PROVOCĂRILE FAMILIEI CREŞTINE

PROVOCĂRILE FAMILIEI CREŞTINE


Fiecare dintre noi a întâlnit de-a lungul activităţii sale, fie în rândul enoriaşilor, fie printre prieteni, diferite teorii cu privire la familie şi la căsătorie. Unii dintre aceştia sunt de părere că un simplu certificat obţinut la un oficiu de stare civilă nu poate schimba cu nimic relaţia dintre cei doi. Când vorbeşti despre nuntă, importante sunt înainte de toate rochia, localul, muzica şi după aceea slujba Cununiei, iar dacă îi întrebi despre semnificaţia acesteia, sunt foarte puţini aceia care ştiu minimum necesar. Cred că acestea sunt urmările crizei prin care trece societatea noastră. Aceasta s-a făcut puternic simţită şi-n viaţa de familie, în căsătorie, fapt care a generat afirmaţii ca urmă-toarea: „Astăzi căsătoria, aşa cum a ajuns, şi-a pierdut sensul ei.”
Pentru omul zilelor noastre, dacă este necredincios, mântuirea sau Împărăţia lui Dumnezeu este ceva străin, rămânând în afara preocupărilor lui, iar pentru cel credincios poate fi fie ceva abstract, teoretic, fie o frumoasă utopie, însă nu o realitate. De ce? Pentru că el vrea totul aici şi acum, iar cele care nu-i sunt accesibile sunt considerate utopice.
Se cuvine să enumerăm mulţimile de factori care au contribuit la slăbirea vieţii familiale creştine: prostituţia, practicile orientale, avorturile, pornografia, pornofilia, homosexualitatea, metodele contraceptive, înstrăinarea faţă de partener, trădarea iubirii ş.a. Toate acestea se constituie în condiţii noi de viaţă şi sunt provocări serioase pentru creştini. Cu toţii avem de-a face cu principii şi concepţii, moduri de a fi şi de a se mani-festa susţinute de filozofia vremurilor noastre, de literatură, mass-media, care contrazic flagrant concepţia creştină cu privire la căsătorie şi familie.
Dacă ar fi să ne luăm după ultimele statistici, motivele cele mai des întâlnite în cazul divorţurilor sunt: nepotrivirea de caracter, infidelitatea şi violenţa domestică. Câţi dintre enoriaşii noştri cunosc oare cuvintele unui mare duhovnic al Athosului, Paisie Aghioritul care spunea că: „ Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia- ca ea să meargă ,dar şi frâna- ca să se oprească. Dacă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? <<>>. Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea şi vor începe: ”Vai, ce-am păţit!” va spune unul, „Vai, ce-am păţit!” va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: „Ia stai, nu este un lucru aşa de grav ceea ce se întâmplă!” am văzut aceasta la multe perechi de soţi.”( Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovniceşti –la Viaţa de familie”, Buc., 2003)
Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că infidelitatea este unul dintre motivele care duc la destrămarea familiei. El dă exemplul unui ofiţer din vremea lui, care era căsătorit şi care s-a îndrăgostit de altcineva, suferind foarte mult din această pricină, pentru că se pare că femeia respectivă la rândul ei era căsătorită, nu-i împărtăşea sentimentele şi nu-şi dorea o relaţie cu el. „Leon, le scria acesta unor ucenici, s-a îndrăgostit, dragostea s-a dovedit a fi fără speranţă, şi el se chinuia. Poftim leu!!! Şi încă nu leu simplu, ci leu ofiţeresc! Altora le comandă: „La drea-a-a-pta!”, iar el trage la stânga. Sieşi ar trebui să îşi comande: „La drea-a-a-pta!” Şi marş-marş... Ce rost are o astfel se purtare? Aceasta nu e dragoste, ci o durere mare a inimii, de care se apropie vrăjmaşul şi o aţâţă. Patima orbeşte, iar vrăjmaşul o bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul şi stai de te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său. Asta nu are nici o noimă. Omul trebuie să comande inimii: „Ciocul mic, nu sufla, că te fac zob!”, iar apoi să înceteze a se mai gândi la „ea”... Să arunce cât mai departe tot ce-i aminteşte de „ea”, să caute pete în soarele mândreţii „ei” şi să se uite mai mult la acestea. Va trece suferinţa; o să mai vină câteodată, însă nu foarte arzătoare. Eu aveam 20 de ani când am trecut prin aceasta. Mi-am dat poruncă... şi a trecut. Au mai fost crize dar le-am răbdat, fiindcă aveam în vedere un alt ţel. Bine este pentru cel ce suferă de această boală să aibă ceva de făcut. Dacă nu are să-şi găsească.”(Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Mântuirea în viaţa de familie”, Ed. Sofia, Buc., 2004)
Cu privire la violenţa domestică, sunt foarte mulţi sfinţi care ne oferă un exemplu extraordinar de îndelungă răbdare. Deşi ei au multe de spus despre marea valoare duhov-nicească a purtării necazurilor şi suferinţelor cu nobleţe, lucru ce nu trebuie uitat de nici unul dintre noi, tot ei ne arată că Dumnezeu nu cere de la noi cele ce sunt mai presus de puterile noastre.
Biserica Ortodoxă, deşi susţine întotdeauna idealul veşniciei căsătoriei, îngăduie despărţirea şi chiar divorţul în asemenea cazuri. Dacă o soţie sau un soţ hotărăşte că e cu neputinţă să continue să trăiască cu un soţ violent, totuşi atitudinea de iubire şi de iertare necondiţionată trebuie să rămână şi să fie un ţel.
A dovedit lucrul acesta o sfântă, pe care o prăznuieşte Biserica la data de 3 ianu-arie, şi a cărei viaţă din păcate cred că foarte puţini o cunoaştem. Este vorba de Tomaida din Lesbos. Iată ce ne spune Sinaxarul grecesc despre ea: (voi relata viaţa ei în linii foarte mari) S-a căsătorit la 24 de ani cu Ştefan, care s-a dovedit a fi cununa ei de spini. Deşi era frumoasă, virtuoasă, bună gospodină şi o soţie evlavioasă, nedându-i prilej de nemulţumire, totuşi soţul ei se purta cu ea foarte violent. Din cauza violenţei ginerelui, mama ei care stătea la ea - fiind văduvă, a plecat şi s-a călugărit, ajungând la scurt timp după aceea stareţă. În ciuda violenţei casnice, Tomaida era foarte cuminte, evlavioasă şi cu toate acestea a continuat să-şi iubească soţul. Se spune că încă din timpul vieţii a primit darul de a face minuni. Cu toate acestea, soţul ei a continuat să o batjocorească, să râdă mereu de credinţa şi de dragostea ei pentru el. A murit la 38 de ani, după 14 ani de căsnicie, în urma bătăilor date de către soţ. A fost îngropată în mănăstirea unde mama sa era stareţă, iar mormântul ei s-a făcut izvor de multe minuni. A ajuns să-şi dovedească dragostea faţă de soţul ei şi după moarte. Ajuns îndrăcit şi cu o viaţă jalnică, el a fost dus la mormântul ei, unde s-a tămăduit. Din acea clipă el a început să trăiască o viaţă plină de virtute şi de evlavie. Sinaxarul spune că cinstitele ei moaşte au rămas nestricate şi că rănile pe care i le făcuse soţul ei i se vedeau îndeosebi pe mâini.
Sfânta Tomaida a trăit în sec.al X-lea, dar modul de viaţă brutal şi violent din familia sa se întâlneşte cu siguranţă în multe familii din ziua de astăzi.

Cărţi pentru familia creştină : aici