Tabara de vara - Hristos pe intelesul tuturor - 1-14 august

amanunte aici

Pentru doamna Oana

Lucrurile necesare pentru Botez sunt:
-Certificatul de naştere
- 1 Prosop de baie nou de culoare albă, ;
- 1 m de pânză albă
-1 m de faşa tot de culoare albă
- 1 lumânare.
- apă pentru Botez 5 bidoane de 5 l de apă caldă şi 2 bidoane de 5 l de apă rece, deoarece nu suntem încă conectaţi la sistemul de apă. Dacă nu aveţi bidoane, sunt la biserică.
Este bine să mai aveţi o păturică şi un biberon pentru copilaş. Felicitări şi să fiţi sănătoşi!

TATA

Pentru doamna Anna

Vinerea este zi de post, adică nu mâncăm alimente compuse din carne, lapte, ouă şi peşte. De ce? Vinerea a fost răstignit pe Cruce Domnul Iisus Hristos. Tot în această zi înainte de răstignire Iisus a fost bătut, batjocorit şi foarte chinuit. Cei care trăiesc bucuria mântuirii adusă de patimile lui Hristos, nu pot să trăiască această zi a săptămânii decât cu rugăciune, post, meditaţie şi bine ar fi, cât mai puţine păcate. Dar de aici până la obiceiul de a nu spăla, de a nu coase, a nu călca sau alte lucruri care ţin de bunul mers al unei case, este cale lungă. Cu siguranţă se poate spăla, călca, coase şi face orice altă activitate, dacă nu este o anumită sărbătoare cu ţinere care cade în ziua aceea de vineri.

Jurnalul taberei de creaţie "Hristos pe înţelesul tuturor"

Dragii mei, vă mulţumim că aţi răspuns pozitiv la mesajul nostru de a le oferi o alternativă copiilor noşti şi de a-şi petrece timpul vacanţei într-un mod frumos şi constructiv. Obiectivul taberei a fost cel prezentat în chiar titlul acestei manifestări. Totodată copiii s-au putut cunoaşte mai bine între ei, au legat prietenii frumoase şi putut învăţa despre valorile pozitive care trebuie să ne facă viaţa frumoasă. În primele zile au fost înscrişi peste 40 de copii, numărul acestora crescând de la o zi la alta, până la cifra de 85. Vârsta lor a fost între 3-14 ani. Am fost ajutaţi pe parcursul celor 2 săptămîni, de peste 16 voluntari de diferite profesii: preoţi, călugăriţe, profesori de Religie, pictori, teologi, profesori dar şi adolescenţi. Pentru a se lucra productiv şi bine, datorită numărului mare de copii, s-au format două grupe de lucru, una pentru cei mici şi alta pentru cei mari. Subiectele lecţiilor au fost prezentate potrivit nivelului lor de înţelegere.

În prima zi de tabără, copiii s-au acomodat cu cerinţele acesteia. Au lipit icoane din hârtie pe lemn, le-au vopsit, le-au lăcuit şi fiecare le-au dus acasă să le arate părinţilor. Am discutat cu cei mari dar şi cu cei mici, potrivit puterii lor de înţelegere, despre bunătate, înţelepciune, curaj, sinceritate, prietenii adevăraţi şi cei falşi, păcat şi alte învăţături morale.

Începând din a doua zi şi până la sfârşitul taberei, s-au derulat diverse activităţi. La orele de Religie au fost abordate teme importante precum: Iosif, Moise, minuni ale Mântuitorului Iisus Hristos: învierea fiicei lui Iair, umblarea pe mare şi potolirea furtunii, pildele samarineanului milostiv şi a fiului risipitor, importanţa şi rolul Maicii Domnului. Conţinuturile au fost predate cu tehnici moderne folosind videoproiectorul, leptopul, ecrane de protecţie şi sisteme de sonorizare performante. S-au folosit showuri Power Point, metode de gândire critică şi creativă (Power Teaching). S-a lucrat perechi, individual s-au pe grupe, realizând postere ce realizează temele amintite, ilustrarea şi ordonarea temelor respective, descrierea subiectelor în organizatori grafici speciali, caracterizări de personaje, diverse jocuri religioase pe temele respective: labirinturi, găsirea unor lucruri ascunse în desene, jocuri în echipe cu pioni pe temele date, diferse colaje plane şi tridimensionale. Toate acestea au fost expuse pentru vizionare în altarul de vară în perioada 14-15 august.

Au fost 8 ore de teatru religios. S-au pus în scenă două piese de teatru: Sufletul copilului între bine şi rău şi Fiul risipitor, exersându-se astfel diverse tehnici de dramatizare. Copiii au învăţat mai multe poezii închinate Maicii Domnului, precum şi pricesne pe aceeaşi temă.

S-au alocat 2 ore pentru artizanatul popular, copiii învăţând să facă împletituri cu ajutorul mărgeluţelor. Acest gen de arizanat se găseşte în special în Maramureş. 4 ore a durat cursul de meşteşug bisericesc, copiii au confecţionat cu ajutorul unei măicuţe de la mănăstirea Floreşti, brăţări şi cruciuliţe împletite din şnur de mătase.

Pictura religioasă i-a fascinat pe copii timp de 8 ore. Aceasta a avut mai multe componente, despre una am discutat mai sus. Pe lângă ea copiii au pictat icoane pe sticlă, au exersat tehnica mozaicului, realizând o icoană cu Maica Domnului din mozaic de hârtie. De asemenea au pictat în acuarelă diverse peisaje şi teme religioase, astfel încât am numit această îndeletnicire Biserica din suflet de copil . Pe lângă acestea au învăţat despre importanţa icoanei şi rolul iconei în viaţa noastră.

În data de 2 august cu copiii mai mari, dar şi cu alţii veniţi special pentru aceasta, împreună cu părinţii lor, ne-am întâlnit în biserica noastră cu părintele Simion Ioan din Cluj-Napoca, pentru a discuta efectele nocive ale dependenţei de alcool, tutun şi droguri, care distrug viaţa şi copilăria unui tânăr.

Am avut cu toţi o mare bucurie în ziua de 14 august, când s-a desfăşurat serbarea de încheiere, ocazie cu care copiii noştri ne-au arătat tot ce au învăţat pe parcursul taberei şi când am fost copleşiţi de talentul lor actoricesc, vâzându-i în cele două piese de teatru, ascultându-i recitând şi cântând. Toţi copiii au primit Diplome de Participare ca expresie a aprecierii eforturilor depuse de ei.

