duminică, 19 iunie 2011

Trei predici de aur la Duminica Tuturor Sfintilor


preluare: aici

Parintele Cleopa: Nu ne putem mantui daca nu urmam, dupa putere, viata sfintilor

Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim “următori lui Hristos“, să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.

Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: “Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi! Amin“.

cleopa2_m.jpg

***

Sf. Ioan Gura de Aur – Predica la cuvintele Apostolului: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”

[Sf. Ap. Pavel] “Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30). Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).

Ce înseamnă aceasta: nu numai atât“! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor. Care este aceea? El zice: „Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „Suferinţa aduce răbdare”!

Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.

De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile.

Tocmai aceasta o spune Sfântul Pavel, acest mare dascăl al căii celei cereşti, când zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”, adică noi, înainte de a ajunge la împărăţia cea veşnică şi la cununile cele cereşti, tragem din necazuri un folos slăvit, că prin necontenitele suferinţe sufletul nostru se întăreşte şi priceperea noastră se face mai tare şi mai înţeleaptă.

Ştiind toate acestea, iubiţilor, să suportăm cu răbdare şi cu statornicie necazurile şi suferinţele care ne vin, căci Dumnezeu le lasă şi ele ajută la mântuirea noastră. Să nu fim fără inimă, să nu cădem biruiţi de ispite, ci să ne întărim cu puterea bărbătească şi totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce ne-a arătat, ca să ne îndulcim atât de bunurile de acum, cât şi de cele viitoare să ne facem părtaşi, prin harul şi prin mila şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh se cuvine slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin”.

1jc10.jpg

***

IPS Bartolomeu Anania: Predica la Duminica tuturor sfintilor – Intre martirajul lui Stefan si minciuna catre Duhul Sfant

“[...] Biserica inseamna adunare, obste, pentru ca nimeni nu se mantuieste singur, ci cu ajutorul lui Dumnezeu si impreuna cu ceilalti, si cu ajutorul celorlalti.

Daca omul este o fiinta eminamente sociala, atunci Biserica este o institutie eminamente sociala, care isi are radacinile in cer, adica in Duhul Sfant. Dar indata dupa intemeierea Bisericii si dupa aparitia primilor crestini, pentru ca deindata dupa cei trei mii s-au mai botezat inca doua mii, si cu acesti cinci mii a inceput practic Biserica, au inceput si diferentierile. Primi crestini erau indrumati de Sfintii Apostoli si duceau o viata curata, sfanta, fara prihana. Se intalneau duminica si se impartaseau cu Sfintele Taine, dupa ce Sfintii Apostoli se rugau. Dar ca orice societate omeneasca (in sens de comunitate aflata in aceasta viata omeneasca – n. noastra), si aceasta s-a dovedit imperfecta. Au inceput sa apara intre ei buni si mai buni, rai si mai rai. Iar daca citim sau recitim Epistolele Sf. Ap. Pavel, ne vom da seama ca aproape in fiecare comunitate crestina se ivea cate o defectiune. Pe de o parte, Pavel ii lauda pentru viata lor de sfintentie, de curatie morala, de credinta in Dumnezeu, de jertfelnicie, dar, pe de alta parte, ii dojenea pe cei ce se abateau de la morala sau de la credinta. Si existau si din acestia.

Am sa va dau primele exemple din vremea Sfintilor Apostoli, inainte de a aparea Pavel. Un exemplu de sfintentie – Sfantul Stefan, care cu atata curaj l-a marturisit pe Iisus Hristos si i-a mustrat pe cei care nu primeau invatatura cea noua, incat a fost omorat cu pietre in afara cetatii, ca un dusman al societatii. El a fost intaiul mucenic sau martir al Bisericii lui Hristos si cu el a inceput sirul imens al nenumaratilor mucenici care aveau sa isi dea viata pentru credinta in Iisus Hristos, chiar pana in zilele noastre.

