luni, 30 septembrie 2013

Sfânta Biserică


Dorind să-l contrazică, un necredincios ia zis unui creştin:
- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică să asculţi predica şi să te rogi, când, oricum, Îl vedem peste tot?
- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă Îl văd peste tot şi prin toate, însă priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică, care este Cuvântul lui Dumnezeu!

joi, 26 septembrie 2013

Al cui soţ e mai bun?... sau după roadele lor îi veţi cunoaşte...

preluare http://luminaortodoxiei.com

Nu-mi plac oamenii care sunt mereu nemulţumiţi. Nu-mi place să mă uit la feţele lor. Şi nu mă iubesc nici pe mine pentru aceasta. Şi cred naiv în continuare, că uite eu, nu sunt aşa. Dar, cum spun Sfinţii Părinţi, dacă păcatul aproapelui tău este deosebit de enervant pentru tine, să ştii că suferi de acelaşi îndoit. Cum nu ar fi cred totuşi că un creştin nu ar trebui să fie mai mereu nemulţumit, de parcă prezentând prin întregul său chip o anti-publicitate  a viziunii ortodoxe despre lume. În schimb, cât  este de uşor şi plăcut să fii în preajma unui om, care posedă o capacitate uimitoare - de a fi recunoscător şi mulţumit pentru tot. 
Să mulţumeşti pentru fericire şi bunăstare nu este greu, dar iată oameni, care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru durere, boală şi ispite vei întâlni nu prea des. Viaţa îmi arată valorea mea adevărată anume prin întâlnirea cu asemenea oameni. Exemplul lor va servi mai mult decât o cale pentru salvarea mea şi înţelegerea unor adevăruri. Despre soarta unora dintre ei, aş vrea să vă relatez.
«Al cui soţ e mai bun?..»
Prietena mea este o fire foarte pozitivă, mai mereu o poţi vedea cu zâmbetul pe buze.  Singura persoană care mai mereu o irită e soţul ei, iar nemulţumirea faţă de el se manifestă în mod constant. Ba şosetele lui nu sunt acolo unde trebuie, ba pasta de dinţi nu e folosită cum ar cuveni, şi salariul lui abea dacă mai poate fi numit salariu, şi în general datele sale nu pot fi apreciate nici cu nota satisfăcătoare. Cu totul altfel e soţul colegii ei, Valentina - e frumos, inteligent, îl citeşte pe Platon înainte de culcare. Şi cât de mult îşi iubeşte copii, pe unul îl însoţeşte la piscină, pe celălalt la o secţie de lupte. Bietul om cât de mult munceşte ca să plece în fiecare an cu soţia la odihnă în Egipt şi să-I ofere nu doar de sărbători buchete minunate.
Ore întregi îmi lua ascultarea discursurilor despre cât e de nedreaptă viaţa. Dar pentru nimeni nu este un secret faptul că totul este relativ, şi Dumnezeu a vrut să-I descopere şi cealaltă parte l-a tot ce se întâmpla de fapt. Într-o zi prietena mea a mers la medicul ginecolog pentru o consultaţie de rutină, în rând făcând cunoştinţă cu o femeie însărcinată, şi ca între femei începură o discuţie despre soţi.
Tânăra femeie cu ochii deschişi visa la ce minune de copil va avea în curând, că va semăna leit cu tatăl său, că primul cuvânt pe care îl va rosti va fi - tata... Văzând un om la capătul coridorului, ea cu bucurie s-a ridicat să-l întâlnească - iată, a venit să vadă copilul lor la ultrasunete. "Cât de draguţ!" –a gândit în sinea ei prietena mea, iar apoi a încremenit.  Cu paşi siguri se apropia de ele acelaşi "super-erou," soţul Valentinei, pe care mai nu zilnic îl premărea ea. S-a dovedit că asemenea "eroi" pot fi soţi “ideali” şi pentru două familii ...
Ajungând acasă, ea şi-a privit sotul întins pe canapea cu ziarul în mână. Şi în acel moment a simţit că unica dorinţă a ei este să stea alături şi să îl ia de mână. "Cât de mult te iubesc .." Despre nimic altceva nu mai ptea vorbi.
«După roadele lor îi veţi cunoaşte...»
O cunoşteam pe această femeie ca pe o mamă a doi copii minunaţi. Undeva în adâncul inimei mele chiar o invidiam, ştiind foarte bine că eu nu prea voi reuşi s-o fac la fel cu copii mei. Până în prezent, pentru mine este un mister, cum a reuşit în vremurile atotpătrunzătoarei propagande sovietice insuflarea dragostei pentru credinţă şi Biserică în inima copiilor săi. Fiul ei a devenit preot, fiica - o preotească cu mulţi copii. Ambii nişte peronalităţi luminoase, sincere şi demne de urmat. 
Dar, aşa cum s-a dovedit, rolul de soţie pentru ea a fost nu mai puţin important. Peste treizeci şi cinci de ani din viaţa sa, ea i-a dedicat unui alcoolic cronic. Să spui "i-a dedicat” – de fapt nu înseamnă nimic. Toate posibilele greutăţi şi suferinţe pe care numai vi le puteţi imagina, această femeie le-a suferit cu demnitate, şi cu credinţă fermă în cuvintele Evangheliei: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. (Ioan 15, 13).
De mai multe ori el abea nu a murit în plină stradă îngheţând de la gerul cumplit şi primind numeroase traume şi leziuni, dar ea mereu îl găsea şi-l readucea la viaţă. Ultima noastră conversaţie a avut loc atunci, când soţul ei a fost diagnosticat cu cancer, metastazele multiple aducându-i o agonie de neimaginat. Încercările disperate ale bietei femei de a găsi metode alternative de vindecare nu prea au schimbat situaţia. Moartea deja era în pragul casei... Şi atunci am auzit de la ea cuvintele care mult timp mi-au chinuit propriul egoism: "Pentru tot ce am îi mulţumesc lui Dumnezeu, şi nu aş fi vrut să trăiesc o altă viaţă. Toate le-aş da pentru vindecarea lui. Numai de nu ar muri! "
Unii ar putea spune că e un masochism curat, cineva ar crede că devenise un obicei. Dar poate aceasta e cu adevărat dragostea? Una ciudată, de neînţeles, despre care şi ne-a vorbit  Apostolul Pavel?
Moartea soţului ei  i-a adus speranţa la o reunire viitoare. Boala l-a ajutat pe el să se schimbe şi să se odihnească în pace cu Dumnezeu, şi cu familia sa. Pentru aceasta ea îi este deosebit de recunoscătoare lui Dumnezeu.
«Cât trăiesc — sper...»
Viaţa i-a dăruit acestui om toate beneficiile posibile. Banii îi garantau libertatea. Soţia îl aduce dragoste şi linişte în casă. Copiii - bucuria de a fi tată. Cele mai bune staţiuni din lume îi aşteptau anume pe ei. Cele mai moderne maşini erau parcate în curtea casei. Nimeni nici nu medita la posibiliatea pierderii acestora. Necazul a venit, ca de obicei fără avertisment. El a ucis un om, salvându-şi soţia de la un agresor. În aşa mod unul dintre subalternii săi a vrut să se răzbune pe o nedreptate de altă dată.
După ce servise prea mult alcool, el a pătruns în casă şi cu un pistol în mână a atacat-o pe biata femeie. Tot ce ce-şi aminteşte soţul ei - e momentul în care a scos pistolul şi l-a împuşcat pe agresor. Rana s-a dovedit a fi fatală. După arestarea sa, judecătorul timp de zece luni, nu a recunocut faptul legitemii apărări. Zece luni alături de recidivişti şi puşcariaşi înrăiţi. Întrebările  "de ce" şi "pentru ce?" nu îşi găseau nici un răspuns în sufletul său chinuit. Între timp, soţia şi copiii erau nevoiţi să vândă bunurile acumulate pentru a putea exista.
Şi atunci şi-a adus aminte de Dumnezeu şi a început să-i ceară ajutor şi izbăvire. Prietenii i-au dat numărul de telefon al unui preot. Iar discuţiile cu el l-au făcut să găsească calea de la deznădejde la lumină.
Toate acestea mi le-a relatat când deja a fost eliberat şi viaţa câte puţin îşi relua cursul obişnuit. Pot doar presupune prin ce suferinţe au trecut aceşti oameni. Dar cel mai uimitor lucru este faptul că el îi mulţumea lui Dumnezeu pentru cele întâmplate, înţelegând că dacă nu ar fi trecut prin încercarea închisorii, întâlnirea lui cu Dumnezeu poate şi nu ar fi avut loc.
Dumnezeu se îngrijeşte de mântuirea noastră în fiecare clipă. Toate le-a pus în serviciul creaţiei sale. Chiar şi Unicul Său Fiu a primt moartea pe Cruce pentru salvarea noastră. Dar, după cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici "omul a ales iubirea de sine - un zid care-l separă şi de Dumnezeu şi de oameni, autocondamnându-se la singurătate." De aici şi creşte nemulţumirea, deznădejdea şi disperarea. "Optimismul sfânt", după cuvintele cuviosului Paisie, eliberează sufletul de frică şi pas cu pas îi întăreşte forţele spirituale.
Optimismul e strâns legat de credinţă, iar credinţa ne dă speranţă. În Patericul Părinţilor din pustiu, există o relatare despre un oarecare avva, care vâzând vreun frate supărat sau întristat îl implora să nu dea drumul la asemenea gânduri în inima sa. Doar nu pot să fie scârbiţi cei, speranţa cărora este Dumnezeu, iar nădejdea cărora e Împărăţia Cerurlor. Pot cădea în deznădejde păgânii, pot plânge iudeii, care iubesc în continuare cele ale lumii astea. Dar noi ar trebui să fim înflăcăraţi de bucuria slavei cereşti şi veşnica fericire. Oare nu la aceasta ne îndeamnă şi Apostolul. Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate (Tes. 5, 16—18)».

