miercuri, 30 decembrie 2009

Anunt important!

Taxa de cult sau contributia pe anul 2010 este de 80 lei.

sâmbătă, 26 decembrie 2009

ANUNŢ IMPORTANT



Repetiţiile corului parohiei noastre vor fi întrerupte pe perioada sărbătorilor de iarnă, urmând a fi reluate în data de vineri 08.01.2010, începând cu orele 17,30.
De asemenea, vom întrerupe şi repetiţiile cu copiii, acestea urmând să fie reluate începând cu data de 09.01.2010, orele 19,00, când vom pregăti un nou repertoriu care va cuprinde pricesne. Toţi copiii care doresc să înveţe aceste cântări pentru a participa în mod activ la Sfânta Liturghie, duminica şi în sărbători, sunt aşteptaţi să participe la aceste repetiţii.

vineri, 25 decembrie 2009

Cateheza din 20.12.2009

Porunca ascultării dată de Dumnezeu omului. Despre păcatul strămoşesc şi urmările lui. Pronia divină sau providenţa faţă de lumea creată

Iubiţi credincioşi, tema catehezei de astăzi este legată de porunca ascultării dată de Dumnezeu omului, păcatul strămoşesc şi urmările lui, precum şi pronia divină sau providenţa faţă de lumea creată.
În duminica trecută părintele Marcel a vorbit despre crearea omului şi despre starea în care se afla el în grădina Edenului, anume o stare de fericire şi perfecţiune, o stare de desăvârşită armonie a omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu natura înconjurătoare. Cu toate acestea, perfecţiunea primului om era numai relativă, întrucât perfecţiunea absolută îi revine doar lui Dumnezeu. Această stare de perfecţiune a lui Adam trebuie înţeleasă în sensul că el avea totul în cel mai înalt grad, atât din punct de vedere sufletesc cât şi trupesc, pentru a-şi îndeplini scopul pentru care a fost creat. Acest scop consta în primul rând în a-L preamări pe Dumnezeu, apoi în a se perfecţiona neîncetat, năzuind prin practicarea virtuţii la asemănarea cu Dumnezeu, după al cărui chip a fost creat, şi nu în ultimul rând, omul a avut şi are şi o menire în raport cu lumea, anume aceea de a fi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi stăpânul naturii materiale.
Aşadar, omul avea tot ceea ce îi era necesar pentru a-şi îndeplini menirea sa în această lume. El trebuia să se întărească în bine, prin exerciţiu şi prin har, ca să devină astfel asemenea lui Dumnezeu, formându-şi o voinţă neînclinată înspre rău, ca aceea a îngerilor. Asemănarea aceasta cu Dumnezeu, o asemănare din punct de vedere moral, desigur, nu se putea dobândi fără o contribuţie personală din partea omului, fără o hotărâre a omului în deplină libertate, de a persista în bine şi în virtute. De aceea, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertate şi i-a dat porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Astfel, în calea spre desăvârşirea morală, omul avea să treacă prin încercare, iar această încercare avea să-i ofere omului, pe de o parte ocazia de a recunoaşte şi de a-şi exprima dependenţa şi supunerea faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, adică perfecţiunea morală spre care a fost chemat şi nu în ultimul rând îi oferea omului posibilitatea de a dobândi nemurirea. Spun acest lucru întrucât, în momentul în care Dumnezeu le-a poruncit protopărinţilor noştri Adam şi Eva să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, le-a mai spus că în ziua în care vor mânca din acel pom, vor muri, ceea ce înseamnă că omul avea posibilitatea să nu moară, dacă L-ar fi ascultat pe Dumnezeu. Statornicia în comuniunea cu Dumnezeu ar fi adus nemurirea reală, ca efect al harului dumnezeiesc, al cărui instrument era un alt pom din grădina Edenului, şi anume pomul vieţii, de la care, în urma căderii în păcat, omul a fost îndepărtat. Sfântul Ioan Damaschin spune că „nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi condamnarea diavolului. Din pricina nemuririi sale, diavolul, după căderea lui de bună voie, s-a fixat în rău în chip neschimbat şi fără posibilitate de pocăinţă. După cum iarăşi şi îngerii, după alegerea de bună voie a virtuţii, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat, în bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci cel neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic. Şi în încercare să se desăvârşească prin păzirea poruncii, ca astfel, să primească nemurirea drept răsplată a virtuţii.” Dacă i s-ar fi încredinţat omului stăpânirea pământului fără restricţii, ar fi putut ajunge uşor la îngâmfare şi la credinţa că totul există prin el; porunca însă îi aducea aminte de supremul Stăpân al tuturor, Căruia i se datorează totul. Porunca era uşor de ţinut pentru că nu oprea decât de la fructele unui singur pom. Omul nu avea nevoie decât numai de voinţă pentru a împlini această poruncă. Aşadar o poruncă simplă, uşor de ţinut, dar însoţită de ameninţarea unor urmări foarte grele, în cazul în care nu ar fi fost ţinută.
Cu toate acestea, sedus de diavolul, omul cade. Cunoaştem cu toţii episodul ispitirii Evei de către diavolul, care a luat chipul şarpelui, iar apoi cel al ispitirii lui Adam de către Eva. Diavolul trezeşte în Eva pe de o parte îndoială şi neîncredere în Dumnezeu, arătându-L ca egoist şi invidios, un Dumnezeu care vrea să împiedice desăvârşirea omului, iar pe de altă parte îi inspiră Evei mândrie, prezentând fructele pomului oprit ca având puterea să ducă la independenţă absolută şi la asemănarea cu Dumnezeu, deci la divinizarea omului. Fiind cuprinsă de mândrie, Eva cade în păcat, în mod voluntar, întrucât diavolul nu o poate constrânge pe Eva, ci doar o îndeamnă. În continuare, la îndemnul Evei, şi Adam, trecând prin aceleaşi stări sufleteşti, săvârşeşte acelaşi păcat, pe care noi îl numim păcatul strămoşesc, un păcat cu urmări grave pentru întreaga omenire, despre care vom vorbi în continuare.
Înainte însă de a prezenta succint aceste urmări aş dori să atrag atenţia asupra faptului că referatul biblic despre căderea omului în păcat, la fel ca şi cel despre creaţie, are un caracter istoric. Interpretarea alegorică a acestui referat se înlătură prin însăşi importanţa adevărului relatat, anume acela despre originea răului în lume, adevăr care nu este potrivit a fi exprimat prin termeni alegorici, care pot genera confuzii şi diferite interpretări. E greu de crezut că tocmai referitor la evenimente atât de importante din istoria omenirii, autorul acestei scrieri inspirate de Dumnezeu, a ales acest mod de exprimare alegoric, care poate genera foarte multe confuzii. Aşadar, considerăm că întregul episod al căderii omului în păcat are un caracter istoric şi trebuie înţeles ca atare, iar intepretări alegorice, precum aceea potrivit căreia femeia simbolizează voluptatea, bărbatul raţiunea, iar şarpele dorinţa senzuală, păcatul fiind raportul sexual în urma seducerii lui Adam de către Eva, împinsă spre voluptate, sunt total greşite. Căderea primilor oameni în păcat trebuie înţeleasă ca un eveniment istoric, exact aşa cum e prezentată în capitolul trei al cărţii Facere, din Sfânta Scriptură.
Păcatul protopărinţilor este nesupunere şi neascultare, neîncredere şi nerecunoştinţă, dar principiul acestora este mândria. Stăpânit de mândrie omul doreşte să ajungă la perfecţiune numai prin mijloace proprii, rupând astfel legătura cu Dumnezeu. „Primul om a căzut în păcat din mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Urmările acestui păcat au fost deosebit de grave şi s-au repercutat asupra întregii omeniri. În primul rând a dispărut armonia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu natura. Trupul nu se mai supune sufletului, ci se înclină spre stricăciune; din comuniunea cu Dumnezeu omul ajunge în robia păcatului şi a diavolului, iar natura nu mai serveşte omului, decât cu greutate. Pierderea comuniunii cu Dumnezeu a atras după sine şi pierderea harului divin, o putere pe care omul o primea de la Dumnezeu şi prin care sufletul îşi trăia adevărata lui viaţă, astfel încât, retragerea harului a însemnat şi moartea spirituală a omului sau altfel spus, moartea sufletească. În urma căderii în păcat voinţa omului va fi de acum mai mult înclinată înspre cele materiale, înspre pofta trupului, o înclinaţie mai mult spre rău decât spre bine. Armonia dintre suflet şi trup este nimicită, între ele apărând o luptă permanentă în care adeseori izbânda e de partea instinctelor şi a patimilor josnice. În mărturisirea de credinţă a patriarhului Dositei ni se spune că „omul s-a prăvălit prin păcat până la asemănarea cu animalele, adică i s-a întunecat mintea, şi-a pierdut perfecţiunea şi libertatea de pasiuni, dar nu s-a lipsit de natura şi puterea pe care le-a primit de la prea bunul Dumnezeu” (Mărt. Dositei, decr. 14). Această ultimă menţiune, anume faptul că omul „nu s-a lipsit de natura şi puterea pe care le-a primit de la prea bunul Dumnezeu”, înseamnă că prin păcat chipul lui Dumnezeu în om, adică acele facultăţi ale omului, prin care noi ne asemănăm cu Dumnezeu, nu au fost nimicite în totalitate, ci doar s-au alterat. Aceasta este învăţătura ortodoxă despre căderea omului în păcat, anume că niciuna din puterile sufleteşti în care este imprimat chipul lui Dumnezeu nu a fost desfiinţată, ci doar s-a alterat, s-a întunecat.
Asupra trupului, păcatul a adus suferinţe de tot felul, neajunsuri, boli şi în sfârşit moartea fizică. Nemurirea trupească potenţială, pe care o avusese omul în starea primordială, nu a putut să se concretizeze într-o nemurire reală, întrucât prin păcat omul nu a murit numai sufleteşte, ci a devenit şi muritor trupeşte. Dar căderea în păcat a dus şi la o modificare a condiţiilor de viaţă ale omului. Dacă vom citi capitolul trei din Facere vom vedea că Adam şi Eva sunt alungaţi din Eden, pământul este blestemat, el va rodi de acum spini şi pălămidă care vor îngreuna munca omului, iar stăpânirea omului asupra animalelor şi a naturii este de acum limitată.
Ei bine, toate aceste urmări ale păcatului strămoşesc, mai puţin alungarea din grădina Edenului, sunt transmise prin naştere tuturor urmaşilor lui Adam, cu alte cuvinte, întregii omeniri. Fiecare om are din fire păcatul lui Adam şi prin el este vinovat şi supus pedepsei divine. Starea aceasta de reală păcătoşenie a naturii umane căzute, în care se naşte fiecare om, ca urmaş natural al lui Adam, se numeşte de asemenea păcatul strămoşesc sau originar. Toţi oamenii, ca urmaşi ai lui Adam se nasc cu acest păcat fără să-l fi săvârşit personal, ci le este propriu prin moştenire. Desigur, această moştenire nu se referă la fapta propriu-zisă, făcută de Adam, ci doar la starea de păcătoşenie şi la vina rezultate din fapta lui Adam. Acest lucru este confirmat de multe texte scripturistice. Astfel, la Iov 14, 49 ni se spune: „Cine este curat de păcat? Nimeni, chiar şi numai o zi de ar fi viaţa lui pe pământ”, iar în alt loc ni se spune că „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi păcătuiseră” (Romani 5, 12). Omul prin care a intrat păcatul în lume şi prin care toţi au păcătuit este Adam, iar păcatul lui a adus moartea şi pentru cei care nu au păcătuit personal. Prin urmare, moartea este consecinţa păcatului, dar nu a păcatelor personale, ci a păcatului strămoşesc.
Cu toate acestea, Dumnezeu, din bunătatea Sa nemăsurată, a decis să săvârşească opera mântuirii noastre prin Iisus Hristos, Fiul lui Său întrupat. Astfel, păcatul strămoşesc a devenit premisa fundamentală a mântuirii noastre. Sfântul Apostol Pavel spune că „precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22). Prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a biruit moartea noastră. În felul acesta, pentru omul care reuşeşte să se mântuiască, moartea devine o trecere spre viaţa veşnică şi nu o trecere spre osândă, aşa cum era de la Adam şi până la Jertfa lui Hristos pe Cruce. Dumnezeu ne-a oferit din nou posibilitatea de a deveni nemuritori, de a dobândi viaţa veşnică, iar însuşirea acestei vieţi veşnice, sau a mântuirii dobândite de Hristos prin Jertfa Sa, presupune a fi în comuniune cu Dumnezeu. În primul rând în această comuniune ne aşezăm prin Botez, care este singura Taină lăsată de Dumnezeu prin care putem primi harul care ne curăţeşte de păcatul strămoşesc, cu care toţi ne naştem. Astfel, Botezul apare chiar ca o condiţie sinequanon pentru dobândirea mântuirii. Hristos spune că „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh (adică din apa Botezului), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Dobândirea fericirii în viaţa veşnică, presupune însă şi rămânerea în comuniunea cu Dumnezeu. Îl primim pe Dumnezeu în noi la Botez, dar trebuie să ştim să-L şi păstrăm în noi, ceea ce presupune o viaţă creştină activă, trăită în credinţă şi în ascultare faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Lui.
Din îndelunga Sa iubire faţă de oameni şi faţă de întreaga Sa creaţie, Dumnezeu ne poartă permanent grijă. Este activitatea prin care El se manifestă ca Proniator al întregii creaţii. În această lucrare prin care Dumnezeu ne poartă de grijă permanent, teologii au surprins trei aspecte. În primul rând Dumnezeu are grijă ca fiecare creatură a Sa să rămână în forma ei originară, cu alte cuvinte, Dumnezeu conservă creaţia Sa, păstrează ceea ce a creat, dându-i permanent puterea de a exista. Întreaga lume se conduce după anumite legi, imprimate de Dumnezeu fiecărei creaturi, astfel încât ea să-şi poată desfăşura existenţa. În aceasta se distinge acest prim aspect al providenţei divine, anume conservarea creaţiei.
Cel de-al doilea aspect este cooperarea sau conlucrarea, el referindu-se la faptul că Dumnezeu împărtăşeşte creaturilor în general şi omului în special, ajutorul Său pentru ca întreaga creaţie să-şi poată atinge scopul. În toată această conlucrare însă, Dumnezeu niciodată nu anulează libertatea omului. Omul este liber să aleagă între a-L asculta pe Dumnezeu sau nu, aşa cum a fost liber şi Adam. Sfântul Ioan Gură de Aur zicea următoarele: „Să ştii că Dumnezeu toate le întocmeşte, de toate poartă grijă, că noi suntem liberi, că Dumnezeu într-una conlucrează cu noi, că El nu voieşte nici un rău, că nu numai prin voinţa Lui se întâmplă toate, ci şi prin voinţa noastră şi totodată şi prin conlucrarea cu Dumnezeu”.
În fine, cel de-al treilea aspect al providenţei divine poate fi văzut în lucrarea de guvernare sau de cârmuire a creaturilor de către Dumnezeu, pentru ca ele să-şi atingă scopul existenţei lor. Lumea fizică e condusă de Dumnezeu prin legile fizice care i-au fost imprimate, iar oamenii sunt conduşi prin diferite mijloace, prin diferiţi oameni sau prin anumite concursuri de împrejurări. Uneori Dumnezeu intervine în lume mai presus de legile naturale şi chiar împotriva acestora. Avem atâtea minuni care confirmă acest lucru. De atâtea ori observăm că Dumnezeu îi salvează pe oameni, în mod absolut miraculos. Se poate întâmpla să fi într-o maşină şi să fie un accident şi din 5 persoane 4 să moară, iar tu să scapi; asupra ta a fost mâna lui Dumnezeu! Dar de câte ori nu scăpăm din primejdii fără ca măcar să ne dăm seama că Dumnezeu este Cel care ne ocroteşte. De aceea dragii mei, în încheiere v-aş îndemna să-I fim întotdeauna recunoascători lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le-a dat; să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate; aşa cum spunem într-o frumoasă rugăciune de la Liturghie, să-I mulţumim „pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru toate binefacerile Sale arătate şi nearăte, ce ni s-au făcut nouă”. Amin.