Totul s-a încheiat în data de 16 august, cu excursia finală care a avut următorul traseu: Mănăstirea Salva, casa memorială a lui George Coşbuc, Mănăstirea Bârsana, Sighetul Marmaţiei unde am vizitat Memorialul Durerii, locul unor mari suferinţe din istoria poporului nostru, cimitirul vesel şi Mănăstirea din localitatea Săpânţa.

Le mulţumim tuturor copiilor pentru participare, pentru dragostea lor pentru Hristos. Vă muţumim şi Dumneavoastră părinţilor că i-aţi lăsat să participe. Să fiţi mândri de copiii Dumneavoastră. Sunt extraordinari! Toate mulţumirile şi recunoştinţă voluntarilor implicaţi în acest proiect.

Pentru doamna Olivia

Primele rugăciuni după naştere se fac la 8 zile. Ele sunt dedicate mamei dar şi copilului. Ne rugăm ca Dumnezeu să o binecuvinteze pe mamă, să-i ierte toate greşelile, să-i dăruiască sănătate, să o păzească de eventualele boli sau complicaţii care ar putea apărea în urma naşterii. Tatăl şi toţi cei dragi care stau în jurul celor doi, nu sunt uitaţi nici ei. De asemenea, tot acum se rosteşte o rugăciune prin care se pune numele copilului. Numele este foarte important. Între acesta şi persoana care-l poartă, este o foarte mare legătură. Felicitări pentru copilaş! Să aveţi toate bucuriile din lume.

Părintele Arsenie Papacioc a trecut la Domnul



Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria - Techirghiol, Stavropighie Patriarhală, a trecut astăzi, 19 iulie, la Domnul, informează Radio TRINITAS.

El s-a stins din viaţă în jurul orelor 10:00, în sânul obştii monahale căreia i-a fost îndrumător timp de 35 de ani. Părintele suferea de mai mult timp de o serie de probleme cardiace şi renale, pentru care a şi fost internat de mai multe ori în decursul acestui an la Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa.

Mai multe detalii despre momentele mutării sale la Domnul a oferit pentru Radio TRINITAS, administratorul Centrului social-pastoral „Sfânta Maria” Techirghiol, părintele arhimandrit Cleopa Nistor: „Dimineaţă părintele era foarte slăbit, însă era lucid şi comunica. În jurul orelor 10:00, a fost afectat de o insuficienţă respiratorie şi cardiacă şi răsuflând de trei ori, s-a stins din viaţă. Am chemat salvarea, însă când au ajuns au constat decesul. Părintele a trecut la Domnul liniştit, cu seninătatea caracteristică. O să îl îmbrăcăm în hainele monahale şi cele preoţeşti, iar înmormântarea am vrea să o fixăm pentru ziua de joi şi să fie înmormântat în curtea mănăstirii”.

Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei Româneşti, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976 a ajuns la Mănăstirea Sfânta Maria - Techirghiol.

www.basilica.ro

MIHAI VITEAZUL Momente dintr-o viatã închinatã lui Hristos

Încã din tinereţe Mihai Viteazul s-a bucurat de ocrotirea vãditã a lui Dumnezeu. La numai 35 de ani, el ajungea Mare Ban al Craiovei.

Osândit la moarte de Ale­xandru cel Rãu, Mihai Vitea­zul a fost prins şi adus pentru execuţie în Bucureşti. I s-a îngãduit totuşi sã po­po­seascã pentru rugãciune în Biserica Albã Postãvari (demolatã de Cea­uşescu în ziua de Paşti a anului 1984). Ru­gân­du-se acolo, în faţa icoa­nei fãcãtoare de minuni a Sfântului Nicolae, se spune cã el a fã­gãduit ridicarea u­nei mânãs­tiri, dacã va scãpa cu viaţã. Cãlãul, impresio­nat de înfãţişarea lui şi neîndrãz­nind sã-l loveascã, a aruncat securea şi a fugit. Vãzând minunea, boierii au cerut ierta­rea condamnatului, iar domnitorul a fost silit sã o acorde.
Ajuns în scurt timp domn al Ţãrii Româneşti, Mihai Vi­tea­zul nu şi-a uitat fãgãdu­in­ţa şi a ridicat în Bucureşti, nu departe de Biserica Albã Postãvari, o mânãstire cu hra­­­mul Sfân­tului Ierarh Ni­co­lae, mânãstire ce va fi cunoscutã mai târziu sub numele de „Mihai Vodã“. Biserica şi clopotniţa au fost translate, iar chiliile demolate cu oca­zia „sistematizãrii“ şi construirii Casei Poporului. Pe locul fostei mânãstiri se întinde astãzi Parcul Izvor.
Aşa cum aminteam şi cu alt prilej în paginile revistei, Mihai Viteazul a închinat ctitoria sa Mânãstirii Simonopetra din Muntele Athos, care fusese distrusã în 1581 de un de­vastator incendiu. Prin ajutoarele directe, dar mai ales prin veniturile Mânãstirii Mihai Vodã, pe care o înzestrase cu 14 sate, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mânãstirea athonitã, fiind unanim recunoscut ca al doilea ctitor al ei. Şi astãzi, la ieşirea cu Sfintele Daruri la Sfânta Liturghie, pãrinţii îl pomenesc pe „Mihail Voievod“.