Traducere şi adaptare Natalia Lozan
Articol apărut în original pe siteul

otrok-ua.ru

duminică, 15 septembrie 2013

Vă rog părinţilor, ocrotiţi-vă copiii!

Îi rog fierbinete pe părinţi să aibă grijă de copiii lor. Ştiu că avem multe familii adevărate, cu părinţi iubitori şi copii cuminţi. Dar tocmai de aceea vă rog şi vă îndemn, părinţilor, să fiţi veghetori, ca nu cumva copiii voştri buni să încapă pe mâna celor ce-i strică, sau să aibă la îndemână ceva ce la poate întina fiinţa.

Nu-i lăsaţi doar pe seama şcolii, căci într-o şcoală pot exista programe perverse sau o directoare care, în schimbul câtorva cadouri ieftine, le permite traficanţilor să-şi etaleze scârboasele mărfuri în văzul copiilor. Ajutati-vă odraslele să înveţe cu drag şi să se poarte frumos!

Oferiţi-le pruncilor voştri mai puţin televizor şi mai multă lectură: din cărţile frumoase şi, pe cât se poate, pagini alese din Sfintele Scripturi. Eu cunosc un copil care a citit Biblia, în întregime, la vârsta de zece ani; nu e important ce şi cât a înţeles, ci faptul în sine că a citit-o şi n-a uitat-o.

Faceţi din Fiul Matiei un prieten al copiilor voştri; şi fiţi siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ţinându-vă de mână.

Mitropolitul Bartolomeu Anania

joi, 12 septembrie 2013

Marele Mucenic Efrem cel Nou - sfântul descoperit printr-o revelaţie

- A făcut mii de minuni şi continuă să facă şi astăzi. Sfântul Efrem e singurul mucenic al ortodoxiei despre a cărui viaţă nu s-a ştiut nimic, timp de 500 de ani. Tot ceea ce ştim astăzi despre el i-a fost revelat prin mai multe vedenii maicii Macaria Desipri, care i-a şi descoperit sfintele moaşte, în anul 1950 -

Sfântul Efrem cel Nou a trecut pe pământ ca un fulg - fără să lase nicio urmă, niciun mor­mânt cunoscut, nicio viaţă scrisă de un apro­piat, nici măcar o tradiţie orală. După moartea sa cum­plită s-a aşternut, liniştită, impene­trabi­lă, tăcerea. Tăce­rea pe care Dum­nezeu o hărăzeşte unora dintre aleşii săi.
S-au scurs aşa mai bine de cinci veacuri. Şi apoi, subit, ca şi cum ar fi vrut să ne trezească dintr-un somn interior, tot Domnul s-a ho­tărât să ridice vălul pe care-l aşe­zase peste moartea iubitului său martir. Şi a făcut-o printr-o femeie, o monahie a cărei inimă a fost îndea­juns de curată încât să-L poa­tă înţelege pe Dumnezeu însuşi. Şi aşa, din vedeniile acestei călugă­riţe, viaţa sfân­tului mucenic Efrem cel Nou a fost reconstituită. Ca într-o fabuloasă expediţie arheolo­gică, în care nu e săpat pământul, ci cerul, frânturi din existenţa sa au fost revelate întâi maicii Macaria şi apoi altor maici din obştea mânăstirii ei. Rândurile de mai jos încearcă să refacă pentru dumneavoastră această experienţă cutre­mu­rătoare şi unică în istoria creştinismului.

