească calea de la deznădejde la lumină.

Toate acestea mi le-a relatat când deja a fost eliberat şi viaţa câte puţin îşi relua cursul obişnuit. Pot doar presupune prin ce suferinţe au trecut aceşti oameni. Dar cel mai uimitor lucru este faptul că el îi mulţumea lui Dumnezeu pentru cele întâmplate, înţelegând că dacă nu ar fi trecut prin încercarea închisorii, întâlnirea lui cu Dumnezeu poate şi nu ar fi avut loc.

Dumnezeu se îngrijeşte de mântuirea noastră în fiecare clipă. Toate le-a pus în serviciul creaţiei sale. Chiar şi Unicul Său Fiu a primt moartea pe Cruce pentru salvarea noastră. Dar, după cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici "omul a ales iubirea de sine - un zid care-l separă şi de Dumnezeu şi de oameni, autocondamnându-se la singurătate." De aici şi creşte nemulţumirea, deznădejdea şi disperarea. "Optimismul sfânt", după cuvintele cuviosului Paisie, eliberează sufletul de frică şi pas cu pas îi întăreşte forţele spirituale.

Optimismul e strâns legat de credinţă, iar credinţa ne dă speranţă. În Patericul Părinţilor din pustiu, există o relatare despre un oarecare avva, care vâzând vreun frate supărat sau întristat îl implora să nu dea drumul la asemenea gânduri în inima sa. Doar nu pot să fie scârbiţi cei, speranţa cărora este Dumnezeu, iar nădejdea cărora e Împărăţia Cerurlor. Pot cădea în deznădejde păgânii, pot plânge iudeii, care iubesc în continuare cele ale lumii astea. Dar noi ar trebui să fim înflăcăraţi de bucuria slavei cereşti şi veşnica fericire. Oare nu la aceasta ne îndeamnă şi Apostolul. Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate (Tes. 5, 16—18)».

Traducere şi adaptare Natalia Lozan

Articol apărut în original pe siteul

otrok-ua.ru

Vă rog părinţilor, ocrotiţi-vă copiii!

Îi rog fierbinete pe părinţi să aibă grijă de copiii lor. Ştiu că avem multe familii adevărate, cu părinţi iubitori şi copii cuminţi. Dar tocmai de aceea vă rog şi vă îndemn, părinţilor, să fiţi veghetori, ca nu cumva copiii voştri buni să încapă pe mâna celor ce-i strică, sau să aibă la îndemână ceva ce la poate întina fiinţa.

Nu-i lăsaţi doar pe seama şcolii, căci într-o şcoală pot exista programe perverse sau o directoare care, în schimbul câtorva cadouri ieftine, le permite traficanţilor să-şi etaleze scârboasele mărfuri în văzul copiilor. Ajutati-vă odraslele să înveţe cu drag şi să se poarte frumos!

Oferiţi-le pruncilor voştri mai puţin televizor şi mai multă lectură: din cărţile frumoase şi, pe cât se poate, pagini alese din Sfintele Scripturi. Eu cunosc un copil care a citit Biblia, în întregime, la vârsta de zece ani; nu e important ce şi cât a înţeles, ci faptul în sine că a citit-o şi n-a uitat-o.

Faceţi din Fiul Matiei un prieten al copiilor voştri; şi fiţi siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ţinându-vă de mână.

Mitropolitul Bartolomeu Anania