Pastorala la Nasterea Domnului, 2009 - IPS Bartolomeu


B A R T O L O M E U,
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu,
Tatal nostru, iar din parte-mi, arhieresti binecuvantari,

Iubitii mei fii sufletesti,

Nasterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viata Domnului Iisus. Desi neinteleasa de minte, ea are intotdeauna o cale deschisa catre inima, in care se descopera cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Inainte de a deveni istorie, nasterea pruncului Iisus s-a zamislit in taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea buna pe care arhanghelul Gavril i-a adus-o. Aceasta praznuire a bucuriei se leaga tainic de un alt moment din istorie, cand Maicii Domnului i se descopera vestea nasterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat intre indoiala si asumare, despre care vreau sa va vorbesc.

Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna-Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.

Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te! Si-i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ.

Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia? Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca o femeie pamanteana spre a-I naste Lui un Fiu? Maria sta in cumpana, dar ingerul nu-i da ragaz si-i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate. Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.

Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?... Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa-l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?...

Iubitii mei fii sufletesti,

Buna-Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si-si restaureaza propria-i libertate, redandu-i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita.

Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i-a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.

E adevarat ca, in final, Iosif primeste in vis revelatia adevarului, se hotaraste sa devina sotul legal al Mariei si sa ia asupra-si in fata oamenilor si a legii, Pruncul ce Se va naste, ceea ce face ca Acesta sa fie numit, indeobste, fiul lui Iosif si al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decat imbracand vesmantul vietii comune. Fiul lui Dumnezeu isi asuma conditia umana inca inainte de a Se naste din Fecioara. Dar, pana la acest final, cata drama! O drama ce se nascuse dintr’un singur cuvant: Fie!

Nu avea sa fie singura. Randuiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici indurerate. Nasterea umila din Betleem, spaima de Irod, pribegia in Egipt, singuratatea de dupa iesirea lui Iisus la propovaduire, drumul Crucii, rastignirea Fiului sub propria ei privire, – jalea ingroparii, toate acestea sunt tot atatea ascutisuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvant: Fie!

Maica Domnului pare tot atat de singulara si in ipostaza ei cereasca. Nu e greu de inteles de ce ea este mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii: acestia, neavand trupuri, nu sunt supusi ispitei si caderilor trupesti, dar Sfanta Fecioara, purtatoare de trup, i-a pazit curatia neintinata si l-a pastrat ca pe un potir de aur lamurit in focul dumnezeiesc. Dar ea salasluieste, totusi, undeva mai presus de ingeri, in spatiul unei eternitati care este numai al ei. In cerul nostru crestin, totul e obstesc, sfintii sunt in cete, ingerii sunt in soboare, pana si Dumnezeu e in Treime, numai Fecioara Maria este singura, ca un luceafar de dimineata plutind intre soare si stele, asa cum lumineaza si particica ei de paine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvant: Fie!