O tânără pustnică

Maica Macaria Desipri urcase aici în urmă cu cinci ani. O atrăgea singurătatea sălbatică a locurilor şi mai ales istoria lor, plină de spaimă şi sfinţenie, căci pe Mun­tele Neprihăniţilor se ridicase în trecut falnica Mâ­năstire a Buneivestiri ai cărei vieţuitori pieriseră cu toţii ucişi de turci. Loc plămădit cu durere şi iubire. Loc sfânt.
Tânăra monahie, în vârstă de doar 30 de ani, venise aici cu gândul să aprindă o candelă întru pomeni­rea monahilor martiri. Dar, privind la flăcăruia plăpân­dă ale cărei umbre dansau straniu pe ruinele vechii bise­rici, inima i-a fost cuprinsă de un dor nebun. Se simţea înfrăţită cu călu­gării aceia care trăiseră o viaţă în cură­ţie şi iubire de Dumnezeu. Era înfrăţită cu ei şi mai ales cu moartea lor năpraznică.
Şi, pe când soarele scăpăta peste creste, a simţit că aici îi e locul. Că va rămâne lipită de stâncile astea goa­le şi bătute de vânt, că le va fi ruinelor prie­tenă, că se va trezi dis-de-dimineaţă în trilurile păsărilor şi va ador­mi în foşne­tul pădurii. Aşa că a rămas. În câteva zile şi-a încropit o chilie smerită în care se topea de arşiţă vara şi îngheţa de frig iarna. Dar era sălaşul ei, doar al ei, sălaşul în care putea sta de vorbă cu Dum­nezeu. Singură. Doar ea şi El.
Marele Mucenic Efrem cel Nou - sfântul descoperit printr-o revelaţieMaica Macaria Desipri, cea care a aflat moaştele Sfântului Efrem cel Nou
Cu timpul, rugile ei au bătătorit o cărare spre trecut. Nu ştia nici ea cum, dar, pe măsură ce timpul trecea, călu­gă­rii care vieţuiseră odinioară aici îi erau din ce în ce mai apropiaţi. Ştia despre ei puţine lucruri, atâtea câte fuseseră păstrate de tradiţie. Cum că înainte de căderea falnicei cetăţi a Con­stantino­po­lului turcii puseseră treptat stăpânire pe pământul Greciei. În 1416 au prădat toată Peninsula Atică şi l-au îngenun­cheat şi pe guvernatorul Atenei, care s-a văzut silit să declare supunere sultanu­lui Mehmet I Celebi. De atunci au înce­put jafurile, strică­ciunile şi prigoana creş­tinilor. În anul 1424, otomanii au năvălit în Mânăstirea Buneivestiri de pe Muntele Neprihăniţilor şi i-au ucis pe toţi părinţii de acolo. Pe toţi, până la unul...
Atât ştia din cărţi şi din tradiţia orală maica Macaria Desipri. Pentru ea era îndeajuns. Nu avea nevoie să cunoască numele acelor monahi şi nici restul vieţii lor. Era însă suficient că ştia cum au murit, pentru că, atunci, în ceasul acela cumplit al despărţirii su­fletului de trup, în om se adună toată zdroaba din timpul vieţii. Or, toţi pă­rinţii de la Buna­ves­tire avuseseră par­te de o moarte sfântă, moartea marti­rilor, a celor care se învrednicesc să-L mărturisească pe Domnul, cu preţul vieţii. Ce să-ţi doreşti mai mult?
Macaria avea un singur regret. Că până astăzi, în toate cele cinci veacuri câte se scurseseră peste muntele aces­ta, niciun trup al acestor sfinţi muce­nici nu fusese descoperit. În vremurile acelea cumplite de prigoană şi răz­boaie, creştinii îi îngropaseră pe as­cuns. Apoi venise stăpânirea otomană care împiedicase scoaterea moaştelor la lumină. Iar sfinţii rămăseseră tăi­nuiţi. Poate dacă... Dar Macaria în­cerca să-şi alunge acest gând, căci se socotea nevrednică. Şi totuşi, dacă Dom­nul ar fi binevoit să-i descopere ei, o tânără monahie, locul în care se aflau moaştele unuia dintre acei mar­tiri? Nu pentru vrednicia ei, ci pentru slava Lui! Aşa că a început să se roa­ge. La început sfios, mai mult şoptin­du-i Domnului dorinţa ei, apoi năval­nic, cu îndrăzneală şi fără teamă. A petrecut aşa câţiva ani.

