Dumnezeu a ridicat ortodocşi din sânul poporului maghiar pentru a propovădui Ortodoxia ungurilor din România

În urmă cu jumătate de an, apărea ştirea că părintele Rafail Lukács, ungur de origine, e preot ortodox în judeţul Mureş şi face misiune în rândul maghiarimii. Şi ne-am mirat atunci: Cât este de minunată pronia lui Dumnezeu şi de nemărginită iubirea Lui de oameni! Pentru că nu vrea ca poporul maghiar să rătăcească de la adevăr, Hristos i-a trimis un apostol, un propovăduitor, chiar din neamul său. Să nu uităm însă că la început ungurii erau ortodocşi. Abia mai târziu, odată cu expansiunea prozelitistă a romano-catolicismului în Răsărit, ei şi-au pierdut dreapta credinţă, catolicismul impunându-se, ca peste tot în răsăritul Europei, prin puterea politică sau prin forţa armelor.

- Părinte Rafail, vă rugăm să ne spuneţi câteva amănunte despre dumneavoastră.

- M-am născut în anul 1980, ca Lukács Róbert. Tatăl meu a murit când aveam doar un an, iar mama trăieşte şi în prezent. Am doi fraţi, căsătoriţi şi aşezaţi la casele lor. Am studiat la Facultatea de Teologie greco-catolică din Nyiregyháza timp de şapte ani – un an pregătitor şi şase ani de teologie; voiam să ajung preot. După absolvirea Facultăţii, pentru că nu mă împăcam cu credinţa pe care o învăţasem în şcoală, m-am convertit la Ortodoxie, după o lungă căutare a adevărului. În anul 2006 am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. Locuim în prezent în oraşul Târgu Mureş, iar eu slujesc ca preot în Păsăreni.

- Ce v-a făcut să nu vă simţiţi împlinit în anii de facultate greco-catolică, de ce aţi căutat Ortodoxia?

- Prima mea întâlnire cu Ortodoxia a fost prin intermediul unei Liturghii transmise la televiziune, la care slujea Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei, în anul 1994, în Ungaria. Atunci eram elev în clasa a VIII-a. Cunoşteam Liturghia ortodoxă, căci greco-catolicii slujesc în rit bizantin, dar vedeam acum ceva mai adânc – în persoana Patriarhului, în slujbă… era o frumuseţe de negrăit! De atunci am tot căutat la noi, la greco-catolici, ceea ce am văzut la acea Liturghie ortodoxă, dar nu am găsit…

- Era prima Liturghie ortodoxă pe care o vedeaţi?

- Da. Profesorii mei au încercat să-mi dea un răspuns: că noi, greco-catolicii, nu suntem foarte deosebiţi de ortodocşi, iar cultul nostru e aproape ca al lor – nu are rost să caut ceva la ei mai bun, căci nu am ce găsi! Însă eu am tot căutat: am citit cărţi, am vizionat emisiuni, dar în acea vreme era greu, căci nu existau pe atunci în Ungaria prea multe lucruri legate de Ortodoxie. Am ajuns apoi la liceul greco-catolic, unde am descoperit că şi alţi colegi sunt îndrăgostiţi de Ortodoxie. Era un liceu susţinut financiar de biserica greco-catolică. Acolo am cunoscut un profesor, licenţiat în teologie greco-catolică, care umblase mult timp pe la mănăstirile ortodoxe din Athos, ba chiar învăţase la una dintre ele cum să împletească metanii. Era şi el un iubitor al Ortodoxiei… Ne-a arătat icoane, ne punea să ascultăm cântări ortodoxe din Rusia şi din Athos – ne-a făcut, ca să zic aşa, iniţierea în Ortodoxie. …Aceasta se întâmpla nu în cadrul orelor la şcoală, ci după cursuri, căci el ne era şi pedagog la internat. Stăteam noaptea în „chilia” lui şi discutam; el a fost cel ce ne-a dus în biserica unde slujise Patriarhul Alexie (când îl văzusem eu la televizor). I-am cunoscut pe preoţii ortodocşi care slujeau la acea biserică şi am avut o relaţie vie, prietenească cu ei (erau unguri de neam şi slujeau în maghiară, rusă şi greacă). În liceu ni se interzisese orice legătură cu ortodocşii, însă noi tot am mers la slujbele lor. Era şi o bisericuţă ortodoxă în apropiere, la Nyiregyháza, unde mergeam regulat la slujbe…

După terminarea liceului, am continuat studiile la Facultatea de Teologie greco-catolică – toţi am vrut să devenim preoţi – crezând că se poate trăi ortodox şi în cadrul bisericii greco-catolice. În timpul facultăţii, am văzut că episcopul unit de atunci avea o părere foarte rea despre ortodocşi şi ne-a interzis să avem vreo legătură cu ei. Însă noi încercam să avem legături cu ortodocşii. Am fost chiar ameninţat că, dacă vom fi prinşi că avem contacte cu ortodocşii, vom fi exmatriculaţi. Am aflat că celor ce ajunseseră deja preoţi şi totuşi practicau nişte obiceiuri ortodoxe li s-a spus că vor fi trimişi la marginea eparhiei, departe de oraşe şi vor fi izolaţi…

- Există astăzi o mişcare în rândul clerului greco-catolic de apropiere de Ortodoxie?

- Mai nou da, pentru că au murit preoţii bătrâni, care au fost educaţi în şcolile romano-catolice şi împreună cu catolicii, în vreme ce azi mulţi din cei tineri se apropie de Ortodoxie. Pentru mine era foarte greu în acea perioadă, pentru că mă gândeam: cum voi putea să fiu şi aproape de Ortodoxie, dar şi în pace cu greco-catolicii?…

Am absolvit Facultatea şi am mers în practică într-o parohie (a trebuit să ţin predici, să fac ore de religie, să ajut în altar – vreme de un semestru). M-au trimis pentru „reeducare” lângă un preot care, la ordinul episcopului, a încercat să mă întoarcă înapoi cu sufletul la greco-catolicism… Nu mi-a plăcut acolo şi de trei ori am vrut să plec, pentru că am văzut mai multe abateri de la Tradiţie. Nu am fugit însă, pentru că episcopii ortodocşi cu care mă aflam în legătură m-au sfătuit să nu trec la Ortodoxie până ce nu voi avea diploma de licenţă luată; mi-am zis că degeaba am făcut şase ani de studii, dacă nu împlinesc această lucrare până la capăt. În acea perioadă mi-am scris şi teza de licenţă, despre rădăcinile isihasmului, folosindu-mă de scrierile Sfântului Ioan Scărarul şi ale Sfântului Ioan Cassian.

Când am avut diploma în mână, m-am dus la Arhiepiscopul Ilarion (Alfeiev) al Vienei, care slujea şi la Budapesta – el m-a trecut la Ortodoxie. M-a primit şi i-a spus unui preot, care era de faţă, data şi locul când voi fi convertit ortodox şi că numele meu va fi Rafail. Înalt-Preasfinţitul mi-a dat un post de administrator într-o parohie unde nu era preot în permanenţă, ci venea doar să slujească. Acolo se afla şi o bibliotecă bogată în manuscrise, iar eu am fost custodele ei. Am stat acolo câteva luni. Apoi am petrecut un timp şi între ortodocşii români din Ungaria, ajutând la slujbe şi la traducerea predicilor. Am vieţuit câteva luni şi în Mănăstirea Scărişoara Nouă, de lângă Carei, ca să mă familiarizez cu limba română şi cu sfintele slujbe.

În noiembrie 2008 m-am căsătorit la Iaşi, apoi m-am mutat împreună cu soţia la Târgu Mureş, deoarece intrasem în legătură cu Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei şi ne-am hotărât să începem a face misiune ortodoxă în limba maghiară printre ungurii din România… Am căutat un loc de muncă în Târgu Mureş, pentru că fusesem admis între timp la master; încă nu aveam o legătură oficială cu Biserica Ortodoxă Română. Am terminat apoi masterul, iar soţia mea şi-a găsit de lucru în Târgu Mureş. Am fost hirotonit diacon ortodox în data de 8 septembrie 2009, la Mănăstirea Recea (în ziua de hram), iar pe 6 decembrie 2009, de ziua Sfântului Ierarh Nicolae, am fost hirotonit preot la Mănăstirea Jacul Românesc, pentru parohia Păsăreni din judeţul Mureş.

- Părinte Rafail, vă îndreptaţi acum spre Sfântul Munte Athos. Cu ce gânduri mergeţi acolo?

- Muntele Athos este o veche dragoste de-a mea, dar cel mai mult vreau să văd chiliile româneşti, modul de viaţă al călugărilor de acolo. Acolo de unde vin eu, din Ungaria, Ortodoxia este prezentă, dar viaţa sa nu este aşa bine trăită precum în Româna sau în Grecia – de aceea avem nevoie să vedem exemple mai bune, drepte şi fidele de trăire ortodoxă.

- Spuneaţi că aţi fost supus unui proces de „reeducare”. În ce a constat acesta?

- Preotul greco-catolic cu care am făcut practica liturgică la sfârşitul Facultăţii de Teologie greco-catolică era şi expert în Drept Canonic, iar înainte de a fi preot fusese inginer feroviar. Era considerat de toţi un preot foarte învăţat şi, altfel, bine intenţionat. Eu făceam parte dintr-un şir de studenţi teologi cu inima ortodoxă – dar, până la urmă, toţi în afară de mine au ajuns clerici greco-catolici… Preotul de care v-am zis îi critica în faţa mea pe studenţii care trecuseră înaintea mea pentru practică: de ce îşi fac aşa de multe cruci, de ce umblă în rasă, de ce au barbă etc. – de altfel, în Facultate ni se interzisese să purtăm barbă. Mi-a vorbit despre „greşelile” lor, iar apoi mi-a arătat cum slujea el însuşi. Nu vreau să îl judec, dar a făcut Proscomidia în 21 de secunde! (În Biserica Ortodoxă, Proscomidia – slujba de pregătire a pâinii şi vinului pentru Euharistie – ţine între 20 şi 45 de minute). Eu stăteam în spatele lui şi număram secundele; el a căutat între prescurile pe care le avea, să vadă care este mucegăită şi care nu, a luat una care era mai puţin mucegăită şi a pus-o pe Disc; a mai pus vreo patru-cinci bucăţi de prescuri alături de ea – şi, cu asta, gata Proscomidia!…

- Aţi mai văzut şi la alţi preoţi greco-catolici să facă astfel Proscomidia?