Dar a aparut si polul celalalt. Daca a aparut un sfant, au aparut doi pacatosi. Sfintii Apostoli convenisera cu obstea ca nimeni sa nu aiba bunuri comune, ci toti sa isi puna bunurile la mijloc, fiecare bun sa fie al comunitatii. Sa nu se creada ca era un fel de comunism, ci era comunitarism, in sensul ca, fiecare, deindata ce se convertea si primea botezul, accepta aceasta, ca sa puna totul la picioarele Apostolilor, si totul era distribuit in functie de trebuintele fiecaruia. Printre acestia se gaseau si doi soti care se numeau Anania si Safira. Ei, atunci cand s-au hotarat sa isi aduca bunurile in fata Apostolilor, si-au pastrat, in ascuns, o parte din ele pentru ei. Si-au zis: “de ce sa dam noi chiar tot? Sa pastram si pentru noi”.

Si, cand au ajuns in fata lui Petru, acesta, prin puterea lui Dumnezeu, a cunoscut ce facusera ei, si ei au fost pedepsiti cu moarte (de Dumnezeu – n. noastra) nu pentru ca isi oprisera ceva ce era al lor, ca era legitim sa isi opreasca, ci pentru ca, ne spune Sfanta Carte, mintisera Duhului Sfant. Trebuia sa spuna de la inceput – “iata, am adus o parte din bunurile noastre, si o parte le-am pastrat pentru noi, pentru batranete, ca nu stim ce va fi”. Dar pentru ca nu au spus acest lucru, ci au pretins in fata Sf. Apostoli ca au depus totul, acesta a fost pacatul cel mare – minciuna. Si anume, minciuna impotriva Duhului Sfant, nu impotriva oamenilor.

Iata, deci, iubitii mei, ca au inceput diferentierile intre sfinti, asemenea lui Stefan, si intre pacatosi, mincinosi, asemenea acestor doi soti. Si, mijlocul, cei care nu au ajuns nici sfinti, deasupra nivelului comun, si nici pacatosi, ci s-au mentinut pe o linie mediana.[...]“.

ips_bartolomeu_anania_.jpg

vineri, 10 iunie 2011

La începuturi, Polonia era ortodoxă

sursa : aici

Cum s-a întărit monahismul dreptslăvitor polonez cu ajutorul Maicii Domnului


În urmă cu douăzeci de ani, în Cracovia vieţuiau doi călugări catolici polonezi, Nicodim şi Atanasie. Ţinuseră de mănăstirea Czestochowa, dar studiind liturgica şi-au dat seama că Biserica Romei se îndepărtase de vechile rânduieli liturgice; acestea, au concluzionat ei, se păstraseră în ritul răsăritean. Timp de un an şi jumătate, s-au rugat lui Dumnezeu să fie ajutaţi să găsească o mănăstire de rit răsăritean (greco-catolică).

În 1985, părintele Atanasie a avut un vis. „Se făcea”, îşi aminteşte el, „că eram în odaia mea din Cracovia. Mi s-a arătat o femeie pe care am întrebat-o: «Cine eşti?» «Sunt o sfântă», mi-a răspuns. «Dacă eşti sfântă», i-am zis, «atunci ajută-ne să găsim un loc unde să ridicăm o mănăstire». Atunci ea mi-a zis că într-adevăr se va întemeia o mănăstire. «Dar nu ţine de rugăciunile mele sau ale voastre. Este nevoie de acea mănăstire, şi va fi ridicată fiindcă aşa vrea Dumnezeu!».”

Cei doi călugări s-au simţit îmbărbătaţi şi au purces să caute un teren potrivit. Urmărind anunţurile din ziare, au vizitat mai multe proprietăţi (unii dintre proprietari, aflând că sunt călugări, săltau preţul), dar nici una dintre acestea nu li s-a părut potrivită. Apoi, de 5 iulie, praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, au ajuns la Ujkowice, la şase kilometri de Przermysl şi nu departe de graniţa ucraineană. S-au suit pe un deal şi au zărit păduri, câmpuri, sate …şi o veche biserică de rit răsăritean în ruine. Călugării au încuviinţat din cap: „Ăsta-i locul!” La o lună după visul părintelui Atanasie, au achiziţionat proprietatea de 35.000 km2.

