Despre Sfânta Treime. Cele trei Persoane sau ipostasuri ale lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Prezentarea şi explicarea articolului întâi din Simbolul Credinţei: "Dumnezeu Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute"
În cateheza de acum două duminici, atunci când am vorbit despre Simbolul Credinţei, am prezentat foarte succint articolul întâi al Crezului, iar acum voi încerca o detaliere a lui. De asemenea am amintit atunci faptul că Dumnezeu, aşa cum S-a descoperit şi cum Îl mărturisim noi creştinii, este unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fiecare din cele trei Persoane ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga Fiinţă şi toate atributele dumnezeieşti. În felul acesta noi nu mărturisim credinţa în trei dumnezei, ci într-un singur Dumnezeu, fără împărţire sau despărţire a Fiinţei, şi totodată, fără amestecare sau contopire a Persoanelor dumnezeieşti între Ele. În concluzie, Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este dogma Sfintei Treimi – adevărul fundamental al credinţei noastre – propriu doar creştinismului – adevăr care stă la baza oricărei mărturisiri de credinţă a Bisericii.
Dogma Sfintei Treimi depăşeşte puterea noastră de înţelegere, bazată pe raţionament filosofic, întemeindu-se numai pe revelaţia dumnezeiască şi însuşindu-se prin credinţă. Este adevărul cel mai plin de mister din întreaga învăţătură creştină, care nu poate fi pătruns cu mintea omenească. Acelaşi caracter de nepătruns în sine prin mijloace raţionale, îl au şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, precum şi prezenţa lui Hristos, în Sfânta Euharistie. Toate acestea sunt adevăruri care depăşesc puterea noastră limitată de înţelegere, iar greutăţile pe care le întâmpinăm inevitabil atunci când încercăm să vorbim despre taina Sfintei Treimi vin înainte de toate din faptul că noi pornim de la reprezentările noastre mărginite. Noi nu putem să ştim cum este Dumnezeu în realitate ci doar putem să ne imaginăm, însă în acest exerciţiu al imaginaţiei noastre noi pornim de fapt de la noţiuni luate din lumea noastră creată, care nu pot fi adecvate lui Dumnezeu, El fiind necreat şi veşnic.
Aşadar dogma Sfintei Treimi, rămâne un adevăr care ne depăşeşte, dar care a fost descoperit, într-o oarecare măsură, anumitor oameni, aleşi de Dumnezeu, care la rândul lor au vorbit despre acest adevăr în cărţile ce alcătuiesc azi Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Pe baza acestei revelaţii descoperim faptul că Dumnezeu este esenţa subzistând în trei Persoane, un lucru care practic nu există în ordinea creată.
Dar ce înseamnă faptul că Fiinţa lui Dumnezeu subzistă întreagă în toate cele trei Persoane divine?
În primul rând se referă la faptul că toate cele trei Persoane dumnezeieşti au una şi aceeaşi Fiinţă, întreagă şi deodată, din veşnicie. Fiinţa lui Dumnezeu este absolută, existentă prin sine însăşi, adică avându-şi în sine temeiul şi cauza existenţei sale şi posedând plenitudinea tuturor perfecţiunilor. Aşa stând lucrurile, este evident că Dumnezeu nu este doar un principiu abstract, ci o fiinţă personală, cu toate atributele spirituale, conştiinţă, simţire, voinţă, raţiune, şi în felul acesta, omul poate intra în legătură cu Dumnezeu şi poate să-L cunoască.
Argumente ale unităţii fiinţei divine şi implicit ale faptului că Dumnezeu este unul singur, întâlnim pe tot parcursul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii. Astfel, porunca întâi a Decalogului face referire la unitatea lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 2-3). Moise zice poporului: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut. 6, 4) şi multe alte texte scripturistice şi patristice confirmă unitatea lui Dumnezeu.
