Porunca ascultării dată de Dumnezeu omului. Despre păcatul strămoşesc şi urmările lui. Pronia divină sau providenţa faţă de lumea creată
Iubiţi credincioşi, tema catehezei de astăzi este legată de porunca ascultării dată de Dumnezeu omului, păcatul strămoşesc şi urmările lui, precum şi pronia divină sau providenţa faţă de lumea creată.
În duminica trecută părintele Marcel a vorbit despre crearea omului şi despre starea în care se afla el în grădina Edenului, anume o stare de fericire şi perfecţiune, o stare de desăvârşită armonie a omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu natura înconjurătoare. Cu toate acestea, perfecţiunea primului om era numai relativă, întrucât perfecţiunea absolută îi revine doar lui Dumnezeu. Această stare de perfecţiune a lui Adam trebuie înţeleasă în sensul că el avea totul în cel mai înalt grad, atât din punct de vedere sufletesc cât şi trupesc, pentru a-şi îndeplini scopul pentru care a fost creat. Acest scop consta în primul rând în a-L preamări pe Dumnezeu, apoi în a se perfecţiona neîncetat, năzuind prin practicarea virtuţii la asemănarea cu Dumnezeu, după al cărui chip a fost creat, şi nu în ultimul rând, omul a avut şi are şi o menire în raport cu lumea, anume aceea de a fi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi stăpânul naturii materiale.
Aşadar, omul avea tot ceea ce îi era necesar pentru a-şi îndeplini menirea sa în această lume. El trebuia să se întărească în bine, prin exerciţiu şi prin har, ca să devină astfel asemenea lui Dumnezeu, formându-şi o voinţă neînclinată înspre rău, ca aceea a îngerilor. Asemănarea aceasta cu Dumnezeu, o asemănare din punct de vedere moral, desigur, nu se putea dobândi fără o contribuţie personală din partea omului, fără o hotărâre a omului în deplină libertate, de a persista în bine şi în virtute. De aceea, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertate şi i-a dat porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Astfel, în calea spre desăvârşirea morală, omul avea să treacă prin încercare, iar această încercare avea să-i ofere omului, pe de o parte ocazia de a recunoaşte şi de a-şi exprima dependenţa şi supunerea faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, adică perfecţiunea morală spre care a fost chemat şi nu în ultimul rând îi oferea omului posibilitatea de a dobândi nemurirea. Spun acest lucru întrucât, în momentul în care Dumnezeu le-a poruncit protopărinţilor noştri Adam şi Eva să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, le-a mai spus că în ziua în care vor mânca din acel pom, vor muri, ceea ce înseamnă că omul avea posibilitatea să nu moară, dacă L-ar fi ascultat pe Dumnezeu. Statornicia în comuniunea cu Dumnezeu ar fi adus nemurirea reală, ca efect al harului dumnezeiesc, al cărui instrument era un alt pom din grădina Edenului, şi anume pomul vieţii, de la care, în urma căderii în păcat, omul a fost îndepărtat. Sfântul Ioan Damaschin spune că „nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi condamnarea diavolului. Din pricina nemuririi sale, diavolul, după căderea lui de bună voie, s-a fixat în rău în chip neschimbat şi fără posibilitate de pocăinţă. După cum iarăşi şi îngerii, după alegerea de bună voie a virtuţii, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat, în bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci cel neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic. Şi în încercare să se desăvârşească prin păzirea poruncii, ca astfel, să primească nemurirea drept răsplată a virtuţii.” Dacă i s-ar fi încredinţat omului stăpânirea pământului fără restricţii, ar fi putut ajunge uşor la îngâmfare şi la credinţa că totul există prin el; porunca însă îi aducea aminte de supremul Stăpân al tuturor, Căruia i se datorează totul. Porunca era uşor de ţinut pentru că nu oprea decât de la fructele unui singur pom. Omul nu avea nevoie decât numai de voinţă pentru a împlini această poruncă. Aşadar o poruncă simplă, uşor de ţinut, dar însoţită de ameninţarea unor urmări foarte grele, în cazul în care nu ar fi fost ţinută.
