vineri, 30 martie 2012

Cum a ajuns un protestant printr-o icoana la Ortodoxie

de Robert Arakaki (Honolulu, Hawaii)

Când, în 1990, am părăsit Hawai pentru a studia la Seminarul Teologic Gordon-Conwell, am făcut-o cu scopul de-a ajunge profesor la liberalul seminar al „Bisericii Unite a lui Hristos”. Aceasta era una dintre cele mai liberale denominaţii protestante, şi voiam să ajut la aducerea sa înapoi la „rădăcinile biblice”. Ultimul lucru din lume pe care-l aşteptam era să devin ortodox!

Chemat de o icoană

După primul semestru, am fost invitat la un studiu biblic ţinut la biserica ortodoxă grecească a Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul studiului, privirile îmi tot fugeau spre masa unde se găseau de vânzare nişte icoane. Ochii mi se întorceau către o icoană anume, a lui Hristos ţinând Scriptura. În zilele ce au urmat nu mi-am putut scoate din minte acea icoană, aşa că m-am întors şi am cumpărat-o.

Când am luat-o, nici prin gând nu-mi trecea să mă fac ortodox. Am cumpărat-o ca pe-un mic gest de răzvrătire împotriva puternicei atitudini reformate de la Gordon-Conwell. Am simţit însă în icoană şi o putere duhovnicească, care m-a făcut mai conştient de prezenţa lui Hristos în viaţa mea.

În al treilea an de Seminar am scris o lucrare numită „Icoana şi spiritualitatea evanghelică”. În ea, analizam cum frumuseţea vizuală a icoanelor ar putea îmbogăţi spiritualitatea evanghelicilor, care e adesea destul de raţionalistă şi austeră. Pe măsură ce făceam studiul, am ştiut că era important să înţeleg icoana de pe poziţii ortodoxe, iar nu să impun asupra subiectului prejudecăţile protestante. Deşi după ce-am terminat lucrarea am rămas în comunitatea evanghelică, începusem să percep înţelegerea sacramentală ortodoxă a realităţii.

După ce-am absolvit Seminarul, am mers la Berkeley şi am început studiile de doctorat în religie comparată. Pe când eram acolo, am frecventat biserica ortodoxă bulgară a Sfinţilor Chirii şi Methodie, o parohie mică, alcătuită în mare parte din convertiţi americani. Acolo am văzut Ortodoxia trăită! M-a atins profund ve­derea părinţilor ce-şi purtau copilaşii în braţe pentru a primi Sfânta împărtăşanie şi-şi ridicau copiii ca să poată săruta icoanele.

Temeiul scripturistic al icoanelor

După câţiva ani la Berkeley, m-am întors în Hawai. Deşi eram foarte interesat de Ortodoxie, aveam şi câteva rezerve majore. Una dintre ele era întrebarea: există un temei scripturistic pentru icoane? Nu cumva obiceiul ortodox al cinstirii icoanelor încalcă cele Zece Porunci, care opresc închinarea la chipurile cioplite? Cealaltă problemă era împotrivirea lui Jean Calvin fată de icoane. Mă socoteam a fi un calvinist şi aveam o mare preţuire pentru Calvin, ca teolog şi cărturar biblic. Am abordat aceste două probleme în maniera tipică a unui student proaspăt absolvent: m-am apucat să fac nişte studii de cercetare.

În cercetările mele, am aflat că există, într-adevăr, un temei scripturistic pentru icoane. În Cartea Ieşirii, vedem cum Dumnezeu îi dă lui Moise cele Zece Porunci, printre care se cuprinde interdicţia împotriva chipurilor cioplite [Ieşirea 20:4]. Însă, în aceeaşi carte, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să construiască Cortul Sfânt, zicându-i, printre altele, să aşeze heruvimi de aur pe Chivotul Mărturiei [Ieşirea 25:17-22]. Mai mult, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să întocmească chipuri de heruvimi pentru curţile din afară ale Cortului Sfânt şi pentru perdeaua dinăuntru, ce ducea la Sfânta Sfintelor [Ieşirea 26:1,31-33.

Am găsit precedente scripturistice asemănătoare, în favoarea icoanelor, la Templul lui Solomon. în Sfânta Sfintelor se găseau chipuri de heruvimi, cioplite pe cele două uşi ce duceau către Sfânta Sfintelor, cât şi pe zidurile exterioare din jurul Templului [II Paralipomena 3:14; I Regi 6:29, 30, 31-35. Ce găsim aici se află într-un contrast izbitor cu austeritatea deplină din multe biserici protestante de astăzi. în timp ce multe biserici protestante au doar patru ziduri goale, lăcaşul de închinare din Vechiul Legământ era plin de bogate podoabe vizuale.