- Da, am mai văzut Proscomidie făcută şi în… 30 de secunde! Ei îl pomenesc pe cel care a plătit Liturghia, se roagă pentru el, pentru sănătatea lui; nu prea pomenesc şi pe alţii, aşa cum facem noi, ortodocşii. Pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi scot şi ei miride, dar trec foarte repede prin rugăciuni…

Dar în ce a constat încercarea acelui preot de a mă „reeduca”? S-a oferit să mă ducă la parohii unde preoţii aveau fete, ca să le văd şi să-mi găsesc o soţie. I-am spus: „Dacă aveţi benzină, mergem, de ce nu?…” După ce am urcat în maşină, a început, de la primul metru al călătoriei până la ultimul, să îmi spună că ortodocşii şi Ortodoxia nu-s buni de nimic; îi ponegrea cu tot ce-i venea în minte pe ortodocşi. Nu ne auzea nimeni altcineva, iar el îmi vorbea întruna: că episcopul cutare a făcut asta, cum se comportau colegi, prieteni de-ai mei care făceau practica la el etc. Mi-a zis: „Tu eşti băiat frumos, dar când vorbesc împotriva Ortodoxiei, nu mai zâmbeşti. De ce?” În fiecare săptămână mergeam cu el undeva, prilej ca să fiu supus unei „reeducări” sistematice. Reeducarea se făcea în maşină, în grădină, la birou – oriunde mă prindea!

- Aşadar, „reeducarea” consta îndeosebi în a-i defăima pe ortodocşi?

- Exact. Teologic vorbind, respectivul preot nu s-a legat de nimic din cele ale Ortodoxiei, pentru că nu prea era în temă – mai mult îi ponegrea nominal pe ortodocşi. M-a întrebat dacă mă deranjează că vorbeşte de rău Ortodoxia. „Părinte”, i-am răspuns eu, „mie îmi intră pe o ureche şi-mi iese pe alta tot ce îmi spuneţi împotriva Ortodoxiei.” Am crezut de mai multe ori că va face atac de cord – se enerva foarte tare văzând că nu mă poate convinge…

Dar ce a reuşit în cele din urmă să obţină de la mine? Mi-a întărit doar convingerea că eu nu vreau să fiu un preot aşa ca el. M-a pus să ţin o predică; eu m-am pregătit din lucrările Sfinţilor Părinţi, le-am vorbit credincioşilor şi din Proloage – şi am văzut că aceştia nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Atunci mi-am zis: „Ce caut eu printre ei? Eu tot timpul mă pregătesc din tezaurul Ortodoxiei! Ce să mai caut eu printre catolici, că n-am nici o treabă cu ei…”

- Aţi fost nemulţumit de ceea ce aţi învăţat în facultatea greco-catolică?

- Am învăţat teologie catolică după cărţi germane de dogmatică, traduse în limba maghiară. Trebuie să vă zic că teologia germană este foarte greu de înţeles, mai ales când este vorba de traduceri. Nu există o dogmatică greco-catolică scrisă de unguri. Noi am învăţat teologie romano-catolică, dar am avut şi ore de teologie ortodoxă: dogmatică, ecleziologie, istoria dogmaticii etc. E adevărat, ortodocşii nu erau prezentaţi ca eretici, ca rătăciţi (după Conciliul Vatican II nu se mai vorbea astfel), ci era o deschidere spre Ortodoxie – dar nu ni s-a predat teologia ortodoxă ca adevăr, ci aşa, ca să înţelegem ritul bizantin, simbolurile şi celelalte…

- Puteţi detalia puţin subiectul?

- Ni s-a prezentat teologia ortodoxă ca materie – şi atât! Ce era frumos şi mai adânc în ea nu ni s-a prezentat, ci doar până la un punct, pentru că noi eram catolici. Ni se prezenta o teologie a minţii. Aşa se preda atunci, acum nu mai ştiu cum se face…

Între timp, am citit o carte a părintelui Placide Deseille, doctor în teologie dogmatică, fost teolog romano-catolic, care a trecut la Ortodoxie – s-a botezat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Simonos Petras, şi a fost făcut acolo monah, apoi hirotonit preot şi trimis înapoi în Franţa. Şi spune în cartea lui că între biserica catolică actuală şi Biserica primară (aşa cum era până la 1054) nu mai există nici un lucru comun, doar instituţia Papei, pentru că în rest totul s-a schimbat după 1054. Romano-catolicii şi-au schimbat ecleziologia, n-au rămas credincioşi învăţăturii Sfinţilor Părinţi aşa cum au rămas ortodocşii. Au schimbat toate şi au ajuns la erezii. Văzând acestea, am început să mă gândesc: „Dacă biserica romano-catolică – din care facem parte noi, greco-catolicii, care slujim în ritul ortodox, dar totuşi suntem catolici – nu e Biserica lui Hristos, atunci ce este?…” Greco-catolicii cred că poţi trăi în rândul bisericii catolice ca ortodox, cu inimă ortodoxă. Pentru mine acesta a fost un lucru de neînţeles: Cum se poate să fim ortodocşi într-o comunitate catolică care nu e Biserica lui Hristos. Ce legătură avem noi cu ei?…

- Cum văd greco-catolicii acest compromis? Se gândesc să fie în inimă ortodocşi, dar cu trupul să participe la slujbe greco-catolice?

- Unii dintre ei zic că îl recunosc pe Papă doar în spirit de ascultare, în sensul că el e conducătorul, doar atât – mai mult ca să-i lase în pace.

- Cum vedeţi întoarcerea Apusului la Ortodoxie?

- Impresia mea e că situaţia în Apus este foarte gravă şi în cădere continuă. Se pune aşa mare preţ pe ecumenism pentru că Papalitatea simte că pierde tot mai mult teren şi vrea să dea impresia că situaţia stă exact invers. De exemplu, în sânul popoarelor din Europa care au fost cândva catolice acum mai sunt foarte puţini catolici – oamenii de rând nu mai sunt cu totul de acord cu Roma, nu sunt catolici convinşi.

În Apus are deja loc o întoarcere la Ortodoxie, dar nu în masă, ci personal! Mulţi dintre colegii mei de liceu au trecut la Ortodoxie. Ştiu că au trecut mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut şi în facultatea de la Budapesta; ei au avut curajul să îşi asume nu numai frumuseţea cultică a Ortodoxiei, ci şi esenţa ei. De fapt, acesta este momentan marele pericol pentru greco-catolici. În Ungaria, ei au restaurat acum tipiconul, noul episcop greco-catolic slujeşte ca şi Patriarhul Moscovei, după ritul ortodox; dar învăţătura catolică o respectă, în vreme ce asceza, posturile ortodoxe – nu… N-au vrut să primească toate cele ale Ortodoxiei, iar credincioşii nu sunt obişnuiţi cu ele. Am văzut că multora le-a plăcut Ortodoxia numai din afară: să avem barbă, dulamă, veşminte frumoase. Dar ia să presupunem că Roma nu ne va mai da bani, că ar trebui să postim mai aspru – ei, asta e mai greu!

- Consideraţi asumarea ortopraxiei, a vieţii de nevoinţă şi rugăciune, ca fiind specifică Ortodoxiei?

- Eu aşa am simţit. Am fost învăţat în şcoală că şi catolicii au har, au Sfinte Taine, că sunt Biserica lui Hristos, doar că această Biserică are doi plămâni – Ortodoxia şi Papismul… Dar, mă gândeam eu, ortodoxia (dreapta credinţă) şi ortopraxia (dreapta făptuire) înseamnă unul şi acelaşi lucru – fără una nu există cealaltă; deci, dacă noi, catolicii, nu avem dreaptă făptuire, cum putem avea dreaptă credinţă? Eu sunt de părere că dacă vrem să facem toate aşa cum trebuie, este absolut necesar să ne asumăm Ortodoxia, responsabilitatea sa – nu doar frumuseţea exterioară, ci şi greutatea sa: asceza şi toate celelalte, care să fie baza, şi pe acestea să ne zidim sufletele noastre. N-am văzut la greco-catolici tendinţe spre ortopraxie; ei momentan au praxis (fac fapte bune), dar nu au ortho (adică nu au dreapta credinţă). Aşa că mi-am spus: „Nu mai aştept până se vor schimba lucrurile, ci plec!”

- Ce îi ţine pe greco-catolici legaţi de Roma?

- Mă gândesc că obişnuinţa, teama, dar şi dorinţa de a nu pierde o siguranţă la nivelul acestei lumi: bunăstarea, comoditatea – cred şi că îşi zic: „E bine şi aici, în catolicism”. Cred că sunt şi foarte supravegheaţi de Roma: cardinalii vin şi pleacă, tinerii merg la Roma la studii – totul e bine organizat şi e greu să te rupi de ei. Poate peste zece ani lucrurile se vor schimba, dar eu n-am putut aştepta zece ani. N-am avut cum, n-am avut linişte să fac aşa ceva. Am zis că, chiar dacă va fi mai greu, chiar dacă va fi scandal, eu voi trece la ortodocşi…

- Părinte Rafail, după ce aţi trecut de la dragostea de ortopraxie la trăirea vieţii ascetice, având puţini credincioşi şi lipsuri materiale, s-a schimbat ceva? Aţi simţit cumva că slăbiţi în credinţă, datorită lipsurilor materiale – sau, dimpotrivă, v-aţi întărit în credinţă?

