joi, 29 aprilie 2010

Cateheza din 24 aprilie 2010

Articolul al X-lea din Simbolul Credinţei: „mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor”. Despre Sfintele Taine – prezentare generală – Botezul, uşa de intrare în Biserică. Prezentarea tainei Botezului cu argumentarea scripturistică şi din Sfinţii Părinţi. Efectele sau roadele Sf. Botez. Botezul Sf. Ioan şi Botezul creştin. Taina Mirungerii – prezentare şi explicare

Iubiţi credincioşi, Sfintele Taine sunt nişte lucrări instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care sunt în mod fundamental legate de menirea noastră pe acest pământ, anume aceea de a ne mântui. După cum ştiţi, a te mântui înseamnă a ajunge în comuniune cu Dumnezeu, a te uni cu El. Dumitru Stăniloae spunea că „mântuirea omului, potrivit învăţăturii ortodoxe, nu se finalizează în moartea lui Hristos pe Cruce, ca echivalent juridic al jignirii ce a adus omenirea lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit şi înviat cu oamenii care cred în El, pentru ca şi ei să poată muri păcatului şi învia”. Ori această unire, dacă am judeca omeneşte, nu este posibilă, întrucât orice creatură, chiar şi fiinţa umană este limitată şi ea nu se poate uni cu Creatorul ei, Care este absolut şi infinit în Fiinţa Lui. Totuşi Dumnezeu, în îndelunga Sa iubire faţă de noi, pentru ca să nu rămânem departe de El, ne-a oferit acest mare dar, de a ne putea uni cu El în mod real, de a-L primi în noi, de a face din noi temple în care locuieşte Dumnezeu. Doar prin această unire a noastră cu Dumnezeu, noi vom putea să ne însuşim, în mod subiectiv, adică fiecare în parte, ceea ce Hristos a dobândit prin Jertfa Sa de pe Cruce pentru întreaga omenire, anume mântuirea sau dobândirea vieţii veşnice în împărăţia Lui.
Dar cum putem noi să ne unim cu Dumnezeu? Ei bine aici intervine rolul Tainelor. Ele au fost aşezate de Dumnezeu în Biserică tocmai pentru a fi mijloacele prin care se înfăptuieşte această unire a oamenilor cu Dumnezeu. Tainele sunt în număr de şapte: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Preoţia, Nunta şi Maslul. Se numesc „Taine” întrucât pe lângă partea lor văzută, pe care o putem observa cu toţii, atunci când îl vedem pe preot că botează un copil afundându-l de trei ori în apa din cristelniţă, sau că-l unge apoi cu Sfântul şi Marele Mir, în cazul Mirungerii, sau că ne unge cu un untdelemn sfinţit, în cazul Maslului şi aşa mai departe, se petrece ceva în mod tainic, nevăzut, şi anume, asupra celui/celor care primesc Taina, se revarsă o putere extraordinară, care izvorăşte direct din Fiinţa lui Dumnezeu şi care se numeşte harul divin. Am vorbit şi în alte cateheze despre această putere sau energie, care izvorăşte din Dumnezeu şi care ne este absolut necesară pentru mântuire, de aceea nu vom mai insista acum. E important să reţinem faptul că harul divin poate fi primit doar prin Sfintele Taine, prin mijlocirea Duhului Sfânt, care lucrează în ele şi că doar prin harul acesta mântuitor noi putem să ne unim cu Dumnezeu în mod real, Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi. De aceea Tainele au o importanţă capitală pentru mântuirea noastră.
Aşadar, dacă ar fi să dăm o definiţie a Tainelor, ar trebui să spunem că ele sunt nişte lucrări sfinte, instituite de Dumnezeu întrupat, prin care într-o formă văzută se împărtăşeşte celui/celor care primesc Taina, harul divin nevăzut. Din această definiţie rezultă şi cele trei însuşiri ale Tainelor, anume: instituirea lor divină (toate cele şapte Taine au fost instituite de Mântuitorul Hristos), partea lor văzută sau externă, naturală, care constă în ceremonia stabilită de Biserică, cuvintele, materia şi actele prin care se împărtăşeşte harul nevăzut şi în fine a treia însuşire – partea internă sau nevăzută a Tainei, care se referă la harul divin, ce se împărtăşeşte pentru sfinţirea credincioşilor. Acest har produce în sufletul celui care-l primeşte, roade spirituale speciale, deosebite de la Taină la Taină. Deşi harul este unul singur, efectele Tainelor sunt multiple. Aşadar putem vorbi de un har sfinţitor împărtăşit de toate Tainele şi un har special al fiecărei Taine: care îndreptează (Botezul), întăreşte (Mirul), care nutreşte şi întăreşte (Euharistia), recâştigă starea de dreptate (Spovedania), dă sănătate trupească şi sufletească (Maslul), dă puterea îndeplinirii unor îndatoriri speciale (Nunta şi Preoţia).
Atunci când vorbim despre Sfintele Taine, implicit trebuie să vorbim despre săvârşitorul şi primitorul/ primitorii lor. În ce priveşte săvârşitorul, trebuie spus că adevăratul şi principalul săvârşitor al tuturor celor şapte Taine este Întemeietorul lor, Iisus Hristos. Dreptul de a săvârşi Tainele a fost dat de Hristos, Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii şi preoţii. Doar Taina Botezului poate fi săvârşită în cazuri cu totul speciale de orice creştin, atunci când pruncul este în primejdie de moarte şi când nu este în preajmă niciun preot. Însă cel care săvârşeşte Taina în chip nevăzut, adevăratul şi principalul săvârşitor al oricărei Taine, repet, este Iisus Hristos. De aceea validitatea Tainelor nu este afectată de starea morală a săvârşitorului văzut, respectiv a episcopului sau a preotului, aceasta datorită faptului că principalul săvârşitor este Însuşi Hristos, iar omul este doar un instrument prin care lucrează puterea lui Dumnezeu în mod nevăzut.
Primitorii Tainelor sunt creştinii cu excepţia celor ai Botezului, întrucât numai prin Botez se primeşte calitatea de creştin. În ceea ce-i priveşte pe primitori este important să înţelegem că harul divin nu lucrează în mod automat asupra fiinţei lor. Tainele nu ţin de magie, aşa cum în mod greşit consideră foarte mulţi oameni. E nevoie ca cel care primeşte Taina să se pregătească pentru primirea harului, întrucât harul nu anulează libertatea omului. Dumnezeu nu ne mântuieşte, dacă noi nu ne dorim acest lucru şi nu facem ceva în acest sens. Ori această pregătire pentru primirea harului constă în dorinţa de a primi Taina, într-o credinţă puternică în ceea ce se întâmplă în mod nevăzut în acea Taină, în conştientizarea păcătoşeniei şi dorinţa de a primi ajutor divin. Doar dacă vom îndeplini aceste condiţii, harul lui Dumnezeu va lucra în noi şi îşi va atinge scopul.
Prima Taină pe care o putem primi este Taina Sfântului Botez. Este Taina prin care omul, care crede în Hristos, se renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii. O Taină foarte mare, care i se dă omului doar o singură dată în viaţă. În manualele de teologie dogmatică Botezul este definit ca fiind „Taina prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică, curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale făcute până atunci, fiind renăscut spre o viaţă nouă şi părtaş roadelor răscumpărării prin Jertfa Crucii, devenind membru al Bisericii.” Iată ce importanţă imensă are Botezul: trecem din starea de robie a păcatului, în care toţi ne naştem ca urmaşi ai lui Adam şi ca o consecinţă a păcatului strămoşesc şi intrăm în starea harică. Ne curăţim de păcatul strămoşesc, pe care l-am moştenit de la Adam, căci spune Sfântul Prooroc David că „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalmul 50,6) şi ne curăţim de asemenea de păcatele personale, făcute până atunci.
În felul acesta ne renaştem practic spre o viaţă nouă, o viaţă în Hristos. Astfel, Botezul înseamnă pe de o parte moartea omului vechi, a omului vulnerabil forţelor întunericului, o moarte faţă de păcat, iar pe de altă parte înseamnă renaşterea lui într-o viaţă nouă, în Hristos, sau altfel spus predarea omului în mod deplin lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz spunea că „puterea Botezului trebuie înţeleasă ca o învoire cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă şi pentru o vieţuire mai curată”. Moartea omului vechi şi naşterea lui din nou ca o făptură nouă sunt asemănate de Sfântul Apostol Pavel cu moartea şi Învierea lui Hristos. Marele Apostol spunea că „ne-am îngropat cu El, în moarte prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4). Din acest motiv, la Botez copilul e afundat în apă de trei ori. Acest lucru se face pe de o parte întrucât este botezat în numele Sfintei Treimi, iar pe de altă parte, ca o integrare a lui în mod tainic în moartea şi Învierea lui Hristos, deoarece Hristos a stat trei zile în mormânt. De aceea, dragii mei, Botezul mai este numit şi „a doua naştere”, „naşterea de sus” (Ioan 3,3) sau „naşterea din apă şi din Duh” (Ioan 3,5).
Prin Botez primim şi puterea de a evita păcatul şi posibilitatea de a primi celelalte Taine ale Bisericii. Doar prin Botez putem să devenim părtaşi ai roadelor Răscumpărării lui Hristos prin Jertfa de pe Cruce. Acest lucru înseamnă că doar Botezul ne deschide calea spre mântuirea pe care Hristos a câştigat-o pentru toţi oamenii, prin Jertfa Sa pe Cruce. Dacă nu ne-am boteza, nu am putea să beneficiem de roadele Jertfei Sale, sau altfel spus nu ne-am putea mântui. Acest adevăr l-a arătat explicit Mântuitorul în convorbirea pe care a purtat-o cu Nicodim, în care a spus că „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5), iar înainte de înălţarea Sa la cer le-a spus Apostolilor nişte cuvinte cutremurătoare, consemnate doar de Sfântul Evanghelist Marcu: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Reiese clar de aici că Botezul, însoţit de credinţă, reprezintă o condiţie sine qua non pentru dobândirea mântuirii. De aceea noi botezăm copiii încă de la 40 de zile după naştere, pentru ca nu cumva să se întâmple să moară nebotezaţi.
Un ultim efect al acestei Taine, asupra căruia aş dori să mă opresc, este acela de a ne introduce în Biserică. Prin Botez omul devine un membru al Bisericii, iar Biserica, aşa cum am văzut în alte cateheze, este trupul tainic al lui Hristos, membrii ei fiind mădulare ale acestui trup. Din această perspectivă Botezul devine calea prin care noi devenim parte sau mădulare ale trupului tainic al lui Hristos. Sfinţii Părinţi foloseau termenul „enipostaziere” pentru a exprima acest adevăr, termenul având aici înţelesul de încorporare în mod tainic în trupul lui Hristos. Ca semn al încorporării depline în acest trup, imediat după Botez, omului i se dă Taina Euharistiei, prin care Îl primeşte pe Hristos în El. De aceea la Botez se cântă întotdeauna un imn în care spunem că cei „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, cu alte cuvinte, toţi cei care v-aţi botezat, L-aţi primit pe Hristos în voi şi aţi devenit mădulare ale trupului Lui, sau altfel spus v-aţi îmbrăcat în El.
Botezul, dragii mei, a fost prefigurat, simbolizat, încă din Vechiul Testament, prin marea primordială, potopul, tăierea împrejur, pe care a cerut-o Dumnezeu evreilor, trecerea prin Marea Roşie şi în fine prin Botezul lui Ioan. Acesta din urmă, numit şi „Botezul pocăinţei”, nu avea puterea de a împărtăşi iertarea păcatelor. El a durat până în ziua Cinzecimii, când Apostoli au fost botezaţi cu Duh Sfânt şi cu foc. Ca formă, Botezul de la Cinzecime a fost excepţional, dar ca fond, identic cu Botezul din apă şi din Duh, pe care îl primesc oamenii de la Apostoli până în zilele noastre.
Rânduiala Botezului este structurată în câteva părţi, pe care le voi aminti foarte pe scurt. În primul rând sunt exorcizările celui care primeşte Botezul şi lepădarea lui de Satana – foarte importante, întrucât, aşa cum am văzut, prin naştere toţi suntem vulnerabili faţă de diavolul, suntem robi ai păcatului. De aceea e nevoie ca orice lucrare a diavolului să fie îndepărtată din sufletele noastre. Lepădările sunt urmate de mărturisirea de credinţă sau Crezul, pe care cel care urmează să se boteze trebuie să-l rostească. În cazul în care este copil, acest lucru, la fel ca şi lepădările de satana, îl va face naşul în locul lui. Sunt câteva cazuri în Noul Testament de credinţă substitutivă, când Mântuitorul a făcut o minune asupra unei persoane, datorită credinţei altor persoane. Am să vă amintesc doar de vindecarea slăbănogului din Capernaum, care a fost adus pe o targă la Iisus, iar Evanghelistul Matei ne spune că Iisus, văzând credinţa celor care l-au adus, i-a spus slăbănogului: „iertate sunt păcatele tale” (Matei 9,2). Cei care l-au purtat pe slăbănog au avut rolul de garanţi ai credinţei celui care a primit vindecarea. La fel şi naşul este un garant pentru credinţa pe care urmează să o primească cel care se va boteaza. De aceea este obligatoriu ca naşul să fie creştin ortodox.
După această parte introductivă urmează Botezul propriu-zis, făcut prin afundarea în apa sfinţită în prealabil, în urma unor rugăciuni speciale. Urmează apoi ungerea celui care a fost botezat cu Sfântul şi marele Mir, un untdelemn, preparat din 40 de aromate şi sfinţit de către toţi episcopii din Biserică, o singură dată pe an, în Joia Mare. Acest Mir este distribuit apoi în toate parohiile din Patriarhie. Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, sau Mirungerea, este cea de-a doua Taină a Bisericii noastre. Ea este mai degrabă o completare a Sfântului Botez, întrucât dacă prin Botez omul se naşte spre o viaţă nouă în Hristos, prin Mirungere el se întăreşte în această viaţă, prin puterea Duhului Sfânt. De aceea atunci când este uns cu marele Mir, preotul rosteşte formula „pecetea darului Sfântului Duh”. În acel moment, în mod tainic, Duhul Sfânt imprimă în fiecare mădular sufletesc şi trupesc al omului o putere sporită, potrivită cu acel organ. Omul este uns la frunte, unde este locul minţii, la ochi, urechi, nări, gură, piept, spate, mâini şi picioare, pentru ca toate aceste părţi ale corpului prin care se exercită cele cinci simţuri să se dezvolte în mod armonios, să fie sănătoase, iar lumea prin care intrăm în contact prin simţurile noastre, să devină una transparentă prin care să-L simţim pe Dumnezeu. Se spune că prin Mirungere Duhul Sfânt produce un dar special în fiecare om, pe măsura întăririi mai puternice a unui mădular al lui. Astfel, fiecare membru al Bisericii primeşte prin Mirungere un dar deosebit, al lui personal.
În finalul Botezului are loc îmbisericirea celui care a fost botezat. Fetele sunt închinate doar la icoanele împărăteşti, iar băieţii sunt introduşi şi în altar, întrucât ei vor fi preoţi în familiile, pe care le vor întemeia, şi totodată ei sunt potenţiali candidaţi la preoţia sacramentală. Nu în ultimul rând, aşa cum am anticipat mai devreme, noul botezat este împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Acestea trei, Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie, sunt Tainele de iniţiere creştină, prin care, cel care crede este introdus în mod deplin în Biserică. Prin Botez devine mădular al trupului tainic al lui Hristos, prin Mirungere primeşte puterea dezvoltării vieţii celei noi în Hristos, iar prin Euharistie se uneşte în mod deplin cu Hristos şi cu Biserica.
Ne oprim aici cu prezentarea noastră. Ar mai fi multe de spus referitor la aceste trei Taine, însă poate vom mai vorbi despre ele şi în alte cateheze. Amin.