Iubitii mei fii sufletesti,

Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”, ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece. Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de-a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i-a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atat de singura?… Iata, ea tamaiaza mormantul impreuna cu femeile mironosite, se bucura impreuna cu ucenicii de invierea lui Iisus, tot impreuna cu ei ii urmareste inaltarea la cer si, mai tarziu, va trai extazul Cincizecimii. Adormirea i-o canta apostolii, trupul ii este ridicat la cer de catre Insusi Fiul ei. Toate acestea insa sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, si anume ca Fecioara Maria, desi mai presus de ingeri, ramane solidara cu noi, oamenii, si cu a noastra mantuire. Potrivit uneia din cantarile Craciunului, Nasterea Domnului a fost intampinata de fiecare cu cate ceva, ca o marturie a participarii la vrerea lui Dumnezeu; ingerii au trambitat cantari, cerul a pogorat steaua, magii au adus daruri, pastorii au venit cu inchinarea, pamantul a oferit pestera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel nascatoarea Nascatoarei de Dumnezeu, genealogiile capata sens si adancime, ele marturisind, pe de o parte, implicarea dramatica a lui Iosif in smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotica a neamului omenesc in actul Intruparii.

Maica Domnului pluteste singulara undeva, in spatiul cerului crestin, dar in acelasi timp ea este si ramane impreuna cu noi, caci prin ea ne-am rostit optiunea pentru mantuirea prin Iisus Hristos si tot prin ea nadajduim intru neputintele noastre. Poate ca de aceea Maica Domnului ne si este atat de draga. In vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mantuitor, dar si de teama pentru Judecator, pentru ea nu avem decat unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodata nu va judeca, ci pururea se roaga pentru noi. In numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit candva in fata lui Dumnezeu: Fie! In numele ei, la randu-ne, vom astepta, prin rugaciune, o suprema rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Va doresc din toata inima sa petreceti Sfintele Sarbatori in pace, sanatate, belsug de lumina si spor de bucurii duhovnicesti. Amin.
La multi ani!

luni, 21 decembrie 2009

Ostrovul sau întoarcerea filmului risipitor


Un pelerinaj la cinematograf… Cam aşa ar putea fi rezumată vizionarea Ostrovului, în spaţiile în care filmul rulează pe marile ecrane. Pentru ceilalţi, e un fel de pelerinaj în faţa monitorului sau a micului ecran. De ce? Pentru că filmul ne oferă nu doar secvenţe din viaţa unui imaginar nebun pentru Hristos contemporan cu noi, ci ne oferă pur şi simplu fragmente de linişte… La limită, se poate spune că nu avem de-a face cu un film, ci cu un antifilm. Pentru că dacă, de exemplu, filmele pe teme sociale, şi chiar şi unele religioase, reuşesc să împrăştie minţile spectatorilor, Ostrovul e un film-rugăciune.
Şi face asta nu prin secvenţele în care, în biserică sau în afara ei, se rostesc rugăciuni. Ci prin celelalte, în care spectatorul este introdus în Împărăţia liniştii iubi­toa­re, în afara frământărilor obişnuite. Există o avalanşă de predici care au drept scop îndepărtarea credincioşilor de influenţa filmelor, întrucât acestea promovează modele îndoielnice, ironizează credinţa, batjocoresc virtutea. Nici una dintre criticile de acest gen nu se poate aplica Ostrovului. De altfel, filmul circulă chiar şi în spaţiul monahal, arătând că monahii nu fug de filme, de calculatoare şi de aparatura audio/video pentru că ar fi rele în sine. Nu e nevoie de filme în mănăstiri, nu e nevoie de un aggiornamento prin care spaţiul monahal să fie reeducat cu ajutorul produselor în serie ale cinematografiei. Dar Ostrovul este altceva…
Ce anume? E greu să prezinţi un film fără să răpeşti spectatorilor o fărâmă din emoţia descoperirii lui. Nu vom face o astfel de crimă… Aşa că vom vorbi despre percepţia filmului.
Credinciosul obişnuit a fost pur şi simplu fascinat de film. Comentarii pe site-urile de internet, discuţii după slujbe, conferinţe. Faptul că a fost vizionat de mare parte din populaţia adultă a Rusiei – după unele estimări, de mai mult de jumătate – arată nu doar faptul că unii se regăsesc în film, în diferite ipostaze, ci că filmul pune degetul pe rană, oferind soluţii diferitelor tipuri de crize cu care ne confruntăm. De fapt, arătând că prin Hristos şi prin ascultarea de Biserică găsim răspuns tuturor întrebărilor noastre.
Credincioşii cu gusturi intelectuale rafinate au putut găsi diferite noduri în papură Ostrovului. Faptul că filmul a fost făcut cu un buget mult mai mic decât producţiile americane de succes nu rezistă ca justificare. De altfel, Patimile după Mel Gibson, realizate tot cu un buget mic, au reuşit să cucerească mult mai uşor spectatorii. Problema este că tocmai prin defectul său aparent filmul Ostrovul dobândeşte valoare: el nu este un film palpitant, de acţiune (deşi are momente de tensiune maximă), dar nu este nici plicticos. El prezintă liniştea vieţii ortodoxe, liniştea duhovnicească în faţa căreia agitaţia acestei lumi păleşte.
Un critic de film aprecia mai mult filmul lui Kim Ki Duk Primăvara, Vara, Toamna, Iarna… În timp ce spiritualitatea asiatică este prezentată într-o gamă cinematografică variată, practic mărturia ortodoxă se află într-o etapă de pionierat. Andrei Rubliov al lui Tarkovski e unul dintre puţinele filme care au pregătit terenul…
I se reproşează Ostrovului că e o producţie tezistă, care plictiseşte prin mesaje creştine. Despre rugăciune, boală, spovedanie, moarte… Nu e un film misionar, e un film pastoral am putea spune, adresat mai ales spectatorilor credincioşi (de altfel, comportamentul unui nebun pentru Hristos nu e lesne de înţeles nici chiar de fiii Bisericii, cu atât mai mult de cei din afară…).
Filmul şochează prin simplitatea lui. Ne arată o lume în care Dumnezeu lucrează în chip minunat. Ne cheamă, de altfel, să vedem cu alţi ochi lumea în care trăim. Şi pe care o credeam pustie…

Autor: Danion VASILE
http://www.danionvasile.ro/intoarcerea-filmului.php

























descarca filmul: aici

Linkuri :
http://www.lumeacredintei.com/sct_6/c_1/yy_2007/art_351/pateric_n_imagini_ostrovul.htm
http://www.crestinortodox.ro/parintele-rafail-noica/a633-parintele-rafail-noica-despre-filmul-rusesc-ostrovul
http://www.carteaortodoxa.ro/2008/02/21/ostrovul-acolo-unde-se-termina-filmul/
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-08-24/cronica-de-film-ostrov-pe-urmele-lui-tarkovski.html
http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/impacarea-taina-imparatiei-in-filmul-ostrovul.html

joi, 17 decembrie 2009

Afară ninge liniştit...

Afara ninge linistit from diana sorin on Vimeo.

300 DE ANI DE LA NAŞTEREA ÎN CER A SFÂNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI


preluat de aici

La Lavra Peşterilor din Kiev au fost aduse moaştele Sfântului Dimitrie de Rostov

În fiecare an, pe 28 octombrie, Biserica noastră cinsteşte pe Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Pe acest fericit, Sfântul Nicolae Velimirovici îl numeşte în Proloagele sale „mare ierarh al Bisericii lui Hristos, mare predicator, scriitor bisericesc şi ascet", „un mare luminător al Bisericii Ruse şi al întregii Ortodoxii".

Sfântul Dimitrie al Rostovului a fost continuatorul viu al străvechii tradiţii de sfinţenie a Părinţilor Bisericii celor din vechime. Nu numai că a scris minunate cărţi pline de învăţătura mântuirii, ci el a mai fost şi prin însăşi viaţa lui pildă vie de urmat turmei pe care a păstorit-o, cum şi întregii Biserici. El a fost un mare nevoitor şi un mare om de rugăciune. El a fost atât de smerit cu viaţa, încât chiar pe seminariştii cărora le era dascăl, în seminarul de el întemeiat, îi ruga să se roage pentru el. Ori de câte ori orologiul bătea ora, el se ridica în picioare şi rostea cu evlavie rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!...". Ori de câte ori zăcea bolnav, ceea ce se întâmpla adesea, el cerea fiecărui seminarist al lui să rostească pentru el de câte cinci ori rugăciunea „Tatăl nostru", în timp ce meditează asupra celor cinci Răni ale Mântuitorului nostru Hristos.

Anul acesta, de la fericita sa naştere în Împărăţia lui Dumnezeu, s-au împlinit trei secole. De aceea şi în Rusia Mică a fost şi este încă cinstit în mod deosebit.