Aflând de formarea unei alianţe creş­ti­ne de luptã împotriva turcilor, Mihai Viteazul şi-a oferit imediat sprijinul şi s-a înţeles cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory şi cu domnul Moldovei Aron Vodã sã înceapã rãscoala toţi în acelaşi timp. Papa însuşi i-a scris lui Mihai Vi­tea­zul, amintindu-i de no­bila origine latinã a ro­mânilor şi îndemnându-l sã trea­cã la catolicism. În rãs­pun­sul sãu cãtre Ro­ma domnitorul îl îndemna pe Papã ca el sã se întoar­cã la Orto­doxie!
Episodul întemeierii de cãtre Mihai Viteazul a episcopiei ortodoxe româ­ne la Alba Iulia ni s-a pãstrat în în­sem­nãrile Sfântului Ierarh Petru Movilã, Mitropolitul Kievului. Pentru frumuseţea textului, îl redãm aproape integral.
Când Mihai Vodã, domnul Ungrovlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun nu­mit Bãlgrad [Alba Iulia] şi a voit ca sã zideascã acolo, în oraş, o bisericã ortodoxã. Însã preoţii, orãşenii şi toţi boierii, fiind de credinţã latineascã [catolici], nu-i îngãduiau sã zideascã, zicând cã ei sunt de credinţa dreaptã şi de aceea nu doresc sã aibã în oraşul lor o bisericã de lege strãinã. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteţi mãrturisitori ai dreptei credinţe, cãci nu aveţi harul Sfântului Duh în Biserica voastrã. Noi însã, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevãratã a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arãtãm, cu ajutorul lui Dumnezeu“. Dar ei voiau sã-şi dovedeascã dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau sã o dovediţi, altfel vã voi arãta eu, întru încredin­ţa­rea tuturor“. Iar ei i-au spus: „Cum sã arã­tãm? Cãci nu e cu putinţã sã dovedim decât cu cuvântul Sfintelor Scripturi“. El le-a zis: „În dispute este ostenealã fãrã de capãt, dar noi, fãrã înfruntãri de vorbe, putem uşor sã dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul oraşului şi acolo sã ni se aducã apã curatã, iar arhiereul meu şi preoţii sãi o vor sfinţi în vãzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica voastrã cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu pe­ce­ţi­le noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apã va rãmâne nestricatã, ca şi cum de-abia ar fi fost scoasã din izvor, credinţa aceluia este dreaptã, iar dacã apa cuiva se va strica, cre­din­ţa lui este rea. Dacã apa mea va rãmâne nestricatã, cum nãdãjduiesc cã mã va ajuta Dumnezeu, voi nu o sã vã împotriviţi şi o sã-mi îngãduiţi sã zidesc biserica, iar dacã nu, facã-se voia voastrã, n-am s-o zidesc“. Ei au strigat cu toţii într-un glas: „Bine, bine sã fie aşa!“. Şi a doua zi, dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii sãi în piaţã, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia dupã obicei, cu cruci, cu lumânãri şi cande­le. Şi, ajungând la locul pregãtit, au sã­vârşit marea sfinţire a apei, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, sã pro­slã­veas­cã dreapta credinţã, iar pe cea rea sã o facã de ruşine. Tot în piaţã, dar de o parte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sã­rat-o. Dupã care, astfel sfin­ţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţitã în câte un vas ose­bit, apoi şi-au pus peceţile pe ambele pãrţi ale va­se­­lor, le-au dus şi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile, le-au pe­ce­tluit şi au plecat. În fie­care zi, domnitorul cu epis­copul, cu preoţii şi cu toţi dreptcredincioşii se rugau, postind. Tot aşa au fãcut şi latinii. Şi dupã ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis: „Doamne, cheamã-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea, cea hotãrâtã. Sã mergem la bisericã, desfãcând peceţile, sã deschidem uşile. Vei ve­dea harul lui Dumnezeu, iar robii lui, care îşi pun cu adevãrat nãdejdea în El, nu se vor face de ru­şine“. Domnitorul, deci, chemându-i pe toţi, precum l-a sfãtuit episco­pul, a mers la bisericã şi, des­chizând uşile, au intrat cu toţii. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dum­nezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfân­ta Treime slãvit şi preamãrit, precum înainte vreme pe dreptul tãu Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevãrul Tãu şi i-ai ruşinat pe cei de rea credinţã, auzi-mã acum şi pe mine, robul Tãu nevrednic, dimpreunã cu toţi robii Tãi de aici, nu pentru vrednicia noas­trã, pe care nu o avem, ci pentru slã­vi­rea numelui Tãu sfânt şi pentru întãrirea cre­dinţei noastre, care este adevãrata cre­din­­­ţã în Tine, aratã întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricãciunea ei sã vadã toţi cã numai în Biserica Ta greceascã şi soborniceascã de la Rãsãrit se aflã credinţa cea adevãratã şi harul cel adevãrat al Sfântului Duh. Cãci Tu eşti singurul Care pe toate le binecuvintezi şi le sfinţeşti, Dum­ne­­zeul nostru, şi slavã Ţie înãlţãm, Tatãlui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“. Ridicându-se şi cân­tând: „Doamne, lumina Mea şi Mântuito­rul meu, de cine sã mã tem?“, a rupt pe­ce­tea vasului cu apã sfinţitã şi, uitându-se la ea, a gãsit-o mai curatã şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luatã dintr-un izvor curgãtor, dupã care a strigat, zicând: „Slavã Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugãciu­ni­le noastre, mãrire Ţie, Care slãveşti Biseri­ca Ta, slavã Ţie, Care întãreşti cu slavã cre­din­ţa cea dreaptã şi nu ne-ai fãcut de ruşine în aşteptãrile noastre“. Şi a zis cãtre toţi: „Veniţi sã vedeţi cum a stat aceastã apã atâtea zile, rãmânând nestricatã datoritã ha­rului Sfântului Duh, şi încredinţaţi-vã cã adevãratã este credinţa noastrã ortodoxã“.
Iar latinii, rugându-se şi fãcând slujba dupã cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi, cum l-au des­tupat, toatã biserica s-a umplut de du­hoare, cã s-au înspãimântat toţi latinii şi au strigat cu uimire: „Adevãratã este credinţa greceascã pe care o ţine domnitorul. Sã-şi zideascã, deci, biserica în oraşul nostru, ­cãci, fiindcã nu i-am îngãduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa“.
Şi astfel fãcuţi de ocarã, latinii şi preoţii lor s-au împrãştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxã. Iar, domnitorul, cu episcopul sãu, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii sãi, plin de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slãvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost pentru întãrirea adevãratei credinţe ortodoxe. În aceeaşi zi a fãcut un mare ospãţ pentru întreg oraşul şi pentru toatã oastea sa.
Toţi locuitorii Ţãrii Ardealului, cu jurã­mânt, s-au arãtat bucuroşi sã zideascã bi­serica şi sã nu o dãrâme niciodatã. Deci, domnitorul a început îndatã zidirea...

Cunoscându-şi parcã mai înainte sfâr­şitul mucenicesc, Mihai Vi­teazul, scria în 1600 ducelui Toscanei: „În vremea aceasta oricine poate vedea cã n-am cruţat nici cheltuieli, nici ostenealã, nici sânge, nici însãşi viaţa mea, ci am purtat rãzboiul aşa de multã vreme singur, cu sabia în mânã, fãrã sã am nici fortãreţe, nici cas­te­le, nici oraşe, nici cel puţin o casã de pia­trã unde sã mã pot retrage, ci abia una singurã pentru locuinţã. Şi fiind eu în acele ţãri îndepãrtate şi necunoscute, nu am pregetat sã mã alãtur cu puterile mele şi cu cheltuieli peste mãsurã la creştinãtate şi nu am fost cunoscut de nimeni şi nici nu le-am fãcut silit de cineva, ci ca sã am şi eu un loc şi un nume în creştinãtate am pãrãsit toate celelalte prietenii ce le aveam“.Autor: Silviu-Andrei Vlãdãreanu Lumea-Credintei

Stefan cel Mare – Voievodul sfant al neamului romanesc

„Mai presus de tihna noastra sta apararea fiintei si neatarnarea tarii noastre!”