- Trebuie să vă spun că, de când sunt cleric ortodox, n-am cunoscut lipsă! Nici eu, nici soţia… Chiar dacă nu am salariu de la biserică, Dumnezeu mi-a ajutat din belşug şi nici nu ne punem probleme e felul: „Vezi, ai trecut la Ortodoxie şi uite ce greu îţi este!” Nu. Dumnezeu a văzut că noi am dat ceva şi El a binecuvântat şi înmulţeşte pâinea şi toate cele de trebuinţă pentru casa noastră. Acum am linişte sufletească, mă simt fericit şi nu îmi trebuie mai multe!

A consemnat Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Articol apărut în nr. 23 din “Familia Ortodoxă”

sursa : aici

"Filioque" de-a lungul istoriei

Din toate formulările de credinţă dezbătute de sinoade, fie locale, fie ecumenice, nici una nu a avut în istoria universală a Bisericii consecinţe atît de adînci, de nefaste şi de imprevizibile, ca învăţătura despre purcederea Sfîntului Duh. Este această purcedere numai de la Tatăl, sau şi de la Fiul? Aceasta este întrebarea care a despicat în două cerul spiritualităţii creştine; căci, în fond, proclamarea unilaterală ca dogmă de către Apuseni a purcederii Sfîntului Duh şi de la Fiul (Filioque) a fost aceea care a provocat Marea Schismă din 1054, celelalte puncte de divergenţă fiind doar consecinţe ale acestuia (1). Şi se pare că lanţul urmărilor nu s-a oprit aici. Anticipînd concluziile noastre – pe care le vom argumenta pe parcurs –, vom afirma de la bun început că pe plan teologic şi filosofic “filioque” va deschide dogmei Sfintei Treimi un curs involutiv de despersonalizare şi abstractizare, făcînd treptat din Dumnezeul personal al creştinismului o noţiune filosofică, vagă şi derutantă, care în final va sombra chiar în ateism; iar pe plan ecclesiologic-confesional, va figura în filigran, ca un resort secret, pe fundalul tuturor secesiunilor care s-au petrecut în Apus: ruperea din catolicism a protestantismului şi, din acesta, a tuturor sectelor (atît de proliferante pînă astăzi). Evaluarea mobilelor – şi vizibile, şi invizibile – care au generat şi propulsat această doctrină, interesele pe care le-a slujit pe rînd şi consecinţele ei pe planuri diferite în istoria lumii, altfel spus, miza reală a acestei neverosimil de înverşunate confruntări în jurul unui singur cuvînt, iată obiectul meditaţiei de faţă.

I

Pentru început vom încerca să-i alcătuim acestei idei o schiţă istorică, punctînd împrejurările în care a apărut în viaţa Bisericii şi cum a evoluat ea în cursul vremurilor. “Filioque” îşi are originea în Tratatul despre Sfînta Treime al Fericitului Augustin, compus între anii 400-406. Nu este singura învăţătură controversată a acestui mare geniu al creştinismului timpuriu. Doctrina lui despre suficienţa graţiei divine în actul mîntuirii, ca şi cea despre predestinaţie au dat mult de furcă Bisericii şi îşi continuă şi astăzi cariera în teologia protestantă. Nu mult după elaborarea sa, “filioque” îşi va face debutul în Spania, fiind acceptat ca armă de contra-propagandă împotriva arianismului vizigoţilor la sinoadele locale de la Toledo (nr. 1, la anul 477, şi nr. 2, la anul 589, cînd s-a produs şi abjurarea regelui vizigot Recaredo de la erezia ariană) (2). Se ştie că arianismul cobora pe Fiul la statutul de fiinţă creată (“A fost un timp cînd Fiul nu a existat”), iar “filioque” nu numai că afirma egalitatea Fiului cu Tatăl, dar, ca să-I sporească şi mai mult prestigiul, mai făcea din El încă o sursă de purcedere a Duhului, ceea ce punea Sfîntul Duh într-o poziţie de inferioritate faţă de Fiul. Astfel, prin ridicarea exagerată a Fiului în detrimentul Duhului, o erezie (arianismul) era combătută cu alta: filioquismul.

Dar cariera în Apus a lui “filioque” avea să primească şi alte conotaţii, îndeosebi politice. Mai întâi de toate regii franci – iar, după crearea Imperiului Roman de Apus (anul 800), împăraţii carolingieni şi mai târziu cei germanici – vor impune bisericilor din ţările de sub sceptrul lor acest adaos la crez. Cum se explică acest deosebit interes al lor pentru “filioque”? Mai întâi trebuie să ţinem seama de faptul că majoritatea popoarelor germanice primiseră creştinismul sub forma arianismului, iar, pentru combaterea acestei erezii, misionarii franci care îşi îndeplineau misiunea în lumea germanică făceau uz de acest instrument teologic, pe care îl considerau ei foarte eficient. Dar mai era un mobil – ce-i drept, obscur şi nefăţiş – care excita interesul lor pentru “filioque”: acela de a-l folosi ca pe o pană spre adîncirea fisurilor dintre cele două Biserici, de Răsărit şi de Apus, pînă la completa lor separare. Numai aşa proaspătul Imperiu de Apus – proclamat la insistenţa lui Carol cel Mare – ar fi putut căpăta legitimitate. Într-un singur univers creştin, păstorit de o singură Biserică, nu-şi avea locul decît un singur Imperiu, cel bizantin, unicul legitim, faţă de care oricare alte pretenţii de imperialitate universală apăreau ca impostură şi uzurpare. Această explicaţie a fost avansată în timpurile noastre de cunoscutul teolog ortodox de origine franceză Olivier Clément (3), opinie pe care o socotim pe deplin îndreptăţită, mai ales dacă ţinem seama că “filioque” nu a fost singura ingerinţă a carolingienilor în treburile Bisericii. Cărţile caroline, Conciliul de la Frankfurt (794) şi cel de la Paris (825) respinseseră cu o brutalitate jignitoare hotărîrile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) cu privire la cultul icoanelor şi arta sacră – măcar că papii acelor vremuri, Adrian I şi Eugeniu II, le acceptaseră iniţial, ca mai apoi, sub presiunea împăraţilor şi clericilor franci, să se dezică de ele –, ceea ce arăta clar alergia francilor faţă de Bizanţ. Cît priveşte inserţiunea rapidă a lui “filioque” în credo-ul din Imperiul franc, această inovaţie a fost iniţial primită cu reticienţă chiar şi de unii papi, care, deşi îl practicau în intimitate, ezitau să-l proclame ca dogmă. Astfel, cînd Conciliul de la Aachen (809) îl introduce în crezul Bisericii Francilor, Papa Leon III se opune categoric acestei inovaţii. Chiar mai mult, pentru a da protestului său o pondere şi mai mare, pune să se sape în plăcuţe de argint crezul niceeo-constantinopolitan, fără “filioque”, şi să se aşeze în Biserica Sf. Petru din Roma. Abia în 1014, la cererea împăratului german Henric II şi prin decizia Papei Benedict al VIII-lea, “filioque” fu rostit pentru prima dată în credo-ul din Roma, acest eveniment fiind considerat ca adevăratul început al schismei.

Cît priveşte Biserica Răsăritului, ea a ignorat cu desăvîrşire foarte multă vreme existenţa acestui “filioque” şi tot ce se petrecea cu el în Apus. La această lipsă de informare au contribuit, în afară de izolarea geografică a acestor două părţi de lume creştină, între care se interpuseseră cuceririle islamice, şi ignorarea reciprocă nu numai a limbilor, ci şi a literaturilor teologice respective, dar mai ales o stare tensională pricinuită de cîteva deosebiri de practici cultuale şi de o constantă presiune hegemonică a Bisericii Romei asupra Bisericilor Răsăritului. O primă luare de cunoştinţă a acestei doctrine le-a fost prilejuită răsăritenilor de epistola sinodală a Papei Martin I (649), combătută cu moderaţie şi tact de tovarăşul său de destin în lupta cu monotelismul, Sf. Maxim Mărturisitorul. Însă prima ciocnire efectivă cu ea au avut-o cînd s-au confruntat în Bulgaria cu misionarii franci, care, pentru a-şi recupera credincioşii bulgari recent trecuţi sub jurisdictia Constantinopolului, făceau uz, printre alte mijloace propagadistice, şi de “filioque”. Acest lucru l-a determinat pe Patriarhul Fotie al Constantinopolului să ia atitudine şi să adreseze celorlalţi patriarhi răsăriteni cunoscuta sa enciclică (866) în care, abordînd cu profunzimea care îi este proprie problema filioquistă, îi sesizează dimensiunile negative în termeni care îşi păstrează şi astăzi valabilitatea. După aceea, tot la iniţiativa lui Fotie, această teză intră în dezbaterea Sinodului de la Constantinopol (879-880). Sinodul condamnă doctrina filioquistă şi anatemizează pe viitor orice încercare de a mai adăuga ceva la Simbolul credinţei. La acest Sinod au luat parte şi delegaţii Papei Ioan VIII, care au semnat protocoalele respective. Papa a fost iniţial de acord cu hotărîrile sinodale, ca mai tîrziu să le dezavueze din motive politice, a căror miză era Biserica Bulgară: de ce jurisdicţie să ţină, romană sau constantinopolitană? În sfîrşit, în 1054, cînd s-a consumat actul final al schismei, tot “filioque” a figurat în capul locului, atît în actul de excomunicare depus de Cardinalul Humbert pe altarul Sfintei Sofii, cît şi în anatemizarea citită de Patriarhul Mihail Cerularie în aceeaşi catedrală.

De la actul schismei (1054) pînă la căderea Constantinopolului (1453) s-au făcut multe încercări de unire a celor două Biserici la solicitarea împăraţilor bizantini, în speranţa de a dobîndi astfel ajutorul militar al Apusului pentru stăvilirea înaintării otomane. Însă interesele aproape exclusiv politice care impulsionau aceste demersuri au întunecat dialogul teologic, al cărui punct fierbinte a fost tot “filioque”, astfel că aşa-zisele “uniri”, dintre care unele în pragul finalizării (Conciliul de la Lyon, 1424, şi cel de la Florenţa-Ferrara, 1439), au eşuat, fiind repudiate de poporul dreptmăritor de pe întreaga arie a Ortodoxiei. Cîteva secole mai tîrziu, cînd ortodocşii ucrainieni mai întîi, apoi şi românii transilvăneni (1699) au fost supuşi de către catolicismul habsburgic la acea absorbţie forţată care s-a numit “Unirea cu Roma”, în protocoalele semnate ad-hoc, la loc de frunte a figurat şi “filioque”. În secolul trecut, Mişcarea Ecumenică, punînd problema refacerii tuturor Bisericilor, a făcut începutul cu apropierea dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică. Astfel, în ziua de 7 decembrie 1965, în Biserica Sf. Petru din Roma şi în Biserica Sf. Sofia din Constantinopol, s-au ridicat în acelaşi timp, de către Papa Paul al VI-lea şi de către Patriarhul Athenagora, atât excomunicarea, cât şi anatemizarea aruncate în iulie 1054.