marți, 27 aprilie 2010

Plictiseala

Omul din zilele noastre se plictiseste pentru ca viata spirituala a apus in el. Si-a tocit curiozitatea. Asa se face ca omul plictisit incearca sa omoare timpul: sta fara rost ore intregi in fata unui televizor, iese din casa, spre a se indrepta catre nicaieri, doarme peste masura, consuma cat mai mult alcool, etc.
Plictiseala apare din odihna neduhovniceasca. De aceea nu am intalnit si nici nu vom intalni vreodata crestini, in adevaratul sens al cuvantului, care sa afirme ca se plictisesc. Ei au relatii, iar de acestea nu se satura niciodata. Astfel, ne putem explica de ce unii monahi, care isi petrec toata ziua stand intr-o chilie, nu sunt un depozit de plictiseala. Pentru ca ei, stand in chilie, vorbesc cu Dumnezeu.
Plictiseala nu apare la o anumita ora sau intr-o anumita zi. Scriitorul francez Georges Bernanos descrie minunat plictiseala: "E ca un fel de pulbere. Te misti incolo si incoace si n-o vezi, o respiri, o inghiti, cand stranuti, cand bei, dar e atat de fina, atat de usoara, ca nici nu-ti scartaie macar intre dinti. Dar, daca te opresti macar o singura clipa, o si simti intinsa pe obraz, pe maini." ("Jurnalul unui preot de tara", 1999).
Mi s-a intamplat de cateva ori sa am in fata oameni plictisiti. Timpul petrecut cu ei m-a istovit. Ai sentimentul ca te afli in fata unor morti. Le vorbesti fara sa-ti vorbeasca, iar la final esti privit ca si cand atunci ai fi aparut langa ei. Iar acest lucru e posibil, nu pentru ca tu, cel ce le-ai vorbit, ai fost neinteresant, ci pentru ca ei cauta sa "omoare timpul".
Inchei prin cuvintele luiPaul Evdokimov: "Nu razboiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire."
Adrian Cocosila