Domnul
Fiu al domnului Bogdan al II-lea si al Mariei Oltea, Stefan l-a infrant in 1457, la Doljesti, pe Petru Aron, ucigasul tatalui sau, si a fost uns domn al Moldovei de catre mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcata de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care devenisera o amenintare pentru Europa si pentru intreaga Crestinatate. Cea mai importanta victorie asupra turcilor Stefan a obtinut-o la Podul Inalt, langa Vaslui, in 10 ianuarie 1475, cu o armata de trei ori mai mica decat a invadatorilor. Semnificativ pentru gandirea voievodului, Cronica Tarii Moldovei spune ca, dupa aceasta lupta, Stefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu paine si cu apa si in toata tara a dat de veste ca nimeni sa nu se laude cu aceasta izbanda, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu si numai Lui sa i se aduca lauda”.

Dupa propria sa marturie, Stefan cel Mare a purtat 36 de batalii, din care a castigat 34. Victoriile rasunatoare impotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) si Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele infrangeri au fost cele de la Chilia (1462) si Razboieni-Valea Alba (1476). Si in cazul infrangerilor, Stefan cel Mare a dovedit o profunda constiinta duhovniceasca: „a stat in vointa lui Dumnezeu, ca sa ma pedepseasca pentru pacate si laudat sa fie numele Sau”.

Prima parte a domniei a fost marcata de razboaie. Singura manastire pe care domnul a ctitorit-o in aceasta etapa a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpana avea sa fie cel din lupta de la Scheia (1486), in care voievodul a cazut de pe cal si a zacut jumatate de zi printre morti. Acest moment si poate intelegerea ca invazia otomana nu poate fi stavilita numai cu armele vazute au dus la o transformare in activitatea sa.

Ctitorul

In cea de-a doua parte a domniei, Stefan cel Mare s-a ocupat in chip deosebit de ctitorirea de biserici si manastiri, construind chiar si doua in acelasi an. Traditia vorbeste de un numar de 40 de lacasuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existand date certe de identificare. Pe langa constructia in sine, toate aceste biserici au fost inzestrate cu odoarele si cartile necesare slujbelor. Ne-au ramas pana astazi manuscrise de o rara frumusete – Tetraevanghele, Mineie, Vietile Sfintilor –, cadelnite, ferecaturi de Evanghelie, broderii cu fir de aur si argint. Toate acestea i-au facut pe cercetatori sa vorbeasca despre o „epoca stefaniana”.

Aceasta epoca, deopotriva culturala si spirituala, a constituit perioada de maxima inflorire a Tarii Moldovei si a ramas o mostenire neepuizata pana astazi. Ea a rodit nu numai in spatiul romanesc, ci si in spatiile ortodoxe aflate sub stapanire otomana ori in cele aflate in afirmare, precum Rusia. In mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate manastirilor din Sfantul Munte Athos, acest centru al vietii monahale ortodoxe. La manastirea Zografu, de pilda, Stefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea si impodobirea locasurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia vazuta a dragostei pentru Dumnezeu si pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capata o noua trasatura: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugaciuni inaltate cu smerenie catre Dumnezeu.

Familia

Viata de familie a unui principe crestin este unita permanent cu responsabilitatea in fata lui Dumnezeu pentru poporul incredintat de El sa-l conduca. Faptele lui trebuie sa slujeasca supusii, inclusiv prin datoria de a lasa tarii un urmas vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile in familie. In aceasta lumina trebuie intelese cele trei casatorii (numarul maxim admis de Biserica Ortodoxa) ale lui Stefan cel Mare. Intaia sotie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit dupa patru ani de casnicie (1463–1467). Cea de-a doua sotie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducatori ai Imperiului Bizantin, a murit dupa o casatorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor doua sotii nu a fost insa singura cruce a familiei voievodului: cinci copii ii vor muri in timpul vietii. Dintre baieti, ii va supravietui doar Bogdan al III-lea, urmas la tron si fiu din cea de-a treia casatorie (1478) cu Maria Voichita, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Tarii Romanesti – si a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedeste falsitatea ipotezelor privind numerosii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Maria Sa a avut un singur fiu in afara casatoriei: Petru Rares. Faptul ca acesta avea sa fie cel mai vrednic urmas este rodul pocaintei adanci a domnului, care a avut taria de a-si plange pacatul si de a-si intoarce viata la Dumnezeu. Pentru aceasta constiinta smerita, Dumnezeu a intors o greseala intr-o binecuvantare si a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lacasuri intocmai ca si tatal sau.

Omul si sfantul

Sfarsitul domnului a fost unul pe masura vietii sale: „Iara pre Stefan voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna, care era zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti, ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi, ii zicu Sveti Stefan voda” (Letopisetul lui Grigore Ureche).

Dupa trecerea lui Stefan cel Mare la cele vesnice, in 2 iulie 1504, poporul a simtit ca are un mijlocitor si un rugator in cer. Din generatie in generatie, Stefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfant” (Mihai Eminescu), nu doar al Tarii Moldovei, ci al intregului neam romanesc. Numele lui a insufletit eforturile romanilor in momentele de rascruce ale istoriei noastre, a unit romanii de pretutindeni la mormantul sau prin serbarile nationale de la Putna (1871 si 1904), a inspirat literatura si folclorul cu o pilda de vitejie si de demnitate. Si noi, cei de astazi, avandu-l inainte ca model, ne recastigam increderea in fortele noastre si stim ca Dumnezeu, pentru astfel de marturisitori, nu lasa un popor sa piara. Un popor crestin care, in momente de mare cumpana sufleteasca, se inspira din viata traitorilor in Dumnezeu, isi va pastra identitatea si va sti sa raspunda la orice amenintare dinauntru sau dinafara

.