În acest fel, cele două Biserici reveneau la raporturile de dinaintea anului 1054 şi nu se mai socoteau schismatice, iar divergenţele dintre ele nu se mai socoteau “erezii”, ci “diversităţi de opinie în unitatea credinţei”. A fost un prim pas spre unificare, dar – din nefericire – un al doilea nu i-a mai urmat. Totuşi pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, mai elastic decît cele precedente, a permis ca “filioque” să nu mai apară în crezul din liturghiile greco-catolice. Să nu fim însă euforici! Această concesie a fost făcută doar ca un act de bunăvoinţă, căci “filioque” rămîne pe mai departe în crezul oficial al Bisericii Romei, el fiind înfipt adînc în spiritualitatea ei şi constituind baza întregului său sistem filosofic-teologic şi instituţional (4).

II

Acum, la capătul unui atît de zbuciumat periplu ideatic, a venit momentul să ne întrebăm: cum se explică acest imens scandal în jurul unui singur cuvînt? Ca să răspundem, va trebui să pornim de la o analiză a dogmei Sfintei Treimi.

Tradiţia Bisericii ne învaţă că Dumnezeu este Unul ca fiinţă şi Întreit ca persoane (Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh). Fiecare din cele trei persoane conţine în ea natura una, dumnezeiască, dar într-un fel care îi este fiecăreia propriu: nenaştere – sau paternitate – pentru Tatăl, naştere – sau filiaţiune – pentru Fiul şi purcedere pentru Sfîntul Duh. Aceste caractere personale, sau “relaţii de origine”, cum mai sînt numite, deosebesc pe fiecare de ceilalţi doi şi în acelaşi timp evocă şi legătura inseparabilă care îi uneşte pe toţi trei laolaltă: Tatăl, din Care se naşte Fiul şi purcede Duhul Sfînt, este în acest fel izvorul unic al divinităţii (5) şi principiul unităţii în treime. Aşadar, principiul unităţii naturii dumnezeieşti şi principiul distincţiei între persoane sînt cei doi poli ai dogmei trinitare, între care trebuie să se păstreze un permanent echilibru. Însă cînd în această dogmă se introduce ideea purcederii Sfîntului Duh şi de la Fiul, acest echilibru trinitar se răstoarnă, accentul căzînd de acum încolo pe principiul unităţii de natură în detrimentul principiului distincţiei între persoane. Caracterele personale (paternitate, filiaţiune, purcedere) se resorb acum în natura sau esenţa dumnezeiască una, iar Duhul Sfînt devine – cum spun teologii apuseni – “legătura, relaţia de dragoste între Tatăl şi Fiul”. În felul acesta, Duhul Sfînt îşi pierde statutul de persoanărelaţie. şi îl capătă pe cel de

Cu aceasta în dogma Sfintei Treimi (în varianta apuseană) s-a făcut începutul unui proces de despersonalizare, care va face din ea un obiect de speculaţie raţională, transformînd-o treptat dintr-o treime de persoane într-o noţiune abstractă de dumnezeire. Dumnezeul personal al lui Avraam, Isaac şi Iacov va fi transformat pe rînd în Dumnezeul platonic al ideii de Bine, Adevăr, Frumos (Kalokagathon), în Dumnezeul aristotelic al Cauzei Iniţiale, Mobilul Imobil şi aşa mai departe. Această operaţie o vor începe scolasticii, în frunte cu Toma de Aquino (care se va servi de trusa de categorii a lui Aristotel), şi o vor desăvîrşi filosofii. De asemeni, de unde existenţa unui Dumnezeu personal era în sine o evidenţă rezultată din contactul real cu El prin Sfintele Taine, sau prin trăirea mistică în El, dimpotrivă, existenţa unui Dumnezeu raţional trebuie dovedită pe cale raţională, prin argumente (ontologic, cosmologic, teleologic, moral etc.). Lucrul acesta nu este ferit de o anumită primejdie, căci dacă se acceptă posibilitatea dovedirii existenţei lui Dumnezeu pe cale raţională, trebuie să se accepte şi posibilitatea refutaţiei acesteia pe aceeaşi cale, ceea ce poate duce în final la negarea existenţei lui Dumnezeu, adică la un ateism declarat (6). Aici s-a şi ajuns pînă la urmă, cînd Dumnezeu a scăpat din mîinile teologilor spre a încăpea în cele ale filosofilor. Cel puţin primii delimitau în realitatea divină zona abordabilă prin raţiune de zona abordabilă numai prin credinţă, salvînd prin acest apofatism ceva din absolutul divinităţii, care este incomprehensibil. Cu filosofii însă nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta. Astfel, Descartes, prin raţionalismul lui integral, a desfiinţat acea zonă din divin abordabilă numai prin credinţă, afirmînd că existenţa lui Dumnezeu se poate dovedi şi fără credinţă, numai prin raţiune. Leibniz L-a aşezat pe Dumnezeu în vîrful piramidei lui de monade, declarîndu-L Monada Supremă. Spinoza L-a răspîndit în tot universul, ca să fie pretutindeni şi nicăieri. Deiştii I-au permis să creeze lumea, dar I-au interzis să Se amestece în treburile ei. Kant I-a îngăduit să existe, dar numai ca garant al legii morale, aşezînd astfel teodiceea în coada eticii. Hegel L-a declarat “Spiritul Absolut”, trecîndu-L prin treptele dialecticii lui – teză, antiteză, sinteză – ca să moară, să învie şi să ia cunoştiinţă de Sine, făcîndu-Se natură şi lume. Feuerbach I-a contestat pur şi simplu existenţa, iar Marx, după ce şi-a însuşit de la Hegel dialectica şi a întors-o de pe faţa idealistă pe dosul materialist, L-a înlocuit cu materia, căreia i-a atribuit calităţi demiurgice. Şi, în sfîrşit, ultima surpriză: Nietzsche proclamă “moartea lui Dumnezeu”; Gott ist tot – strigă el pe la toate răspîntiile. Într-adevăr, aşa este. Dumnezeu a murit. Dar care Dumnezeu? Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Cel ce a grăit în tunete pe Muntele Horebului şi al Sinaiului, sau la apa Iordanului, Cel ce a strălucit pe Muntele Taborului şi a sfărîmat Porţile Iadului, Cel ce s-a lăsat în limbi de foc pe creştetele Apostolilor? Nu, nu Acesta a murit, ci Dumnezeul filosofilor, dacă acesta va fi trăit vreodată. Căci ce credincios a putut să-şi întindă a implorare mîinile, ori să îngenuncheze în faţa unei abstracţiuni? Cine s-a închinat vreodată la “substanţă”, la “esenţă”, la “fiinţa supremă”, la “cauza primă”, la “scopul final”?

Şi acum se nasc două întrebări. Prima: în acest proces involutiv al ideii de Dumnezeu pînă la descompunerea ei în nihilismul ateu, este “filioque” singurul vinovat? Greu de răspuns. Occidentul, în cursul istoriei lui, a acumulat multe carenţe, care, în final, au ajuns la scadenţă. Moştenirea antichităţii păgîne (Platon, Aristotel, Plotin etc.) mereu a dat tîrcoale gîndirii teologice, dar ele n-ar fi putut pătrunde în chiar interiorul dogmelor, dacă nu ar fi găsit o portiţă deschisă în chiar dogma trinitară, prin “filioque”. Şi creştinismul răsăritean a fost continuu ispitit de filosofia antică, dar aceasta nu a reuşit niciodată să se insinueze în viaţa intimă a dogmelor, deoarece Ortodoxia, prin respingerea categorică a distorsiunii filioquiste, şi-a apărat dogma trinitară de orice despersonalizare şi abstractizare, blocînd accesul raţionalismului, idealismului, materialismului şi ateismului în spaţiul ei. Chiar dacă aceste curente mult mai tîrziu au bîntuit şi prin părţile noastre, ele din Occident au provenit, şi anume din descompunerea ideilor teologice.

A doua întrebare: despersonalizarea şi abstractizarea dogmei trinitare nu a dus ea în Occident la o pierdere a contactului personal între om şi Dumnezeu? Nu, nicidecum. Chiar dacă persoana Sfîntului Duh se dizolvă în noţiunea de “relaţie”, iar Tatăl intră în norul metafizic al “esenţei”, sau “substanţei”, rămîne Fiul cu realitatea Lui divină şi umană, cu existenţa Lui în istorie, cu patimile şi rănile Lui, cu cultul suferinţei Lui (chiar cu unele exagerări, cum ar fi “Cultul inimii lui Iisus”), Care asigură relaţia personală între om şi Dumnezeu. Aceasta ar fi ancora lor de mîntuire – cum observă Vladimir Lossky (7). Totuşi, în condiţiile doctrinare ale Apusului demersul personal al omului către Dumnezeu se adresează exclusiv Fiului, divino-umanităţii Lui întrupate şi pătimitoare, iar nu Sfintei Treimi în plenitudinea Slavei Sale transfiguratoare, aşa cum ar fi calea împărătească a trăirii mistice în Tradiţia originară a Bisericii.

