Cateheza din 13 decembrie 2009- Crearea omului

Crearea omului

Sf. Scriptura ne spune că în ziua a șasea, după ce a facut toate celelalte ființe, Dumnezeu, în Sf. Treime, a zis: "Să facem pe om după chipul Nostru și după asemanare" (Fac. 1, 26). "Și, luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a facut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a facut omul ființă vie" (Fac. 2, 7). Omul a fost făcut deci printr-un act special, din mâinile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: "Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit" (Iov 10, 8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu omului. După ce existența lui a fost hotărâtă înainte de facerea lumii și la fel și stăpânirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregătește aducerea lui la existență și alcătuirea ființei lui. (Sf. Grigorie de Nissa, Despre facerea omului).
Omul a fost făcut din pământ, în vârstă tânără, bărbătească.
Dumnezeu a văzut că nu este bine să fie omul singur: "Și a facut Dumnezeu pe om după chipul Său... a facut bărbat și femeie" (Fac. 1, 27)."Și a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, și a adus-o lui Adam. Și a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său" (Fac. 2, 22-23). Cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea neamului omenesc, așa cum tot cartea Facerii spune: "Și i-a binecuvântat Dumnezeu pe ei zicând: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul..." (Fac. 1, 28). Eva a fost făcută din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca să nu fie bănuiala că altcineva a fost ziditorul femeii decât Dumnezeu.
Eva n-a fost făcuta din țărâna, ci din coasta lui Adam, pentru că în bărbat și în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la început n-au fost făcuți pereche, bărbat și femeie, sau doi barbați, ori două femei, ci mai întâi bărbatul și apoi, din el, femeia. (Sf. Ambrozie, Despre Rai).
Sfânta Scriptură spune că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om este mănunchiul de puteri sufletești: rațiunea, voința, simțirea, cu care omul se îndreaptă spre Dumnezeu printr-o activitate neobosită pentru desăvârșire, iar asemănarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea acestei desăvârșiri prin împreună-lucrarea harului dumnezeiesc cu puterile omului.
În amănunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă:
1. Stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului Scripturii: "... umpleți pământul și-l supuneți și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile care se mișcă pe pământ și peste tot pământul" (Fac. 1, 28). "Micșoratu-l-ai pe dânsul (pe om) cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el și l-ai pus pe dânsul peste lucrul mainilor Tale" (Ps. 8, 5-6). 2. Rațiunea și voia liberă în năzuința lor spre Dumnezeu, adevăr și bine.
Dupa ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a așezat în Rai și i-a pus hrană la îndemână, făcând "Să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat" (Fac. 2, 9). În Rai se aflau și pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului.
În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată și voință liberă. El însă nu era desăvârșit, căci desăvârșirea se câstigă prin încercare și deprindere. Ea constă în curăția păstrată prin împreună-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omeneasca era înfrumusetață prin părtășia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7). Numai aceasta părtășie îi asigură lumina sfințeniei și apropierea de Dumnezeu (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Treimea Sfântă și de o ființă). Mintea lui Adam era într-o continuă înalțare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniștit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el frământarea mișcărilor neorânduite. Sfințenia primilor oameni nu era desăvârșită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare și neștiință copilărească, așa cum pretind unii, ci o stare de nevinovație și nerăutate (Marturisirea Ortodoxa, I, 23).
Îmbrăcați în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simțeau nevoia de a se acoperi (Sf. Irineu, Contra ereziilor). Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin, Omilia la smochinul uscat). Adam și Eva trăiau in Rai ca îngerii, deci fără trebuința îmbrăcăminții. Scriptura zice: "Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau" (Fac. 2, 25). Neascultarea și păcatul nesăvârșindu-se încă, ei erau îmbrăcați în mărirea cea de sus. De aceea nu se rușinau. După calcarea poruncii însă, a venit rușinea și cunoașterea goliciunii. (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere). Adam apare înzestrat cu o uimitoare ușurință de cunoaștere și cu o înțelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui, el se înfățișează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede și curată, dată lui de Dumnezeu, și-și menținea vrednicia neatinsă a firii (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan). Harul care punea pe Adam în legatură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: "Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor pământului" (Fac. 2, 20).
În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă Adam odata cu zidirea lui, se arată firea rațională a omului (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu). Primii oameni, înainte de păcat, trăiau o viață fericită (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Romani). Ei n-au fost zidiți nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge la nemurire sau să moară, după ascultarea sau neascultarea lor față de porunca lui Dumnezeu. (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic)
Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curăție, de fericire, de cunoaștere, de putința de a nu muri, dar nu era o stare de desăvârșire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârșire, după cum se și putea abate de la desăvârșire, folosindu-se de acelasi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.
Dumnezeu a facut pe om pentru ca acesta să se împărtășească de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu și de fericirea de a cunoaște, de a iubi și de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este o lume în mic (microcosm), cum zic Sf. Părinti. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, iar prin sufletul său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei dumnezeiești (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului). Rostul sau în Rai era să împlinească porunca lui Dumnezeu.