O vedenie

Marele Mucenic Efrem cel Nou - sfântul descoperit printr-o revelaţieMartirul Sfântul Efrem
Era pe 3 ianuarie 1950. În dimi­neaţa aceea frigu­roasă de iarnă, s-a trezit rugându-se. Nu ştia cum, dar, stând pe scândurile goale care îi ţi­neau loc de pat, îşi simţea trupul muş­cat de frig, iar inima fierbinte. În ea rugăciunea parcă se spunea de la sine. I se înfiripase acolo, înlăuntru, stăruitoare, vrând parcă să-i biruiască temerile şi să-i aline dorurile, iar ea a ascultat chemarea aceea misteri­oa­să şi a început să spună, încet, câteva cuvinte: "Doam­ne, Dumnezeul meu, învredniceşte-mă pe mine, smerita Ta roabă, să văd pe unul din părinţii care au trăit aici!". Şi apoi le-a repe­tat. Din nou: "Doamne, Dumnezeul meu...". O dată şi încă o dată, ca o litanie, unindu-se cu ele şi prinzând o nădejde nebu­nă! Cu adevărat nebună! Acum, orice îndoială i se risi­pise, deşi împlinirea rugii îi păruse la început cu neputinţă. Dar, cum la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, cine ştie?
A petrecut aşa ore în şir, fără să bage de seamă că soarele se ridicase deja de-o suliţă pe înălţimile Mun­telui Neprihăniţilor. Atunci, fără veste, i s-au deschis ochii lăuntrici. Într-o ve­denie i s-a arătat un colţişor din ve­chea mânăstire bizantină, un loc pe lângă care trecuse de zeci de ori. Şi, odată cu vedenia, un glas i-a răsunat în minte: "Sapă acolo şi vei afla ceea ce do­reşti!".
La început nu a luat seamă nici la vedenie şi nici la cuvinte. Ştia că în timpul rugăciunii monahii pătimesc tot felul de ispite. Unele vin de la fire, alteori chiar de la demoni, dar de la Dumnezeu, arareori... Aşa că a conti­nuat să se roage cu râvnă, dar glasul misterios i-a spus din nou, de data aceasta mai înflăcărat: "Sapă acolo şi vei afla ce doreşti!". S-a oprit tulbu­rată. Mii de gânduri îi treceau prin minte, aprinzându-i în suflet dorul cel vechi. Poate că acum...
În ziua aceea, un creştin venise la ea să o ajute să-şi mai dreagă chilia. Maica Macaria i-a arătat locul des­co­perit prin vedenie şi l-a rugat să sape acolo. Era locul fostei vetre a mânăs­tirii - trei nişe şi un perete pe jumă­tate prăbuşit. O rui­nă! Ţăranul s-a uitat la ea pieziş şi a plecat mai încolo. O luase de zăludă! L-a rugat stărui­tor să sape, dar el nu a vrut, aşa că i-a dat pace. Dar, ca prin minune, omul nu a putut plini nimic în ziua aceea. Ori­unde încerca să-şi înfigă sapa, dădea de pietre. Maica Macaria s-a bucurat. Poate că Domnul l-ar putea convinge... Şi aşa a fost. În cele din urmă, bietul ţăran a trebuit să-i facă pe plac şi să se apuce de săpat în vechea vatră. La un moment dat, vârful cazmalei a sunat surd, iar maica l-a rugat să se oprească. A îngenuncheat şi a dezve­lit pământul cu mâinile. O mireasmă pu­ter­nică, asemenea mirosului de tranda­firi, se ridica din ţărâna reavănă. Cu degete gră­bite şi delicate a scos la suprafaţă un craniu din care ieşea mirosul acela minu­nat. Ţăranul a amuţit. Măicuţa Macaria l-a rugat să o lase singură, apoi, cu rugăciune, a continuat să dezgroape trupul cuvio­su­lui. Mare parte din el era neputrezit şi răs­pândea valuri de mireasmă. Tremura de fericire! După toţi aceşti ani, Domnul îi răsplătise rugăciunile şi aflase sfintele moaşte ale unuia dintre monahii martiri ce trăiseră la Mânăstirea Bunavestire şi care muriseră mărturisindu-l pe Hristos.

Când sfinţii se întorc printre noi

Marele Mucenic Efrem cel Nou - sfântul descoperit printr-o revelaţieMânăstirea Bunavestire a Sfântului Efrem cel Nou, de la Nea Makri, Grecia. Intrarea
Ploaia aceea lină i s-a părut o revărsare de har. A în­ceput să plângă. După atâţia ani inima i se liniştise. Pe deplin! A strâns sfintele moaşte în poala hainei şi le-a aşezat într-una din firidele ruinei. Apoi a plecat la chilie să citească slujba Vecerniei. Dar, pe când se apropia de cântarea Luminii Line, a auzit în spatele ei paşii hotărâţi ai unui bărbat. Ţăranul care o ajutase plecase de mult. Ştia că e singură şi s-a înspăimântat. Îngheţată de frică, nu a îndrăznit să se întoarcă.
"Până când mă vei lăsa acolo?". În faţa maicii Ma­­caria stătea un monah înalt, cu barbă neagră, bu­clată, îmbrăcat într-o rasă veche şi ponosită. A ştiut că era chiar el, călugărul sfânt pe care-l dezgropase! Doi ochi mici şi rotunzi priveau la ea cu blândeţe. "Iar­tă-mă, a îngăimat maica Macaria. Mâine, de îndată ce Dumnezeu va face să răsară zorii zilei, mă voi îngriji de tine". Şi, ca prin vis, misteriosul monah a dispărut! Ca şi cum n-ar fi fost, ca şi cum l-ar fi înghiţit pămân­tul. Dacă nu ar fi fost pacea aceasta caldă şi învălui­toare, pacea care acum îi covârşea tot trupul, maica Macaria ar fi crezut că ajunsese pradă imagi­naţiei.
Dimineaţa, aşa cum făgăduise, a luat cu grijă sfin­tele moaşte, le-a spălat cu aghiasmă şi le-a aşezat într-o firidă din altarul bisericii ruinate. La căpătâiul lor a aprins o candelă. Acum erau la loc sfânt, un loc în care orice călugăr şi-ar fi dorit să fie. Maica Macaria le-a învelit în odoruri şi rugăciuni. Îşi aflase un tovarăş, plinise o iubire. În noaptea ce a urmat, a căzut într-un somn greu şi a avut un vis. Se făcea că sfântul stătea în biserică, ţinând în mână propria icoană. S-a apropiat de ea şi i-a spus simplu: "Îţi mulţumesc mult! Mă numesc Efrem!"
Apoi zilele au reînceput să se scurgă la fel ca înainte. Egale, line, fără număr. Din când în când, maica Macaria trecea pe la vechea biserică pentru a se închina cuviosului şi pentru a-i atinge sfintele moaşte. Erau singura dovadă că toate prin câte tre­cuse, vedeniile, vocile, nu fuseseră doar în mintea ei, nu erau doar o amăgire, că nu căzuse pradă du­hurilor necurate, aşa cum se întâmplă, adesea, cu pust­nicii.
Apoi, încet, fără să prindă de veste, îndoiala i-a muşcat din suflet. Dar dacă? A fost îndeajuns să lase şarpele întrebării să-i cuprindă o clipă inima, ca gându­rile să-i năvălească în minte şi să înceapă să-i roadă din pacea agonisită. Din clipa aceea nu a mai avut linişte. Până într-o zi când, dorind să închidă uşa bisericii, a auzit în ea trei bătăi. Clare, distincte, ca şi cum o mână pur­tând mătănii de chihlimbar lo­vea în ea. Deşi nu a văzut pe nimeni, a fost încre­din­ţată că Sfântul Efrem s-a întors. A intrat în bise­rică, a aprins o lumânare şi, în timp ce se ruga, o mi­reasmă dum­nezeiască s-a răspân­dit din sfintele moaşte, iar inima i-a fost năpădită de o bucurie cum nu mai trăise niciodată. Harul i-a luat toate îndoie­lile, i-a spălat toată întristarea. Se simţea ca în rai, fericită şi, în acelaşi timp, nevrednică de ma­rea taină care i se descoperise. De atunci, drumul ei prin viaţă s-a împletit cu al Sfântului Efrem. Au mers pe el mâ­nă în mână, frate şi soră în Hris­tos, el în cer, iar ea pe pământ, primindu-i vedeniile, ascultându-i glasul în inimă. Aşa au ajuns să se cunoască foarte bine.