Sfântul Dimitrie s-a născut în 1651 în Makarovo, la 40 km de Kiev, iar la Sfântul Botez a primit numele de Daniil. Pentru că tatăl său era soldat şi lipsea adeseori de acasă vreme îndelungată, de educaţia copilului s-a ocupat în mod deosebit mama sa, care i-a sădit seminţele virtuţilor evanghelice. La vârsta de 11 ani, Daniil a intrat la seminarul din Kiev, al cărei conducător era un strălucit predicator şi cald apărător al Ortodoxiei. Mulţumită acestuia, viitorul ierarh a putut să-şi dezvolte minunata harismă de a explica Scripturile şi a devenit sensibil la nevoia catehizării credincioşilor Bisericii. Câţiva ani mai târziu, când era de 17 ani, a intrat în Mănăstirea Sfântului Chiril şi a primit tunderea în monahism cu numele de Dimitrie. Pe lângă slujirile mănăstireşti, pe care le săvârşea cu o ascultare exemplară, tânărul a reuşit să-şi întregească studiile şi să-şi înceapă opera sa literar-misionară. A fost hirotonit preot pe 23 mai 1675 şi imediat a fost numit predicator pe lângă Arhiepiscopul Lazar Baranovici de Cernigov. În continuare, a primit sarcina conducerii mai multor mănăstiri, întotdeauna împotriva voinţei sale, deoarece singura sa dorinţă era să trăiască în asceză şi în linişte. De două ori a încercat să demisioneze, dar încercarea i-a eşuat. Prietenii săi - printre care şi viitorul Sfânt Teodosie de Cernigov, prăznuit pe 5 februarie - au reuşit în cele din urmă să-l facă să rămână stareţ.

Din pricina incursiunilor tătarilor şi ale romano-catolicilor lituanieni şi poloni, multe din scrierile sale bisericeşti, precum Vieţile sfinţilor, au fost distruse. Căutând un om destoinic să-şi ia asupra sa această uriaşă lucrare de scriitor, Arhimandritul Varlaam din Lavra Peşterilor din Kiev s-a îndreptat spre Dimitrie, renumit deja ca scriitor de opere ziditoare de suflet. Pe ascetul smerit cugetător l-a cuprins groaza înaintea greutăţii acestei întreprinderi şi a încercat să refuze propunerea. Temându-se însă ca nu cumva să cadă în păcatul neascultării şi cunoscând şi nevoile mari ale Bisericii, s-a supus în cele din urmă cererii stăruitoare a superiorilor săi şi s-a stabilit în Lavra Kievului. Timp de 25 de ani, Sfântul Dimitrie şi-a dedicat toate puterile acestei lucrări. În afara timpului pe care-l petrecea rugându-se în biserică sau singur, tot celălalt timp îl dedica alcătuirii vieţilor de sfinţi. Trăia cu sfinţii, vieţuia vieţuirea lor, suferea împreună cu ei chinurile şi studia cele mai mici detalii în toate documentele referitoare la ei. Ca răsplată pentru această dragoste faţă de sfinţi, Dumnezeu i-a dăruit deseori vedenii. Astfel, pe 10 august 1685, a văzut în vis pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara pe care în mod deosebit o cinstea şi la care avea o deosebită evlavie. I-a cerut să mijlocească pentru el înaintea Domnului, iar Sfânta l-a refuzat, dojenindu-l că se roagă „în felul romano-catolicilor",meditând aupra celor cinci răni ale Domnului. Într-adevăr, influenţa teologiei şi spiritualităţii romano-catolice se făcea deja simţită în Biserica Rusă în ceea ce priveşte cultul. Văzându-i însă tulburarea, Sfânta Varvara a zâmbit şi l-a liniştit. Pe 10 noiembrie, în acelaşi an, i s-a arătat Sfântul Orest, a cărui viaţă o alcătuise Dimitrie chiar în aceeaşi zi şi i-a spus: „Am suferit mai multe chinuri pentru Hristos decât cele pe care le-ai amintit". I-a arătat atunci o rană adâncă în coasta stângă, spunându-i: „Iată, aceasta s-a făcut printr-un fier înroşit în foc". Apoi, şi-a întins braţul drept şi i-a arătat venele care îi fuseseră tăiate până la înălţimea cotului şi a adăugat: „Iată, acestea au fost tăiate". I-a arătat apoi răni asemănătoare la braţul stâng, repetându-i aceleaşi cuvinte şi după aceea i-a arătat rănile pe care le avea la genunchi, spunându-i: „Acestea au fost tăiate". A stat drept apoi şi sfârşind, i-a zis: „Vezi, deci, că am suferit mai multe chinuri decât cele pe care le-ai amintit". Sfântul Dimitrie l-a întrebat dacă era Sfântul Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici a căror pomenire se face pe 13 decembrie, iar mucenicul i-a răspuns: „Nu sunt Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici, ci cel care se cinsteşte astăzi şi a cărui viaţă tocmai ai alcătuit-o".


În anul 1701, Sfântul Dimitrie a fost ridicat în tronul episcopal şi a luat Mitropolia de Siberia şi de Tobolsk. Sănătatea sa şubredă şi nevoia de a avea acces la texte indispensabile pentru continuarea scrierii vieţilor de sfinţi, l-au făcut să ceară să fie mutat în altă parte. A fost numit în Episcopia de Rostov în 1702 şi i s-a descoperit atunci în vedenie că acolo, în Mănăstirea Sfântului Iacov, va trebui să-şi găsească veşnica odihnă. În 1705, şi-a încheiat alcătuirea operei sale monumentale, Vieţile Sfinţilor, iar în continuare s-a dedicat grijii pentru turma sa duhovnicească. S-a străduit foarte mult pentru a îndrepta viaţa religioasă şi moravurile contemporanilor săi. În pofida deselor sale boli, continua un canon sever în viaţa sa şi niciodată nu şi-a părăsit rugăciunea neîncetată. A alcătuit multe opere folositoare de suflet şi a întemeiat aproape de locuinţa sa un seminar în care el însuşi şi-a asumat o mare parte a predării. A scris de asemenea multe lucrări pentru a-i readuce pe schismaticii „vechi-credincioşi" (lipoveni) în sânul Bisericii, arătându-le că duhul şi înţelesul mai adânc al Predaniei este mult mai important decât detaliile tipiconale exterioare. În mod deosebit însă, prin vieţuirea sa pilduitoare insufla turmei sale dragostea faţă de post şi faţă de rugăciune, precum şi împreună-pătimirea şi îndurarea faţă de toţi, buni şi răi.

Sfântul Dimitrie şi-a prevăzut moartea sa cu trei zile înainte. După ce printr-o metanie până la pământ şi-a cerut iertare de la clericii şi cântăreţii ce slujeau, s-a închis în chilia sa cu o înflăcărată rugăciune pe buze. În ziua următoare, dimineaţă, pe 28 octombrie 1709 l-au aflat mort îngenuncheat la rugăciune. Moaştele sfântului s-au aflat nestricate în 1752 şi au săvârşit o mulţime de vindecări. Biserica a purces la recunoaşterea sa oficială în 1757.

În acest an Biserica Ortodoxă marchează 300 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ierarh Dimitrie, Mitropolitul Rostovului (1651-1709).

Cu acest prilej, în ziua de 10 noiembrie, cinstitele moaşte ale Sfântului Ierarh Dimitrie din Rostov au fost aduse la Lavra Peşterilor din Kiev. Racla ce conţine mâna dreaptă a Sfântului Dimitrie a fost adusă în Lavra Kievului de către protoiereul Vladimir Hvost, parohul Bisericii Sfântului Arhanghel Mihail din satul Polovki, regiunea Cernigov, unde moaştele se află tot timpul în cursul anului bisericesc.

Pe teritoriul Peşterilor de Aproape ale Lavrei mâna dreaptă a Mitropolitului Dimitrie a fost primită de stareţul mănăstirii, arhiepiscopul Pavel de Vişgorod, fraţii din mănăstire şi o mare mulţime iubitoare de Dumnezeu.

S-a oficiat apoi o slujbă lângă racla cu sfintele moaşte, după care Arhiepiscopul Pavel a adresat credincioşilor câteva cuvinte de învăţătură:

„Astăzi Domnul ne-a învrednicit să participăm la această deosebită minune, deoarece Sfântul Ierarh Dimitrie a venit la poporul său, a venit în Lavra sa, unde şi-a desfăşurat activitatea, unde a slujit şi s-a rugat, iar mai apoi a proslăvit pe cei pe care îi fericim şi cărora ne rugăm. Să-i mulţumim Domnului pentru marea Sa milostivire şi să mulţumim Sfântului Ierarh Dimitrie că a venit la noi şi cu acea mână cu care a scris Vieţile Sfinţilor ne binecuvintează şi dă vindecare sufletelor şi trupurilor noastre", a spus acesta.