Sfânta Treime nu S-a descoperit oamenilor deodată şi în mod deplin, ci în decursul timpului şi nu în acelaşi grad şi în aceleaşi forme, ci în mod diferit. Astfel, în Vechiul Testament întâlnim anumite indicii ale existenţei unui Dumnezeu în Treime, însă dogma Sfintei Treimi nu este clar precizată, Vechiul Testament având mai mult un rol pedagogic, de pregătire şi indicare a adevărului Sfintei Treimi, descoperit deplin în Noul Testament. Astfel, în primul verset al Sfintei Scripturi întâlnim pluralul Elohim, deşi verbul e la singular: „a făcut” (Fac. 1, 2). Elohim indică pluralitatea de Persoane în Dumnezeu, la fel ca şi alte plurale: „Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Fac. 1, 26) sau „Veniţi să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Fac. 11, 7) etc. De asemenea, mai avem şi alte texte treimice, cum ar fi cântarea serafimică: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot” (Is. 6, 3) sau binecuvântarea levitică: „Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească; Domnul să lumineze faţa Sa peste tine şi să te miluiască; Domnul să întoarcă faţa Sa spre tine şi să-ţi dea pace” (Num. 6, 24-26), care constituie la rândul lor referiri la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cu toate acestea în Vechiul Testament nu există o descoperire clară a Sfintei Treimi. În opinia Sfinţilor Părinţi acest lucru se datorează faptului că evreii, înconjuraţi fiind din toate părţile de păgâni şi înclinaţi într-o oarecare măsură spre politeism s-ar fi abătut cu uşurinţă de la adorarea unicului Dumnezeu, căzând astfel în politeism. Aşa se face că în cărţile Vechiului Testament se pune un accent deosebit pe unitatea divină, trinitatea fiind oarecum umbrită în raport cu unitatea lui Dumnezeu.
În Noul Testament, Sfânta Treime Se descoperă în mod clar şi deplin, atât cât, potrivit planului dumnezeiesc, îi este necesar omului pentru mântuire. Textele scripturistice sunt de data aceasta cât se poate de limpezi: Botezul este „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat. 28, 19); binecuvântarea apostolică: „darul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi” (II Cor. 13, 13). Unitatea fiinţială şi deosebirea dintre Persoanele Sfintei Treimi există din veşnicie: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul... şi Cuvântul trup s-a făcut” (Ioan 1, 1-14). Apoi însuşi actul întrupării Fiului lui Dumnezeu se desfăşoară cu participarea întregii Sfintei Treimi: îngerul îi spune Mariei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt (adică a lui Dumnezeu Tatăl) te va umbri, de aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35). La Botezul lui Hristos în Iordan, are loc prima teofanie, adică prima arătare a lui Dumnezeu: Fiul este Cel Care Se botează, Duhul coboară asupra Lui în chip de porumbel, iar Tatăl mărturiseşte din cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).
Faptul că fiecare din cele trei Persoane ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat, reiese cu limpezime din multe texte scripturistice. Am să citez doar câteva: Mântuitorul Hristos Îl numeşte pe Tatăl „singurul Dumnezeu adevărat”: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Dumnezeirea Fiului este afirmată în multe locuri, fie direct, fie indirect. Dintre textele care afirmă dumnezeirea în mod direct amintim mărturisirea Tatălui de la Botez: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” sau mărturisirea lui Toma, care punând mâna în coasta lui Iisus a exclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28); apoi în faţa lui Caiafa, Hristos Se recunoaşte ca fiind Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64) şi exemplele pot continua. În mod indirect, dumnezeirea Fiului este exprimată prin atribuirea unor însuşiri dumnezeieşti, precum: veşnicia (Ioan 17, 5), atotputernicia (Ioan 1, 3), omniprezenţa (Matei 18, 20) şi altele. Dumnezeirea Sfântului Duh este afirmată fie în mod direct, fie rezultând din context. Astfel, în Sfânta Evanghelie după Luca ni se spune: „celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta” (Luca 12, 10). Apoi în alt loc ni se spune că cine minte Duhului nu minte „oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapt. 5, 3). Prin urmare, toate cele trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Dumnezeu adevărat.
Vă spuneam în cateheza referitoare la Simbolul credinţei că în primul articol noi mărturisim credinţa într-un singur Dumnezeu, Care este numit la începutul Crezului: „Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Prin aceasta este exprimat de fapt unul din predicatele lui Dumnezeu Tatăl, anume acela de a fi Creatorul întregii lumi, atât cea văzută cât şi cea nevăzută. Predicatele sunt acele însuşiri sau lucrări ale Persoanelor Sfintei Treimi desfăşurate în exterior, lucrări prin care Ele se disting între Ele. Deşi la crearea lumii a participat atât Tatăl cât şi Fiul şi Duhul Sfânt, totuşi Tatălui I se atribuie în mod deosebit această lucrare, de aceea El este numit „Creatorul” sau „Făcătorul”. La fel, realizarea mântuirii noastre este atribuită Fiului (El este numit „Mântuitorul”), chiar dacă la această lucrare a participat atât Tatăl cât şi Duhul Sfânt, iar lucrarea de desăvârşire şi sfinţire a creaţiei este atribuită Duhului Sfânt, numit şi „Sfinţitorul”, deşi la ea participă atât Tatăl cât şi Fiul. Aşadar, Tatăl este Creatorul, Fiul – Mântuitorul, iar Duhul Sfânt – Sfinţitorul, deşi toate cele trei Persoane sunt prezente în activitatea lui Dumnezeu în raport cu lumea. Este o împreună-lucrare, întrucât este produsul aceleiaşi voinţe dumnezeieşti.