Liturghia ca indiferenta


Daca as scrie ca Hristos a venit pe lume ca noi sa avem , ca noi sa mergem macar duminica de duminica la Liturghie, nu cred ca as gresi.Iti dadeam ceva mai in urma exemplul mamei disperate din cauza infometarii copiilor sai. Iti pot vorbi si de o disperare a lui Dumnezeu, Care Se vede tradat in planul Sau de a iubi, de a darui. O disperare care merge pana la . O disperare gingasa, tainica, care nu vine sa-ti puna cutitul la gat, ci vine sa te invite la un dram de nebunie impletit cu un dram de sfintenie.Tot ce am spus mai sus poate fi recapitulat intr-un singur cuvant "Liturghie". Se cuvine sa intelegi pentru nimeni, dar nimeni nu va descoperi pe Hristos, nu va sti ce este rugaciunea sau postul, nu se va mantui in final.De ce? Ar fi cel putin doua motive: Hristos nu e teorie, ci Om; apoi ar fi si raspunsul omului, dragostea si jertfa lui. Cand vei ajunge ziua in care vei intelege ca Hristos este Om exact langa tine, exact la acei cativa milimetri de tine, atunci ii vei cere nu doar ajutorul si iertarea pe care oricum ti le ofera din momentul in care te-ai botezat. ii vei cere un semn al acestei Iubiri, ii vei cere sa-ti daruiasca mai mult decat imbratisarea si mangaierea Lui. Iar El iti va oferi, deja iti ofera Trupul si Sangele Lui.Mai mult nu poate oferi, iar omul nu poate cere mai mult. Tot ce a fost de oferit, de daruit a fost pus in jocul vietii, al vesniciei noastre. Iar Liturghia este locul in care se „joaca" aceasta mereu repetabila scena a mantuirii noastre: duminica de duminica este o Liturghie la care Hristos ofera, Se ofera. Ca actorii au murit sau au dat bir cu fugitii este o problema ce o vom lamuri imediat.Iti spuneam ca Domnul Liturghiei nu este o teorie. Buddha a lasat o seama de precepte care sa canalizeze viata ucenicilor sai; la fel au facut toti intemeietorii de religii. Dar crestinismul, fiind singura religie in care nu omul cauta pe Dumnezeu ci Acesta vine in cautarea omului, atunci si relatia cu El va trebui sa fie ceva mai diferita. Hristos nu iti ofera o teorie, ci Iubirea ce merge pana la capat; iti ofera Trupul Lui. Iar tu trebuie sa-I raspunzi, sa dai un semn de viata, sa admiti ca nu poti ramane nemuritor si rece in fata acestui Dar. Desi pare pueril, acest raspuns incepe cu mersul la Liturghie (nu accept formula „mersul la biserica"!) duminica de duminica.In orice manastire se savarseste cate o Liturghie nu doar duminica, ci absolut in fiecare zi. Calugarii au devenit indragostiti de Liturghie. Care sa fie motivul? Au cunoscut acea de care am scris; au iubit nebuneste pe Cel mereu iubitor si simt nevoia de a trai cea mai sfanta si desavarsita rugaciune a Bisericii Ortodoxe: Liturghia. Exact aceleasi cuvinte, exact aceleasi acte, exact aceeasi forma; Liturghia nu se schimba absolut deloc. Dar nu au cazut in rutina, ci explodeaza, iradiaza cu Dragoste, cu mila si cu rabdare crestina.Deci se cade sa intelegi ca totul incepe cu simtirea, cu acceptarea prezentei lui Hristos.Liturghia este „momentul" in care tu nu mai esti un simplu om, ci un om in fata lui Dumnezeu. Accepta ca acolo, in biserica, este Hristos; ca El, duminica de duminica, Liturghie dupa Liturghie, vine nevazut in biserica. Fa un efort de credinta, fa un pariu cu nebunia si accepta ca biserica este mai mult decat ziduri, ca sfintii pictati pe pereti sunt si ei prezente vii, ca ingerii inunda atmosfera slujbei, ca Maica Domnului este mai mult decat o icoana mai mult sau mai putin interesanta, ca inca mai sunt Preoti care varsa lacrimi vazand si simtind ceea ce lumea nu mai vede si nu mai simte.Vii la Liturghie ca sa ramai om, cu credinta si cu nadejdea ca exista Cineva care sa iti dea, sa iti ofere ceva mai mult. Aici vii sa te rogi pentru sanatatea, bunastarea si mantuirea ta; pentru o lume macinata de foame, de sete, de razboaie si de calamitati. Vii sa te rogi pentru cei bolnavi, chiar daca tu esti sanatos; pentru cei in necazuri, in boli si in suferinte, chiar daca tu nu ai si nu te dor aceste lipsuri. Vii sa te rogi pentru cei tristi, parasiti sau mult prea nefericiti, chiar daca tu esti bucuros, sau macar crezi ca esti.Oare iti pasa de toate acestea? Oare nu cumva egoismul a sufocat prea mult in noi setea si foamea de dreptate, de pace, de iubire a aproapelui? Doar Liturghia este slujba care aduna toata suferinta, tot dezgustul si toate ranile acestei lumi si le ofera, le arunca inaintea lui Hristos, Care singur mai poate indrepta ceva intr-o lume muribunda. Duminica de duminica esti chemat sa te rogi si pentru sase miliarde de oameni, daca e sa socotim doar pe cei vii din aceasta lume. Dar daca tu nu te rogi cu lacrimi pentru tine, cum oare te vei ruga pentru ranile si pentru bucuriile celorlalti?Si iti mai spun ca in Liturghie te mai rogi si pentru ceea ce biserica numeste „sfarsit crestinesc", pentru sfarsitul tau, pentru o moarte demna, umana si linistita. Dar pe cati ii mai intereseaza insasi propria lor moarte? Nebuna lume! Tu te ingrijesti sa traiesti bine, uitand ca moartea este intalnirea ta cu Hristos, este vederea Celui de care ai vrut sa uiti o viata intreaga! Si tot in Liturghie te mai rogi si pentru cei ce au murit deja. Cunoscuti si necunoscuti, stiuti sau nestiuti. De ce? Cine iti garanteaza ca va exista cineva care, dupa moartea ta, va mai sti sa se roage si pentru tine? Totusi Biserica face asta zilnic; ea este singura care aminteste lui Dumnezeu pe toti cei ce au existat de la inceputuri si pana azi, rugandu-L sa mai ierte, sa mai treaca cu rabdarea si cu mila Sa pacate, mult prea multe pacate, stiute sau nestiute.In Liturghie, Hristos mai repeta iarasi si iarasi Cuvintele mantuirii Sale. Si nu le repeta sfintilor de pe pereti si nici mortilor de prin toata lumea. Imi permit sa cred ca le repeta si pentru tine, caci El nu a venit in urne ca sa te vada pe tine aiurea, in fata televizorului, in baruri sau in pat. Evanghelia este scrisa nu pentru pasari si nici pentru copaci; dar ce facem ca nu ne mai pasa ca Domnul vorbeste de unul singur, aduna Iubire si nu mai are cui o darui? Iti propuneam sa-I dai o sansa lui Hristos, sa ii intinzi macar un deget, iar El te va cuceri cu Dragostea Lui. Liturghia este esentiala in acest demers, caci fara ea toate incercarile sunt zadarnice.Am ajuns la punctul extrem, de cea mai mare importanta a Liturghiei: impartasania sau Euharistia. Primii crestini se impartaseau o data pe saptamana, in fiecare duminica. Fuga de Dumnezeu a atras dupa sine si fuga de Liturghie, de responsabilitatea impartasirii. Caci a te impartasi inseamna a face un nou pas in asemanarea cu Hristos, inseamna mai mult decat o imbratisare daruita Dumnezeului tau. Si uite asa ati ajuns sa va impartasiti rar, chiar si o data Pe an: in Postul Pastilor. Nu va blestemati singuri!Cel ce nu se impartaseste de patru-cinci ori pe an (minim!), acela sa nu se impartaseasca niciodata, caci mult mai usor ii va fi! Hristos va cere socoteala pentru Darurile pe care le inghitim ca niste nemernici, ca niste nesimtiti, ramanand la fel de egoisti, de meschini si de prefacuti. Imi permit sa iti spun ca ritmul necesar unui crestin in a se impartasi este de o cuminecare la patruzeci de zile. Dar pentru acest ritm ai nevoie de credinta, de nebunia de a te arunca in bratele lui