Se afla acolo şi un bătrân şopron, alături de un staul. Lângă şopron, călugării au clădit o mică capelă din piatră şi au aşezat o icoană a Maicii Domnului deasupra porţii.

Într-o zi de toamnă târzie, două femei ce treceau pe drum s-au oprit înaintea capelei şi, închinându-se, au început să se roage. Se rugau şi plângeau. Când călugării s-au apropiat de ele, una dintre femei le-a spus:

„Tatăl meu, Mikolaj Kania, a murit cu multă vreme în urmă, dar cât a trăit printre noi obişnuia să zică: «Aici, în locul acesta, se va ivi Maica Domnului. Aici va fi o mănăstire»”. Iată încă un semn!

Cei doi au întâmpinat tot soiul de oprelişti în întemeierea mănăstirii. La doar o săptămână după ce cumpăraseră pământul, curia romano-catolică a trimis o scrisoare judecătoriei din Przemysl, susţinând că tranzacţia fusese ilegală, de vreme ce în Polonia uniaţii nu pot cumpăra pământ fără îngăduinţa Bisericii Romano-Catolice. Din fericire, călugării nu cumpăraseră terenul ca şi clerici, ci ca persoane particulare, pentru uz agricol. Aşa că pretenţiile romano-catolicilor au fost respinse.

La mănăstire au început să vină oameni. Veneau regulat femei şi copii, pentru devoţiunile de seară către Maica Domnului. Se vorbea chiar şi de posibila restaurare a bisericii părăsite de rit răsăritean, ce fusese închisă în 1946. Însă în mai 1988 preotul romano-catolic le-a interzis copiilor să se mai ducă la mănăstire. Împotriva călugărilor au început să se răspândească tot soiul de zvonuri.

Pe 18 august 1988, în ajunul praznicului Schimbării-la-Faţă, la mănăstire au sosit nişte băieţi din sat, strigând: „Părinţilor, mâine la amiază veţi da piept cu o mulţime de steaguri şi pancarte de protest – oamenii vor să dărâme zidurile mănăstirii!” Era aproape ora unsprezece noaptea. Călugării au luat ameninţarea în serios şi, în ciuda orei târzii, au mers până la secţia de miliţie ca să ceară ajutor. „Când am ajuns acolo”, istoriseşte părintele Nicodim, „am văzut o femeie vorbind la telefon, ce explica cuiva că toate posturile telefonice din faţa poştei erau nefuncţionale. Pe când se pregătea să iasă, ne-a văzut, s-a oprit şi ne-a salutat în ucraineană: «Lăudat fie Iisus Hristos!» I-am răspuns: «Lăudat fie pururea!» Ea apoi a adăugat: «Pe cel ce este cu Dumnezeu, îl va ajuta Dumnezeu!» Şi a plecat.

După ce un ofiţer de miliţie ne-a consemnat plângerea, am condus înapoi spre mănăstire, gândindu-ne la acea femeie. Care va fi fost înţelesul vorbelor sale? Încerca oare Dumnezeu să ne spună prin ea să nu ne încredem «în cei puternici, în fiii oamenilor», în forţa fizică, ci să ne încredem în El?”

Călugării au hotărît să-şi intensifice postul şi rugăciunea. „Căci rugăciunea”, spuneau ei, „este o putere mai tare decât orice altceva – e cea mai puternică! E un proiectil duhovnicesc care întotdeauna se duce la ţinta cea dreaptă”.

A doua zi a avut loc protestul împotriva călugărilor. Peste steagurile poloneze alb-roşii s-au pus panglici negre; se striga: „Nu ne distrugeţi moştenirea strămoşilor!”, „Nu vrem vrajbă între sătenii noştri!” şi „Jos cu călugării!”.