În articolul întâi al Simbolului de credinţă Dumnezeu este numit „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este Cel Care a creat întreaga lume, atât pe cea văzută sau materială, cât şi pe cea nevăzută sau spirituală, adică lumea îngerilor. Sfinţii Părinţi sunt de accord, în unanimitate, că scopul creării lumii a fost iubirea lui Dumnezeu. Creaţia a fost hotărâtă de Dumnezeu din veşnicie tocmai pentru ca Dumnezeu să aibă asupra cui să-şi reverse iubirea Sa, acţiunea de creare a lumii fiind de fapt prima manifestare în afară a iubirii lui Dumnezeu.
Am să vă dau în continuare câteva repere legate de învăţătura Bisericii noastre despre crearea lumii. În primul rând trebuie spus că Dumnezeu a creat lumea din nimic, nu dintr-o materie preexistentă din veşnicie, coeternă cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Însuşi a creat substanţa lumii şi din această substanţă a creat apoi lumea. Dumnezeu a creat lumea nu dintr-o necesitate internă sau externă, ci în mod liber, în timp, sau mai bine zis deodată cu timpul şi nu din eternitate. De altfel, primele cuvinte ale Sfintei Scripturi, “la început” echivalează cu crearea timpului. Expresia indică în acelaşi timp primul contact al veşniciei divine cu timpul, coborârea lui Dumnezeu la timp, precum şi începutul timpului, care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, timpul a fost creat odată cu lumea şi, la fel ca şi ea, îşi are originea în voinţa lui Dumnezeu.
Un alt aspect important este faptul că întreaga creaţie s-a desfăşurat în mod organizat. Revelaţia dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură ne prezintă modul creării lumii de către Dumnezeu pe parcursul a şase zile, în care Dumnezeu a creat mai întâi lumea spirituală a îngerilor, apoi lumea materială, rânduind în mod etapizat tot ce este în ea, pornind de la regnul mineral, continuând apoi cu cel vegetal, animal, iar la sfârşit omul, ca microcosmos în macrocosmos, menit să trăiască veşnic şi să se bucure de sfinţenia lui Dumnezeu.
De-a lungul timpului, s-au dat diferite interpretări duratei celor şase zile ale creaţiei. Unii erau de părere că ziua a avut 24 de ore, alţii că o zi cuprindea milioane sau miliarde de ani, conformându-se astfel presupuselor descoperiri geologice. Ştiinţa încearcă să explice schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe exploatarea proceselor naturale ce pot fi observate astăzi, dar ceea ce nu înţeleg oamenii de ştiinţă este faptul că cele şase zile ale creaţiei nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii; ele sunt lucrarea lui Dumnezeu, ţin de miracol, depăşesc puterea noastră de pătrundere pe cale raţională, nepotrivindu-se cu legile firii, care cârmuiesc astăzi lumea. O altă caracteristică a zilelor creaţiei este faptul că lucrarea lui Dumnezeu este spontană şi are loc dintr-odată. Sfântul Efrem Sirul spune că Dumnezeu nu a avut nevoie de 24 de ore, ci numai de o clipă pentru a crea fiecare lucru din lume.
Primul verset al Sfintei Scripturi are următorul conţinut: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1, 1). “Cerul” înseamnă aici lumea spirituală, după cum “pământul” înseamnă lumea materială. În acest verset nu e vorba aşadar de cerul văzut, care va fi creat în ziua a doua, ci de cerul nevăzut cu locuitorii lui, îngerii, întrucât adesea Scriptura îi prezintă pe îngeri ca locuitori ai cerului, iar pe oameni ca locuitori ai pământului.