Monahul Leontie

duminică, 13 decembrie 2009

PROVOCĂRILE FAMILIEI CREŞTINE

PROVOCĂRILE FAMILIEI CREŞTINE


Fiecare dintre noi a întâlnit de-a lungul activităţii sale, fie în rândul enoriaşilor, fie printre prieteni, diferite teorii cu privire la familie şi la căsătorie. Unii dintre aceştia sunt de părere că un simplu certificat obţinut la un oficiu de stare civilă nu poate schimba cu nimic relaţia dintre cei doi. Când vorbeşti despre nuntă, importante sunt înainte de toate rochia, localul, muzica şi după aceea slujba Cununiei, iar dacă îi întrebi despre semnificaţia acesteia, sunt foarte puţini aceia care ştiu minimum necesar. Cred că acestea sunt urmările crizei prin care trece societatea noastră. Aceasta s-a făcut puternic simţită şi-n viaţa de familie, în căsătorie, fapt care a generat afirmaţii ca urmă-toarea: „Astăzi căsătoria, aşa cum a ajuns, şi-a pierdut sensul ei.”
Pentru omul zilelor noastre, dacă este necredincios, mântuirea sau Împărăţia lui Dumnezeu este ceva străin, rămânând în afara preocupărilor lui, iar pentru cel credincios poate fi fie ceva abstract, teoretic, fie o frumoasă utopie, însă nu o realitate. De ce? Pentru că el vrea totul aici şi acum, iar cele care nu-i sunt accesibile sunt considerate utopice.
Se cuvine să enumerăm mulţimile de factori care au contribuit la slăbirea vieţii familiale creştine: prostituţia, practicile orientale, avorturile, pornografia, pornofilia, homosexualitatea, metodele contraceptive, înstrăinarea faţă de partener, trădarea iubirii ş.a. Toate acestea se constituie în condiţii noi de viaţă şi sunt provocări serioase pentru creştini. Cu toţii avem de-a face cu principii şi concepţii, moduri de a fi şi de a se mani-festa susţinute de filozofia vremurilor noastre, de literatură, mass-media, care contrazic flagrant concepţia creştină cu privire la căsătorie şi familie.
Dacă ar fi să ne luăm după ultimele statistici, motivele cele mai des întâlnite în cazul divorţurilor sunt: nepotrivirea de caracter, infidelitatea şi violenţa domestică. Câţi dintre enoriaşii noştri cunosc oare cuvintele unui mare duhovnic al Athosului, Paisie Aghioritul care spunea că: „ Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia- ca ea să meargă ,dar şi frâna- ca să se oprească. Dacă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? <<>>. Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea şi vor începe: ”Vai, ce-am păţit!” va spune unul, „Vai, ce-am păţit!” va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: „Ia stai, nu este un lucru aşa de grav ceea ce se întâmplă!” am văzut aceasta la multe perechi de soţi.”( Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovniceşti –la Viaţa de familie”, Buc., 2003)
Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că infidelitatea este unul dintre motivele care duc la destrămarea familiei. El dă exemplul unui ofiţer din vremea lui, care era căsătorit şi care s-a îndrăgostit de altcineva, suferind foarte mult din această pricină, pentru că se pare că femeia respectivă la rândul ei era căsătorită, nu-i împărtăşea sentimentele şi nu-şi dorea o relaţie cu el. „Leon, le scria acesta unor ucenici, s-a îndrăgostit, dragostea s-a dovedit a fi fără speranţă, şi el se chinuia. Poftim leu!!! Şi încă nu leu simplu, ci leu ofiţeresc! Altora le comandă: „La drea-a-a-pta!”, iar el trage la stânga. Sieşi ar trebui să îşi comande: „La drea-a-a-pta!” Şi marş-marş... Ce rost are o astfel se purtare? Aceasta nu e dragoste, ci o durere mare a inimii, de care se apropie vrăjmaşul şi o aţâţă. Patima orbeşte, iar vrăjmaşul o bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul şi stai de te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său. Asta nu are nici o noimă. Omul trebuie să comande inimii: „Ciocul mic, nu sufla, că te fac zob!”, iar apoi să înceteze a se mai gândi la „ea”... Să arunce cât mai departe tot ce-i aminteşte de „ea”, să caute pete în soarele mândreţii „ei” şi să se uite mai mult la acestea. Va trece suferinţa; o să mai vină câteodată, însă nu foarte arzătoare. Eu aveam 20 de ani când am trecut prin aceasta. Mi-am dat poruncă... şi a trecut. Au mai fost crize dar le-am răbdat, fiindcă aveam în vedere un alt ţel. Bine este pentru cel ce suferă de această boală să aibă ceva de făcut. Dacă nu are să-şi găsească.”(Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Mântuirea în viaţa de familie”, Ed. Sofia, Buc., 2004)
Cu privire la violenţa domestică, sunt foarte mulţi sfinţi care ne oferă un exemplu extraordinar de îndelungă răbdare. Deşi ei au multe de spus despre marea valoare duhov-nicească a purtării necazurilor şi suferinţelor cu nobleţe, lucru ce nu trebuie uitat de nici unul dintre noi, tot ei ne arată că Dumnezeu nu cere de la noi cele ce sunt mai presus de puterile noastre.
Biserica Ortodoxă, deşi susţine întotdeauna idealul veşniciei căsătoriei, îngăduie despărţirea şi chiar divorţul în asemenea cazuri. Dacă o soţie sau un soţ hotărăşte că e cu neputinţă să continue să trăiască cu un soţ violent, totuşi atitudinea de iubire şi de iertare necondiţionată trebuie să rămână şi să fie un ţel.
A dovedit lucrul acesta o sfântă, pe care o prăznuieşte Biserica la data de 3 ianu-arie, şi a cărei viaţă din păcate cred că foarte puţini o cunoaştem. Este vorba de Tomaida din Lesbos. Iată ce ne spune Sinaxarul grecesc despre ea: (voi relata viaţa ei în linii foarte mari) S-a căsătorit la 24 de ani cu Ştefan, care s-a dovedit a fi cununa ei de spini. Deşi era frumoasă, virtuoasă, bună gospodină şi o soţie evlavioasă, nedându-i prilej de nemulţumire, totuşi soţul ei se purta cu ea foarte violent. Din cauza violenţei ginerelui, mama ei care stătea la ea - fiind văduvă, a plecat şi s-a călugărit, ajungând la scurt timp după aceea stareţă. În ciuda violenţei casnice, Tomaida era foarte cuminte, evlavioasă şi cu toate acestea a continuat să-şi iubească soţul. Se spune că încă din timpul vieţii a primit darul de a face minuni. Cu toate acestea, soţul ei a continuat să o batjocorească, să râdă mereu de credinţa şi de dragostea ei pentru el. A murit la 38 de ani, după 14 ani de căsnicie, în urma bătăilor date de către soţ. A fost îngropată în mănăstirea unde mama sa era stareţă, iar mormântul ei s-a făcut izvor de multe minuni. A ajuns să-şi dovedească dragostea faţă de soţul ei şi după moarte. Ajuns îndrăcit şi cu o viaţă jalnică, el a fost dus la mormântul ei, unde s-a tămăduit. Din acea clipă el a început să trăiască o viaţă plină de virtute şi de evlavie. Sinaxarul spune că cinstitele ei moaşte au rămas nestricate şi că rănile pe care i le făcuse soţul ei i se vedeau îndeosebi pe mâini.
Sfânta Tomaida a trăit în sec.al X-lea, dar modul de viaţă brutal şi violent din familia sa se întâlneşte cu siguranţă în multe familii din ziua de astăzi.

Cărţi pentru familia creştină : aici

Cateheza din 13 decembrie 2009- Crearea omului

Crearea omului

Sf. Scriptura ne spune că în ziua a șasea, după ce a facut toate celelalte ființe, Dumnezeu, în Sf. Treime, a zis: "Să facem pe om după chipul Nostru și după asemanare" (Fac. 1, 26). "Și, luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a facut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a facut omul ființă vie" (Fac. 2, 7). Omul a fost făcut deci printr-un act special, din mâinile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: "Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit" (Iov 10, 8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu omului. După ce existența lui a fost hotărâtă înainte de facerea lumii și la fel și stăpânirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregătește aducerea lui la existență și alcătuirea ființei lui. (Sf. Grigorie de Nissa, Despre facerea omului).
Omul a fost făcut din pământ, în vârstă tânără, bărbătească.
Dumnezeu a văzut că nu este bine să fie omul singur: "Și a facut Dumnezeu pe om după chipul Său... a facut bărbat și femeie" (Fac. 1, 27)."Și a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, și a adus-o lui Adam. Și a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său" (Fac. 2, 22-23). Cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea neamului omenesc, așa cum tot cartea Facerii spune: "Și i-a binecuvântat Dumnezeu pe ei zicând: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul..." (Fac. 1, 28). Eva a fost făcută din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca să nu fie bănuiala că altcineva a fost ziditorul femeii decât Dumnezeu.
Eva n-a fost făcuta din țărâna, ci din coasta lui Adam, pentru că în bărbat și în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la început n-au fost făcuți pereche, bărbat și femeie, sau doi barbați, ori două femei, ci mai întâi bărbatul și apoi, din el, femeia. (Sf. Ambrozie, Despre Rai).
Sfânta Scriptură spune că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om este mănunchiul de puteri sufletești: rațiunea, voința, simțirea, cu care omul se îndreaptă spre Dumnezeu printr-o activitate neobosită pentru desăvârșire, iar asemănarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea acestei desăvârșiri prin împreună-lucrarea harului dumnezeiesc cu puterile omului.
În amănunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă:
1. Stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului Scripturii: "... umpleți pământul și-l supuneți și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile care se mișcă pe pământ și peste tot pământul" (Fac. 1, 28). "Micșoratu-l-ai pe dânsul (pe om) cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el și l-ai pus pe dânsul peste lucrul mainilor Tale" (Ps. 8, 5-6). 2. Rațiunea și voia liberă în năzuința lor spre Dumnezeu, adevăr și bine.
Dupa ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a așezat în Rai și i-a pus hrană la îndemână, făcând "Să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat" (Fac. 2, 9). În Rai se aflau și pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului.
În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată și voință liberă. El însă nu era desăvârșit, căci desăvârșirea se câstigă prin încercare și deprindere. Ea constă în curăția păstrată prin împreună-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omeneasca era înfrumusetață prin părtășia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7). Numai aceasta părtășie îi asigură lumina sfințeniei și apropierea de Dumnezeu (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Treimea Sfântă și de o ființă). Mintea lui Adam era într-o continuă înalțare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniștit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el frământarea mișcărilor neorânduite. Sfințenia primilor oameni nu era desăvârșită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare și neștiință copilărească, așa cum pretind unii, ci o stare de nevinovație și nerăutate (Marturisirea Ortodoxa, I, 23).
Îmbrăcați în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simțeau nevoia de a se acoperi (Sf. Irineu, Contra ereziilor). Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin, Omilia la smochinul uscat). Adam și Eva trăiau in Rai ca îngerii, deci fără trebuința îmbrăcăminții. Scriptura zice: "Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau" (Fac. 2, 25). Neascultarea și păcatul nesăvârșindu-se încă, ei erau îmbrăcați în mărirea cea de sus. De aceea nu se rușinau. După calcarea poruncii însă, a venit rușinea și cunoașterea goliciunii. (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere). Adam apare înzestrat cu o uimitoare ușurință de cunoaștere și cu o înțelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui, el se înfățișează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede și curată, dată lui de Dumnezeu, și-și menținea vrednicia neatinsă a firii (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan). Harul care punea pe Adam în legatură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: "Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor pământului" (Fac. 2, 20).
În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă Adam odata cu zidirea lui, se arată firea rațională a omului (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu). Primii oameni, înainte de păcat, trăiau o viață fericită (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Romani). Ei n-au fost zidiți nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge la nemurire sau să moară, după ascultarea sau neascultarea lor față de porunca lui Dumnezeu. (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic)
Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curăție, de fericire, de cunoaștere, de putința de a nu muri, dar nu era o stare de desăvârșire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârșire, după cum se și putea abate de la desăvârșire, folosindu-se de acelasi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.
Dumnezeu a facut pe om pentru ca acesta să se împărtășească de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu și de fericirea de a cunoaște, de a iubi și de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este o lume în mic (microcosm), cum zic Sf. Părinti. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, iar prin sufletul său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei dumnezeiești (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului). Rostul sau în Rai era să împlinească porunca lui Dumnezeu.