III

Consecinţele teologico-filosofice sus-amintite nu sînt singurele urmări negative ale lui “filioque”. Lor vin să li se adauge, după cum am anticipat la început, şi altele de ordin ecclesiologic-confesional. Ca să urmărim şi acest proces, va fi mai întîi necesară o abordare a ceea ce se numeşte “iconomia Duhului Sfînt”, adică a felurilor în care intervine El în viaţa Bisericii şi a aspectelor sub care Se înfăţişează în această lucrare a Lui. În acest scop, să încercăm a-L căuta în apelativele prin care este invocat în cadrul tradiţiilor vetero-novo-testamentare şi al predaniei Sfinţilor Părinţi.

Cele mai întîlnite apelative sînt: “Împărate Ceresc”, “Mîngîietorule”, “Duhul Adevărului”, iar în Crez: “Care a grăit prin prooroci”. Să ne oprim deocamdată la aceste două din urmă. “Duhul Adevărului”, în sens mai restrâns, este Cel ce conferă Bisericii în integritatea ei capacitatea de a deosebi adevărul de eroare. Consensul Bisericii întrunit asupra unei învăţături de credinţă este criteriul adevărului ei, căci acolo unde se realizează consensul întregii Biserici, acolo este prezent şi Duhul Sfînt, Duhul Adevărului. Duhul Profeţiei (“Care a grăit prin prooroci”) este Cel Care citeşte prezentul în lumina Veacului de Apoi. El denunţă toate abaterile de la normalitatea credinţei şi a vieţuirii în Dumnezeu. În acest sens, profetismul a jucat un rol considerabil în lumea Vechiului Testament, întemeind o instituţie similară şi paralelă sacerdoţiului, căruia nu i-a fost niciodată subordonat şi pe care l-a denunţat ori de cîte ori a fost cazul. Proorocii admonestau poporul pentru idolatrie şi depravare, pe regi pentru crimele şi desfrîul lor (Ilie pe Oseea, Natan pe David, Ioan pe Irod), pe arhierei, pe preoţi, pe cărturari şi farisei pentru corupţie şi ipocrizie. Deseori plăteau cu capul îndrăzneala lor (Zaharia şi Ioan), care se întemeia pe convingerea că nu ei, ci Duhul grăieşte prin gura lor. În creştinismul primar, cum ne este înfăţişat în Faptele Apostolilor şi în epistolele pauline, întîlnim sumedenie de prezenţe ale Duhului Profeţiei. În creştinismul răsăritean funcţia aceasta a revenit mai cu precădere monahismului, adică acelora care şi-au păstrat independenţa faţă de bunurile lumeşti prin totala renunţare la ele, dar n-a ocolit nici pe ierarhi, nici pe clerici şi nici pe laici, fiind prezent la toate nivelele Bisericii, dar nelăsîndu-se monopolizat de nici unul dintre ele. În contextul profetismului, trebuie să menţionăm şi pe acei “nebuni în Hristos” care, sub imperiul duhului profetic, prin comportări non-conformiste şi prin exprimări paradoxale, denunţau curajos nedreptăţile veacului şi greşelile din sînul Bisericii. În acest sens, spiritul profetic, aşa cum s-a manifestat el în lumea Vechiului şi Noului Testament, cum şi în viaţa ulterioară a creştinismului primar şi apoi răsăritean, poate fi denumit – şi a şi fost – “spiritul critic” în Biserică.

Cum stau însă lucrurile în Apus cu aceste daruri ale Sfîntului Duh (Duhul Adevărului şi Duhul Profeţiei, respectiv “spiritul critic”)? În ce măsură distorsiunea filioquistă a purcederii Duhului Sfînt a perturbat exercitarea normală a acestor daruri în viaţa acestei Biserici? După cum ştim, în comparaţie cu Ortodoxia şi Protestantismul, Catolicismul, “marcat de geniul dreptului roman”, deprins cu o gîndire clară, logică, formală şi cu un sistem bine construit de noţiuni” (8), dar mai ales solid ancorată într-o bine articulată ordine instituţională, reprezintă forma de creştinism cea mai organizată, cea mai ordonată, cea mai centralizată şi cea mai autoritară. În fruntea sa se află episcopul Romei, care, în calitate de pretins “succesor al Sf. Petru, întîiul dintre apostoli”, este socotit Vicarul pe pămînt al Fiului din cer. Cum însă prin “filioque” echilibrul trinitar este răsturnat, Duhul devenind subordonat Fiului, micşorarea Sfîntului Duh în sînul Treimii se traduce în iconomia Sa prin faptul că acele atribute esenţiale ale Bisericii care sînt realizate prin Sfîntul Duh (unitatea, sfinţenia şi universalitatea) se plasează în mîinile Vicarului lui Hristos. “Papa este cel îndreptăţit să le ducă la împlinire” (9). La fel şi toate celelalte atribute ale Lui, Duhul Adevărului, al Profeţiei, al Libertăţii mai ales, sînt concentrate tot în mîinile papei. Deţinător în exclusivitate al spiritului adevărului, orice învăţătură de credinţă proclamată oficial de el este adevăr de necontestat şi devine dogmă. Iată dar dogma “infabilităţii papale” ascunsă în chiar miezul lui “filioque”, cu un mileniu şi jumătate înainte de proclamarea ei oficială, la Vatican I (1870)! În ceea ce priveşte darul profeţiei (spiritul critic), lucrurile iau o întorsătură şi mai dramatică. Dacă instituţia papală este deţinătoarea în exclusivitate a acestui dar, înseamnă că orice critică ce s-ar voi adusă vieţii Bisericii nu s-ar putea exprima decît pe canalul pontifical, papa devenind astfel singurul critic autorizat în Biserică. Dar dacă papa n-ar putea vedea răul acolo unde este el denunţat, ce s-ar întîmpla atunci? Răspunsul este simplu şi dramatic: sub presiunea contradicţiilor interioare, orice sistem bazat pe structuri rigide detonează. Este exact ce s-a întîmplat la 1517, cînd Luther şi-a afişat cele 95 de teze împotriva practicii corupte a indulgenţelor. Cîţiva ani mai tîrziu, Biserica Apusului, aşa cum se rupsese în urmă cu aproape o jumătate de mileniu de Biserica primară, va fi la rîndul ei şi ea ruptă în două: în catolicism şi protestantism. Iar acesta din urmă, cuprins de febră secesionistă, va ajunge, printr-o neîntreruptă sciziune, la o puzderie de secte (neoprotestantismul). O înţelegere corectă – nedenaturată de distorsiunea filioquistă – a resorturilor Sfîntului Duh ar fi evitat această secesiune în lanţ. Şi în Ortodoxie vor fi fost momente de criză, dar ele au fost depăşite prin dialog sinodal şi prin libertatea Duhului de-a circula prin tot spaţiul ei ecclesial, fără să fie reţinut sau confiscat de nici una din treptele ierarhiei sale. “Părutu-I-s-a Duhului Sfînt şi nouă”: iată formula corectă care în momente de criză dezamorsează conflictul şi duce la consens. De aceea Ortodoxia nu a avut nici Reformă, nici Contra-Reformă, iar neînsemnatele secte care bîntuie în spaţiul nostru provin din Occident, din descompunerea unei părţi a protestantismului şi proliferarea haotică de secte. Cele cîteva erezii din aria Bisericii Ruse (strigolnicii, staroveţii, rascolnicii, inochentiştii, filipovenii etc.) au fost şi sunt incidente locale, nesemnificative pentru ansamblul Ortodoxiei.

Reflectare pe pămînt a dogmei Sfintei Treimi, Biserica este în acelaşi timp şi trupul lui Hristos, şi plenitudinea Sfîntului Duh (care umple totul în toate). De aci rezultă că viaţa Bisericii trebuie să fie o împletire între iconomia Fiului şi iconomia Duhului Sfînt, între hristologie şi pneumatologie. Normalitatea vieţii în Biserică depinde de acest echilibru. În Biserica Romei, definirea Întîiului său Stătător ca Vicar al lui Hristos a pus o pedală hristologiei şi o surdină pneumatologiei, întărind astfel ordinea, autoritatea şi disciplina (uneori obţinute prin constrângere sau oprimare – vezi Inchiziţia!) în detrimentul libertăţii. Iată dar de ce, cînd acest sistem ecclesial autoritar şi rigid s-a frînt sub acţiunea tensiunilor acumulate în timp, îndelunga compresiune la care a fost supus Duhul şi harismele Lui (libertatea, profetismul şi celelalte) a provocat o detentă în sens contrar, conducînd treptat în unele confesiuni neoprotestante la o exacerbare a iconomiei Duhului în detrimentul iconomiei Fiului (de exemplu la penticostali, la quakeri etc.). Acest fapt nu trebuie să ne surprindă. Niciodată, pornind de la o extremă, nu se ajunge la poziţia corectă fără să se treacă şi pe la cealaltă extremă.

IV

La capătul acestui excurs, nu putem evita constatarea că în existenţa sa de un mileniu şi jumătate “filioque” nu a adus nici o fericire Bisericii care l-a elaborat. Despersonalizarea şi abstractizarea dogmei Sfintei Treimi, involuţia noţiunii de Dumnezeu pe panta raţionalismului pînă la ateism şi nihilism, iar pe de altă parte un permanent patos scizionar care rupe Apusul de Biserica Universală, ca şi acesta, la rândul lui, să se sfîşie între catolicism, protestantism şi puzderia de secte “al căror număr e legiune” – iată tristul bilanţ al lui “filioque”! Dar nici nu putea să fie altul, deoarece, în esenţa lui ultimă, “filioque” nu este altceva decît o distorsiune a raportului dintre autoritate şi libertate (mascată, desigur, sub falduri teologice). Din pricina lui “filioque”, ceea ce în Biserica primară era un echilibru între două constante complementare devine o confruntare dialectică în continuă mişcare între două contrarii, ducînd astfel de la autoritatea devenită excesivă la libertatea care devine anarhică şi apoi, cum este de aşteptat, de la anarhie, iarăşi la autoritatea împinsă pînă la tiranie, şi aşa mai dreptate. Să nu uităm că protestantismul şi neoprotestantismul, deşi au aruncat peste bord atîtea dogme şi principii de bază ale creştinismului, totuşi au păstrat în Simbolul de credinţă pe “filioque”! Să nu ne mai mirăm atunci că mişcări religioase apărute ca un protest împotriva opresiunii devin la rîndul lor opresive şi intolerante! (Cu ce se deosebeau arderile pe rug şi spînzurătorile ordonate de Calvin la Geneva de autodafeurile Inchiziţiei catolice împotriva cărora se ridicase acest reformator?).