Hristos, de a-L purta in spinare, de a gandi cu gandurile Lui, de a simti cu Iubirea Lui, de a ierta cu mila Lui. Si nu e usor! Insa nu fugi de acest Dar, caci vei invata pentru vesnicie ce e singuratatea! a) - Daca vei ajunge ziua in care sa intelegi ca orice pacat, orice fapta care te indeparteaza de Dumnezeu, de oameni si chiar si de tine insuti este ca o rana facuta sufletului tau, atunci vei accepta si necesitatea Spovedaniei in viata ta. Ai gresit fata de un om, sau fata de omul din tine, fata de Omul Hristos, atunci tot printr-un om trebuie sa obtii si iertarea. Ai ranit icoana, ingerul sau lumina din tine sau din aproapele tau; atunci cere iertare Celui ce ti-a daruit chipul Sau, Domnului ingerilor si Celui ce este Lumina vesnica a vietii. Tu nu esti singur pe acest Pamant, nu te poti ierta singur, nu iti poti darui singur iertarea.Occidentul a lepadat, a indepartat pe preoti si nu a putut ramane asa; i-a inlocuit cu psihologi, care „vindeca" sistemul nostru nervos, intelectual si complexul de sentimente, dar nu pot vindeca sufletul, caci acesta ramane in mana lui Hristos, chiar daca vorbim de cel mai mare criminal din lume.Accepta mai intai ca ai gresit, apoi cere vindecare greselilor tale. Fii si tu un Fat-Frumos caruia i-a fost ranita sau chiar omorata Ileana Cosanzeana. Fii si tu un Om-Frumos caruia i-a cazut in pacat Co-sangeana, cea de acelasi „sange" cu el, adica sufletul. Si apeleaza la Cel ce are apa vietii sau cine stie ce „iarba" care nu zace ascunsa peste sapte mari si sapte tari (sapte - numar sfant, numarul Tainelor Bisericii Ortodoxe), ci aici, langa tine, la vreun preot cu har si cu mila de la Dumnezeu, trecut prin iadul de pacate ce altii le-au facut si au vrut sa nu le fi facut. Cine nu este in stare sa-si ceara iertare pentru ceea ce a facut, pentru ceea ce a gandit, cu nimic nu se deosebeste de cel mai mare vrajmas al lui Hristos sau de Iuda, cel ce a vandut pe Hristos.Crezi ca El nu poate ierta ceea ce ai facut, atunci nu banuiesti iubirea Lui! Crezi ca Lui nu ii pasa de tine? Atunci degeaba ai venit in aceasta lume! Sunt doua mari greseli ce trebuie „tratate" aici. Prima ar suna cam asa: „Dar de ce sa ma duc la un popa si sa-i spun ce am facut eu? Asta-i o chestie doar intre mine si Dumnezeu, e problema mea, la urma urmelor!"Ti-am zis ca ai nevoie de un garant al iertarii, iar acest garant a fost asezat de Hristos in persoana preotului. De fapt, in cel ce zice astfel vorbeste rusinea si nepasarea, caci nu il ard pacatele ce le-a facut. Sa intelegi ca preotul nu are alt rol decat acela de mijlocitor, de persoana care cere iertarea lui Hristos pentru un mincinos, pentru un hot sau pentru un desfranat care nu ar trebui sa fie atat de nebun incat sa creada ca se poate prezenta direct in fata lui Dumnezeu si sa ii zica: „Am lovit sau am mintit pe aproapele meu. Tu ia si ma iarta, ca asa vreau eu! Dar grabeste-Te, ca nu prea am timp!" Stim bine cu totii ca cei care nu se spovedesc, desi o sustin cu tragere de inima, nu stau acasa in fata icoanelor macar o jumatate de ora ca sa-si planga pacatele! Iar de pretexte si subterfugii ii este greata si lui Dumnezeu.Preotul exista pentru ca tu esti totusi un om si nu poti avea o legatura directa, vizibila cu Dumnezeu. Ai nevoie de un om care sa ceara de la Hristos-Omul iertare pentru un alt om. Printr-un om lucreaza Dumnezeu in viata celuilalt. De aceea S-a si intrupat, S-a facut Om pentru noi si pentru a noastra mantuire.Si ar mai fi si problema mandriei, acel pacat ce a dus la caderea lui Lucifer din cer, de langa Dumnezeu. Poate tocmai aceasta mandrie te impiedica sa recunosti inaintea unui om, fie el pacatos, faptele tale, greselile tale.Nu vrei sa te spovedesti sau nu consideri necesar?Un mare pustnic egiptean a vazut in chilia lui intr-o buna zi, un diavol care sta trist si se uita ingandurat cum acesta se roaga. Iar pustnicul l-a legat cu puterea Numelui lui Hristos sa-i spuna pricina tristetii lui. Diavolul i-a raspuns: Intrebam ce ar fi daca mi-ar parea rau de blestematiile ce le-am facut si I-as cere iertare lui Dumnezeu". „Si de ce nu ceri iertare?" a intrebat pustnicul. „Pentru ca eu nu vreau si nu pot fi altfel. Eu nu suport sa fiu iertat si sa fiu iubit de Dumnezeu". A fost singura „marturisire" a unui diavol din istoria nenumaratilor pustnici egipteni si a ispitelor lor.A doua problema e ceva mai subtila. Am vazut un tanar care se incadra intre acei adolescenti pe care parintii ii duc o data pe an la biserica sa se marturiseasca, dar obligatoriu sa se si impartaseasca, ca ei sunt siguri ca fatul lor nu a facut nimic vrednic de oprirea de la impartasanie, de Aghiazma Mare. Dar acest tanar, deja in clasa a XII-a, printre alte pacate ce nu il mustrau nici in somn, avea si pe cel al fumatului. Si se marturiseste vrand-nevrand preotului. „Pai tu, dragul meu, sa ai grija sa nu fumezi macar inainte de a te impartasi".Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca sunteti ca mormintele care nu se vad, si oamenii, care umbla peste ele, nu le stiu. (...) Vai si voua, invatatorilor de lege! Ca ati luat cheia cunostintei; voi insiva nu ati intrat, iar pe cei ce voiau sa intre i-ati impiedicat! (Luca 11: 44; 11: 52)Vrei chiar cu adevarat sa te indreptezi? Atunci du-te la un preot drept, cu frica de Dumnezeu, chiar daca va fi nevoie sa umbli zeci de kilometri. Mult mai bine i-ar fi fost acelui tanar si parintilor lui sa treaca la mahomedanism, decat sa batjocoreasca pe Hristos si sa-L inghita, sa-L inchida in iadul patimilor si al suferintelor sale! Nu e obligatoriu sa te impartasesti o data pe an, dar este obligatoriu sa schimbi radical viata ta, macar o data pe an; iar apoi te vei impartasi cu dragoste de zeci de ori pe an. Este un cerc al desertaciunii aici. Parintii au crescut un copil fara de Dumnezeu, copilul nu il cunoaste si-L ignora, iar preotul il ascunde, il tradeaza si mai mult. Acesta ar fi jocul iadului!Cine iubeste iarta! Cine iubeste isi cere iertare! Cand gresesti mamei tale, nu iti ceri iertare tie insuti. Ci mergi la mama ta si-i ceri sa te ierte, apoi mergi la Cel ce ti-a daruit o mama si ii cere aceeasi iertare. Dar nu il vezi si nu il auzi, caci El niciodata nu Si-a intristat Mama. Atunci apelezi la cel ce sta inaintea icoanei si mijloceste pentru fii si pentru mame...