La sfârşitul Cărţii lui Iezechiel se află o descriere lungă şi elaborată a noului Templu. Asemeni Cortului lui Moise şi Templului lui Solomon, noul Templu are heruvimi ciopliţi pe zidurile sale [Iezechiel 41:15-26]. Şi anume, gravurile heruvimilor au fie feţe omeneşti, fie feţe de lei. Descrierea chipurilor omeneşti de pe zidurile Templului poartă o asemănare izbitoare cu icoanele din Bisericile ortodoxe de astăzi.

Săpături arheologice recente au descoperit o sinagogă din primul secol, ce avea pe pereţi imagini pictate cu scene biblice. Aceasta înseamnă că atunci când Iisus şi ucenicii Săi mergeau Sâmbăta la sinagogă, nu vedeau nişte ziduri goale, ci evocări vizuale ale adevărurilor scripturistice.

Am fost copleşit şi de faptul că conceptul chipului (imaginii) lui Dumnezeu este crucial din punct de vedere teologic. Este important pentru relatarea Facerii şi de însemnătate hotărâtoare în înţelegerea firii omeneşti [Facerea 1:27]. Conceptul acesta este de însemnătate hotărâtoare şi în înţelegerea mântuirii. Dumnezeu ne mântuieşte prin refacerea chipului Său din noi [Romani 8:29; I Corinteni 15:49]. Şi vorbim doar de câteva menţiuni ale chipului lui Dumnezeu în Scriptură. Toate acestea m-au dus la concluzia că există, cu adevărat, un temei biblic pentru icoane!

Cum rămâne cu Calvin?

Dar cum rămâne cu Jean Calvin? Aveam cea mai mare cinstire pentru Calvin, foarte preţuit printre protestanţi pentru comentariile sale biblice şi ca unul dintre teologii întemeietori ai Reformei protestante. Nu puteam trece cu uşurinţă peste iconoclasmul lui Calvin. Aveam nevoie de motive bune, scripturistice şi teologice, ca să resping opoziţia lui Calvin fată de icoane.

Cercetarea mea a dat naştere mai multor surprize. Una a fost descoperirea uimitoare că nicăieri în Instituţiile sale, Calvin nu pomeneşte versetele ce vorbesc despre folosirea imaginilor în Cortul şi Templul Vechiului Legământ. E o omisiune foarte semnificativă.

Un alt însemnat punct slab este felul în care înţelegea Calvin istoria Bisericii. El presupunea că în primii cinci sute de ani de creştinism, bisericile erau lipsite de imagini, şi abia o dată cu „decăderea purităţii dogmatice” au început imaginile să pătrundă în biserici. Calvin l-a ignorat însă pe Eusebiu şi Istoria sa Bisericească, scrisă în secolul al patrulea, care aminteşte de portretele în culori ale lui Hristos şi ale Apostolilor (7:18). Şi aceasta, în ciuda faptului că protestantul Calvin ştia lucrarea, citându-l pe Eusebiu în Instituţiile sale!

Un alt punct slab este faptul că Calvin nu contrazice nicăieri clasica apărare teologică a icoanelor adusă de Sfântul Ioan Damaschin: restricţia scripturistică împotriva chipurilor se baza pe faptul că Dumnezeu Tatăl nu poate fi înfăţişat în chip văzut. Însă, deoarece Dumnezeu Fiul a luat la întruparea Sa fire omenească, El poate fi zugrăvit în icoane.

Am fost surprins să aflu că argumentele lui Calvin nu erau nici pe departe atât de puternice pe cât m-aş fi aşteptat. Calvin n-a luat în seamă toate dovezile biblice, a înţeles greşit istoria Bisericii şi a dat greş în a răspunde la apărarea teologică clasică. Cu alte cuvinte, iconoclasmul lui Calvin suferea pe plan scripturistic, teologic şi istoric.

În călătoria mea către Ortodoxie, mai erau şi alte probleme pe care trebuia să le lămuresc, dar cea a icoanelor era vârful aisbergului. M-am concentrat asupra icoanelor deoarece socoteam că este punctul cel mai vulnerabil al Ortodoxiei. Spre surpriza mea, era mult mai puternic decât mi-aş fi închipuit vreodată, îndoielile mele în privinţa icoanelor au fost asemeni Titanicului lovindu-se de gheţar. Ce părea să fie o bucăţică de gheaţă era de fapt, în adâncuri, un munte uriaş, capabil să scufunde nava cea mare. Cu timpul, teologia mea protestantă s-a năruit şi m-am încredinţat că Biserica Ortodoxă avea dreptate când susţine că deţine deplinătatea Credinţei.