Vedenia cu martiriul Sfântului Efrem

Marele Mucenic Efrem cel Nou - sfântul descoperit printr-o revelaţieSfântul Efrem cel Nou, într-o icoană grecească
Cine eşti tu, omule al lui Dumnezeu? Şi ce ai pătimit în viaţă? Stătea singură printre ruinele vechii mânăstiri, rugându-se, frământându-se. Din clipa în care îi văzuse moaştele, presimţise că omul acela, al cărui trup miro­sea a trandafiri după ce stătuse în pământ sute de ani, avu­sese un destin tragic. Tragic şi măreţ. Inima ei de femeie simţea asta şi, une­ori, în liniştea nopţii, se chir­cea la gândul suferinţelor prin care trecuse Efrem. Nu ştia nimic despre el şi, to­tuşi, ştia totul. Îl cunoştea bine, căci îl văzuse faţă către faţă, îi auzise glasul. Dar ar fi vrut să afle mai mult, să se cunoască aşa cum se ştiu prietenii din copilărie, care-şi împart de mici necazurile şi tristeţile. Ar fi vrut să străpungă cele cinci veacuri care-i despărţeau. Să fie acolo la moartea lui, alinân­du-l cu rugăciuni.
În cele din urmă, maica Macaria a aflat totul, dar a trebuit să aştepte ani de zile. Ani de rugăciuni stărui­toare. Între timp, alături de ea au venit ucenice. Odată cu închegarea unei obşti monahale, au ridicat şi bise­rică, şi chilii, tot la sfatul sfântului, care le apărea când şi când pentru a le povăţui. Dar sfârşitul lui rămăsese încă învăluit în mister. Până într-o noapte, când maica Maca­ria a avut o altă vedenie. În chilie i-a apărut un călugăr slab, cu faţă ascetică şi haine ponosite, a cărui prezenţă i-a adus în inimă o bucurie adâncă. Monahul s-a aplecat spre urechea ei şi i-a spus: "Sfântul Efrem şi-a săvârşit viaţa ucis de turci la 5 mai 1426, la 9 dimineaţa". I-a re­petat aceste cuvinte de şapte ori şi apoi a dis­părut fără urmă.
A doua zi, ea le-a spus celorlalte vieţui­toa­re despre descoperire, iar în noaptea următoare una dintre călu­găriţele ei a avut o altă vedenie. Ca prin minune, i s-a arătat ceea ce se petrecuse în urmă cu cinci vea­curi, în acea dimineaţă de 5 mai. L-a văzut aievea pe Sfân­tul Efrem răstignit de un copac, cu capul în jos. Totul era real, părea că poate să-l atingă cu mâna. Trupul îi era plin de sânge şi desfigurat de la nenumăratele chinuri la care-l supuseseră tur­cii. Din loc în loc avea înfipte în carne piroane groase. Era conştient şi se ruga cu glas tare. La un moment dat, unul dintre călăi a luat un lemn aprins şi i l-a înfipt în burtă. Sfântul a amuţit de durere, iar turcii au crezut că a murit, aşa că l-au dat jos din copac, dar au conti­nuat să-l lovească. S-a stins în cele din urmă, cu nume­le lui Iisus pe buze, rugându-se pentru asupritorii săi. Trupul mutilat i-a fost găsit mai apoi de câţiva ţărani greci care l-au îngropat cu evla­vie, iar moaştele sale au aşteptat cinci sute de ani pen­tru ca să poată fi descoperite de maica Macaria Desipri.
Cu această vedenie, misterul morţii sfântului era dezlegat. Nu numai că ştiau cine este, dar, foarte im­por­tant, ştiau acum în ce fel murise. În ortodoxie, o ast­fel de moarte presupune şi canonizarea oficială din partea bisericii. Pentru celelalte categorii de sfinţi sunt necesare mai multe condiţii, printre care şi săvârşirea minunilor, dar pentru mucenici e de ajuns moartea lor, ca suprem miracol al mărturisirii lui Hristos cu preţul vieţii.
Dar Sfântul Efrem nu s-a oprit aici. Din acel aprilie 1966, când le-a descoperit maicilor martiriul său, el s-a arătat de mai multe ori. De fiecare dată le dezvăluia călugăriţelor un alt crâmpei din viaţa sa. Înşiruind toa­te aceste vedenii maicile au putut să o reconstituie în întregime.
Iată ce ştim acum - s-a născut pe 14 septembrie 1384 în oraşul Trikala şi a primit la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată de mic copil şi a cres­cut în sărăcie împreună cu ceilalţi şase fraţi ai săi. La 14 ani a intrat în obştea Mânăstirii Bunavestire din Atica unde a vieţuit timp de 27 de ani. Mânăstirea sa a fost distrusă de turci în anul 1424, iar părinţii omo­râţi, dar Sfântul Efrem nu a pierit atunci pentru că vie­ţuia ca pustnic într-o peşteră, iar otomanii nu l-au gă­sit. A fost prins însă pe 14 septembrie, chiar în ziua sa de naştere, când împlinea 41 de ani. De atunci şi până pe 5 mai a fost torturat timp de opt luni, pentru a se lepăda de credinţa în Hristos, dar el nu s-a frânt. Chi­nurile sale au culminat prin răstignirea sa pe 5 mai, zi în care şi-a dat şi sufletul în mâinile Mântui­torului.