b) - Nu poti cunoaste si nu poti iubi pe Dumnezeu fara a te ruga. Si nici El nu te poate cunoaste, nu-ti poate darui Iubirea Lui, fara rugaciune. Insa rugaciunea este mai mult decat o floare rara, caci din randul generatiei tale a pierit, a fost sufocata, redusa la tacere. Drept rugaciune a mai ramas tristetea ta, lacrimile tale, singuratatea ta si chiar plictiseala ta.Rugaciunea a fost inlocuita cu „prefabricate", cu „fericiri" instant: faci o anumita fapta standard, imiti gloata ce oricum te sufoca si apoi esti fericit. Dar Hristos asculta si tacerea ta, asa cum o mama asculta cu sufletul la gura abia auzitul respirat al copilasului ei, care fie ca doarme visand ca este in imparatia dulciurilor, fie ca este bolnav, mult prea bolnav, avand halucinatii ce-l poarta in imparatia unor monstri necrutatori. Hristos asculta si asteapta clipa in care vei striga, in care il vei striga.Imi spun mai toti tinerii ca se roaga, dar nu se intampla nimic; ca ar vrea sa se roage, dar nu pot, nu le iese. Lucrurile stau exact ca si cu patinajul mai mult sau mai putin artistic. Eu i-am indemnat sa „patineze", dar nu am stiut neputintele lor. Nu am stiut ca parintii s-au blestemat pentru vesnicie, neinvatand pe copiii lor sa se roage; nu am stiut ca ei asteapta sa se poata ruga dupa o zi in care Hristos nu a existat pentru ei ca un Prieten sau macar ca un caine care-si urmeaza stapanul, chiar daca acesta prea des uita de El; nu am stiut ca generatia lor a ucis, a desfigurat rabdarea, acea virtute care L-a tinut si pe Hristos pe Cruce; nu am stiut ca ei nu postesc, iar rugaciunea fara post este ca un cutit de plastic pe care vrei sa-1 folosesti la taierea unei conserve. Recunosc ca prea multe nu am stiut despre voi, ca prea multe sunt ranile ce va distrug in tacere si cu rabdare.Dar tu chiar vrei sa te rogi? incepe cu temelia unei case atunci cand vrei sa o construiesti, caci rugaciunea este acoperisul. Nu-ti voi face o lista cu pacate aici, caci sunt sigur ca ti le cunosti. Ia-le pe rand si schimba-le! Dar inarmeaza-te cu o rabdare de otel, nu de fier! A te schimba pe tine insuti este cea fttai dificila sarcina din lume. A renunta la voia ta, la pacatul tau si la egoismul tau inseamna a renunta la placerile tale, la „fericirea" ta, la ceea ce te multumea.Accepta ca Hristos este langa tine, este in camera ta, este nelipsit de langa tine, chiar si pe strada. Accepta ca El te aude chiar din prima secunda a rugaciunii tale si nu astepta sa se intample „o minune"; ca, de exemplu, ceea ce se intampla unui penticostal: primeste asa-zisul duh sfant, il face sa tremure, sa aiba simptomele epilepsiei, sa spumege la gura si sa bolboroseasca o limba pe care nici dracul nu o pricepe.Hristos nu e surd si nici nesimtit la rugaciunea noastra, asa cum deseori suntem noi cu mila Lui. iti va raspunde cand nici nu te astepti. iti va raspunde prin gura unui preot sau doar a unui prieten. iti va raspunde printr-o intamplare frumoasa sau doar printr-un gand ce te va ajuta. Tu sa insisti, sa continui si sa ii ceri mai mult. Niciodata nu este de ajuns. Un mare sfant avea un ucenic pe care il iubea foarte mult, ca pe propriul sau fiu. Dar acesta se imbolnaveste grav. Atunci sfantul se asaza in genunchi si, cu lacrimi, ii zice lui Hristos: „Eu nu ma ridic de la rugaciune pana nu il faci sanatos pe ucenicul meu. Nu Te las pana nu imi asculti rugaciunea!"Niciodata nu vom sti sa ne rugam! Dar merita sa incercam, caci nu avem un Dumnezeu pretentios atata timp cat a acceptat sa stea chiar si pe o cruce numai ca sa fie in mijlocul nostru. Sau sa Se „ascunda" intr-o lume in care omul poate vedea absolut orice, mai putin pe propriul lui Domn si Dumnezeu.Cuvantul sfantului nu se numeste impertinenta, ci indrazneala la Dumnezeu. O mie de ani de am trai si tot nu ar fi avut timp sa ne daruiasca decat o infima parte a bunatatilor si a dragostei Lui. Doar nesimtirea noastra il opreste. Sfintii erau „obsedati" de rugaciune pentru ca nu o mai vedeau ca pe o tortura fizica si psihica, asa cum o vedem noi. Au vazut ceea ce noi nu am vazut, au simtit ceea ce noi nu am simtit. Ca niste iubitori de alpinism, care ar sta pe crestele muntilor toata viata; insa noi suntem sceptici in a-i intelege tocmai pentru ca nu parasim „fotoliile" vietii noastre sau ne place sa privim muntii, sa facem „alpinism" in fata televizorului.Sa-ti spun de Sfantul Serafim de Sarov care s-a rugat o mie de zile si o mie de nopti fara intrerupere, stand pe o piatra? Nu fi sceptic, caci si mersul pe Luna era imposibil de imaginat acum o suta de ani; insa rugaciunea este infinit mai dificila, caci iti cere sa fii ca Dumnezeu, iar noi nu prea am vrea.Sacrifica nu doar o clipa pe zi, dar si macar o parte din pacatele tale. Da-I o sansa lui Hristos din dorinta de a indrepta ceva in vesnicia ta. Raiul va fi o rugaciune continua, o neintrerupta slavire a lui Dumnezeu. Cum te vei descurca atunci, daca abia silabisesti bucuriile sufletului?Raiul nu va fi o gradina botanica sau un parc national, asa cum si-l imagineaza Martorii lui Iehova! Va fi o stare de bucurie, de dragoste si de vesnica, eterna rugaciune. Acea rugaciune care inca mai tine pustnici si pustnice in munti, in pesteri, in chilii. Si nu pentru o ora pe zi, ci pentru ani, pentru zeci de ani. Iar la moarte toti afirma, toti se roaga asa cum s-a rugat si Sfantul Sisoe cel Mare: „Doamne, nu am pus pocaintei mele inceput! Mai da-mi timp sa ma rog!Mama poate afirma vreodata ca si-a iubit destul copilul? Tu poti afirma ca ti-ai iubit destul parintii? Dar cum se face ca afirmam cu nonsalanta ca ne-am rugat destul sau ca nu putem sa ne rugam? Stai in genunchi si cere sa fii ajutat. Fiecare se roaga exact atat cat il iubeste pe Dumnezeu; nici mai mult, nici mai putin!
Si iti voi spune unde se sfarseste rugaciunea: cu lacrimi pentru greselile tale si pentru ale lumii, ale celor pe care ii cunosti. Rugaciunea dezinteresata are valoare si nu bolboroseala unui „Tatal Nostru" pe care oricum nu o simti cu vreun folos. Roaga-te sa te poti ruga, roaga-te sa nu uiti cat de mult te iubeste Dumnezeu. Roaga-te sa nu vezi ruga ca pe o pierdere de timp sau ca pe o plictiseala ce te face sa casti de-ti plesnesc balamalele gurii.Nu te ruga ca un savant, ci ca un copil. Simplu si la subiect. Spune-I macar lui Hristos macar o data pe zi ca il iubesti, chiar daca nu simti asta ca fiind adevarat. Si El te va ajuta sa fie adevarat! Cuvintele nu ies din noi in zadar: fiecare cuvant „fuge" in vesnicia lui Dumnezeu. Daca este unul murdar, va fi spre intunecarea noastra, iar daca este unul curat, va fi oricum spre indreptarea noastra. Talharul de pe cruce, cel de pe Golgota, s-a rugat o singura data si destul a fost.Eu te invit sa-I ceri lui Hristos doar ceea ce El iti poate oferi, doar ceea ce are. Pe Cruce nici macar o panza care sa-I acopere mijlocul nu mai avea. El Se va ingriji ca sa nu iti lipseasca nici cele materiale, dar mai intai cere-I ce are El mai de pret. Hristos nu face ca duhul din „Lampa lui Aladdin". Ne indeplineste mai mult de trei dorinte. Cere-I mai intai iertare, cere-I mila si rabdare, cere-I putere de a nu cadea in ispite ce te sufoca chiar fara sa vrei, cere-I sa crezi in El, cere-I sa poti intelege ca fara de El suntem niste umbre ce ratacesc pe aceasta lume fara niciun sens. Fericita este sluga aceea pe care, venind stapanul sau, o va afla facand asa (Matei 24: 49). Si Hristos Se ruga nopti in sir. Dumnezeu-Omul Se ruga pentru un om care nu mai vrea sa se roage.Ne plictiseste acest Dumnezeu? Dar oare L-am cunoscut, am vazut oare macar o miime din bunatatea si din indelunga Lui rabdare? Asupra rugaciunii nu am dreptul sa mai insist. Rugaciunea nu este o teorie matematica pe care sa o demonstrezi. Rugaciunea este ceva ce se descopera prin rugaciune. De acolo vei afla sensul vietii tale, vei afla ce este rabdarea, iertarea, demnitatea si curajul de a infrunta viata. De acolo vei afla ca Hristos te iubeste asa cum nici proprii tai parinti nu au putere sa te iubeasca. Dar roaga-te, nimic mai mult!Si acum sa revenim la problema Liturghiei, la incercarea de a te face sa intelegi ca Liturghia este poarta care da in rai, este usa pe care, daca nu o vei deschide, nu il vei descoperi pe Hristos. Acel mult prea simplu „Doamne, miluieste", repetat de zeci de ori in cadrul acestei slujbe, spune totul despre Cel ce iubeste si despre cel ce a ranit aceasta Iubire. Crestinul merge in biserica si intelege ca iarasi a cazut intr-o prapastie a pacatului, a uitarii de Dumnezeu si a deznadejdii. Si, din aceasta prapastie, el striga, el urla daca e nevoie dupa mila lui Hristos.