Recunoasterea oficiala a sfinteniei lui Stefan cel Mare, prin actul canonizarii de catre Biserica, a venit dupa cateva sute de ani, desi el era cinstit ca sfant de catre popor inca de la moartea sa. O marturie din afara care confirma cultul acordat de catre popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitand in 1575 Tara Moldovei, arata ca „din cauza nespusei sale vitejii il socotesc ca sfant”. Insa in general Biserica romaneasca de-a lungul timpului nu a facut din canonizarea sfintilor o practica curenta, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt tine, poate, de trairea religioasa a romanilor, care isi cinsteau sfintii spontan, cu o simplitate fireasca, fara sa simta nevoia unei decizii oficiale bisericesti. Era suficienta traditia lasata de parinti si bunici si legatura de inima cu sfantul respectiv. In spatiul crestin al Evului Mediu, pe de alta parte, era cunoscuta categoria sfintilor-regi, care carmuiau cu credinta poporul intru frica lui Dumnezeu: Sfintii Boris si Gleb la rusi, Sfantul Stefan al Ungariei, Sfantul Venceslas al Boemiei si altii. Pe aceste temeiuri si Biserica Ortodoxa Romana a implinit in 1992, dupa o intarziere datorata regimului comunist, actul oficial al canonizarii lui Stefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind si ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfinteniei lui Stefan cel Mare le gasim in viata lui si in mostenirea pe care ne-a lasat-o. In viata lui si-a purtat crucea: de domn – cu grija in inima pentru un imperiu mereu in crestere si pentru un popor amenintat cu islamizarea; de sot si tata – moartea celor doua sotii si a fiilor sai; de luptator – rana de la picior purtata cu rabdare mai mult de 40 de ani. Prin aceasta intreita cruce, Hristos l-a curatit si l-a sfintit, dandu-i o credinta nestramutata in ajutorul Lui. Stefan cel Mare este mare pentru ca a inteles ca biruintele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar infrangerile i-au fost spre incercare si spre rabdare. Ii vedem nadejdea in ajutorul sfintilor militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – si smerenia cu care isi intemeiaza ctitoriile, marturisita in pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primeste de la noi si aceasta rugaciune a smeritului robului tau”. Remarcabil este gestul sau de multumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, cand a postit patru zile numai cu paine si cu apa.

Stefan cel Mare este sfant pentru ca si-a iubit neamul si s-a jertfit pentru el, iar neamul a raspuns prin cinstire si evlavie. Acestui neam ai carui fii suntem noi, cei de astazi, el i-a transmis o mostenire nepretuita, sugerata chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastra sta apararea fiintei si neatarnarea tarii noastre!”. Aceasta mostenire o avem si noi de pastrat si de transmis mai departe nealterata: libertatea neamului si credinta ortodoxa.

“Aparator neinfricat al credintei si patriei strabune,
mare ctitor de lacasuri sfinte,
Stefane Voievod, roaga pe Hristos Dumnezeu,
sa ne izbaveasca din nevoi si din necazuri.”

File din viaţa parohiei II

mai multe fotografii AICI

Trei predici de aur la Duminica Tuturor Sfintilor

preluare: aici

Parintele Cleopa: Nu ne putem mantui daca nu urmam, dupa putere, viata sfintilor

“Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim “următori lui Hristos“, să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.

Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: “Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi! Amin“.

***

Sf. Ioan Gura de Aur – Predica la cuvintele Apostolului: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”

[Sf. Ap. Pavel] “Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30). Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).

Ce înseamnă aceasta: „nu numai atât“! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor. Care este aceea? El zice: „Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „Suferinţa aduce răbdare”!

Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.

De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile.

Tocmai aceasta o spune Sfântul Pavel, acest mare dascăl al căii celei cereşti, când zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”, adică noi, înainte de a ajunge la împărăţia cea veşnică şi la cununile cele cereşti, tragem din necazuri un folos slăvit, că prin necontenitele suferinţe sufletul nostru se întăreşte şi priceperea noastră se face mai tare şi mai înţeleaptă.

Ştiind toate acestea, iubiţilor, să suportăm cu răbdare şi cu statornicie necazurile şi suferinţele care ne vin, căci Dumnezeu le lasă şi ele ajută la mântuirea noastră. Să nu fim fără inimă, să nu cădem biruiţi de ispite, ci să ne întărim cu puterea bărbătească şi totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce ne-a arătat, ca să ne îndulcim atât de bunurile de acum, cât şi de cele viitoare să ne facem părtaşi, prin harul şi prin mila şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh se cuvine slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin”.

***

IPS Bartolomeu Anania: Predica la Duminica tuturor sfintilor – Intre martirajul lui Stefan si minciuna catre Duhul Sfant

“[...] Biserica inseamna adunare, obste, pentru ca nimeni nu se mantuieste singur, ci cu ajutorul lui Dumnezeu si impreuna cu ceilalti, si cu ajutorul celorlalti.

Daca omul este o fiinta eminamente sociala, atunci Biserica este o institutie eminamente sociala, care isi are radacinile in cer, adica in Duhul Sfant. Dar indata dupa intemeierea Bisericii si dupa aparitia primilor crestini, pentru ca deindata dupa cei trei mii s-au mai botezat inca doua mii, si cu acesti cinci mii a inceput practic Biserica, au inceput si diferentierile. Primi crestini erau indrumati de Sfintii Apostoli si duceau o viata curata, sfanta, fara prihana. Se intalneau duminica si se impartaseau cu Sfintele Taine, dupa ce Sfintii Apostoli se rugau. Dar ca orice societate omeneasca (in sens de comunitate aflata in aceasta viata omeneasca – n. noastra), si aceasta s-a dovedit imperfecta. Au inceput sa apara intre ei buni si mai buni, rai si mai rai. Iar daca citim sau recitim Epistolele Sf. Ap. Pavel, ne vom da seama ca aproape in fiecare comunitate crestina se ivea cate o defectiune. Pe de o parte, Pavel ii lauda pentru viata lor de sfintentie, de curatie morala, de credinta in Dumnezeu, de jertfelnicie, dar, pe de alta parte, ii dojenea pe cei ce se abateau de la morala sau de la credinta. Si existau si din acestia.

Am sa va dau primele exemple din vremea Sfintilor Apostoli, inainte de a aparea Pavel. Un exemplu de sfintentie – Sfantul Stefan, care cu atata curaj l-a marturisit pe Iisus Hristos si i-a mustrat pe cei care nu primeau invatatura cea noua, incat a fost omorat cu pietre in afara cetatii, ca un dusman al societatii. El a fost intaiul mucenic sau martir al Bisericii lui Hristos si cu el a inceput sirul imens al nenumaratilor mucenici care aveau sa isi dea viata pentru credinta in Iisus Hristos, chiar pana in zilele noastre.