În următorul verset apare menţiunea că “pământul era netocmit şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Acest pământ „netocmit şi gol” este de fapt materia primordială, amorfă, creată de Dumnezeu ex nihilo, din care Dumnezeu va crea apoi întreaga lume materială. “Şi a zis Dumnezeu: <> Şi a fost lumină”, ni se spune în versetul al treilea. Aş face o paranteză aici pentru a demonstra ceea ce am afirmat mai sus, anume faptul că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi participă la orice lucrare a lui Dumnezeu. În cazul creaţiei, Dumnezeu Tatăl porunceşte: “Să fie lumină!”, „Să fie o tărie prin mijlocul apelor!” şi aşa mai departe. Toate aceste porunci date de Dumnezeu Tatăl indică, în opinia Sfântului Vasile cel Mare, şi pe Cel Căruia Tatăl îi porunceşte şi cu care vorbeşte, anume pe Dumnezeu Fiul, Care este de fapt Ziditorul, Cel care creează, căci spune şi Sfântul Ioan că “toate printr-însul s-au făcut, şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1,3). Cât priveşte Duhul Sfânt, observăm că El este Cel care “Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2), dând viaţă şi desăvârşind întreaga creaţie, acoperind apele asemeni unei păsări care îşi acoperă ouăle, pentru ca ele să se clocească şi apoi să dea viaţă. Iată cum întreaga Sfântă Treime participă la opera de creare a lumii.
Cuvintele “Să fie lumină!” din versetul al treilea nu se referă la lumina fizică, a soarelui, întrucât soarele încă nu era creat, ci este o lumină izvorâtă din fiinţa lui Dumnezeu, care va fi despărţită în această zi de întuneric, lumina fiind numită „zi”, iar întunericul „noapte”.
În ziua a doua a creaţiei Dumnezeu a spus: “să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!>> Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facere 1, 6-8). În această zi a creaţiei Dumnezeu a făcut cerul văzut, aşadar altul decât „cerul” din prima zi a creaţiei, care se referea după cum spuneam, la lumea nevăzută a îngerilor. Prin crearea cerului văzut sunt despărţite apele din atmosferă de cele terestre.
În ziua a treia Dumnezeu a zis: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!>> Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facere 1, 9-13). În această zi Dumnezeu a despărţit apa de masa de pământ, apărând astfel mările, uscatul şi apoi vegetaţia. E important de reţinut faptul că uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, şi nu printr-un proces natural, întrucât încă nu era creat soarele, care să usuce pământul. De asemenea, ierburile au apărut tot acum, înainte de crearea soarelui, încălzite fiind de această lumină, izvorâtă din Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul ne spune referitor la crearea vegetaţiei următoarele: “Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la înfăţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani.”
Abia în ziua a patra a făcut Dumnezeu corpurile cereşti, adică soarele, luna şi stelele. Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare şi chiar că pământul însuşi provine de la soare este o opinie recentă, care rămâne o simplă presupunere, neavând nici măcar legătură directă cu adevărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, este de fapt centrul Universului! La sfârşitul lumii soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer. În împărăţia cerurilor, la fel ca în ziua întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi fără lună. Un text care argumentează acest lucru este cel din Apocalipsa, cap. 21, v. 23: “căci cetatea (este vorba aici de noul Ierusalim, simbol al împărăţiei cerurilor) nu are nevoie nici de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.” Prin urmare, în împărăţia cerurilor totul va fi scăldat în lumina izvorâtă din Dumnezeu, la fel ca în prima zi a creaţiei.
În ziua a cincia Dumnezeu a făcut vieţuitoarele din apă şi din aer, iar în ziua a şasea a făcut animalele terestre şi în cele din urmă l-a făcut pe om. Nu voi vorbi acum despre crearea omului, întrucât va constitui tema catehezei următoare, ci vreau doar să menţionez în încheiere faptul că după întreaga creaţie, în ziua a şaptea, după cum ştim, Dumnezeu S-a odihnit. Această odihnă a lui Dumnezeu nu trebuie înţeleasă însă ca o retragere a lui Dumnezeu, Căruia din acel moment nu-I mai pasă de lumea pe care a creat-o. Odihna aceasta se referă la faptul că planul lui Dumnezeu referitor la creaţie s-a împlinit întru totul şi că Dumnezeu continuă să fie activ şi după crearea lumii, conservând şi conducând lumea, făcând minuni şi purtând grijă de desăvârşirea noastră, a oamenilor. De aceea Îl numim pe Dumnezeu în primul articol din Crez şi „Atotţiitorul”, întrucât El este Cel care susţine întreaga existenţă, Cel care veghează, asupra întregii creaţii, Cel care ne poartă de grijă, ne proniază. Binefacerile Sale se revarsă asupra noastră neîncetat, chiar şi atunci când noi nu observăm. De aceea este bine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit, chiar dacă uneori nu înţelegem planul pe care El îl are cu noi. Uneori greutăţile care vin asupra noastră pot fi încercări pe care Dumnezeu ni le dă, alteori sunt pedepse pentru unele păcate, iar alteori pot fi pur şi simplu greutăţi pe care Dumnezeu, ca un Atotştiutor, le îngăduie şi care până la urmă se vor dovedi a fi spre binele nostru, însă de fiecare dată când Dumnezeu ne dă o încercare, în bunătatea Sa nemăsurată El este Cel care ne dă şi puterea de a trece peste ea. Amin.