„Doamne, fie-Ti mila de mine! Fiule al lui David, miluieste-ma! Doamne, fie-Ti mila de fiica mea!" Doar trei exemple de strigate ce le-a auzit Domnul de la cei pe langa care trecea si care simteau ca doar El ii mai poate auzi, ii mai poate ajuta. Daca tu nu simti, nu esti disperat dupa mila Celui vesnic bun, atunci nu vei veni la Liturghie; dar vom cauta totusi aiurea mila altora, care sa ne faca fericiti, pe noi si murdarele noastre patimi. Liturghia este slujba milei. Noua ne este mila de un Dumnezeu Care ramane singur pe o Cruce, iar Lui ii este mila de cei ce nu se pot impartasi zilnic pentru ca au gresit prea mult, au uitat tot mai mult, au ignorat tot mai mult.„Eu ma rog acasa! De ce e nevoie sa vin la biserica in fiecare duminica? Sa ma impiedic de niste babe care se uita prea mult la mine sau sa suport mirosul de nespalat al cine stie carui taran ce sta langa mine? Eu cred in inima mea si este de ajuns! Hristos ma aude si acasa, nu?"Iata, cosmetizat desigur, argumentul cel mai stupid de care m-am lovit, ca simplu crestin, discutand cu cei care deja se simteau in cer si priveau plebea cu niste ochi mult prea necrutatori. Stiu ei bine, acesti fatarnici crestini, acesti crestini de mansarda, ca acasa nu se roaga asa cum au curajul sa sustina. Oare nu avem noi un Hristos comun, pe care trebuie sa-L marturisim impreuna macar o data pe saptamana? Oare nu avem noi niste frati intru credinta cu care trebuie sa ne rugam impreuna macar o data pe saptamana? Cine iti garanteaza ca in „inima" ta sta exact Acest Hristos, Care nu a murit doar pentru tine, ci absolut pentru toti, buni sau ne-buni crestini? Daca nu esti in stare sa suporti caderile si neputintele aproapelui tau, atunci nici Hristos nu te suporta pe tine, ca ai nebunia de a te considera mai demn, mai bun decat El. Caci El nu se scarbeste de batrana care vrea sa moara aproape de Biserica, chiar daca greseste in toata nestiinta ei. Si nici de taranul sau necivilizatul tau aproape, care are taria sa stea nespalat nu in baruri, in santuri sau in fata unui televizor luat la second-hand, ci in fata unui altar care imbratiseaza pe toti si pe toate.Te plictisesti de moarte la Liturghie? Aceasta slujba nu iti spune absolut nimic? Mai mult decat sigur este ca timp de o saptamana, pana duminica dimineata, nici rugaciunea nu ti-a spus nimic si, pe langa toate, ai facut in asa fel ca sa o faci at H de scurta, incat sa nu ai timp a te plictisi. Obliga-te in a avea rabdare, chiar daca iti va fi exasperant de greu.Jugul Lui este usor, placut, datator de libertate si de cer; insa ne-am injugat la o viata care ne leaga de pamantul in care am fost facuti, ne cocoseaza si ne orbeste, ne surzeste, ne face nestiutori spirituali. Omul fara Liturghie nu poate fi vesnic. Nici animalele nu vin la Liturghie, dar nici nu sunt chemate, caci un Dumnezeu al animalelor nu avem. Ele nu vor da socoteala pentru ce nu li s-a cerut. Daca nu sacrifici cu adevarat doua-trei ore pe saptamana unui Hristos in care trebuie macar sa vrei sa crezi, atunci vom anula definitia omului de singura fiinta care se poate darui, se poate sacrifica in mod liber, constient si responsabil.Da, imi vei spune ca lumea S-a schimbat, a evoluat, dar Liturghia a ramas aceeasi, absolut aceeasi de peste o mie de ani. Dar Hristos nu S-a schimbat deloc, desi e nevoit sa fie tot mai bogat in indurari si in mila. Tot pe o Cruce sta rastignit si nu pe un scaun electric programabil. Tot cu paine si vin incepem Liturghia, nu cu o Fanta si cu o pizza, caci Dumnezeul nostru e simplu si nepretentios, e un Dumnezeu sarac, Care ne cere doar prea putin din imensitatea bunatatilor pe care tot El ni le da.In Occident, Liturghia dureaza acum aproximativ o jumatate de ora: scurt si la obiect. Omul e grabit sa se intoarca in lume, la pacatele care acolo au inchis pe Dumnezeu intr-un cer mult prea indepartat si mult prea neinteles. La Liturghie mai aduc cate un cor, mai fac cate un concert simfonic sau chiar unul rock, tocmai pentru ca nu au inteles nimic, nu mai gasesc nimic atractiv, nimic interesant la Dumnezeul crestinilor. Dar iti marturisesc ca am gasit cateva note comune la toti occidentalii, la toti italienii cu care am vorbit in lunile petrecute in mijlocul lor. Si cea mai distinctiva nota este frica de moarte, groaza cosmetizata de ceea ce urmeaza dupa incetarea batailor inimii. Sunt terorizati de acest subiect si refuza toti sa vorbeasca in mod serios despre moarte, despre moartea lor, exact a lor!Si stii de ce? Pentru ca nu mai au, nu mai vor sa aiba Liturghia despre care am scris destul. Liturghia este lupta cu moartea, este biruinta mortii. Eu stiu ca Hristos exista, ca a inviat. Stiu ca mi-a daruit Trupul si Sangele Lui ca Acestea sa lucreze, sa aduca si in mine invierea.Hristos este la Liturghie, chiar daca nepasarea inimii mele ma impiedica sa inteleg cu toata fiinta mea acest fapt. Si se cuvine sa fiu acolo, chiar daca-aceeasi nepasare ma obliga sa nu pot crede aproape deloc in El. Nu Hristos este de vina ca nu il vad, desi El chiar este acolo. Nu soarele este de vina ca nu poate fi vazut de un orb.Nu mai are importanta ca vedem acolo numai paine si vin, nicidecum o bucata de carne intr-un pahar de sange. Hristos apeleaza la dramul de credinta si de nebunie de care ti-am mai vorbit. Nu te forteaza, nu te inspaimanta, nu intra ca un terorist in viata ta. Crestinismul e o nebunie, este o depasire a normalitatii. Liturghia este un pariu cu nebunia. Ori Hristos chiar exista, si merita acest „joc" al celor ce nu se vad; ori suntem niste ratati, niste victime ale unei glume triste, ale unui simplu profet de acum doua mii de ani.Vezi bine ca nu te indemn la normalitate, la conformism. Iesi din granitele acestei lumi, din masurile ei. Vino la Liturghie intr-o biserica unde slujeste un preot ce traieste cu Hristos. Stiu, destui sunt fatarnici sau mincinosi, dar inca nu am ajuns ziua in care preotii vrednici vor fi cautati cu disperare si abia se va mai gasi cate unul drept inaintea lui Dumnezeu. La urma urmelor, Hristos nu tine seama de persoana preotului. Iubirea Lui nu se impiedica de nimeni si de nimic. Daca vei vrea cu adevarat, il vei gasi si in gaura de sarpe!Mai avem preoti sfinti in mijlocul nostru. Mai avem Liturghia care sa ne sfinteasca. Inca il mai avem pe Hristos... Doar sa vrem cu adevarat, nu sa ne cramponam in scuze si sa ne impiedicam in pietrele pe care ne pregatim prea des sa le aruncam peste cei pe care ii gasim vinovati de necredinta, de neputinta sau doar de egoismul nostru, care nu vrea sa-L primeasca pe Hristos.Si ar mai de spus doar atat: lumea se va sfarsi atunci cand Liturghia ortodoxa va inceta. Lumea sufleteasca a fiecaruia dintre noi se sfarseste prin abandonarea Sfintei Liturghii. insa lumea cea mare se va sfarsi atunci cand aceasta slujba va inceta sa fie savarsita curat si cu credinta.
Monahul Paulin de la Putna