Am fost primit în Biserică în Duminica Ortodoxiei din 1999. În prima duminică din Postul Mare, Biserica prăznuieşte restaurarea cinstirii icoanelor şi înfrângerea iconoclaştilor, la al Şaptelea Sinod Ecumenic din 787. În ziua aceasta credincioşii proclamă: „Aceasta este credinţa care a întemeiat lumea!”.

Cu siguranţă, a întemeiat credinţa acestui fost calvinist, în urma puternicei mărturii a unei mici icoane

duminică, 18 martie 2012

Bucuriile Credinţei - 18.03.2012

invitat Pr. Călin Popovici - parohia Sf. Ioan Evanghelistul- Cluj N.

Pr Calin Popovici - invitat Pr. Călin Popovici - parohia Sf. Ioan Evanghelistul- Cluj N.

vineri, 16 martie 2012

„Fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu“

sursa: Ziarul Lumina
Sportul, în România, este un fenomen ce atrage mase. Iar fotbalul este supranumit "sportul rege", tocmai pentru popularitatea de care se bucură. George Ogăraru ne-a vorbit despre adevăratele valori din viaţa unui fotbalist, poate atipic pentru domeniul în care s-a consacrat: familist convins, creştin practicant şi filantrop.
  • O familie împlinită: Andreea şi George Ogăraru, împreună cu copiii
    O familie împlinită: Andreea şi George Ogăraru, împreună cu copiii




Sunteţi un sportiv care a obţinut numeroase performanţe în fotbalul românesc şi internaţional. Ce sfaturi aveţi pentru tinerii ce visează la o carieră sportivă, în condiţiile în care presa de specialitate promovează mai mult non-valorile şi mondenităţile? Care sunt adevăratele valori ale vieţii lui George Ogăraru?

George Ogăraru: Într-adevăr, pot afirma cu bucurie că am reuşit să ating un bun nivel profesional, deşi nu am fost jucător de fotbal cu calităţi ieşite din comun, însă cu ajutorul lui Dumnezeu am putut suplini, prin muncă, acestea.

A fi sportiv, în sine, reprezintă un mare avantaj, însă "pachetul" ce vine odată cu recunoaşterea publică poate fi greu de cărat. Într-un mediu în care tentaţiile aleargă după tine chiar şi la locul de muncă, trebuie să ai bine stabilit traseul încă de când ai plecat de acasă. Este adevărat că mass-media promovează non-valorile, însă observ că din ce în ce mai mulţi tineri se dau la o parte din calea acestui tip de informare. Am avut plăcuta surpriză ca de-a lungul carierei să întâlnesc sportivi de renume internaţional care îşi bazează viaţa pe valori puternice şi simplitate! Tinerii noştri să ştie că la acest nivel "se poartă" cultura, valorile, viaţa de familie, şi nu doar ceea ce ni se vinde în presa de specialitate; şi i-aş sfătui să vadă fotbalul ca pe o artă, nu mai mult. Celelalte vin de la sine, inclusiv banii. Valorile după care îmi ghidez viaţa sunt normale: credinţă, familie, cultură şi dragoste de ţară.

Sunteţi, oarecum, atipic peisajului fotbalistic care ni se serveşte în ziare şi la televizor. Cum aţi reuşit ca tânăr, între atâtea tentaţii, să duceţi o viaţă decentă, cu o familie frumoasă, caracterizată simplu printr-o expresie: bunul-simţ?