Programul pentru spovedanie

Miercuri, Vineri, Sambata si Duminica de la ora 8,30. Important este sa incercati duminica sa nu veniti mai tarziu de ora 9,00, deoarece atunci incepem slujba si suntem foarte prinsi cu savarsirea acestora.
De asemenea spovedania poate fi facuta in fiecare seara, dupa slujba, aproximativ in urul orei 18,50-19,00, iar Sfanta Impartasanie se poate administra in zilele mentionate anterior, in cursul diminetii.
Va asteptam cu drag!

marți, 8 decembrie 2009

Cateheza din 6 decembrie 2009

Despre Sfânta Treime. Cele trei Persoane sau ipostasuri ale lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Prezentarea şi explicarea articolului întâi din Simbolul Credinţei: "Dumnezeu Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute"

În cateheza de acum două duminici, atunci când am vorbit despre Simbolul Credinţei, am prezentat foarte succint articolul întâi al Crezului, iar acum voi încerca o detaliere a lui. De asemenea am amintit atunci faptul că Dumnezeu, aşa cum S-a descoperit şi cum Îl mărturisim noi creştinii, este unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fiecare din cele trei Persoane ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga Fiinţă şi toate atributele dumnezeieşti. În felul acesta noi nu mărturisim credinţa în trei dumnezei, ci într-un singur Dumnezeu, fără împărţire sau despărţire a Fiinţei, şi totodată, fără amestecare sau contopire a Persoanelor dumnezeieşti între Ele. În concluzie, Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este dogma Sfintei Treimi – adevărul fundamental al credinţei noastre – propriu doar creştinismului – adevăr care stă la baza oricărei mărturisiri de credinţă a Bisericii.
Dogma Sfintei Treimi depăşeşte puterea noastră de înţelegere, bazată pe raţionament filosofic, întemeindu-se numai pe revelaţia dumnezeiască şi însuşindu-se prin credinţă. Este adevărul cel mai plin de mister din întreaga învăţătură creştină, care nu poate fi pătruns cu mintea omenească. Acelaşi caracter de nepătruns în sine prin mijloace raţionale, îl au şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, precum şi prezenţa lui Hristos, în Sfânta Euharistie. Toate acestea sunt adevăruri care depăşesc puterea noastră limitată de înţelegere, iar greutăţile pe care le întâmpinăm inevitabil atunci când încercăm să vorbim despre taina Sfintei Treimi vin înainte de toate din faptul că noi pornim de la reprezentările noastre mărginite. Noi nu putem să ştim cum este Dumnezeu în realitate ci doar putem să ne imaginăm, însă în acest exerciţiu al imaginaţiei noastre noi pornim de fapt de la noţiuni luate din lumea noastră creată, care nu pot fi adecvate lui Dumnezeu, El fiind necreat şi veşnic.
Aşadar dogma Sfintei Treimi, rămâne un adevăr care ne depăşeşte, dar care a fost descoperit, într-o oarecare măsură, anumitor oameni, aleşi de Dumnezeu, care la rândul lor au vorbit despre acest adevăr în cărţile ce alcătuiesc azi Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Pe baza acestei revelaţii descoperim faptul că Dumnezeu este esenţa subzistând în trei Persoane, un lucru care practic nu există în ordinea creată.
Dar ce înseamnă faptul că Fiinţa lui Dumnezeu subzistă întreagă în toate cele trei Persoane divine?
În primul rând se referă la faptul că toate cele trei Persoane dumnezeieşti au una şi aceeaşi Fiinţă, întreagă şi deodată, din veşnicie. Fiinţa lui Dumnezeu este absolută, existentă prin sine însăşi, adică avându-şi în sine temeiul şi cauza existenţei sale şi posedând plenitudinea tuturor perfecţiunilor. Aşa stând lucrurile, este evident că Dumnezeu nu este doar un principiu abstract, ci o fiinţă personală, cu toate atributele spirituale, conştiinţă, simţire, voinţă, raţiune, şi în felul acesta, omul poate intra în legătură cu Dumnezeu şi poate să-L cunoască.
Argumente ale unităţii fiinţei divine şi implicit ale faptului că Dumnezeu este unul singur, întâlnim pe tot parcursul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii. Astfel, porunca întâi a Decalogului face referire la unitatea lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 2-3). Moise zice poporului: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut. 6, 4) şi multe alte texte scripturistice şi patristice confirmă unitatea lui Dumnezeu.
Sfânta Treime nu S-a descoperit oamenilor deodată şi în mod deplin, ci în decursul timpului şi nu în acelaşi grad şi în aceleaşi forme, ci în mod diferit. Astfel, în Vechiul Testament întâlnim anumite indicii ale existenţei unui Dumnezeu în Treime, însă dogma Sfintei Treimi nu este clar precizată, Vechiul Testament având mai mult un rol pedagogic, de pregătire şi indicare a adevărului Sfintei Treimi, descoperit deplin în Noul Testament. Astfel, în primul verset al Sfintei Scripturi întâlnim pluralul Elohim, deşi verbul e la singular: „a făcut” (Fac. 1, 2). Elohim indică pluralitatea de Persoane în Dumnezeu, la fel ca şi alte plurale: „Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Fac. 1, 26) sau „Veniţi să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Fac. 11, 7) etc. De asemenea, mai avem şi alte texte treimice, cum ar fi cântarea serafimică: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot” (Is. 6, 3) sau binecuvântarea levitică: „Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească; Domnul să lumineze faţa Sa peste tine şi să te miluiască; Domnul să întoarcă faţa Sa spre tine şi să-ţi dea pace” (Num. 6, 24-26), care constituie la rândul lor referiri la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cu toate acestea în Vechiul Testament nu există o descoperire clară a Sfintei Treimi. În opinia Sfinţilor Părinţi acest lucru se datorează faptului că evreii, înconjuraţi fiind din toate părţile de păgâni şi înclinaţi într-o oarecare măsură spre politeism s-ar fi abătut cu uşurinţă de la adorarea unicului Dumnezeu, căzând astfel în politeism. Aşa se face că în cărţile Vechiului Testament se pune un accent deosebit pe unitatea divină, trinitatea fiind oarecum umbrită în raport cu unitatea lui Dumnezeu.
În Noul Testament, Sfânta Treime Se descoperă în mod clar şi deplin, atât cât, potrivit planului dumnezeiesc, îi este necesar omului pentru mântuire. Textele scripturistice sunt de data aceasta cât se poate de limpezi: Botezul este „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat. 28, 19); binecuvântarea apostolică: „darul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi” (II Cor. 13, 13). Unitatea fiinţială şi deosebirea dintre Persoanele Sfintei Treimi există din veşnicie: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul... şi Cuvântul trup s-a făcut” (Ioan 1, 1-14). Apoi însuşi actul întrupării Fiului lui Dumnezeu se desfăşoară cu participarea întregii Sfintei Treimi: îngerul îi spune Mariei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt (adică a lui Dumnezeu Tatăl) te va umbri, de aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35). La Botezul lui Hristos în Iordan, are loc prima teofanie, adică prima arătare a lui Dumnezeu: Fiul este Cel Care Se botează, Duhul coboară asupra Lui în chip de porumbel, iar Tatăl mărturiseşte din cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).
Faptul că fiecare din cele trei Persoane ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat, reiese cu limpezime din multe texte scripturistice. Am să citez doar câteva: Mântuitorul Hristos Îl numeşte pe Tatăl „singurul Dumnezeu adevărat”: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Dumnezeirea Fiului este afirmată în multe locuri, fie direct, fie indirect. Dintre textele care afirmă dumnezeirea în mod direct amintim mărturisirea Tatălui de la Botez: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” sau mărturisirea lui Toma, care punând mâna în coasta lui Iisus a exclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28); apoi în faţa lui Caiafa, Hristos Se recunoaşte ca fiind Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64) şi exemplele pot continua. În mod indirect, dumnezeirea Fiului este exprimată prin atribuirea unor însuşiri dumnezeieşti, precum: veşnicia (Ioan 17, 5), atotputernicia (Ioan 1, 3), omniprezenţa (Matei 18, 20) şi altele. Dumnezeirea Sfântului Duh este afirmată fie în mod direct, fie rezultând din context. Astfel, în Sfânta Evanghelie după Luca ni se spune: „celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta” (Luca 12, 10). Apoi în alt loc ni se spune că cine minte Duhului nu minte „oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapt. 5, 3). Prin urmare, toate cele trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Dumnezeu adevărat.
Vă spuneam în cateheza referitoare la Simbolul credinţei că în primul articol noi mărturisim credinţa într-un singur Dumnezeu, Care este numit la începutul Crezului: „Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Prin aceasta este exprimat de fapt unul din predicatele lui Dumnezeu Tatăl, anume acela de a fi Creatorul întregii lumi, atât cea văzută cât şi cea nevăzută. Predicatele sunt acele însuşiri sau lucrări ale Persoanelor Sfintei Treimi desfăşurate în exterior, lucrări prin care Ele se disting între Ele. Deşi la crearea lumii a participat atât Tatăl cât şi Fiul şi Duhul Sfânt, totuşi Tatălui I se atribuie în mod deosebit această lucrare, de aceea El este numit „Creatorul” sau „Făcătorul”. La fel, realizarea mântuirii noastre este atribuită Fiului (El este numit „Mântuitorul”), chiar dacă la această lucrare a participat atât Tatăl cât şi Duhul Sfânt, iar lucrarea de desăvârşire şi sfinţire a creaţiei este atribuită Duhului Sfânt, numit şi „Sfinţitorul”, deşi la ea participă atât Tatăl cât şi Fiul. Aşadar, Tatăl este Creatorul, Fiul – Mântuitorul, iar Duhul Sfânt – Sfinţitorul, deşi toate cele trei Persoane sunt prezente în activitatea lui Dumnezeu în raport cu lumea. Este o împreună-lucrare, întrucât este produsul aceleiaşi voinţe dumnezeieşti.