Purtînd în miezul lui germenele sciziunii, “filioque” imprimă creştinismului occidental o continuă mişcare secesionistă, care tinde să-l ducă la o fărîmiţare individualistă şi la o dizolvare în elementele profane – desacralizate – ale lumii.

Ajunşi la acest punct al meditaţie noastre, nu putem ocoli întrebarea: Dacă începutul, ca şi continuarea acestor sfîşieri îi revin lui “filioque”, abolirea acestuia nu ar putea readuce unitatea de credinţă şi împăcarea Bisericilor? Orice răspuns bazat numai pe logica formală ar fi şi simplist, şi iresponsabil. În fapt, lucrurile sînt mult mai complicate. Istoria ne arată că nu numai Cuvîntul Se face trup, ci şi Eroarea. Într-un mileniu şi jumătate de existenţă, filioquismul a avut destul timp să se împământenească. Pe el se sprijină un întreg edificiu instituţional ale cărui fundaţii sunt dogmele infailibităţii papale, primatul jurisdicţional papal, indulgenţele şi altele, toate trăgîndu-se, în ultimă analiză, din “filioque”. Chiar dacă printr-un act oficial ar fi scos din Simbolul romano-catolic, cum fusese scos din cel greco-catolic, el rămîne totuşi înrădăcinat în subconştientul creştinătăţii apusene, trădîndu-se prin reflexe de autoritarism opresiv, urmat de răbufniri anarhice de libertate.

Şi chiar să nu fie nici o ieşire din acest angrenaj? Răspunsul ni-l poate da numai o întoarcere la punctul de ruptură. Ar fi cazul să ne întrebăm de ce breşa pe care a deschis-o filozofia profană în lumea dogmelor s-a operat tocmai în zona Sfîntului Duh? Pentru că, la nivelul înţelegerii comune, Duhul este, în lanţul Treimii, veriga cea mai slabă. Duhul Sfînt, cea mai misterioasă dintre persoanele Sfintei Treimi, este singurul care nu are un chip propriu. Însă în mentalitatea omului obişnuit este indisolubilă legătura între noţiunile de persoană şi chip (în limba greacă amîndouă sînt denumite prin acelaşi termen – prosopos). De aceea omului de rînd i-a venit mai uşor să înţeleagă Duhul Sfînt (cel fără chip propriu) ca pe o “relaţie” decît ca pe o persoană. Astfel, aşa cum s-a mai întîmplat şi cu alte controverse, din neputinţa minţii omeneşti de-a se ridica la nivelul revelaţiei divine, a fost coborată revelaţia divină la nivelul înţelegerii omeneşti. Aşa a apărut “filioque”.

Dar viaţa dogmelor nu cunoaşte stagnare. O mişcare a Duhului către interior, ţintind către o anumită finalitate, poate fi urmărită şi aici, chiar dacă mutaţiile par insesizabile. Iar sensul acestei mişcări nu poate duce decît la o dezvăluire graduală a chipurilor celor trei dumnezeieşti persoane. Desigur toate trei au fost prezente în ambele Testamente. Dar nu în aceeaşi măsură. Tatăl a fost dezvăluit în Vechiul Testament, în care se vorbeşte aluziv de Fiul; Fiul a fost descoperit în Noul Testament, în care se vorbeşte aluziv de Duhul (măcar că prezenţa Lui se găseşte în epifania Botezului, în limbile de foc ale Rusaliilor sau în “vorbirea în limbi”). Dar Duhul în plenitudinea Lui – cînd va fi dezvăluit? Desigur, această dezvăluire a ultimului chip treimic, al Chipului Celui fără Chip, este inevitabilă. Ea va trebui să aibă loc odată, şi tot în eonul nostru. Dar ea se va petrece nu la suprafaţa vieţii religioase, ci la cea mai mare adîncime a ei. Ea va transcende şi structuri instituţionale, şi delimitări confesionale, căci se va plasa la acel orizont abisal al trăirii mistice la care se vor putea regăsi şi un Grigorie de Palama şi un Meister Eckhart, dar şi un Pascal, un Swedenborg sau un Kierkegaard. Atunci în oceanul de lumină care va însoţi această dezvăluire finală se vor resorbi toate îndurităţile doctrinare şi toate divergenţele teologale care au fragmentat în istorie trupul de taină al Mîntuitorului, iar toate părţile dislocate se vor aduna la loc, într-un trup unic – Biserica.

Aceasta ar fi ultima noastră şansă înaintea Veacului de Apoi.

Radu MĂRCULESCU

Note:

1) Vladimir Lossky, Essai sur la Théologie Mystique de l’Eglise d’Orient, Paris, Aubier, 1944 , p. 55.

2) Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idées religieuses, Paris, Payot, 1987, vol. 3, p. 224.

3) Oliver Clément, L’essor du christianisme oriental, p. 14; apud M. Eliade, op. cit., p. 225.

4) Léonide Ouspensky, Vers l’unité?, Paris, 1987, p. 35.

5) Vl. Lossky, op. cit., pp. 53-54.

6) Christos Yannaras, De l’absence et de l’inconnaissance de Dieu, Paris, Cerf, 1971, p. 45.

7) Vl. Lossky, op. cit., p. 63.

8) Paul Evdokimov, L’Orthodoxie, Neuchâtel (Suisse), 1965.

9) L. Ouspensky, op. cit., p. 13.

sursa : aici

Marturisitorii romani in fata silniciei “uniate” – pilde vii ce pot deveni oricand actuale

Am ramas datori cu marcarea praznuirii unui adevarat sobor de sfinti romani marturisitori ai dreptei credinte, cu un mesaj foarte actual si util si noua astazi. Este vorba despre Sfintii Cuviosi Marturisitori Visarion si Sofronie, de Sfantul Mucenic Oprea si de Sfintii preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales.

Marturia acestor vieti sfinte este cu atat mai importanta pentru noi cu cat ea s-a petrecut la ceea ce istoricii numesc „inceputul istoriei moderne”, apropiata de noi. Dar mult mai important este ca astazi avem marturia unor romani ortodocsi care au ales mucenicia in fata unor imprejurari deosebit de vitrege si de vrajmasesti fata de Biserica Ortodoxa. In veacul al XVIII-lea, Transilvania era sub stapanire straina, aflata in cadrul Imperiului Habsburgic. Catolicismul era in plina ofensiva, incercand, prin Contra-reforma, sa recastige terenul pierdut in fata protestantismului si, prin alte strategii, sa castige in defavoarea a ceea ce era numit „ritul grecesc de rasarit”, adica a Ortodoxiei. Ca de obicei, aceasta ofensiva era pur exterioara, dusa cu armele politicii sau ale diplomatiei si/sau cu arme pur si simplu

, adica cu forta armata. Metodele silnice, bazate pe forta bruta, au fost folosite insa asupra popoarelor „proaste”, lipsite de aparare, aflate cumva dincolo de lege si de protectia oferita de aceasta – anume, popoarele ortodoxe, care erau inca de pe atunci caracterizate drept inapoiate.

Metoda folosita de catolicism in ofensiva sa in aceste teritorii lipsite de organizare politica proprie, aflate sub dominatia unor elite care aveau alte credinte si erau de alta etnie decat poporul de jos a fost numita „uniatism”. Alegand sa nu forteze o infruntare directa cu credinciosii ortodocsi, catolicii au imaginat o modalitate mai “diplomatica” de a determina lepadarea de dreapta credinta si primirea ereziilor catolice. Prin uniatie, li se promitea celor aflati sub stapanire habsburgica faptul ca isi vor pastra „ritul” lor de rasarit, adica forma slujbelor, a portului bisericesc etc., fiind adaugat „doar” o recunoastere a dogmelor catolice – rolul Papei, erezia filioque si altele. Cu alte cuvinte, forma se pastra, insa era anulata, golita de substanta, prin cedarile esentiale la nivel dogmatic si jurisdictional......continuare aici

Ungurii – unealtă sângeroasă a papalităţii

sursa : http://atitudini.com/romani-secui-si-unguri-in-transilvania-scurta-privire-istorica/

Între timp însă, între Apus şi Biserica lui Hristos apăruse o adâncă ruptură. Papismul, devenit de la Nicolae I doctrina dominantă a Romei, era tot mai mult şi mai violent impus apusenilor. Căzută sub barbari, ruptă de Imperiul roman ce îşi mutase capitala şi inima la Constantinopole, Roma voia să redevină o mare putere şi un mare centru al lumii. Dacă se putea, chiar unica putere şi unicul centru al lumii. Falsificarea unor documente istorice – ca celebrele „Donaţii Constantiniene” – au fost doar un pas pe această cale. De la care s-a trecut la falsificarea Învăţăturii de Credinţă. Secolul IX a marcat o culme a încercării de întoarcere a Apusului la ceea ce fusese cândva, la Ortodoxie. Sfântul Fotie a fost punctul cel mai înalt al acestei culmi, dar nici el nu a izbutit ceva permanent pentru apuseni. Deşi Papa Ioan al VIII-lea va recunoaşte oficial Sinodul de la Constantinopol din 879, care însemna lepădarea de rătăcirile papilor dinainte, această recunoaştere a fost fără urmări efective. Politica era prea mult pentru Roma ca să poată fi supusă Adevărului. Şi ereziile papiste – de la supremaţia papală asupra Bisericii lui Hristos până la Filioque şi Purgatoriu – au fost impuse manu militari întregului Occident.

În acelaşi timp însă, Papalitatea căuta o putere care să-i ajute la supunerea părţilor de Răsărit ale Europei, chiar şi a Imperiului roman pe care acum îl renega pentru a i se putea substitui. Orice forţă a putut fi folosită, a fost folosită. Cruciade care au însângerat ţările şi popoarele ortodoxe, Inchiziţia, păgâni plătiţi să-i atace pe ortodocşi, mijloace de corupere şi promovare a corupţilor în ţările ţintă… Şi, în acelaşi timp, clerici şi călugări cu masca pioşeniei şi vorbe meşteşugite care să culeagă roadele acestor politici.