marți, 13 aprilie 2010

Scorpionul din mine!



Cristian Stavriu

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga in mijlocul naturii privea cristalinul apei când remarcă un scorpion căzut în apă şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Înduioșat și plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.

După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară la fel de tare încât acesta suspină.

Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te rănește mereu?” “

Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înțelept. Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiționat, în iubire și compasiune !”

În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău.


Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință.


Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări.


Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos pe care-l pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui.


Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm Mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta !


Doamne Dumnezeul meu ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid și înțelept precum bătrânul din poveste !!!

ANUNŢ PENTRU COPII

Dragi copii, săptămâna aceasta nu vom face nicio repetiţie. Următoarea repetiţie, pe care o vom face, va fi sâmbătă, 24 aprilie, începând cu orele 17,30, urmând ca apoi să reintrăm în programul normal de repetiţii, adică în fiecare sâmbătă de la 17,30 şi în fiecare duminică de la 17,00.Vă aşteptăm cu mult drag!
Următoarea dată când veţi cânta la Sfânta Liturghie va fi duminică 25 aprilie, când veţi cânta piesele „Cinstiţi creştini” şi „Îngerul a alergat”. Vă rog să le repetaţi până atunci
.

Nu este minciună credinţa noastră!

preluare : aici

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica lui Toma

(Ioan 20, 19-31)

Iubiţii mei, astăzi este sărbătoare. Este Duminica a doua a Paştilor sau Duminica lui Toma. Şi se numeşte Duminica lui Toma, pentru că astăzi Biserica noastră a rânduit să se citească Evanghelia care vorbeşte despre Toma.

***

Ce a fost Toma? Vreun bogat, vreun om de ştiinţă, vreo celebritate a acelor vremuri? Nimic din toate acestea. A fost un sărăcuţ analfabet. Şi totuşi a devenit cunoscut tuturor. Şi dacă oameni mari şi grozavi au fost uitaţi, el trăieşte în memoria tuturor. Ce s-o fi întâmplat? Ceva s-a schimbat în viaţa lui Toma şi sărăcuţul a devenit o mare personalitate. Ce s-a întâmplat?

Într-o zi a auzit că-l cheamă o voce. O voce mai dulce şi decât vocea mamei, o voce care se adresează întregii lumi şi fericiţi sunt toţi aceia care o aud. Este vocea Hristosului nostru. Hristos l-a văzut pe Toma şi a observat că în el se ascunde un diamant. Diamant era dispoziţia lui cea bună. Vino cu Mine, i-a spus Hristos. Şi imediat Toma a lăsat toate şi L-a urmat. A stat lângă el trei ani. A ascultat cuvintele Lui, cuvinte care nu se mai auziseră niciodată în lume. A văzut minunile Lui, care sunt nesfârşite - nenumărate. A văzut sfântă vieţuirea Lui. În felul acesta a crezut şi a spus: Acesta este Hristos, Cel despre care vorbesc profeţiile că va veni. A crezut că Nazarineanul va zdrobi legiunile Romei, îi va izgoni pe ocupanţi, va aşeza un mare tron, va întemeia un regat, cel mai mare imperiu şi va deveni împăratul umanităţii.

Acestea credea şi era bucuros. Dar când în noaptea Marii Joi, în Ghetsimani - era şi el acolo - a văzut că-L prind pe Hristos, că-L leagă fără ca El să arate cea mai mică împotrivire, că-L duc la Anna, la Caiafa, la pretoriu, că-L pălmuiesc, Îl scuipă şi în cele din urmă Îl conduc spre Golgota şi Îl răstignesc fără a arunca trăsnete - cum ar fi putut, Toma s-a nedumerit. Când a aflat că Şi-a dat duhul, că a spus „Săvârşitu-s-a" (Ioan 19, 30), şi că L-au pus în mormânt ca pe toţi oamenii obişnuiţi, atunci a încetat să mai creadă. Minciună au fost toate, s-a gândit. A plecat, s-a dus din nou la treburile sale şi a început să se preocupe de ele ca şi mai înainte. Stătea departe de ceilalţi ucenici. Într-o zi, când s-a întâlnit cu ei, i-au spus: - Toma, ai pierdut! - Ce-am pierdut? - Am văzut pe Domnul. A înviat. S-ar fi cuvenit să fi şi tu cu noi. - Nu cred nimic. - Nu ne crezi pe noi, pe care ne cunoşti de atâţia ani? Nu primeşti mărturia noastră? - Dacă nu voi pune degetul meu în semnele lăsate de cuie în mâinile Lui şi de suliţă în coasta Lui, „nu voi crede" (Ioan 20, 26). Nu voi crede, dacă nu-L văd, spune.