În articolul întâi al Simbolului de credinţă Dumnezeu este numit „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este Cel Care a creat întreaga lume, atât pe cea văzută sau materială, cât şi pe cea nevăzută sau spirituală, adică lumea îngerilor. Sfinţii Părinţi sunt de accord, în unanimitate, că scopul creării lumii a fost iubirea lui Dumnezeu. Creaţia a fost hotărâtă de Dumnezeu din veşnicie tocmai pentru ca Dumnezeu să aibă asupra cui să-şi reverse iubirea Sa, acţiunea de creare a lumii fiind de fapt prima manifestare în afară a iubirii lui Dumnezeu.
Am să vă dau în continuare câteva repere legate de învăţătura Bisericii noastre despre crearea lumii. În primul rând trebuie spus că Dumnezeu a creat lumea din nimic, nu dintr-o materie preexistentă din veşnicie, coeternă cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Însuşi a creat substanţa lumii şi din această substanţă a creat apoi lumea. Dumnezeu a creat lumea nu dintr-o necesitate internă sau externă, ci în mod liber, în timp, sau mai bine zis deodată cu timpul şi nu din eternitate. De altfel, primele cuvinte ale Sfintei Scripturi, “la început” echivalează cu crearea timpului. Expresia indică în acelaşi timp primul contact al veşniciei divine cu timpul, coborârea lui Dumnezeu la timp, precum şi începutul timpului, care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, timpul a fost creat odată cu lumea şi, la fel ca şi ea, îşi are originea în voinţa lui Dumnezeu.
Un alt aspect important este faptul că întreaga creaţie s-a desfăşurat în mod organizat. Revelaţia dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură ne prezintă modul creării lumii de către Dumnezeu pe parcursul a şase zile, în care Dumnezeu a creat mai întâi lumea spirituală a îngerilor, apoi lumea materială, rânduind în mod etapizat tot ce este în ea, pornind de la regnul mineral, continuând apoi cu cel vegetal, animal, iar la sfârşit omul, ca microcosmos în macrocosmos, menit să trăiască veşnic şi să se bucure de sfinţenia lui Dumnezeu.
De-a lungul timpului, s-au dat diferite interpretări duratei celor şase zile ale creaţiei. Unii erau de părere că ziua a avut 24 de ore, alţii că o zi cuprindea milioane sau miliarde de ani, conformându-se astfel presupuselor descoperiri geologice. Ştiinţa încearcă să explice schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe exploatarea proceselor naturale ce pot fi observate astăzi, dar ceea ce nu înţeleg oamenii de ştiinţă este faptul că cele şase zile ale creaţiei nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii; ele sunt lucrarea lui Dumnezeu, ţin de miracol, depăşesc puterea noastră de pătrundere pe cale raţională, nepotrivindu-se cu legile firii, care cârmuiesc astăzi lumea. O altă caracteristică a zilelor creaţiei este faptul că lucrarea lui Dumnezeu este spontană şi are loc dintr-odată. Sfântul Efrem Sirul spune că Dumnezeu nu a avut nevoie de 24 de ore, ci numai de o clipă pentru a crea fiecare lucru din lume.
Primul verset al Sfintei Scripturi are următorul conţinut: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1, 1). “Cerul” înseamnă aici lumea spirituală, după cum “pământul” înseamnă lumea materială. În acest verset nu e vorba aşadar de cerul văzut, care va fi creat în ziua a doua, ci de cerul nevăzut cu locuitorii lui, îngerii, întrucât adesea Scriptura îi prezintă pe îngeri ca locuitori ai cerului, iar pe oameni ca locuitori ai pământului.
În următorul verset apare menţiunea că “pământul era netocmit şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Acest pământ „netocmit şi gol” este de fapt materia primordială, amorfă, creată de Dumnezeu ex nihilo, din care Dumnezeu va crea apoi întreaga lume materială. “Şi a zis Dumnezeu: <> Şi a fost lumină”, ni se spune în versetul al treilea. Aş face o paranteză aici pentru a demonstra ceea ce am afirmat mai sus, anume faptul că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi participă la orice lucrare a lui Dumnezeu. În cazul creaţiei, Dumnezeu Tatăl porunceşte: “Să fie lumină!”, „Să fie o tărie prin mijlocul apelor!” şi aşa mai departe. Toate aceste porunci date de Dumnezeu Tatăl indică, în opinia Sfântului Vasile cel Mare, şi pe Cel Căruia Tatăl îi porunceşte şi cu care vorbeşte, anume pe Dumnezeu Fiul, Care este de fapt Ziditorul, Cel care creează, căci spune şi Sfântul Ioan că “toate printr-însul s-au făcut, şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1,3). Cât priveşte Duhul Sfânt, observăm că El este Cel care “Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2), dând viaţă şi desăvârşind întreaga creaţie, acoperind apele asemeni unei păsări care îşi acoperă ouăle, pentru ca ele să se clocească şi apoi să dea viaţă. Iată cum întreaga Sfântă Treime participă la opera de creare a lumii.
Cuvintele “Să fie lumină!” din versetul al treilea nu se referă la lumina fizică, a soarelui, întrucât soarele încă nu era creat, ci este o lumină izvorâtă din fiinţa lui Dumnezeu, care va fi despărţită în această zi de întuneric, lumina fiind numită „zi”, iar întunericul „noapte”.
În ziua a doua a creaţiei Dumnezeu a spus: “să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!>> Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facere 1, 6-8). În această zi a creaţiei Dumnezeu a făcut cerul văzut, aşadar altul decât „cerul” din prima zi a creaţiei, care se referea după cum spuneam, la lumea nevăzută a îngerilor. Prin crearea cerului văzut sunt despărţite apele din atmosferă de cele terestre.
În ziua a treia Dumnezeu a zis: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!>> Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facere 1, 9-13). În această zi Dumnezeu a despărţit apa de masa de pământ, apărând astfel mările, uscatul şi apoi vegetaţia. E important de reţinut faptul că uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, şi nu printr-un proces natural, întrucât încă nu era creat soarele, care să usuce pământul. De asemenea, ierburile au apărut tot acum, înainte de crearea soarelui, încălzite fiind de această lumină, izvorâtă din Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul ne spune referitor la crearea vegetaţiei următoarele: “Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la înfăţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani.”
Abia în ziua a patra a făcut Dumnezeu corpurile cereşti, adică soarele, luna şi stelele. Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare şi chiar că pământul însuşi provine de la soare este o opinie recentă, care rămâne o simplă presupunere, neavând nici măcar legătură directă cu adevărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, este de fapt centrul Universului! La sfârşitul lumii soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer. În împărăţia cerurilor, la fel ca în ziua întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi fără lună. Un text care argumentează acest lucru este cel din Apocalipsa, cap. 21, v. 23: “căci cetatea (este vorba aici de noul Ierusalim, simbol al împărăţiei cerurilor) nu are nevoie nici de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.” Prin urmare, în împărăţia cerurilor totul va fi scăldat în lumina izvorâtă din Dumnezeu, la fel ca în prima zi a creaţiei.
În ziua a cincia Dumnezeu a făcut vieţuitoarele din apă şi din aer, iar în ziua a şasea a făcut animalele terestre şi în cele din urmă l-a făcut pe om. Nu voi vorbi acum despre crearea omului, întrucât va constitui tema catehezei următoare, ci vreau doar să menţionez în încheiere faptul că după întreaga creaţie, în ziua a şaptea, după cum ştim, Dumnezeu S-a odihnit. Această odihnă a lui Dumnezeu nu trebuie înţeleasă însă ca o retragere a lui Dumnezeu, Căruia din acel moment nu-I mai pasă de lumea pe care a creat-o. Odihna aceasta se referă la faptul că planul lui Dumnezeu referitor la creaţie s-a împlinit întru totul şi că Dumnezeu continuă să fie activ şi după crearea lumii, conservând şi conducând lumea, făcând minuni şi purtând grijă de desăvârşirea noastră, a oamenilor. De aceea Îl numim pe Dumnezeu în primul articol din Crez şi „Atotţiitorul”, întrucât El este Cel care susţine întreaga existenţă, Cel care veghează, asupra întregii creaţii, Cel care ne poartă de grijă, ne proniază. Binefacerile Sale se revarsă asupra noastră neîncetat, chiar şi atunci când noi nu observăm. De aceea este bine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit, chiar dacă uneori nu înţelegem planul pe care El îl are cu noi. Uneori greutăţile care vin asupra noastră pot fi încercări pe care Dumnezeu ni le dă, alteori sunt pedepse pentru unele păcate, iar alteori pot fi pur şi simplu greutăţi pe care Dumnezeu, ca un Atotştiutor, le îngăduie şi care până la urmă se vor dovedi a fi spre binele nostru, însă de fiecare dată când Dumnezeu ne dă o încercare, în bunătatea Sa nemăsurată El este Cel care ne dă şi puterea de a trece peste ea. Amin.