Aceasta este pricina pentru care, după victoria de la Lechfeld (955), aliaţii germani – sau supuşii germani… – ai Papalităţii nu se străduiesc să nimicească pe Unguri. Cei zece până la douăzeci de mii de războinici cruzi erau o unealtă ce putea folosită împotriva Românilor, Sârbilor, Bulgarilor şi celorlalte popoare non-papiste – fie ele creştine sau păgâne – din Răsărit.

O vreme cumpăna istoriei se tot mişcă nehotărâtă pentru Unguri. Păgânismul cu care veniseră? Creştinismul primit de la Constantinopole? Papismul roman?

Ultimul era mult urât de Unguri, atât din pricina autoritarismului trufaş – care venea în conflict cu mândria ungurească – dar şi din pricină că în spatele presiunilor germane împotriva Ungariei stătea Papalitatea. Ungurii de rând, începând de la slugile războinicilor şi mergând până la robii de felurite naţionalităţi, înclinau spre mângâierea şi pacea Ortodoxiei. Urmele se mai văd până astăzi, atât în limba cât şi în obiceiurile ungureşti, în care se poate recunoaşte cu uşurinţă pecetea Ortodoxiei şi mai cu seamă a Ortodoxiei româneşti. De la preluarea numelui de Crăciun pentru Naşterea Domnului şi până la cel de săptămâna laptelui (a brânzei, la Români) pentru săptămâna dinainte de Postul Mare, aceste urme sunt mai mult decât lămuritoare pentru ceea ce fusese voia Poporului Ungar în secolele IX-X. Dar, ca de atâtea ori în istoria Ungurimii, nu voia poporului, ci voia nemeşimii, a celor bogaţi, avea să prevaleze.

Cea mai mare nenorocire pentru Ungaria şi pentru multe alte naţii avea să fie un apostat. Voiteh, fiul lui Geza, se căsătoreşte cu Ghizela, fiica lui Henric al II-lea de Bavaria. Şi, în loc să îşi aducă nevasta la Credinţă, se leapădă de Ortodoxie şi devine slugă a Papei. Ajunge până acolo încât îşi masacrează compatrioţii nobili care nu îi urmează apostazia sau care încearcă să rămână păgâni. Practicile violente ale propagandei romano-catolice sunt folosite din plin.

De la Voiteh cel devenit Ştefan – pentru Papalitate „Sfântul” Ştefan, sfânt catolic precum foarte mulţi alţi criminali notorii şi ideologi ai crimei religioase – a devenit Ungaria unealta Papalităţii. Au urmat mai bine de 1000 de ani de persecuţii religioase, rapturi, torturi, jafuri, crime.

Este poate locul în care se cuvine să cităm pe marele istoric Şerban Papacostea:

Simbolul în numele căruia s-a desfăşurat impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit a fost credinţa romano-catolică şi expresia sa militară, cruciata. Forţa care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica romano-catolică, puterea cu tradiţii şi veleităţi universale a papalităţii… Instrumentele de căpetenie ale acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi cu cele ale misiunilor şi persuasiunilor, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari. Valul uriaş dezlănţuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici lumea românească. Aici, principala forţă de percuţie a fost Regatul ungar…

Aşa cum am amintit, primul popor persecutat de Voiteh-Iştvan (Ştefan) a fost chiar Poporul Ungar. Libertatea pe care Ortodoxia o lăsa alegerii credinţei a fost inacceptabilă atât pentru noul trecut la romano-catolicism cât şi pentru urmaşii săi. Prin confiscarea averii, arestare, tortură şi execuţii publice el „a convertit” pe toţi nobilii din nucleul central al Ungurimii. Pentru aceste „realizări”, de altfel, a fost şi felicitat în viaţă şi canonizat după moarte de Papalitate.

Foarte mulţi dintre urmaşii săi au mers pe aceeaşi linie. O vreme destul de îndelungată principalii vizaţi de presiunea papistă au fost nobilii – Unguri, Români, Slavi – aflaţi sub controlul coroanei ungar. Se credea că oamenii de rând vor fi siliţi de stăpâni să treacă şi ei la papism, sau o vor face din loialitate faţă de stăpâni.

Acest lucru s-a întâmplat prea puţin. Mai mult, unii dintre nobili au trecut formal la Romano-catolicism, dar în fapt au ţinut mai departe de Ortodoxie, chiar ascunzând prigoanei catolice preoţii şi chiar episcopii ortodocşi de pe moşiile lor. Totuşi mulţi dintre nobilii Români şi Slavi s-au integrat atât papismului cât şi ungarismului, pierzându-şi identitatea etnică precum şi-o pierduseră şi pe cea religioasă.

UNIREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA CU BISERICA ROMEI

extras din Revista Cetatea Credintei nr. 5

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea apare pe harta confesională a Transilvaniei o nouă structură bisericească: Biserica Română Unită cu Roma, numită şi Biserica Greco-Catolică. Faptul a avut consecinţe profunde şi pe termen lung pentru românii din regiune; asupra semnificaţiei „unirii religioase” de la 1700 nu s-a ajuns nici până astăzi la o unanimitate de păreri, subiectul numărându-se printre cele mai controversate din istoria modernă a românilor.

Considerăm important, înainte de toate, să lăsăm faptele să vorbească. Trecerea românilor ardeleni la catolicism nu a fost un fapt singular, avuseseră loc în veacurile precedente şi alte „uniri” cu Roma ale unor comunităţi din Orientul apropiat: armeni, copţi, asirieni, libanezi etc. a căror confesiune iniţială nu fusese ortodoxia, ci diferite variante ecleziale schismatice ale creştinismului din primele veacuri. Venind dinspre ortodoxia de rit bizantin în schimb, ucrainienii, numiţi şi ruteni, se uniseră cu Biserica Romei, la Brest-Litovsk (1596) şi Ujgorod (1646). După înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, la 1863, Imperiul Habsburgic a pornit expansiunea spre Europa de sud-est, integrând în componenţa sa numeroase teritorii, inclusiv Transilvania. Habsburgii au reprezentat braţul politic şi militar care a promovat şi sprijinit trecerea la catolicism a unor populaţii de confesiune răsăriteană din regiune, printre care şi românii transilvăneni. Trecerea românilor din Transilvania la catolicism era, în viziunea politică a Habsburgilor, de natură să le întărească poziţia în regiune şi să diminueze din autoritatea nobilimii maghiare ardelene, care aderase la protestantism cu ocazia Reformei din secolul al XVI-lea.

Trecerea românilor transilvăneni la noua confesiune, sprijinită sistematic de noi stăpânitori politici ai regiunii, s-a făcut în două etape; primele tratative în acest sens au avut loc sub mitropolitul Teofil Seremi, care a organizat un sinod în 1697 şi a adoptat o primă rezoluţie de unire. Urmaşul său, Atanasie Anghel, va duce lucrurile mai departe, mai întâi în cadrul sinodului din 1698, care va adopta „manifestul de unire” semnat de 38 de protopopi ai Bisericii româneşti din Transilvania. Un nou sinod, în 1700, validează unirea, care rămâne definitivă după vizita făcută de Atanasie la Viena în 1701. Aici Atanasie a fost numit episcop al românilor uniţi din Transilvania, prin aceasta Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei înceta să mai existe. O contribuţie importantă la demersurile pentru unirea românilor a avut şi iezuitul Ladislau Barany. Reacţiile comunităţii ortodoxe faţă de noua stare de lucruri au fost prompte şi categorice: Atanasie a fost caterisit şi anatemizat de mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei (Ţării Româneşti) precum şi de patriarhiile de la Constantinopol şi Ierusalim. Într-o perioadă relativ scurtă a avut loc o densă şi consistentă derulare a evenimentelor, nu lipsite de ambiguitate şi nu foarte bine documentate, în totalitatea lor, la nivelul surselor rămase până astăzi. Asupra unor documente care s-au elaborat pe tot acest parcurs planează suspiciuni de neautenticitate, în timp ce istoria acestor ani a beneficiat de la începuturile sale de interpretări inevitabil subiective şi partizane, existând astfel o istoriografie „ortodoxă” şi una „greco-catolică” a unirii bisericeşti a românilor cu Roma, alături de care avem vocile care se doresc, pe cât posibil neutre şi echidistante ale istoricilor din mediile academice.

Ce a rezultat, în cele din urmă, din unirea bisericească a românilor transilvăneni cu Biserica Romei? Cei 38 de protopopi în manifestul lor de unire din cadrul sinodului din 1698 făceau o menţiune cu valoare definitorie pentru noua construcţie eclezială; astfel ei aderau la cele patru puncte dogmatice pe baza cărora avusese loc unirea bisericească a Ortodoxiei bizantine cu Apusul catolic la sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439): Filioque, primatul papal, Purgatoriul, valabilitatea cuminecării cu azimă (pâine nedospită), precizând în acelaşi timp că doresc să rămână o Biserică esenţialmente răsăriteană: „ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre (urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească”. A rezultat aşadar de pe urma acestor evenimente o Biserică ce dorea să-şi perpetueze mai departe identitatea sa spirituală şi rituală de factură răsăriteană, încorporând în acelaşi timp elemente de identitate ecleziastică latină sau romano-catolică. Acestea din urmă s-au accentuat şi s-au potenţat în timp, cu deosebire în a doua jumătate a veacului XIX, după conciliul Vatican I (1869-1870), când s-a încercat aducerea uniţilor mai aproape de paradigma latină a catolicismului.