Dar a aparut si polul celalalt. Daca a aparut un sfant, au aparut doi pacatosi. Sfintii Apostoli convenisera cu obstea ca nimeni sa nu aiba bunuri comune, ci toti sa isi puna bunurile la mijloc, fiecare bun sa fie al comunitatii. Sa nu se creada ca era un fel de comunism, ci era comunitarism, in sensul ca, fiecare, deindata ce se convertea si primea botezul, accepta aceasta, ca sa puna totul la picioarele Apostolilor, si totul era distribuit in functie de trebuintele fiecaruia. Printre acestia se gaseau si doi soti care se numeau Anania si Safira. Ei, atunci cand s-au hotarat sa isi aduca bunurile in fata Apostolilor, si-au pastrat, in ascuns, o parte din ele pentru ei. Si-au zis: “de ce sa dam noi chiar tot? Sa pastram si pentru noi”.

Si, cand au ajuns in fata lui Petru, acesta, prin puterea lui Dumnezeu, a cunoscut ce facusera ei, si ei au fost pedepsiti cu moarte (de Dumnezeu – n. noastra) nu pentru ca isi oprisera ceva ce era al lor, ca era legitim sa isi opreasca, ci pentru ca, ne spune Sfanta Carte, mintisera Duhului Sfant. Trebuia sa spuna de la inceput – “iata, am adus o parte din bunurile noastre, si o parte le-am pastrat pentru noi, pentru batranete, ca nu stim ce va fi”. Dar pentru ca nu au spus acest lucru, ci au pretins in fata Sf. Apostoli ca au depus totul, acesta a fost pacatul cel mare – minciuna. Si anume, minciuna impotriva Duhului Sfant, nu impotriva oamenilor.

Iata, deci, iubitii mei, ca au inceput diferentierile intre sfinti, asemenea lui Stefan, si intre pacatosi, mincinosi, asemenea acestor doi soti. Si, mijlocul, cei care nu au ajuns nici sfinti, deasupra nivelului comun, si nici pacatosi, ci s-au mentinut pe o linie mediana.[...]“.

La începuturi, Polonia era ortodoxă

sursa : aici

Cum s-a întărit monahismul dreptslăvitor polonez cu ajutorul Maicii Domnului

În urmă cu douăzeci de ani, în Cracovia vieţuiau doi călugări catolici polonezi, Nicodim şi Atanasie. Ţinuseră de mănăstirea Czestochowa, dar studiind liturgica şi-au dat seama că Biserica Romei se îndepărtase de vechile rânduieli liturgice; acestea, au concluzionat ei, se păstraseră în ritul răsăritean. Timp de un an şi jumătate, s-au rugat lui Dumnezeu să fie ajutaţi să găsească o mănăstire de rit răsăritean (greco-catolică).

În 1985, părintele Atanasie a avut un vis. „Se făcea”, îşi aminteşte el, „că eram în odaia mea din Cracovia. Mi s-a arătat o femeie pe care am întrebat-o: «Cine eşti?» «Sunt o sfântă», mi-a răspuns. «Dacă eşti sfântă», i-am zis, «atunci ajută-ne să găsim un loc unde să ridicăm o mănăstire». Atunci ea mi-a zis că într-adevăr se va întemeia o mănăstire. «Dar nu ţine de rugăciunile mele sau ale voastre. Este nevoie de acea mănăstire, şi va fi ridicată fiindcă aşa vrea Dumnezeu!».”

Cei doi călugări s-au simţit îmbărbătaţi şi au purces să caute un teren potrivit. Urmărind anunţurile din ziare, au vizitat mai multe proprietăţi (unii dintre proprietari, aflând că sunt călugări, săltau preţul), dar nici una dintre acestea nu li s-a părut potrivită. Apoi, de 5 iulie, praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, au ajuns la Ujkowice, la şase kilometri de Przermysl şi nu departe de graniţa ucraineană. S-au suit pe un deal şi au zărit păduri, câmpuri, sate …şi o veche biserică de rit răsăritean în ruine. Călugării au încuviinţat din cap: „Ăsta-i locul!” La o lună după visul părintelui Atanasie, au achiziţionat proprietatea de 35.000 km².

Se afla acolo şi un bătrân şopron, alături de un staul. Lângă şopron, călugării au clădit o mică capelă din piatră şi au aşezat o icoană a Maicii Domnului deasupra porţii.

Într-o zi de toamnă târzie, două femei ce treceau pe drum s-au oprit înaintea capelei şi, închinându-se, au început să se roage. Se rugau şi plângeau. Când călugării s-au apropiat de ele, una dintre femei le-a spus:

„Tatăl meu, Mikolaj Kania, a murit cu multă vreme în urmă, dar cât a trăit printre noi obişnuia să zică: «Aici, în locul acesta, se va ivi Maica Domnului. Aici va fi o mănăstire»”. Iată încă un semn!

Cei doi au întâmpinat tot soiul de oprelişti în întemeierea mănăstirii. La doar o săptămână după ce cumpăraseră pământul, curia romano-catolică a trimis o scrisoare judecătoriei din Przemysl, susţinând că tranzacţia fusese ilegală, de vreme ce în Polonia uniaţii nu pot cumpăra pământ fără îngăduinţa Bisericii Romano-Catolice. Din fericire, călugării nu cumpăraseră terenul ca şi clerici, ci ca persoane particulare, pentru uz agricol. Aşa că pretenţiile romano-catolicilor au fost respinse.

La mănăstire au început să vină oameni. Veneau regulat femei şi copii, pentru devoţiunile de seară către Maica Domnului. Se vorbea chiar şi de posibila restaurare a bisericii părăsite de rit răsăritean, ce fusese închisă în 1946. Însă în mai 1988 preotul romano-catolic le-a interzis copiilor să se mai ducă la mănăstire. Împotriva călugărilor au început să se răspândească tot soiul de zvonuri.

Pe 18 august 1988, în ajunul praznicului Schimbării-la-Faţă, la mănăstire au sosit nişte băieţi din sat, strigând: „Părinţilor, mâine la amiază veţi da piept cu o mulţime de steaguri şi pancarte de protest – oamenii vor să dărâme zidurile mănăstirii!” Era aproape ora unsprezece noaptea. Călugării au luat ameninţarea în serios şi, în ciuda orei târzii, au mers până la secţia de miliţie ca să ceară ajutor. „Când am ajuns acolo”, istoriseşte părintele Nicodim, „am văzut o femeie vorbind la telefon, ce explica cuiva că toate posturile telefonice din faţa poştei erau nefuncţionale. Pe când se pregătea să iasă, ne-a văzut, s-a oprit şi ne-a salutat în ucraineană: «Lăudat fie Iisus Hristos!» I-am răspuns: «Lăudat fie pururea!» Ea apoi a adăugat: «Pe cel ce este cu Dumnezeu, îl va ajuta Dumnezeu!» Şi a plecat.