La puţin timp după ce au cumpărat pământul, cei doi călugări s-au confruntat cu o declaraţie mincinoasă iscălită de un comitet de 13 oameni. „În acea clipă”, spune părintele Nicodim, „ne-am dat seama cu cine ne luptam. Nu cu oamenii aceia, ci cu altcineva. Ştiam cum să ne luptăm cu el – prin post şi rugăciune. Am scris numele celor treisprezece pe o foaie de hârtie şi am aşezat-o în altar, sub moaştele pe care le adunasem aici, ale Sfântului Vasilie cel Mare, Sfântului Ioan Gură-de-Aur, Marii Muceniţe Varvara, Sfântului Stanislav, Sfântului Pavel Thebeul, Sfântului Antonie cel Mare şi o părticică din Cinstita Cruce”.

Câteva zile mai târziu, la mănăstire a sosit un miliţian din Przemysl. „Am auzit că pe altarul de aici a fost pusă o coală de hârtie, unde sunt trecute numele celor ce trebuie să fie pedepsiţi de Dumnezeu”, i-a spus acesta părintelui Nicodim.

Părintele Nicodim a rămas uluit. „Doar noi doi ştiam de hârtia din altar. Ne-am dat seama că, dacă Satana le descoperea oamenilor nişte lucruri pe care aceştia nu aveau de unde să le afle, înseamnă că locul acesta trebuie să fie deosebit de important”.

Cei doi au continuat să dea piept cu piedicile. Au trebuit să se judece ca să poată ridica zidul din jurul mănăstirii. Din fericire, curtea a decis în favoarea lor, decretând că zidul va fi construit după un plan avizat, aşa că nimeni nu va avea dreptul să îl dărâme.

Până să fie gata zidul, oameni plini de răutate faţă de călugări veneau noaptea şi furau din materiale. Odată, chiar înaintea unei furtuni, cineva a tăiat gurile sacilor cu ciment folosiţi la ridicarea zidului. Din mila Domnului, norii s-au risipit şi cimentul a scăpat de la distrugerea datorată ploii.

Dar, pe lângă piedici, călugării au cunoscut şi îmbărbătări.

„Ne găseam în Kalnikov, la aniversarea unui mileniu de la încreştinarea slavilor”, îşi aminteşte părintele Nicodim. „Episcopul Adam al Bisericii Ortodoxe Poloneze era şi el acolo. Aveam mare nevoie de o îmbărbătare, iar el ne-a dat-o”.

„Aţi câştigat deja”, le-a spus episcopul, „doar prin simplul fapt că aţi stăruit şi nu aţi părăsit acel loc. Însă nu uitaţi: să nu-i învinuiţi pe oameni, ei sunt cei mai puţin vinovaţi. Cu totul altcineva stă în spate”.

„Au fost nişte cuvinte minunate”, îşi aduce aminte părintele Nicodim. „Nici astăzi nu am nici o ranchiună împotriva oamenilor care ne-au făcut atât de mult rău. Dau mâna cu toţi, deoarece ştiu că vrăjmaşul meu nu este un om cu trup, ci un duh netrupesc – Cel viclean. El ştia prea bine menirea acestei mănăstiri, şi dorea să împiedice împlinirea sa”. Căci, ne explică părintele, „o mănăstire este ca un izvor din care se revarsă harul lui Dumnezeu şi dragostea, curăţindu-i pe oameni şi preschimbându-i. Putem da mărturie de acest lucru din experienţă. Acum oamenii nu mai sunt aşa cum erau în 1986, când am sosit aici”.

O dată cu trecerea anilor, călugărilor le-a devenit vădit faptul că ritul răsăritean (greco-catolicismul) nu putea fi capătul călătoriei către Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. În decembrie 1993, părintele Nicodim i-a scris întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe Poloneze, rugându-l să primească mănăstirea în sânul Bisericii pravoslavnice. Mintea îi fremăta de gânduri, încât scrisoarea ajunse curând să aibă dimensiunile unui roman. Nu se putea aşa ceva, prin urmare părintele Nicodim a luat-o de la capăt, foarte simplu: „Înalt-Preasfinţite, să ne iertaţi, dar cunoaştem Biserica Ortodoxă Poloneză ca şi cum am fi văzut-o prin gaura cheii. N-am intrat în legătură cu nici o mănăstire sau vreun monah, în afara părintelui Vasilie din Kalnikow şi a încă câţiva…” Cu această cerere, cei doi au mers la Varşovia.