Nu din început am gândit ca azi! Am cunoscut o oarecare faimă la o vârstă sensibilă, 20 şi ceva de ani, moment în care nu îmi puneam întrebări existenţiale complexe. A rânduit Dumnezeu să îmi găsesc jumătatea repede şi bine, am devenit tată tânăr şi astfel s-a născut dorinţa de a construi ceva durabil. Odată cu transferul în Olanda a apărut necesitatea unei vieţi spirituale mai profunde. Deşi clubul la care am mers era de un nivel înalt şi m-a învăţat multe lucruri despre disciplină, responsabilitate, autocontrol, socializare, în afara clubului ne simţeam singuri, neintegraţi. În România locuisem mereu vizavi de biserică, iar acum nu găseam acest sprijin pe o rază de câteva sute de kilometri, fapt care a adus conştientizarea importanţei acestui lăcaş în viaţa omului, a noastră. Am primit sprijin din ţară, de la părintele duhovnic şi alţi preoţi şi monahi ce ne-au susţinut de la distanţă prin rugăciuni şi cărţi trimise, ne-am ţinut aproape familiile şi prietenii, şi astfel am reuşit să ne păstrăm echilibrul. Acum, în Elveţia, suntem foarte legaţi de comunitatea românilor din Lausanne, adunată în jurul preotului Adrian Diaconu. Cred că ducem o viaţă normală, eu, soţia mea şi copiii. Mergem la biserică, ne spovedim, citim, ne rugăm, postim, ne împărtăşim, ajutăm, ieşim la plimbare, ne întâlnim cu alţi români pe care i-am cunoscut aici: medici, profesori, arhitecţi. Este o comunitate de mare valoare. Nu facem ceva extraordinar, aşa cum aţi zis: lucruri de bun-simţ. Pentru mine, azi, fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu. Tentaţii sunt, dar tovărăşia cu ele se plăteşte, aşa că rezistăm, pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru importanţa unităţii familiei şi a sănătăţii mentale şi sufleteşti a tuturor membrilor ei.

Sunteţi vicepreşedinte al Asociaţiei "Pro Vita" şi promovaţi această organizaţie, în special peste hotare. Care este rolul acestei fundaţii şi cât de important este ajutorul oamenilor pentru respectiva comunitate?

Tangenţa mea cu Asociaţia "Pro Vita" a început cu vânzarea de tricouri în folosul copiilor asistaţi de această asociaţie, condusă pe atunci de părintele Nicolae Tănase. Am făcut vizite la Valea Plopului, am ajutat cu ce-am putut, iar la reorganizarea făcută am devenit vicepreşedinte. Mă onorează această poziţie în "Pro Vita", dar mă şi obligă. Rolul ei este să lupte contra avortului şi să ofere alternativă la avort: ajutorul pentru ţinerea sarcinii şi chiar preluarea mamei şi a copilului până îşi rezolvă problemele sociale cu care se confruntă şi care au condus-o la ideea de avort. Nevoile în "Pro Vita" sunt multe şi diversificate, numărul asistaţilor creşte mereu, aşa că se naşte nevoia găsirii de noi căi de a face ca asociaţia să meargă mai departe. De aceea am încercat să le vorbim şi celor din străinătate despre "Pro Vita", şi am făcut bine, am găsit oameni dispuşi să sprijine.

De curând a avut loc gala oficială a Fundaţiei "Mihai Neşu", al cărei ambasador sunteţi. Vorbiţi-ne despre prietenia cu Mihai Neşu şi despre activitatea acestei fundaţii.

Ne cunoaştem de vreo zece ani şi aş putea spune că am crescut împreună, că îmi este mai mult decât prieten şi că îl văd mai degrabă ca pe un frate. Mihai este un om cu suflet mare, cu o educaţie deosebită şi cu valori puternice, iar drept dovadă stau toţi oamenii care îi sunt alături şi se roagă pentru sănătatea lui în urma accidentului suferit anul trecut. Deosebit este faptul că în acest moment de grea încercare el s-a gândit să îi ajute pe cei ce sunt în situaţii asemănătoare lui şi nu beneficiază, în România, de condiţiile şi susţinerea necesară. Astfel a creat Fundaţia "Mihai Neşu" cu sediul în Olanda, având ca scop sprijinul persoanelor cu handicap din România. Faptul că dintr-un scaun electric, folosindu-şi doar inima şi capul, Mihai are dorinţa de a ajuta oameni atât prin intermediul fundaţiei, cât şi prin puterea exemplului personal, mă obligă să îmi pun întrebarea: Oare noi cei sănătoşi fizic putem face la fel?

George Ogăraru, scurtă biografie

George Ogăraru este un fotbalist român care a evoluat, de-a lungul timpului, la cluburi precum Steaua Bucureşti, Ajax Amsterdam (Olanda) sau FC Sion (Elveţia), bifând şi câteva selecţii la echipa naţională de fotbal a României. A câştigat o cupă şi două campionate de fotbal în România, două cupe şi două supercupe ale Olandei şi o cupă a Elveţiei şi a contribuit la ultima performanţă a selecţionatei ţării noastre: câştigarea grupei de calificare la Campionatul European de Fotbal din 2008. În plan extrasportiv, contribuie la activităţile întreprinse de Asociaţia "Pro Vita" (vicepreşedinte) şi de Fundaţia "Mihai Neşu" (ambasador). Este căsătorit cu Andreea şi au împreună trei copii: Eric Emanuel, Natalia Maria şi Sofia Elena.

duminică, 11 martie 2012