În cateheza de acum două duminici, atunci când am vorbit despre Simbolul Credinţei, am prezentat foarte succint articolul întâi al Crezului, iar acum voi încerca o detaliere a lui. De asemenea am amintit atunci faptul că Dumnezeu, aşa cum S-a descoperit şi cum Îl mărturisim noi creştinii, este unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fiecare din cele trei Persoane ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga Fiinţă şi toate atributele dumnezeieşti. În felul acesta noi nu mărturisim credinţa în trei dumnezei, ci într-un singur Dumnezeu, fără împărţire sau despărţire a Fiinţei, şi totodată, fără amestecare sau contopire a Persoanelor dumnezeieşti între Ele. În concluzie, Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este dogma Sfintei Treimi – adevărul fundamental al credinţei noastre – propriu doar creştinismului – adevăr care stă la baza oricărei mărturisiri de credinţă a Bisericii.
Dogma Sfintei Treimi depăşeşte puterea noastră de înţelegere, bazată pe raţionament filosofic, întemeindu-se numai pe revelaţia dumnezeiască şi însuşindu-se prin credinţă. Este adevărul cel mai plin de mister din întreaga învăţătură creştină, care nu poate fi pătruns cu mintea omenească. Acelaşi caracter de nepătruns în sine prin mijloace raţionale, îl au şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, precum şi prezenţa lui Hristos, în Sfânta Euharistie. Toate acestea sunt adevăruri care depăşesc puterea noastră limitată de înţelegere, iar greutăţile pe care le întâmpinăm inevitabil atunci când încercăm să vorbim despre taina Sfintei Treimi vin înainte de toate din faptul că noi pornim de la reprezentările noastre mărginite. Noi nu putem să ştim cum este Dumnezeu în realitate ci doar putem să ne imaginăm, însă în acest exerciţiu al imaginaţiei noastre noi pornim de fapt de la noţiuni luate din lumea noastră creată, care nu pot fi adecvate lui Dumnezeu, El fiind necreat şi veşnic.
Aşadar dogma Sfintei Treimi, rămâne un adevăr care ne depăşeşte, dar care a fost descoperit, într-o oarecare măsură, anumitor oameni, aleşi de Dumnezeu, care la rândul lor au vorbit despre acest adevăr în cărţile ce alcătuiesc azi Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Pe baza acestei revelaţii descoperim faptul că Dumnezeu este esenţa subzistând în trei Persoane, un lucru care practic nu există în ordinea creată.
Dar ce înseamnă faptul că Fiinţa lui Dumnezeu subzistă întreagă în toate cele trei Persoane divine?
În primul rând se referă la faptul că toate cele trei Persoane dumnezeieşti au una şi aceeaşi Fiinţă, întreagă şi deodată, din veşnicie. Fiinţa lui Dumnezeu este absolută, existentă prin sine însăşi, adică avându-şi în sine temeiul şi cauza existenţei sale şi posedând plenitudinea tuturor perfecţiunilor. Aşa stând lucrurile, este evident că Dumnezeu nu este doar un principiu abstract, ci o fiinţă personală, cu toate atributele spirituale, conştiinţă, simţire, voinţă, raţiune, şi în felul acesta, omul poate intra în legătură cu Dumnezeu şi poate să-L cunoască.
Argumente ale unităţii fiinţei divine şi implicit ale faptului că Dumnezeu este unul singur, întâlnim pe tot parcursul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii. Astfel, porunca întâi a Decalogului face referire la unitatea lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 2-3). Moise zice poporului: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut. 6, 4) şi multe alte texte scripturistice şi patristice confirmă unitatea lui Dumnezeu.