Dragostea care se revarsă

Marele Mucenic Efrem cel Nou - sfântul descoperit printr-o revelaţieInteriorul bisericii şi sfintele moaşte
Suntem la Nea Makri, mânăstirea înfiinţată de mai­ca Macaria pe locul în care Sfântul Efrem a pătimit moarte mucenicească. Câţiva oameni vin la priveghe­rea de noapte, aducând cu ei un parali­tic. De mult timp nu se mai ridicase din patul în care zăcea, iar medicii nu-i mai dădeau nicio şan­să. Slujba începe în întune­ricul din biserică stră­puns doar de lumina plăpândă a lumânărilor. Mai­cile psalmodiază în linişte, dar glasul lor lin e între­rupt de vocea bolnavului care se roagă cu glas tare: "Iartă-mă Sfântul meu Efrem, e vina mea. Su­făr pentru păcatele mele, ai milă şi redă-mi să­nă­tatea." Măicuţele îi spun să se roage în gând, dar bietul om, prăbuşit sub povara suferinţei, con­ti­nuă să strige în biserică: "Sfinte al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de copiii mei!". Biruite de credinţa lui, maicile încep să plângă şi să se roage pentru tămă­duirea lui. Biserica se uneşte într-o singură rugă­ciune. La sfârşitul prive­ghe­rii se formează un cor­te­giu pentru a merge la mor­mântul Sfântului Efrem. Paraliticul continuă să strige înăbuşit, când, deodată, fără ca nimeni să se aştepte, se ri­dică în picioare şi aleargă spre mormânt. A petre­cut acolo restul nopţii, prăbuşit sub bucuria neaş­tep­­tată, mulţumindu-i sfântului. De atunci, locui­torii din apropierea mânăstirii îl vedeau mereu intrând în bo­degi şi cafenele, vorbind cu oricine, doar pentru a-i povesti vindecarea sa minunată.
O altă minune s-a petrecut în anul 1974, când în Grecia s-a desfăşurat o mare mobilizare mili­tară. La câteva zile după ea, un credincios care fusese vindecat miraculos de Sfântul Efrem a fost trezit din somn de acesta. Marele mucenic l-a bă­tut insistent pe umăr şi i-a spus: "Scoală-te repede şi mergi în casa vecină! Cineva este pe moarte!" Omul nostru a crezut că e un simplu vis şi s-a cul­cat liniştit mai departe. Dar faptul s-a repetat şi, a doua oară, sfântul a fost mai energic. L-a trezit din nou pe credincios şi l-a mustrat aspru: "De ce n-ai făcut ce ţi-am spus? Cineva e pe moarte!". Şi a dispărut. Încre­dinţat că de data aceasta nu e un simplu vis, creştinul s-a ridicat din pat şi a mers la casa vecină. A bătut la uşă, dar nu a răspuns nimeni. În cele din urmă şi-a luat inima în dinţi şi a sunat la poliţie. Când oamenii legii au spart uşa, au găsit în casă o femeie în agonie. Îşi tăiase venele pentru că soţul ei fusese mobilizat în armată.

Marele Mucenic Efrem cel Nou - sfântul descoperit printr-o revelaţie
Mânăstirea din Nea Makri a Sfântului Efrem cel Nou. Plan general

Din acei ani, minunile săvârşite de Sfântul Efrem la Mânăstirea Nea Makri s-au ţinut lanţ. Iubirea pe care el i-a purtat-o lui Hristos din copilărie nu putea rămâne înlănţuită. Inima sa, frăgezită de chinuri, a fost mereu alături de cei care suferă, iar roadele acestei revărsări au umplut lumea. Biserica a recunoscut sfin­ţenia sa în anul 2011, când l-a canonizat oficial. Ziua sa de pome­nire este pe 5 mai, dată la care Sfântul Efrem s-a năs­cut în Împărăţia Cerurilor.

luni, 2 septembrie 2013

Interviu cu părintele Ieremia de la Putna, doctor în matematică la Universitatea Berkeley din California, SUA

http://www.ziarullumina.ro
 Matematica şi viaţa în Hristos pot părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele Ieremia de la Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley, această lipsă de legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se intersectează deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecăţii, al ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul complex – cel al realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o scurtă pledoarie la studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.

 Parintele Ieremia - Manastirea Putna

Părinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematică?
Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru că eram olimpic. Am optat pentru Secţia de cercetare. Absolvenţii de după 1989 ai acestei secţii au creat o pârtie către străinătate. S-a creat un renume că matematicienii români sunt buni. Şi, într-adevăr, au fost unii foarte buni la început, spărgătorii de gheaţă, care au plecat în America, iar noi am urmat acest drum deja bătătorit de ei. Este un proces standard de a aplica, trimiţând dosarul la mai multe universităţi din America. Am fost primit la University of California at Los Angeles (UCLA) şi la University of California at Berkeley (UC Berkeley). Am ales-o pe ultima pentru că avea un prestigiu mai mare.
După aceea mi-am dat seama că nu întâmplător am obţinut bursa la Berkeley. Acest oraş este aproape de San Francisco, unde se află biserica cu moaştele Sfântului Ioan Maximovici, despre care citisem înainte să aplic pentru America. Tot timpul cât am stat în America am mers în fiecare săptămână la acea biserică.
Ca să mă întreţin, a trebuit să predau în cadrul Departamentului de matematică.

Viaţa în SUA şi apropierea de mănăstire

V-aţi gândit încă de acolo că o să vă faceţi monah?
Într-un anumit fel, da. Viaţa trăită acolo nu a fost mult diferită de cea a unui monah. La ce mă refer? La singurătate, singurătatea pe care o întâlneşti fiind străin. În general, în America se suferă de singurătate. Producţiile lor de divertisment sunt o încercare de a umple un gol. Orice om care merge în America are un şoc, în sensul că filmele lor sunt altceva decât viaţa lor. E ca şi cum mergând printr-un deşert vezi un panou, iar în film nu vezi pustiul, ci ţi se arată numai panoul. E multă singurătate acolo, distanţele fizice sunt mari şi acestea implică distanţe enorme între oameni.
Să vă dau un exemplu. Dacă în oraşele noastre obişnuim să ieşim în oraş, să ne plimbăm prin centru, cum se spune, acolo noţiunea aceasta nu există. În centru se plimbă mai mult homeless-i (cei fără adăpost), care au ca avere doar un cărucior. Americanul nu se duce să se plimbe, el se duce cu maşina direct unde are nevoie, la cumpărături, în mall sau oriunde. În California, distanţa de acasă până la magazinul de cumpărături este în medie de 30-40 km. Acolo nu se văd oameni pe stradă, ca la noi. Singurătatea este foarte apăsătoare şi rămâne o problemă pregnantă.
Pentru mine aceasta a fost o pregătire foarte bună; gândul spre călugărie îl aveam înfiripat, dar îmi era frică să-l exprim chiar şi în interiorul meu.
L-am avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc începând cu 1996. Pe când eram în clasa a IX-a, au început problemele mari în familia noastră. Atunci mama a început să se îndrepte spre Biserică, ca la ultima scăpare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica, chiar aveam un dispreţ faţă de nivelul intelectual al celor din Biserică.
Schimbarea mare cu mine s-a produs după întâlnirea cu părintele Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o influenţă constantă şi eficace duhovniceşte, nu prin sfaturi de a mă ruga într-un fel anume sau de a citi ceva în mod special, ci mai ales prin rugăciunea părintelui şi prin modul lui de a fi.
Gândul spre monahism l-am mărturisit părintelui Arsenie, dar el aproape că nu-l lua în seamă. Apoi mi-a spus „să mai vedem“ şi, în orice caz, mi-a zis să păstrez taina, pentru că dacă prinde vrăjmaşul de veste este în stare să răstoarne întreaga lume ca să mă oprească. De aceea eu am fost tot timpul cu frică la gândul de a deveni monah, atât pentru cuvântul părintelui, dar şi din motive interioare. Era de negândit pentru mine, privind din afară. Acum mi se pare uşor, dar din exterior privind, făgăduinţa aceasta este copleşitoare. Când am început să merg la biserică, mi se părea un lucru de negândit să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie, cu atât mai mult să fii total abstinent ca monah. Nu îndrăzneam să gândesc prea sus, ci Îl rugam pe Dumnezeu să rânduiască să-I slujesc şi să fiu al Lui. În ce mod, asta ştia doar El. Pasul acesta este mult prea mare ca să-l putem face singuri.