Părintele Atanasie astăzi

Era praznicul Sfântului Nicolae. S-au întâlnit cu mitropolitul după Liturghie.

„S-a ivit ca soarele din nori”, au istorisit mai apoi cei doi. „Zâmbind, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat. Am început să stăm de vorbă şi, înainte să apucăm să-i dăm cererea, ne-a zis: «Fiilor, eu cunosc mănăstirea voastră ca şi cum aş fi văzut-o prin gaura cheii…»”.

Călugării s-au uitat unul la altul şi au încuviinţat din cap. Ştiau că luaseră hotărîrea cea dreaptă.

Obştea mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie a fost primită în Biserica Ortodoxă Poloneză, plinindu-se toate rânduielile Sfintelor Canoane, pe 7 iunie 1994, în aceeaşi zi în care s-a luat şi hotărîrea proslăvirii Sfântului Maxim Sandowicz, ce se luptase, ca şi aceşti călugări acum, să aducă Ortodoxia înapoi în ţara sa.

„Creştinismul ortodox este nativ Poloniei”, observă părintele Nicodim. „Sfinţii Chiril şi Methodie au sosit aici înainte de Schisma cu Apusul din 1054. Era atunci o singură creştinătate, care a dăinuit până astăzi ca Biserica Ortodoxă. E un lucru limpede, Ortodoxia nu este ceva străin Poloniei, n-a fost adusă aici de vreun ţar rus, ci este a noastră. A dat formă statului polonez încă de la începuturi, vreme de 1200 de ani. Ortodoxia este la ea acasă în acest ţinut, asemenea râurilor Vistula şi San, care străbat întreaga ţară, udându-i pământul şi făcându-l roditor. Nu poţi nesocoti acest râu şi nu-l poţi stăvili, fiindcă mai devreme sau mai târziu stăvilarul se va rupe – aşa e natura râului!”

Îndărătul zidului înalt se vede biserica. Părintele Nicodim deschide uriaşele porţi de oţel. La dreapta este un cimitir, cu câteva morminte. Înainte este paraclisul, iar lângă acesta un vechi şopron. Mai încolo e trapeza şi un staul reconstruit pentru a cuprinde chiliile monahilor. Mai în spate este o altă clădire, care găzduieşte la parter vacile, caprele şi găinile; la etaj se găseşte chilia părintelui Atanasie. Vara, părintele Atanasie îşi lasă odaia la dispoziţia oamenilor ce ajută mănăstirea de bună voie, iar el doarme în fân. Nopţile de vară sunt scurte. Vecerniile se fac după masa de seară până la miezul nopţii, iar dumnezeiasca liturghie începe pe la 5:30 dimineaţa.

La mănăstire, chiar şi cea mai lungă zi este prea scurtă. E mereu multă muncă de făcut. Părinţii Nicodim şi Atanasie au construit singuri zidul de 650 de metri lungime, cărând sute de metri cubi de beton cu roaba. Acum numărul monahilor a crescut, dar şi gospodăria este mai mare. Fiica lui Mikolaj Kania, Maria, a donat 12.000 de metri pătraţi de teren când a descoperit că prevestirea tatălui ei se adeverise. Au mai fost cumpăraţi încă 120.000 de metri pătraţi, care acum sunt cultivaţi – o livadă plină cu treizeci şi două de soiuri de meri şi peri, polenizaţi cu ajutorul a optsprezece stupi. Mănăstirea are nevoie şi de un rezervor încăpător de apă. Trebuie construit şi un drum, căci vechea cale către sat este practicabilă doar vara.