Cu toate acestea, sedus de diavolul, omul cade. Cunoaştem cu toţii episodul ispitirii Evei de către diavolul, care a luat chipul şarpelui, iar apoi cel al ispitirii lui Adam de către Eva. Diavolul trezeşte în Eva pe de o parte îndoială şi neîncredere în Dumnezeu, arătându-L ca egoist şi invidios, un Dumnezeu care vrea să împiedice desăvârşirea omului, iar pe de altă parte îi inspiră Evei mândrie, prezentând fructele pomului oprit ca având puterea să ducă la independenţă absolută şi la asemănarea cu Dumnezeu, deci la divinizarea omului. Fiind cuprinsă de mândrie, Eva cade în păcat, în mod voluntar, întrucât diavolul nu o poate constrânge pe Eva, ci doar o îndeamnă. În continuare, la îndemnul Evei, şi Adam, trecând prin aceleaşi stări sufleteşti, săvârşeşte acelaşi păcat, pe care noi îl numim păcatul strămoşesc, un păcat cu urmări grave pentru întreaga omenire, despre care vom vorbi în continuare.
Înainte însă de a prezenta succint aceste urmări aş dori să atrag atenţia asupra faptului că referatul biblic despre căderea omului în păcat, la fel ca şi cel despre creaţie, are un caracter istoric. Interpretarea alegorică a acestui referat se înlătură prin însăşi importanţa adevărului relatat, anume acela despre originea răului în lume, adevăr care nu este potrivit a fi exprimat prin termeni alegorici, care pot genera confuzii şi diferite interpretări. E greu de crezut că tocmai referitor la evenimente atât de importante din istoria omenirii, autorul acestei scrieri inspirate de Dumnezeu, a ales acest mod de exprimare alegoric, care poate genera foarte multe confuzii. Aşadar, considerăm că întregul episod al căderii omului în păcat are un caracter istoric şi trebuie înţeles ca atare, iar intepretări alegorice, precum aceea potrivit căreia femeia simbolizează voluptatea, bărbatul raţiunea, iar şarpele dorinţa senzuală, păcatul fiind raportul sexual în urma seducerii lui Adam de către Eva, împinsă spre voluptate, sunt total greşite. Căderea primilor oameni în păcat trebuie înţeleasă ca un eveniment istoric, exact aşa cum e prezentată în capitolul trei al cărţii Facere, din Sfânta Scriptură.
Păcatul protopărinţilor este nesupunere şi neascultare, neîncredere şi nerecunoştinţă, dar principiul acestora este mândria. Stăpânit de mândrie omul doreşte să ajungă la perfecţiune numai prin mijloace proprii, rupând astfel legătura cu Dumnezeu. „Primul om a căzut în păcat din mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Urmările acestui păcat au fost deosebit de grave şi s-au repercutat asupra întregii omeniri. În primul rând a dispărut armonia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu natura. Trupul nu se mai supune sufletului, ci se înclină spre stricăciune; din comuniunea cu Dumnezeu omul ajunge în robia păcatului şi a diavolului, iar natura nu mai serveşte omului, decât cu greutate. Pierderea comuniunii cu Dumnezeu a atras după sine şi pierderea harului divin, o putere pe care omul o primea de la Dumnezeu şi prin care sufletul îşi trăia adevărata lui viaţă, astfel încât, retragerea harului a însemnat şi moartea spirituală a omului sau altfel spus, moartea sufletească. În urma căderii în păcat voinţa omului va fi de acum mai mult înclinată înspre cele materiale, înspre pofta trupului, o înclinaţie mai mult spre rău decât spre bine. Armonia dintre suflet şi trup este nimicită, între ele apărând o luptă permanentă în care adeseori izbânda e de partea instinctelor şi a patimilor josnice. În mărturisirea de credinţă a patriarhului Dositei ni se spune că „omul s-a prăvălit prin păcat până la asemănarea cu animalele, adică i s-a întunecat mintea, şi-a pierdut perfecţiunea şi libertatea de pasiuni, dar nu s-a lipsit de natura şi puterea pe care le-a primit de la prea bunul Dumnezeu” (Mărt. Dositei, decr. 14). Această ultimă menţiune, anume faptul că omul „nu s-a lipsit de natura şi puterea pe care le-a primit de la prea bunul Dumnezeu”, înseamnă că prin păcat chipul lui Dumnezeu în om, adică acele facultăţi ale omului, prin care noi ne asemănăm cu Dumnezeu, nu au fost nimicite în totalitate, ci doar s-au alterat. Aceasta este învăţătura ortodoxă despre căderea omului în păcat, anume că niciuna din puterile sufleteşti în care este imprimat chipul lui Dumnezeu nu a fost desfiinţată, ci doar s-a alterat, s-a întunecat.