A trecut aşa o săptămână în care Toma se lupta între credinţă şi necredinţă, iar după opt zile, ucenicii - acum împreună cu Toma - erau iarăşi închişi în foişorul de sus. Deodată, „uşile fiind încuiate" (Ioan 20, 26), iată Hristos. - Toma, vino, îi zice. Toma se apropie şi pune degetul său - cum este zugrăvit în icoană - în coasta şi în mâinile lui Hristos, şi atunci strigă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu" (Ioan 20, 29). Aşa a încetat să mai fie necredincios, a devenit credincios şi afierosit lui Hristos.

De atunci, Toma nu L-a mai ascuns pe Cel în care a crezut, cum din păcate facem noi. O astfel de credinţă nu are valoare. Ceea ce crezi trebuie să ai curajul să spui pretutindeni, chiar dacă te-ai afla între mii de necredincioşi. Acum, am ajuns că şi cruce ne este ruşine să facem. În Tesalonic un sărăcuţ s-a dus la un restaurant să mănânce şi a considerat de datoria lui să-şi facă cruce. Când l-au văzut ceilalţi, au început să-şi bată joc... Toma nu s-a ruşinat, între necredincioşii şi închinătorii la idoli care Îl urau pe Hristos, să-L propovăduiască. S-a dus din sat în sat, din cetate în cetate, din ţară în ţară. Zbura ca un vultur. Şi pretutindeni spunea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu". Nu doar „Domnul şi Dumnezeul". Acel „meu" are o importanţă. Vezi? Femeia zice „bărbatul meu", mama zice „copilul meu", bolnavul zice „doctorul meu". Acest „meu" al lui Toma înseamnă că Hristos se cuvine să fie al meu, „Domnul meu şi Dumnezeul meu". Că este Domnul întregii lumi este o realitate; dar se cuvine să fie şi al tău, să creezi o strânsă relaţie de afecţiune cu Hristos, atât de mult să Îl iubeşti.

În felul acesta, Toma a ajuns până în India. Acolo au crezut mulţi şi tot acolo el şi-a aflat moartea mucenicească. De aceea, creştinii din India se numesc creştinii lui Toma.

***

Acesta a fost Toma, care din necredincios a devenit credincios şi astăzi sărbătorim pipăirea lui. În zilele noastre există mulţi necredincioşi.O minciună, zic ei, este religia; popii îşi bat joc de oameni, exploatează poporul... Cred că în felul acesta vor şterge credinţa. Noi ce vom răspunde? Vom aminti câteva lucruri simple.

1. Apa. Omule nemulţumitor, bei apă? Te-ai gândit cine dăruieşte apa? Dacă vor seca izvoarele, vom cere apă. În anii de demult oamenii credeau. Am observat: înainte de a bea apă, îşi făceau semnul crucii. Aţi văzut acum pe cineva ca înainte de a bea apă să-şi facă cruce? Nimic! Cu înghiţitura în gură şi-L înjură pe Hristos. În timp ce păsărica bea apă şi îşi înalţă căpşorul ei la cer ca şi cum ar spune: „Hristoase, Îţi mulţumesc". Tu de ce nu crezi?

2. Soarele. Auzi colo, zic unii, „prin uşile încuiate" să intre Hristos? Este de necrezut, inadmisibil... De necrezut? Când eram la şcoală, bunul nostru profesor ne spunea: Dezlegaţi enigma: „Îmi încui căsuţa şi hoţul este înăuntru". Cine este hoţul? Ne întrebam unul pe altul şi acasă pe părinţi. Care era răspunsul? Soarele! Acesta trece prin geamuri fără să le spargă şi este în casă. Deci şi soarele strigă: „Hristos a înviat!".

3. Aerul. Casa este închisă, dar aerul tot intră. Cum? Printr-o crăpătură. O găurică să găsească, trece şi ajunge până în cele mai de jos ale pământului. Aşadar, cel care a făcut aerul şi soarele, n-ar fi putut El însuşi să intre „prin uşile încuiate"?

4. Copacii. Iarna sunt goi - uscaţi, dar primăvara? „Astăzi primăvara miresmuieşte" (Exapostilarie la Duminica lui Toma). Fiecare frunză care iese, fiecare floare, fiecare fruct, toate strigă „Hristos a înviat!".

5. Iată şi sămânţa. Plugarul o îngroapă în brazdă precum groparul pe cel mort. Sămânţa putrezeşte, şi după aceea înviază şi răsare. De fiecare dată când încolţeşte un spic - o tulpină, zice „Hristos a înviat". Tu te îndoieşti?

6. Oul pe care îl împărţim de Paşti. Are o importanţă. De ce? În ou este îngropat, închis ca într-un mormânt cu placă de marmură, un puişor. Cloşca îl încălzeşte şi apoi - după 40 de zile - iată-l, cu cioculeţul lui sparge coaja; doar ce iese afară, e ca şi cum ar cânta ciripi „Hristos a înviat".

7. În sfârşit, radioul şi televizorul. Toate sunt închise, dar numai printr-un buton casa se umple de voci şi de imagini de la marginile pământului. Cum se întâmplă, ce zice ştiinţa? Există aşa-numitele unde hertziene, cărora Dumnezeu le-a dat puterea de a aduce toate acestea în casă. Aşadar, zidirile pot să se mişte astfel, iar Creatorul nu poate?

***

Nu ascultaţi, fraţii mei, balivernele aşa-zişilor învăţaţi şi analfabeţilor. Să credeţi în Hristos precum strămoşii noştri, cu credinţă adâncă. Închideţi-vă urechile în faţa ateismului şi necredinţei. Păstraţi adânc în voi credinţa. Să spuneţi şi voi ca şi Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu". Nu vă temeţi, nu vă împuţinaţi deloc.

Dar credinţa voastră să nu fie moartă. Sfânta Scriptură spune: „Credinţa, dacă nu are fapte, este moartă" (Iacov 2, 17). Credinţa voastră să fie vie. Să arătaţi pretutindeni că credeţi. Să arătaţi cu faptele. Aceasta înseamnă: În viaţa voastră nicio blasfemie, nicio înjurătură, niciun furt, niciun adulter, nicio desfrânare, niciun divorţ. Să împărăţească Hristos în casele voastre, în familiile voastre, în copiii voştri, peste tot.

Vă voi spune un cuvânt, ascultaţi-mă. Cred. Dacă n-aş fi crezut, aş fi rupt toiagul acesta pe care-l ţin şi m-aş fi făcut un meseriaş. Dar cred în Hristos, toate sunt minciuni, un singur lucru este adevărat. Sub stele nu există altul decât Iisus Hristos, pe Care copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.



+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Toma Zervis - Edessa, 7-5-1989)

(traducere din elină: monahul Leontie)

duminică, 4 aprilie 2010

Hristos a inviat!

De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se intru bucuria Domnului. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi rasplata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca. De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea,sa nu de indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noulea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se . De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul , primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul intai, si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie, si aceluia plateste si acestuia daruieste, si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cel dintai, si cel de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ait postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, oaspatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bucuria bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertarea a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea. Pradat-o iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai dintai intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intampinandu-te pe Tine jos; amarandu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat; s-a amarat ca s-a surpat; s-a amarat ca a fost legat.

A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul, a primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu se vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, acum biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in gropa; ca Hristos , sculandu-se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.

(Sfantul Ioan Gura de Aur)