După ce un ofiţer de miliţie ne-a consemnat plângerea, am condus înapoi spre mănăstire, gândindu-ne la acea femeie. Care va fi fost înţelesul vorbelor sale? Încerca oare Dumnezeu să ne spună prin ea să nu ne încredem «în cei puternici, în fiii oamenilor», în forţa fizică, ci să ne încredem în El?”

Călugării au hotărît să-şi intensifice postul şi rugăciunea. „Căci rugăciunea”, spuneau ei, „este o putere mai tare decât orice altceva – e cea mai puternică! E un proiectil duhovnicesc care întotdeauna se duce la ţinta cea dreaptă”.

A doua zi a avut loc protestul împotriva călugărilor. Peste steagurile poloneze alb-roşii s-au pus panglici negre; se striga: „Nu ne distrugeţi moştenirea strămoşilor!”, „Nu vrem vrajbă între sătenii noştri!” şi „Jos cu călugării!”.

La puţin timp după ce au cumpărat pământul, cei doi călugări s-au confruntat cu o declaraţie mincinoasă iscălită de un comitet de 13 oameni. „În acea clipă”, spune părintele Nicodim, „ne-am dat seama cu cine ne luptam. Nu cu oamenii aceia, ci cu altcineva. Ştiam cum să ne luptăm cu el – prin post şi rugăciune. Am scris numele celor treisprezece pe o foaie de hârtie şi am aşezat-o în altar, sub moaştele pe care le adunasem aici, ale Sfântului Vasilie cel Mare, Sfântului Ioan Gură-de-Aur, Marii Muceniţe Varvara, Sfântului Stanislav, Sfântului Pavel Thebeul, Sfântului Antonie cel Mare şi o părticică din Cinstita Cruce”.

Câteva zile mai târziu, la mănăstire a sosit un miliţian din Przemysl. „Am auzit că pe altarul de aici a fost pusă o coală de hârtie, unde sunt trecute numele celor ce trebuie să fie pedepsiţi de Dumnezeu”, i-a spus acesta părintelui Nicodim.

Părintele Nicodim a rămas uluit. „Doar noi doi ştiam de hârtia din altar. Ne-am dat seama că, dacă Satana le descoperea oamenilor nişte lucruri pe care aceştia nu aveau de unde să le afle, înseamnă că locul acesta trebuie să fie deosebit de important”.

Cei doi au continuat să dea piept cu piedicile. Au trebuit să se judece ca să poată ridica zidul din jurul mănăstirii. Din fericire, curtea a decis în favoarea lor, decretând că zidul va fi construit după un plan avizat, aşa că nimeni nu va avea dreptul să îl dărâme.

Până să fie gata zidul, oameni plini de răutate faţă de călugări veneau noaptea şi furau din materiale. Odată, chiar înaintea unei furtuni, cineva a tăiat gurile sacilor cu ciment folosiţi la ridicarea zidului. Din mila Domnului, norii s-au risipit şi cimentul a scăpat de la distrugerea datorată ploii.

Dar, pe lângă piedici, călugării au cunoscut şi îmbărbătări.

„Ne găseam în Kalnikov, la aniversarea unui mileniu de la încreştinarea slavilor”, îşi aminteşte părintele Nicodim. „Episcopul Adam al Bisericii Ortodoxe Poloneze era şi el acolo. Aveam mare nevoie de o îmbărbătare, iar el ne-a dat-o”.

„Aţi câştigat deja”, le-a spus episcopul, „doar prin simplul fapt că aţi stăruit şi nu aţi părăsit acel loc. Însă nu uitaţi: să nu-i învinuiţi pe oameni, ei sunt cei mai puţin vinovaţi. Cu totul altcineva stă în spate”.

„Au fost nişte cuvinte minunate”, îşi aduce aminte părintele Nicodim. „Nici astăzi nu am nici o ranchiună împotriva oamenilor care ne-au făcut atât de mult rău. Dau mâna cu toţi, deoarece ştiu că vrăjmaşul meu nu este un om cu trup, ci un duh netrupesc – Cel viclean. El ştia prea bine menirea acestei mănăstiri, şi dorea să împiedice împlinirea sa”. Căci, ne explică părintele, „o mănăstire este ca un izvor din care se revarsă harul lui Dumnezeu şi dragostea, curăţindu-i pe oameni şi preschimbându-i. Putem da mărturie de acest lucru din experienţă. Acum oamenii nu mai sunt aşa cum erau în 1986, când am sosit aici”.

O dată cu trecerea anilor, călugărilor le-a devenit vădit faptul că ritul răsăritean (greco-catolicismul) nu putea fi capătul călătoriei către Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. În decembrie 1993, părintele Nicodim i-a scris întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe Poloneze, rugându-l să primească mănăstirea în sânul Bisericii pravoslavnice. Mintea îi fremăta de gânduri, încât scrisoarea ajunse curând să aibă dimensiunile unui roman. Nu se putea aşa ceva, prin urmare părintele Nicodim a luat-o de la capăt, foarte simplu: „Înalt-Preasfinţite, să ne iertaţi, dar cunoaştem Biserica Ortodoxă Poloneză ca şi cum am fi văzut-o prin gaura cheii. N-am intrat în legătură cu nici o mănăstire sau vreun monah, în afara părintelui Vasilie din Kalnikow şi a încă câţiva…” Cu această cerere, cei doi au mers la Varşovia.

Părintele Atanasie astăzi

Era praznicul Sfântului Nicolae. S-au întâlnit cu mitropolitul după Liturghie.

„S-a ivit ca soarele din nori”, au istorisit mai apoi cei doi. „Zâmbind, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat. Am început să stăm de vorbă şi, înainte să apucăm să-i dăm cererea, ne-a zis: «Fiilor, eu cunosc mănăstirea voastră ca şi cum aş fi văzut-o prin gaura cheii…»”.

Călugării s-au uitat unul la altul şi au încuviinţat din cap. Ştiau că luaseră hotărîrea cea dreaptă.

Obştea mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie a fost primită în Biserica Ortodoxă Poloneză, plinindu-se toate rânduielile Sfintelor Canoane, pe 7 iunie 1994, în aceeaşi zi în care s-a luat şi hotărîrea proslăvirii Sfântului Maxim Sandowicz, ce se luptase, ca şi aceşti călugări acum, să aducă Ortodoxia înapoi în ţara sa.