duminică, 6 decembrie 2009

Acestea sunt colindele pe care le-am pregatit cu copiii la repetitia de sambata 5 decembrie si care se adauga la repertoriul lor de colinde.
Trei păstori se întâlniră


Trei păstori se întâlniră
Trei păstori se întâlniră
Raza soarelui, floarea soarelui
Şi aşa se sfătuiră

Haideţi fraţilor să mergem
Haideţi fraţilor să mergem
Raza soarelui, floarea soarelui
Floricele să culegem

Ş să facem o cunună
Şi să facem o cunună
Raza soarelui, floarea soarelui
S-o-mpletim cu voie bună

Şi s-o ducem lui Hristos
Şi s-o ducem lui Hristos
Raza soarelui, floarea soarelui
Să ne fie de folos

Nouă şi la neamul nost’
Nouă şi la neamul nost’
Raza soarelui, floarea soarelui
De naşterea lui Hristos



Vlifaime, Vlifaime

Vlifaime, Vlifaime
Cum de n-ai primit în tine
Pe Fecioara Maria
Să nască pe Mesia?

N-ai ştiut tu, Viflaime
Cu câtă dragoste vine
Cea mai sfântă-ntre fecioare
A Domnului Născătoare

N-ai primit tu, Viflaime
În casele tale bune
Să-I dai un pic de sălaş
Celui mai Sfânt Copilaş

Peştera întunecoasă
A fost a Domnului casă
La venirea Sa în lume
Din vina ta, Viflaime
ANUNŢ IMPORTANT

Repetiţiile corului parohiei noastre vor avea loc la biserică, în fiecare zi de vineri, începând cu orele 17,30, motiv pentru care slujba Paraclisului Maicii Domnului, va incepe la ora 18.30.
În fiecare zi de sâmbătă, începând cu orele 19,00, vom face repetiţii cu copiii. Toţi copiii care doresc să înveţe colinde pentru a cânta la Sfânta Liturghie, duminica şi în sărbători, sunt aşteptaţi să participe la aceste repetiţii.

joi, 3 decembrie 2009

Colinde cântate de copii parohiei - 29.11.2009

Colinde cantate de copii parohiei Ceteatea Fetei - Floresti from diana sorin on Vimeo.

CREŞTEREA DUHOVNICEASCĂ - CONDIŢIE PENTRU O VIAŢĂ FERICITĂ DE FAMILIE

Având ca temei al existenţei sale căsătoria, familia se sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat şi femeie, care se completează cu o lume nouă atunci când apar copiii. Rostul familiei, pe lângă legătura puternică bazată pe iubire, între soţi pe de o parte şi copii pe de altă parte, trebuie să fie şi acela de a deveni cale spre sfinţenie, implicând şi o creştere duhovnicească a ei.
S-a înrădăcinat o mentalitate greşită în societatea creştină, şi anume aceea că numai monahii sunt chemaţi la sfinţenie. Biserica învaţă însă că toţi oamenii au această chemare. Drept argument cât se poate de puternic, îl putem cita pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Negreşit că te amăgeşti singur şi te înşeli cu totul cugetând că unele se cer celui din lume şi altele călugărului. Deosebirea este că unul este căsătorit, iar celălalt nu; în toate celelalte vor da seama deopotrivă... Căci toţi oamenii trebuie să ajungă la aceeaşi ţintă. Tocmai aceasta aruncă toate în neorânduială: cugetul că numai călugărului i se cere să vădească o mai mare desăvârşire, pe când celorlalţi le este îngăduit să trăiască cu uşurătate. Dar lucrul acesta nu este adevărat! Nu este defel! Mai curând spune Pavel, aceeaşi filozofie se cere tuturor.”(David şi Mary Ford- „ Căsătoria, cale spre sfinţenie”- Vieţile sfinţilor căsătoriţi, Ed.Sofia, Buc.2001, p.41)
În viaţa Sf.Iuliana (2 ianuarie), putem să citim următoarele: „Cum poţi spune că nu ne putem mântui în lume? De voieşti îţi voi spune ţie pe scurt: nu locul mântuie, ci inima şi voia întoarsă către Dumnezeu.”(op.cit.p.41) În aceeaşi viaţă se afirmă că: „Nu oricine e tuns se mântuieşte, ci acela ce face cele vrednice de călugări”. Sunt şi exemple din Pateric unde unor monahi sfinţi li se spune că cineva trăitor în lume este asemenea lor: se spune despre Sf. Macarie cel Mare, care era mare nevoitor şi trăia în pustie, că i s-a arătat un înger, poruncindu-i să-l urmeze până într-un oraş. Ajungând acolo, i s-a spus Sf. Macarie să intre într-o casă sărăcăcioasă, unde trăia o familie modestă. Îngerul i-a arătat pe soţia şi mama familiei, spunându-i că ajunsese sfântă, trăind de la căsătorie în pace şi armonie cu toată familia, păstrând în mijlocul treburilor zilnice o inimă curată, o adâncă smerenie şi o dragoste arzătoare pentru Dumnezeu. Atunci Sf. Macarie s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să dobândească harul de a trăi în pustie aşa cum trăia femeia aceea în lume.
O poveste asemănătoare se află în viaţa Sf. Antonie cel Mare: „Lui Avva Antonie i s-a descoperit în pustie că în cetate este oarecine asemenea lui, doctor cu ştiinţa, care din prisosinţa lui dă celor ce au trebuinţă şi în toate zilele cântă Sfinte Dumnezeule cu îngerii”. (Pateric – Avva Antonie, nr.26, pag. 12, Alba-Iulia, 1990)
Creşterea duhovnicească reprezintă, aşadar, o parte esenţială a unei bune căsnicii creştine. În viaţa de familie fiecare zi ar trebui să fie sărbătoare şi în fiecare zi soţul şi soţia ar trebui să apară unul altuia ca fiinţe noi şi nemaipomenite. Se ştie că problemele care apar în viaţa de familie sunt cauzate de lipsa preocupărilor legate de viaţa duhovnicească. Un mare duhovnic al Rusiei, stareţul Macarie, arăta că între cauzele însemnate ale problemelor familiale se găseşte şi lipsa dragostei faţă de aproapele, care duce la o dezbinare a căminului. El mai spune că aceasta se datorează neputinţei noastre de a-L vedea pe Hristos în alţii, amintindu-ne că atunci când ne purtăm rău cu ceilalţi, ne purtăm rău cu Hristos, într-un chip cât se poate de real. Astfel el zice: „Aduceţi-vă aminte că sunteţi ucenicii lui Hristos- ai lui Hristos care ne învaţă să ne iubim nu numai prietenii, ci chiar şi vrăşmaşii şi să-i iertăm pe toţi cei ce ne greşesc. <> (Mt. 6,15)”
Unui alt fiu duhovnicesc, acelaşi stareţ, îi spune că otrava din familie nu poate fi scoasă din căminul lor „de nu veţi înceta degrabă să vă învinuiţi unul pe altul. E limpede că tu crezi că tu ai întotdeauna dreptate; ea, de bună seamă, crede la fel. Tu arunci asupra ei o mulţime de învinuiri grave sau meschine. Ea face la fel faţă de tine. Unde o să ajungeţi?” (Op.cit. p.45)
Înaintarea duhovnicească în viaţa de familie, îi face pe soţi să trăiască unirea lor cu o mai mare dragoste, care nu caută ale sale şi cu o dorinţă mai mare de a se face plăcuţi unul altuia.
Întrebarea pe care trebuie să şi-o pună creştinii deja căsătoriţi şi cu copii de crescut nu este „Cum pot să-mi reduc la minimum necesar obligaţiile familiale, astfel încât să fiu liber să duc o viaţă mai duhonicească?”, ci mai curând „Cum să-mi cultiv în viaţa de familie dragostea de Dumnezeu şi de aproapele?”
Creşterea duhovnicească se poate realiza prin iubirea şi urmarea lui Hristos, participarea la toate aspectele vieţii Bisericii, incluzând mersul cu regularitate la biserică şi participarea la Sf. Taine, cu insistenţă pe Spovedanie şi Împărtăşanie, citirea deasă a Sf. Scripturi, a Sf. Părinţi, prin post, rugăciune, milostenie, întrajutorarea şi bunul exemplu, citirea scrierilor de îndrumare duhovnicească şi citirea Vieţilor Sfinţilor.