Câţi ani aţi stat în SUA?

Cinci ani: 2002-2007. Acasă, la familie, veneam în fiecare an. Părintele Arsenie nu-mi impunea nimic în privinţa căii de urmat în viaţă. Din când în când îi pomeneam despre gândul meu de mănăstire, iar el părea că-l aude pentru prima dată, nepărând a-şi aduce aminte de sfaturile legate de monahism pe care mi le dăduse deja. Când l-am întrebat într-un an la ce mănăstire să mă duc, mi-a răspuns categoric: „La Putna!“.
În ultimul an de doctorat am venit acasă pentru că mama era bolnavă, apoi m-am întors peste vară în America pentru a preda nişte cursuri; mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am întors în ţară, iar pe 7 septembrie am venit la Putna.
Deşi ştiam că doctoratul se termină, voiam cumva să o mai lungesc. Mă tenta asta pentru că puteam să îi ajut cu bani şi pe cei de acasă. În SUA este un salt calitativ consistent în privinţa veniturilor între doctoranzi şi post-doctoranzi. Aşa că am aplicat pentru o poziţie de post-doctorand. Dar a rânduit Dumnezeu ca atunci să nu fiu primit nicăieri. De-abia după ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul meu prin e-mail ca să-mi spună că mi-a găsit o bursă nu ştiu pe unde. Apoi un prieten care rămăsese în Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit nişte plicuri. Nu vii să vezi ce faci cu bursa asta?“
În toamna lui 2006, de sărbătoarea Thanksgiving, am mers în Arizona, la părintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif, un om de o mare putere duhovnicească. Nu am reuşit să vorbesc între patru ochi cu părintele Efrem, dar mi-a spus că se va ruga pentru mine. Sunt convins că şi pentru rugăciunile părintelui Efrem desprinderea de carieră şi venirea la mănăstire au decurs lin pentru mine.

„Am trăit o răstignire a minţii…“

Cum se împacă matematica cu călugăria?

Eu aş întreba ce legătură are matematica cu Dumnezeu. Atunci când eram în liceu, prin clasele IX-XI, prezenţa lui Dumnezeu creştea în viaţa mea. Dar nu vedeam nici o legătură între matematică şi Hristos. Eram deci tentat să renunţ la matematică. Însă părintele Arsenie mi-a zis: „Nu, nu trebuie să renunţi. Mergi cu amândouă înainte“. După aceea am aflat cât de multe te învaţă personal matematica despre Dumnezeu. Şi nu doar despre El, ci şi despre tine, despre lume şi relaţia între toate acestea.
Descoperirea mea personală este că practic tot ce facem are legătură cu Dumnezeu. Mai mult, ne descoperă multe despre noi, despre lume.
Lucrurile sunt profunde. Matematica ne învaţă să facem lucrurile temeinic. Aşa ajungem să le facem şi pe cele ale lui Dumnezeu foarte bine.
În matematică eu am lucrat în geometrie algebrică şi teoria numerelor, deci matematică cu grad mare de abstractizare. Începând cu facultatea şi terminând cu doctoratul, abstractizarea în studiul matematicii creşte. Matematica din liceu este destul de departe de matematica modernă (părintele râde). Complexitatea operaţiilor şi nivelul de abstractizare al noţiunilor sunt de negândit pentru un om nefamiliarizat. Am trăit o răstignire a minţii.
Gândiţi-vă doar, cum se pot defini riguros numerele naturale? Noi avem 1, 2, 3…, le enumerăm pe degete ca la clasa I. Dar să le defineşti, să spui ce sunt ele, îţi stă mintea în loc… În primul rând, în matematică este o axiomă existenţa unei mulţimi cu un număr infinit de elemente. Nu se poate demonstra existenţa infinitului, el este acceptat ca axiomă. În natură, nimic nu ne spune că infinitul există. Nu avem nici o probă. Totuşi, un matematician lucrează foarte mult cu infinitul. Deşi nu poate demonstra că există, îl ia ca atare – „prin credinţă“ am spune noi. Ei bine, pornind de la această mulţime cu un număr infinit de elemente, se alege un prim element – „1“, apoi printr-un anumit procedeu se desemnează un „succesor“ – notat „2“, apoi pentru fiecare element „n“ deja definit se construieşte un „succesor“, notat „n+1“ şi tot aşa… Şi aşa se definesc numerele naturale. Apoi vin numerele raţionale, cele reale, cele complexe – cu definirea acestora ne aflăm abia la nivelul primului semestru de facultate – şi toată multitudinea de concepte matematice.
Aşadar matematica, prin generalizări şi abstractizări succesive, mi-a răstignit mintea şi mi-a pregătit-o pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu, cu reverenţă. Nu te mai întrebi de ce Dumnezeu este în trei Persoane, şi nu în două sau una, sau mai multe, sau orice altceva legat de tainele lui Dumnezeu, atunci când tu nici realitatea văzută nu o poţi surprinde cum trebuie, matematic vorbind, nu o poţi conceptualiza.

Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii

Matematica te învaţă o cuminţenie, un respect faţă de taină, de taina realităţii. Una dintre provocările matematicii este cum să modeleze realitatea. Din Antichitate până astăzi, asta se încearcă. Constant, fizicienii cer modele de la matematicieni: „Am problema asta, am experimentul acesta, explicaţi-l voi, fundamentaţi-l riguros“. Aceasta a făcut-o Einstein, care a folosit pentru Teoria Relativităţii un model matematic descoperit cu 50 de ani înaintea lui de un mare matematician, Bernhard Riemann. Matematica vine să modeleze realitatea. Toţi ştim că matematica este grea. Şi asta pentru că realitatea este greu de modelat. Nici acum nu putem să o modelăm cum trebuie. Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii.
Şi dacă atunci când te referi la realitatea naturală nu eşti încă pe teren solid, cum e în faţa lui Dumnezeu? Ce pretenţie poţi să ai în faţa Lui?
Asta m-a învăţat matematica, buna-cuviinţă, respectul faţă de taină, aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Părinţi: „Cinsteşte taina în tăcere“.
Să vă mai vorbesc şi despre altceva ce am învăţat făcând matematică. O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.
Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasă să te minţi singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată unde ai greşit.
Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.

„Mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde“

Mai e ceva. Distanţa dintre proiect sau iluminare, faptul că tu intuieşti cum ar ieşi problema, şi împlinirea propriu-zisă a proiectului este foarte mare. În matematică, rezolvarea unei probleme poate să îţi ia şi doi ani de zile şi pe parcursul rezolvării pot apărea surprize – nu ai cum să observi toate detaliile de la început.
Cam la fel sunt lucrurile şi în viaţa duhovnicească. Chemarea lui Dumnezeu există. Pe acolo este drumul. Când ai văzut drumul din exterior, îţi părea într-un fel, dar atunci când păşeşti pe el, vezi că drumul trece şi prin pădure, uneori şi prin mlaştină, se mai lasă ceaţa, te poate prinde şi întunericul. De multe ori îţi vine să renunţi, să te întorci. Sunt momente în viaţă în care practic ai făcut tot, ai încercat şi încoace, şi încolo, ai epuizat tot ce îţi stătea la îndemână şi nu mai ştii ce să faci. Ai senzaţia că ai pierdut drumul. Şi totuşi: „Măi, parcă ştiam că pe aici e drumul…“ La fel ca Apostolii pe drumul Emausului: „Noi nădăjduiam că El este Mesia…“ (Lc. 24, 21). Şi, dacă renunţi în momentul acela, ai pierdut totul. Trebuie să-ţi zici: „Măi, am ajuns până aici. Ce mai am de pierdut? Merg înainte! Oricum altceva mai bun nu am de făcut.“ Dar lucrurile acestea se fac în nişte tensiuni foarte mari. Dacă după patru ani de doctorat nu ţi-a ieşit problema, nu mai ai cum să fii detaşat. Şi aşa se naşte discernământul, ajungi să te cunoşti pe tine însuţi. Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l dăduse părintele Arsenie înainte de a pleca la doctorat: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“.
Un element extrem de valoros al vieţii duhovniceşti este acesta: să mergi mereu înainte, să nu renunţi, să crezi chemării dintâi şi să mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde, cum spune părintele Zaharia de la Essex, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel (Rom. 4, 18). Doar dacă mergi până la capăt îţi iese. Nu trebuie să renunţi cu nici un chip. Momentul acesta de cumplită deznădejde e foarte aproape de vârf. Dacă reuşeşti să depăşeşti momentul, ai învins. Dacă dai înapoi, ai pierdut totul. E un prag pe care trebuie să-l treci, dincolo de care este uşa.
Acest moment nu e mincinos, acolo nu se joacă teatru, nimic nu e regizat. E un moment de totală nesiguranţă, ţi-ai terminat toate resursele, nădejdea. Atunci e nevoie să mai mergi puţin şi afli răspunsul tău; cu rugăciune multă. Am avut colegi care s-au întors din drum – mă refer la calea matematicii.

Printre medaliaţi Fields

Cum a fost mediul în care aţi studiat la Berkeley?

Matematica mi-a deschis uşile spre a cunoaşte oameni importanţi de ştiinţă, genii matematice. Am avut ocazia să cunosc medaliaţi Fields (medalia Fields este echivalentul premiului Nobel pentru cercetări matematice). La Berkeley i-am întâlnit pe aceşti oameni, deosebit de modeşti, smeriţi, pe care văzându-i, nu te mai poţi lăuda cu vreun lucru din viaţa ta.
Cunoaşterea ştiinţifică este îngemănată cu necunoaşterea; orice nouă descoperire aduce cu sine şi o mulţime de noi necunoscute. Odată am întrebat un profesor medaliat Fields, care de câţiva ani buni lucra la fundamentarea matematică a câmpului cuantic din fizică: „Înţelegeţi mecanica cuantică?“ La care el a răspuns: „Nimeni nu înţelege mecanica cuantică!“
Einstein avea un respect extraordinar pentru tainele universului. Omul de ştiinţă sincer cu el însuşi este foarte conştient de cât nu cunoaşte, de cât nu stăpâneşte. De aceea, când aud de tot felul de experienţe genetice care se fac, mă înfior.
Cu ştiinţismul, cu politizarea aceasta a ştiinţei în care absolutizăm ştiinţa, făcând din ea o credinţă mondială, dogma vieţii noastre (pentru că atunci când ai justificare ştiinţifică, ai închis gura oricui), ne aflăm foarte departe de adevăr. Realitatea, Dumnezeu, oamenii – toate lucrurile sunt mult mai fine, mai personale, mai nuanţate. Iar dacă tu intri cu bocancii şi vrei să trasezi un drum aşa, pe unde crezi tu că ar trebui să treacă, nu e în regulă.
Mândria, spune Gabriel Liiceanu, este „înţepenirea în proiect“. Dacă începi să te mândreşti, înseamnă că te-ai oprit şi îţi admiri opera. Or, omul care creează nu are timp de asta. Se uită la ce a făcut, dar nu se blochează acolo, ci continuă cercetarea lui. Politizarea ştiinţei apare la oamenii care s-au înţepenit în proiect. Ca să produci, ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie, în respect faţă de taină. Altfel, chiar geniu fiind, adopţi o postură cumva politică, ca să propagi anumite iluminări parţiale drept adevăr imuabil. Un exemplu este Stephen Hawking.
Acestea sunt numai câteva dintre lucrurile pe care le-am învăţat din experienţa mea cu matematica. Am această convingere: Dumnezeu ni Se descoperă, ne vorbeşte şi ne învaţă pe limba noastră, aşa cum a făcut-o cu Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată (Lc. 5, 1-11). De aceea mi se pare foarte important să facem bine ceea ce facem, ca pentru Dumnezeu, pentru că aşa vom dobândi o cunoaştere corectă a realităţii, a lumii, a noastră şi a lui Dumnezeu.