Sfânta Treime nu S-a descoperit oamenilor deodată şi în mod deplin, ci în decursul timpului şi nu în acelaşi grad şi în aceleaşi forme, ci în mod diferit. Astfel, în Vechiul Testament întâlnim anumite indicii ale existenţei unui Dumnezeu în Treime, însă dogma Sfintei Treimi nu este clar precizată, Vechiul Testament având mai mult un rol pedagogic, de pregătire şi indicare a adevărului Sfintei Treimi, descoperit deplin în Noul Testament. Astfel, în primul verset al Sfintei Scripturi întâlnim pluralul Elohim, deşi verbul e la singular: „a făcut” (Fac. 1, 2). Elohim indică pluralitatea de Persoane în Dumnezeu, la fel ca şi alte plurale: „Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Fac. 1, 26) sau „Veniţi să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Fac. 11, 7) etc. De asemenea, mai avem şi alte texte treimice, cum ar fi cântarea serafimică: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot” (Is. 6, 3) sau binecuvântarea levitică: „Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească; Domnul să lumineze faţa Sa peste tine şi să te miluiască; Domnul să întoarcă faţa Sa spre tine şi să-ţi dea pace” (Num. 6, 24-26), care constituie la rândul lor referiri la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cu toate acestea în Vechiul Testament nu există o descoperire clară a Sfintei Treimi. În opinia Sfinţilor Părinţi acest lucru se datorează faptului că evreii, înconjuraţi fiind din toate părţile de păgâni şi înclinaţi într-o oarecare măsură spre politeism s-ar fi abătut cu uşurinţă de la adorarea unicului Dumnezeu, căzând astfel în politeism. Aşa se face că în cărţile Vechiului Testament se pune un accent deosebit pe unitatea divină, trinitatea fiind oarecum umbrită în raport cu unitatea lui Dumnezeu.
În Noul Testament, Sfânta Treime Se descoperă în mod clar şi deplin, atât cât, potrivit planului dumnezeiesc, îi este necesar omului pentru mântuire. Textele scripturistice sunt de data aceasta cât se poate de limpezi: Botezul este „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat. 28, 19); binecuvântarea apostolică: „darul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi” (II Cor. 13, 13). Unitatea fiinţială şi deosebirea dintre Persoanele Sfintei Treimi există din veşnicie: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul... şi Cuvântul trup s-a făcut” (Ioan 1, 1-14). Apoi însuşi actul întrupării Fiului lui Dumnezeu se desfăşoară cu participarea întregii Sfintei Treimi: îngerul îi spune Mariei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt (adică a lui Dumnezeu Tatăl) te va umbri, de aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35). La Botezul lui Hristos în Iordan, are loc prima teofanie, adică prima arătare a lui Dumnezeu: Fiul este Cel Care Se botează, Duhul coboară asupra Lui în chip de porumbel, iar Tatăl mărturiseşte din cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).
Faptul că fiecare din cele trei Persoane ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat, reiese cu limpezime din multe texte scripturistice. Am să citez doar câteva: Mântuitorul Hristos Îl numeşte pe Tatăl „singurul Dumnezeu adevărat”: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Dumnezeirea Fiului este afirmată în multe locuri, fie direct, fie indirect. Dintre textele care afirmă dumnezeirea în mod direct amintim mărturisirea Tatălui de la Botez: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” sau mărturisirea lui Toma, care punând mâna în coasta lui Iisus a exclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28); apoi în faţa lui Caiafa, Hristos Se recunoaşte ca fiind Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64) şi exemplele pot continua. În mod indirect, dumnezeirea Fiului este exprimată prin atribuirea unor însuşiri dumnezeieşti, precum: veşnicia (Ioan 17, 5), atotputernicia (Ioan 1, 3), omniprezenţa (Matei 18, 20) şi altele. Dumnezeirea Sfântului Duh este afirmată fie în mod direct, fie rezultând din context. Astfel, în Sfânta Evanghelie după Luca ni se spune: „celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta” (Luca 12, 10). Apoi în alt loc ni se spune că cine minte Duhului nu minte „oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapt. 5, 3). Prin urmare, toate cele trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Dumnezeu adevărat.