Bineînţeles, nu lipsesc cei ce sunt împotrivă. Când monahii au început să lucreze la drum, unii i-au blestemat, văzând în ei o ameninţare pentru ordinul romano-catolic existent (toţi cei şase monahi sunt foşti romano-catolici, iar mănăstirea a atras încă de pe acum mulţi romano-catolici din Przemysl, Cracovia, Ucraina – douăzeci şi opt de copii au primit botezul drept-slăvitor). Dar monahii nu silesc pe nimeni să primească credinţa lor. Ei, pur şi simplu, stau la îndemâna celor ce vor să se întoarcă la credinţa strămoşilor lor. Odată, eparhia Przemysl număra peste trei milioane de credincioşi ortodocşi. A urmat apoi dramatica „Unire cu Roma” de la Brest din 1596, plănuită cu viclenie pentru a aduce oamenii pe linia de interes a Imperiului Austro-Ungar, romano-catolic. Cei ce nu au vrut să primească Uniaţia au fost supuşi sancţiunilor economice şi prigoniţi în felurite chipuri. Ultima mănăstire ortodoxă care nu s-a plecat Uniaţiei a fost Schitul Maniawski, nimicit în iulie 1786 de artileria austriacă. După exact două sute de ani, în iulie 1986, în eparhia Przemysl a renăscut monahismul ortodox.

În ciuda tuturor greutăţilor – fără a mai pomeni problemele financiare – mănăstirea înfloreşte. În 1995, eparhia a prăznuit la mănăstire împlinirea a 1100 de ani de la adormirea Sfântului Methodie, prilej cu care părintele Nicodim a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Anul următor, Mitropolitul Vasilie al Varşoviei şi a toată Polonia, însoţit de alţi episcopi şi preoţi din Polonia şi Ucraina, a sfinţit şapte clopote pentru mănăstire, cel mai mare dintre aceste cântărind trei sferturi de tonă.

Mănăstirea se întreţine prin mijloace proprii. Monahii îşi fac singuri pâinea; îşi cultivă singuri hrana; au construit ei singuri toate clădirile – paraclisul, bucătăria, trapeza, chiliile, două gospodării. Unul dintre monahi este fierar iscusit. Egumenul, părintele Nicodim, este inginer constructor specializat în structuri din lemn. Un alt monah este fost campion olimpic medaliat cu aur la aruncarea greutăţii! El împinge acum vagonete pline cu beton.

În vara lui 1998, mănăstirea a primit o copie a icoanei făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatopedi. Icoana fusese în Rusia vreme de două sute de ani, până ce nişte vameşi au descoperit-o într-un tren ce mergea spre Germania (fusese probabil furată de o reţea de traficanţi de icoane). A fost vândută la o licitaţie şi cumpărată de o femeie bogată şi evlavioasă. Într-o noapte, femeia a avut un vis, în care Maica Domnului i-a spus: „Dăruieşte-mă!” Femeia i-a cerut povaţa Mitropolitului Vasilie al Varşoviei, care i-a zis fără şovăială: „Dăruieşte icoana Mănăstirii Ujkowice!”

În prezent, icoana se găseşte în paraclisul mănăstirii, unde arde înaintea ei mereu o candelă. Mai mulţi oameni au avut parte de tămăduiri prin minune după ce s-au uns cu ulei de la candelă şi după ce li s-a săvârşit înaintea icoanei o slujbă de mijlocire. (La cererea Mitropolitului Vasilie, aceste întâmplări sunt acum consemnate).

Monahii Mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie se nevoiesc aşadar spre a se zidi pe sine, în pofida tuturor împrejurărilor potrivnice, drept faruri călăuzitoare pentru nenumăratele suflete ce însetează după credinţa adevărată, în acest veac de apostazie şi materialism aproape generalizat. Ei rămân credincioşi moştenirii celor ce au adus Ortodoxia în acest colţ al lumii şi celor ce mai apoi au apărat-o cu preţul vieţii: Sfinţii Chiril şi Methodie, Vladimir şi Olga, Iov de la Pociaev, pruncul mucenic Gavriil din Bialystok, mucenicilor din Vilnius şi, în veacul nostru, Sfântul Maxim (Sandowicz) Carpatul.

Traducere de Radu Hagiu