Ce a însemnat pentru români Unirea cu Biserica Romei? Răspunsul la această întrebare nu poate fi unul univoc, iar adevărul istoric se plasează mai degrabă într-o zonă „gri”, cu numeroase nuanţe, decât în tonalităţi de „alb” şi „negru”. Astfel, începând cu secolul al XVIII-lea românii trăitori în interiorul fruntariilor Imperiului Habsburgic vor avea o dublă identitate confesională: uniţii (greco-catolicii) răspândiţi în partea de nord a blocului românesc şi ortodocşii, care s-au menţinut în special în sudul Transilvaniei, unde rezistenţa la catolicizare a fost mai fermă. Pe termen mediu şi lung, Unirea cu Roma a impulsionat în mod decisiv şi definitoriu renaşterea culturală şi naţională a tuturor românilor din Imperiul austriac, cu consecinţe benefice, care s-au extins şi asupra românilor din provinciile sud şi est carpatice. E suficient să ne gândim în acest sens la importanţa şcolilor de la Blaj, la accesul la studii la Roma, la Colegiul Propagandei Fide, la faimoasa triadă a Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, fără de care nu se poate înţelege evoluţia culturală şi naţională a românilor din epoca modernă.

Unirea cu Roma nu a fost însă, pe de altă parte, rezultatul unor frământări de conştiinţă, al unor căutări şi preocupări în plan spiritual, ci expresia unei opţiuni pragmatice, gândite exclusiv în coordonate social-politice şi naţionale: elita românilor ardeleni a văzut în unirea cu Roma, la finalul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, o modalitate de emancipare în condiţiile în care românii până atunci erau doar toleraţi, nerecunoscuţi aşadar ca naţiune cu drepturi egale cu celelate comunităţi ale Transilvaniei, în baza legiuirilor medievale. Existenţa celor două confesiuni printre români a fost în acelaşi timp sursa a numeroase neînţelegeri şi tensiuni, cu expresie variabilă în timp, care au făcut adesea dificilă manifestarea comunităţii româneşti ca un tot unitar, exprimarea unităţii naţionale. Constatarea că „unirea” cu Roma a dus dezbinare şi convulsii printre români se verifică la modul cel mai evident în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, când s-a manifestat în forma sa de maximă amplitudine reacţia românească la politica de unire cu Roma, ilustrată prin acţiunea unor personalităţi precum: Visarion, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, onoraţi astăzi ca sfinţi mărturisitori şi apărători ai ortodoxiei ardelene în faţa expansiunii catolicismului susţinut politic şi militar de Habsburgi.

ION CÂRJA

Excursie in Maramureş - 16 august 2011

Obiective vizitate : Casa Memorială George Coşbuc, Mănăstirea Salva, Mănăstirea Bârsana, Cimitirul Vesel- Săpânţa, Manastirea Săpânţa, Memorialul Durerii - Sighet

Doamnei Cornelia și tuturor celor interesați

Tabăra de creație ”Hristos pe înțelesul tuturor”, este un proiect ce se va desfășura în fiecare vară, în luna august, pe perioada primelor 2 săptămâni. Înscrierile se pot face pe tot parcursul lunilor iunie și iulie ale anului respectiv. Sunt așteptați în special copiii de la 4 ani în sus.

Tabara de vara - Hristos pe intelesul tuturor - 1-14 august

amanunte aici

Pentru doamna Oana

Lucrurile necesare pentru Botez sunt:
-Certificatul de naştere
- 1 Prosop de baie nou de culoare albă, ;
- 1 m de pânză albă
-1 m de faşa tot de culoare albă
- 1 lumânare.
- apă pentru Botez 5 bidoane de 5 l de apă caldă şi 2 bidoane de 5 l de apă rece, deoarece nu suntem încă conectaţi la sistemul de apă. Dacă nu aveţi bidoane, sunt la biserică.
Este bine să mai aveţi o păturică şi un biberon pentru copilaş. Felicitări şi să fiţi sănătoşi!

TATA

Pentru doamna Anna

Vinerea este zi de post, adică nu mâncăm alimente compuse din carne, lapte, ouă şi peşte. De ce? Vinerea a fost răstignit pe Cruce Domnul Iisus Hristos. Tot în această zi înainte de răstignire Iisus a fost bătut, batjocorit şi foarte chinuit. Cei care trăiesc bucuria mântuirii adusă de patimile lui Hristos, nu pot să trăiască această zi a săptămânii decât cu rugăciune, post, meditaţie şi bine ar fi, cât mai puţine păcate. Dar de aici până la obiceiul de a nu spăla, de a nu coase, a nu călca sau alte lucruri care ţin de bunul mers al unei case, este cale lungă. Cu siguranţă se poate spăla, călca, coase şi face orice altă activitate, dacă nu este o anumită sărbătoare cu ţinere care cade în ziua aceea de vineri.

Jurnalul taberei de creaţie "Hristos pe înţelesul tuturor"

Dragii mei, vă mulţumim că aţi răspuns pozitiv la mesajul nostru de a le oferi o alternativă copiilor noşti şi de a-şi petrece timpul vacanţei într-un mod frumos şi constructiv. Obiectivul taberei a fost cel prezentat în chiar titlul acestei manifestări. Totodată copiii s-au putut cunoaşte mai bine între ei, au legat prietenii frumoase şi putut învăţa despre valorile pozitive care trebuie să ne facă viaţa frumoasă. În primele zile au fost înscrişi peste 40 de copii, numărul acestora crescând de la o zi la alta, până la cifra de 85. Vârsta lor a fost între 3-14 ani. Am fost ajutaţi pe parcursul celor 2 săptămîni, de peste 16 voluntari de diferite profesii: preoţi, călugăriţe, profesori de Religie, pictori, teologi, profesori dar şi adolescenţi. Pentru a se lucra productiv şi bine, datorită numărului mare de copii, s-au format două grupe de lucru, una pentru cei mici şi alta pentru cei mari. Subiectele lecţiilor au fost prezentate potrivit nivelului lor de înţelegere.

În prima zi de tabără, copiii s-au acomodat cu cerinţele acesteia. Au lipit icoane din hârtie pe lemn, le-au vopsit, le-au lăcuit şi fiecare le-au dus acasă să le arate părinţilor. Am discutat cu cei mari dar şi cu cei mici, potrivit puterii lor de înţelegere, despre bunătate, înţelepciune, curaj, sinceritate, prietenii adevăraţi şi cei falşi, păcat şi alte învăţături morale.

Începând din a doua zi şi până la sfârşitul taberei, s-au derulat diverse activităţi. La orele de Religie au fost abordate teme importante precum: Iosif, Moise, minuni ale Mântuitorului Iisus Hristos: învierea fiicei lui Iair, umblarea pe mare şi potolirea furtunii, pildele samarineanului milostiv şi a fiului risipitor, importanţa şi rolul Maicii Domnului. Conţinuturile au fost predate cu tehnici moderne folosind videoproiectorul, leptopul, ecrane de protecţie şi sisteme de sonorizare performante. S-au folosit showuri Power Point, metode de gândire critică şi creativă (Power Teaching). S-a lucrat perechi, individual s-au pe grupe, realizând postere ce realizează temele amintite, ilustrarea şi ordonarea temelor respective, descrierea subiectelor în organizatori grafici speciali, caracterizări de personaje, diverse jocuri religioase pe temele respective: labirinturi, găsirea unor lucruri ascunse în desene, jocuri în echipe cu pioni pe temele date, diferse colaje plane şi tridimensionale. Toate acestea au fost expuse pentru vizionare în altarul de vară în perioada 14-15 august.

Au fost 8 ore de teatru religios. S-au pus în scenă două piese de teatru: Sufletul copilului între bine şi rău şi Fiul risipitor, exersându-se astfel diverse tehnici de dramatizare. Copiii au învăţat mai multe poezii închinate Maicii Domnului, precum şi pricesne pe aceeaşi temă.

S-au alocat 2 ore pentru artizanatul popular, copiii învăţând să facă împletituri cu ajutorul mărgeluţelor. Acest gen de arizanat se găseşte în special în Maramureş. 4 ore a durat cursul de meşteşug bisericesc, copiii au confecţionat cu ajutorul unei măicuţe de la mănăstirea Floreşti, brăţări şi cruciuliţe împletite din şnur de mătase.

Pictura religioasă i-a fascinat pe copii timp de 8 ore. Aceasta a avut mai multe componente, despre una am discutat mai sus. Pe lângă ea copiii au pictat icoane pe sticlă, au exersat tehnica mozaicului, realizând o icoană cu Maica Domnului din mozaic de hârtie. De asemenea au pictat în acuarelă diverse peisaje şi teme religioase, astfel încât am numit această îndeletnicire Biserica din suflet de copil . Pe lângă acestea au învăţat despre importanţa icoanei şi rolul iconei în viaţa noastră.

În data de 2 august cu copiii mai mari, dar şi cu alţii veniţi special pentru aceasta, împreună cu părinţii lor, ne-am întâlnit în biserica noastră cu părintele Simion Ioan din Cluj-Napoca, pentru a discuta efectele nocive ale dependenţei de alcool, tutun şi droguri, care distrug viaţa şi copilăria unui tânăr.

Am avut cu toţi o mare bucurie în ziua de 14 august, când s-a desfăşurat serbarea de încheiere, ocazie cu care copiii noştri ne-au arătat tot ce au învăţat pe parcursul taberei şi când am fost copleşiţi de talentul lor actoricesc, vâzându-i în cele două piese de teatru, ascultându-i recitând şi cântând. Toţi copiii au primit Diplome de Participare ca expresie a aprecierii eforturilor depuse de ei.

Totul s-a încheiat în data de 16 august, cu excursia finală care a avut următorul traseu: Mănăstirea Salva, casa memorială a lui George Coşbuc, Mănăstirea Bârsana, Sighetul Marmaţiei unde am vizitat Memorialul Durerii, locul unor mari suferinţe din istoria poporului nostru, cimitirul vesel şi Mănăstirea din localitatea Săpânţa.

Le mulţumim tuturor copiilor pentru participare, pentru dragostea lor pentru Hristos. Vă muţumim şi Dumneavoastră părinţilor că i-aţi lăsat să participe. Să fiţi mândri de copiii Dumneavoastră. Sunt extraordinari! Toate mulţumirile şi recunoştinţă voluntarilor implicaţi în acest proiect.