„Creştinismul ortodox este nativ Poloniei”, observă părintele Nicodim. „Sfinţii Chiril şi Methodie au sosit aici înainte de Schisma cu Apusul din 1054. Era atunci o singură creştinătate, care a dăinuit până astăzi ca Biserica Ortodoxă. E un lucru limpede, Ortodoxia nu este ceva străin Poloniei, n-a fost adusă aici de vreun ţar rus, ci este a noastră. A dat formă statului polonez încă de la începuturi, vreme de 1200 de ani. Ortodoxia este la ea acasă în acest ţinut, asemenea râurilor Vistula şi San, care străbat întreaga ţară, udându-i pământul şi făcându-l roditor. Nu poţi nesocoti acest râu şi nu-l poţi stăvili, fiindcă mai devreme sau mai târziu stăvilarul se va rupe – aşa e natura râului!”

Îndărătul zidului înalt se vede biserica. Părintele Nicodim deschide uriaşele porţi de oţel. La dreapta este un cimitir, cu câteva morminte. Înainte este paraclisul, iar lângă acesta un vechi şopron. Mai încolo e trapeza şi un staul reconstruit pentru a cuprinde chiliile monahilor. Mai în spate este o altă clădire, care găzduieşte la parter vacile, caprele şi găinile; la etaj se găseşte chilia părintelui Atanasie. Vara, părintele Atanasie îşi lasă odaia la dispoziţia oamenilor ce ajută mănăstirea de bună voie, iar el doarme în fân. Nopţile de vară sunt scurte. Vecerniile se fac după masa de seară până la miezul nopţii, iar dumnezeiasca liturghie începe pe la 5:30 dimineaţa.

La mănăstire, chiar şi cea mai lungă zi este prea scurtă. E mereu multă muncă de făcut. Părinţii Nicodim şi Atanasie au construit singuri zidul de 650 de metri lungime, cărând sute de metri cubi de beton cu roaba. Acum numărul monahilor a crescut, dar şi gospodăria este mai mare. Fiica lui Mikolaj Kania, Maria, a donat 12.000 de metri pătraţi de teren când a descoperit că prevestirea tatălui ei se adeverise. Au mai fost cumpăraţi încă 120.000 de metri pătraţi, care acum sunt cultivaţi – o livadă plină cu treizeci şi două de soiuri de meri şi peri, polenizaţi cu ajutorul a optsprezece stupi. Mănăstirea are nevoie şi de un rezervor încăpător de apă. Trebuie construit şi un drum, căci vechea cale către sat este practicabilă doar vara.

Bineînţeles, nu lipsesc cei ce sunt împotrivă. Când monahii au început să lucreze la drum, unii i-au blestemat, văzând în ei o ameninţare pentru ordinul romano-catolic existent (toţi cei şase monahi sunt foşti romano-catolici, iar mănăstirea a atras încă de pe acum mulţi romano-catolici din Przemysl, Cracovia, Ucraina – douăzeci şi opt de copii au primit botezul drept-slăvitor). Dar monahii nu silesc pe nimeni să primească credinţa lor. Ei, pur şi simplu, stau la îndemâna celor ce vor să se întoarcă la credinţa strămoşilor lor. Odată, eparhia Przemysl număra peste trei milioane de credincioşi ortodocşi. A urmat apoi dramatica „Unire cu Roma” de la Brest din 1596, plănuită cu viclenie pentru a aduce oamenii pe linia de interes a Imperiului Austro-Ungar, romano-catolic. Cei ce nu au vrut să primească Uniaţia au fost supuşi sancţiunilor economice şi prigoniţi în felurite chipuri. Ultima mănăstire ortodoxă care nu s-a plecat Uniaţiei a fost Schitul Maniawski, nimicit în iulie 1786 de artileria austriacă. După exact două sute de ani, în iulie 1986, în eparhia Przemysl a renăscut monahismul ortodox.

În ciuda tuturor greutăţilor – fără a mai pomeni problemele financiare – mănăstirea înfloreşte. În 1995, eparhia a prăznuit la mănăstire împlinirea a 1100 de ani de la adormirea Sfântului Methodie, prilej cu care părintele Nicodim a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Anul următor, Mitropolitul Vasilie al Varşoviei şi a toată Polonia, însoţit de alţi episcopi şi preoţi din Polonia şi Ucraina, a sfinţit şapte clopote pentru mănăstire, cel mai mare dintre aceste cântărind trei sferturi de tonă.

Mănăstirea se întreţine prin mijloace proprii. Monahii îşi fac singuri pâinea; îşi cultivă singuri hrana; au construit ei singuri toate clădirile – paraclisul, bucătăria, trapeza, chiliile, două gospodării. Unul dintre monahi este fierar iscusit. Egumenul, părintele Nicodim, este inginer constructor specializat în structuri din lemn. Un alt monah este fost campion olimpic medaliat cu aur la aruncarea greutăţii! El împinge acum vagonete pline cu beton.

În vara lui 1998, mănăstirea a primit o copie a icoanei făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatopedi. Icoana fusese în Rusia vreme de două sute de ani, până ce nişte vameşi au descoperit-o într-un tren ce mergea spre Germania (fusese probabil furată de o reţea de traficanţi de icoane). A fost vândută la o licitaţie şi cumpărată de o femeie bogată şi evlavioasă. Într-o noapte, femeia a avut un vis, în care Maica Domnului i-a spus: „Dăruieşte-mă!” Femeia i-a cerut povaţa Mitropolitului Vasilie al Varşoviei, care i-a zis fără şovăială: „Dăruieşte icoana Mănăstirii Ujkowice!”

În prezent, icoana se găseşte în paraclisul mănăstirii, unde arde înaintea ei mereu o candelă. Mai mulţi oameni au avut parte de tămăduiri prin minune după ce s-au uns cu ulei de la candelă şi după ce li s-a săvârşit înaintea icoanei o slujbă de mijlocire. (La cererea Mitropolitului Vasilie, aceste întâmplări sunt acum consemnate).

Monahii Mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie se nevoiesc aşadar spre a se zidi pe sine, în pofida tuturor împrejurărilor potrivnice, drept faruri călăuzitoare pentru nenumăratele suflete ce însetează după credinţa adevărată, în acest veac de apostazie şi materialism aproape generalizat. Ei rămân credincioşi moştenirii celor ce au adus Ortodoxia în acest colţ al lumii şi celor ce mai apoi au apărat-o cu preţul vieţii: Sfinţii Chiril şi Methodie, Vladimir şi Olga, Iov de la Pociaev, pruncul mucenic Gavriil din Bialystok, mucenicilor din Vilnius şi, în veacul nostru, Sfântul Maxim (Sandowicz) Carpatul.

Traducere de Radu Hagiu