Vă spuneam în cateheza referitoare la Simbolul credinţei că în primul articol noi mărturisim credinţa într-un singur Dumnezeu, Care este numit la începutul Crezului: „Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Prin aceasta este exprimat de fapt unul din predicatele lui Dumnezeu Tatăl, anume acela de a fi Creatorul întregii lumi, atât cea văzută cât şi cea nevăzută. Predicatele sunt acele însuşiri sau lucrări ale Persoanelor Sfintei Treimi desfăşurate în exterior, lucrări prin care Ele se disting între Ele. Deşi la crearea lumii a participat atât Tatăl cât şi Fiul şi Duhul Sfânt, totuşi Tatălui I se atribuie în mod deosebit această lucrare, de aceea El este numit „Creatorul” sau „Făcătorul”. La fel, realizarea mântuirii noastre este atribuită Fiului (El este numit „Mântuitorul”), chiar dacă la această lucrare a participat atât Tatăl cât şi Duhul Sfânt, iar lucrarea de desăvârşire şi sfinţire a creaţiei este atribuită Duhului Sfânt, numit şi „Sfinţitorul”, deşi la ea participă atât Tatăl cât şi Fiul. Aşadar, Tatăl este Creatorul, Fiul – Mântuitorul, iar Duhul Sfânt – Sfinţitorul, deşi toate cele trei Persoane sunt prezente în activitatea lui Dumnezeu în raport cu lumea. Este o împreună-lucrare, întrucât este produsul aceleiaşi voinţe dumnezeieşti.
În articolul întâi al Simbolului de credinţă Dumnezeu este numit „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este Cel Care a creat întreaga lume, atât pe cea văzută sau materială, cât şi pe cea nevăzută sau spirituală, adică lumea îngerilor. Sfinţii Părinţi sunt de accord, în unanimitate, că scopul creării lumii a fost iubirea lui Dumnezeu. Creaţia a fost hotărâtă de Dumnezeu din veşnicie tocmai pentru ca Dumnezeu să aibă asupra cui să-şi reverse iubirea Sa, acţiunea de creare a lumii fiind de fapt prima manifestare în afară a iubirii lui Dumnezeu.
Am să vă dau în continuare câteva repere legate de învăţătura Bisericii noastre despre crearea lumii. În primul rând trebuie spus că Dumnezeu a creat lumea din nimic, nu dintr-o materie preexistentă din veşnicie, coeternă cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Însuşi a creat substanţa lumii şi din această substanţă a creat apoi lumea. Dumnezeu a creat lumea nu dintr-o necesitate internă sau externă, ci în mod liber, în timp, sau mai bine zis deodată cu timpul şi nu din eternitate. De altfel, primele cuvinte ale Sfintei Scripturi, “la început” echivalează cu crearea timpului. Expresia indică în acelaşi timp primul contact al veşniciei divine cu timpul, coborârea lui Dumnezeu la timp, precum şi începutul timpului, care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, timpul a fost creat odată cu lumea şi, la fel ca şi ea, îşi are originea în voinţa lui Dumnezeu.
Un alt aspect important este faptul că întreaga creaţie s-a desfăşurat în mod organizat. Revelaţia dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură ne prezintă modul creării lumii de către Dumnezeu pe parcursul a şase zile, în care Dumnezeu a creat mai întâi lumea spirituală a îngerilor, apoi lumea materială, rânduind în mod etapizat tot ce este în ea, pornind de la regnul mineral, continuând apoi cu cel vegetal, animal, iar la sfârşit omul, ca microcosmos în macrocosmos, menit să trăiască veşnic şi să se bucure de sfinţenia lui Dumnezeu.
De-a lungul timpului, s-au dat diferite interpretări duratei celor şase zile ale creaţiei. Unii erau de părere că ziua a avut 24 de ore, alţii că o zi cuprindea milioane sau miliarde de ani, conformându-se astfel presupuselor descoperiri geologice. Ştiinţa încearcă să explice schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe exploatarea proceselor naturale ce pot fi observate astăzi, dar ceea ce nu înţeleg oamenii de ştiinţă este faptul că cele şase zile ale creaţiei nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii; ele sunt lucrarea lui Dumnezeu, ţin de miracol, depăşesc puterea noastră de pătrundere pe cale raţională, nepotrivindu-se cu legile firii, care cârmuiesc astăzi lumea. O altă caracteristică a zilelor creaţiei este faptul că lucrarea lui Dumnezeu este spontană şi are loc dintr-odată. Sfântul Efrem Sirul spune că Dumnezeu nu a avut nevoie de 24 de ore, ci numai de o clipă pentru a crea fiecare lucru din lume.
Primul verset al Sfintei Scripturi are următorul conţinut: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1, 1). “Cerul” înseamnă aici lumea spirituală, după cum “pământul” înseamnă lumea materială. În acest verset nu e vorba aşadar de cerul văzut, care va fi creat în ziua a doua, ci de cerul nevăzut cu locuitorii lui, îngerii, întrucât adesea Scriptura îi prezintă pe îngeri ca locuitori ai cerului, iar pe oameni ca locuitori ai pământului.
În următorul verset apare menţiunea că “pământul era netocmit şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Acest pământ „netocmit şi gol” este de fapt materia primordială, amorfă, creată de Dumnezeu ex nihilo, din care Dumnezeu va crea apoi întreaga lume materială. “Şi a zis Dumnezeu: <
Cuvintele “Să fie lumină!” din versetul al treilea nu se referă la lumina fizică, a soarelui, întrucât soarele încă nu era creat, ci este o lumină izvorâtă din fiinţa lui Dumnezeu, care va fi despărţită în această zi de întuneric, lumina fiind numită „zi”, iar întunericul „noapte”.
În ziua a doua a creaţiei Dumnezeu a spus: “să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!>> Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facere 1, 6-8). În această zi a creaţiei Dumnezeu a făcut cerul văzut, aşadar altul decât „cerul” din prima zi a creaţiei, care se referea după cum spuneam, la lumea nevăzută a îngerilor. Prin crearea cerului văzut sunt despărţite apele din atmosferă de cele terestre.
În ziua a treia Dumnezeu a zis: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!>> Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facere 1, 9-13). În această zi Dumnezeu a despărţit apa de masa de pământ, apărând astfel mările, uscatul şi apoi vegetaţia. E important de reţinut faptul că uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, şi nu printr-un proces natural, întrucât încă nu era creat soarele, care să usuce pământul. De asemenea, ierburile au apărut tot acum, înainte de crearea soarelui, încălzite fiind de această lumină, izvorâtă din Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul ne spune referitor la crearea vegetaţiei următoarele: “Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la înfăţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani.”
Abia în ziua a patra a făcut Dumnezeu corpurile cereşti, adică soarele, luna şi stelele. Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare şi chiar că pământul însuşi provine de la soare este o opinie recentă, care rămâne o simplă presupunere, neavând nici măcar legătură directă cu adevărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, este de fapt centrul Universului! La sfârşitul lumii soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer. În împărăţia cerurilor, la fel ca în ziua întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi fără lună. Un text care argumentează acest lucru este cel din Apocalipsa, cap. 21, v. 23: “căci cetatea (este vorba aici de noul Ierusalim, simbol al împărăţiei cerurilor) nu are nevoie nici de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.” Prin urmare, în împărăţia cerurilor totul va fi scăldat în lumina izvorâtă din Dumnezeu, la fel ca în prima zi a creaţiei.
În ziua a cincia Dumnezeu a făcut vieţuitoarele din apă şi din aer, iar în ziua a şasea a făcut animalele terestre şi în cele din urmă l-a făcut pe om. Nu voi vorbi acum despre crearea omului, întrucât va constitui tema catehezei următoare, ci vreau doar să menţionez în încheiere faptul că după întreaga creaţie, în ziua a şaptea, după cum ştim, Dumnezeu S-a odihnit. Această odihnă a lui Dumnezeu nu trebuie înţeleasă însă ca o retragere a lui Dumnezeu, Căruia din acel moment nu-I mai pasă de lumea pe care a creat-o. Odihna aceasta se referă la faptul că planul lui Dumnezeu referitor la creaţie s-a împlinit întru totul şi că Dumnezeu continuă să fie activ şi după crearea lumii, conservând şi conducând lumea, făcând minuni şi purtând grijă de desăvârşirea noastră, a oamenilor. De aceea Îl numim pe Dumnezeu în primul articol din Crez şi „Atotţiitorul”, întrucât El este Cel care susţine întreaga existenţă, Cel care veghează, asupra întregii creaţii, Cel care ne poartă de grijă, ne proniază. Binefacerile Sale se revarsă asupra noastră neîncetat, chiar şi atunci când noi nu observăm. De aceea este bine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit, chiar dacă uneori nu înţelegem planul pe care El îl are cu noi. Uneori greutăţile care vin asupra noastră pot fi încercări pe care Dumnezeu ni le dă, alteori sunt pedepse pentru unele păcate, iar alteori pot fi pur şi simplu greutăţi pe care Dumnezeu, ca un Atotştiutor, le îngăduie şi care până la urmă se vor dovedi a fi spre binele nostru, însă de fiecare dată când Dumnezeu ne dă o încercare, în bunătatea Sa nemăsurată El este Cel care ne dă şi puterea de a trece peste ea. Amin.
Postări
Multumim pentru publicarea catehezelor.
RăspundețiȘtergereMaria