Asupra trupului, păcatul a adus suferinţe de tot felul, neajunsuri, boli şi în sfârşit moartea fizică. Nemurirea trupească potenţială, pe care o avusese omul în starea primordială, nu a putut să se concretizeze într-o nemurire reală, întrucât prin păcat omul nu a murit numai sufleteşte, ci a devenit şi muritor trupeşte. Dar căderea în păcat a dus şi la o modificare a condiţiilor de viaţă ale omului. Dacă vom citi capitolul trei din Facere vom vedea că Adam şi Eva sunt alungaţi din Eden, pământul este blestemat, el va rodi de acum spini şi pălămidă care vor îngreuna munca omului, iar stăpânirea omului asupra animalelor şi a naturii este de acum limitată.
Ei bine, toate aceste urmări ale păcatului strămoşesc, mai puţin alungarea din grădina Edenului, sunt transmise prin naştere tuturor urmaşilor lui Adam, cu alte cuvinte, întregii omeniri. Fiecare om are din fire păcatul lui Adam şi prin el este vinovat şi supus pedepsei divine. Starea aceasta de reală păcătoşenie a naturii umane căzute, în care se naşte fiecare om, ca urmaş natural al lui Adam, se numeşte de asemenea păcatul strămoşesc sau originar. Toţi oamenii, ca urmaşi ai lui Adam se nasc cu acest păcat fără să-l fi săvârşit personal, ci le este propriu prin moştenire. Desigur, această moştenire nu se referă la fapta propriu-zisă, făcută de Adam, ci doar la starea de păcătoşenie şi la vina rezultate din fapta lui Adam. Acest lucru este confirmat de multe texte scripturistice. Astfel, la Iov 14, 49 ni se spune: „Cine este curat de păcat? Nimeni, chiar şi numai o zi de ar fi viaţa lui pe pământ”, iar în alt loc ni se spune că „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi păcătuiseră” (Romani 5, 12). Omul prin care a intrat păcatul în lume şi prin care toţi au păcătuit este Adam, iar păcatul lui a adus moartea şi pentru cei care nu au păcătuit personal. Prin urmare, moartea este consecinţa păcatului, dar nu a păcatelor personale, ci a păcatului strămoşesc.
Cu toate acestea, Dumnezeu, din bunătatea Sa nemăsurată, a decis să săvârşească opera mântuirii noastre prin Iisus Hristos, Fiul lui Său întrupat. Astfel, păcatul strămoşesc a devenit premisa fundamentală a mântuirii noastre. Sfântul Apostol Pavel spune că „precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22). Prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a biruit moartea noastră. În felul acesta, pentru omul care reuşeşte să se mântuiască, moartea devine o trecere spre viaţa veşnică şi nu o trecere spre osândă, aşa cum era de la Adam şi până la Jertfa lui Hristos pe Cruce. Dumnezeu ne-a oferit din nou posibilitatea de a deveni nemuritori, de a dobândi viaţa veşnică, iar însuşirea acestei vieţi veşnice, sau a mântuirii dobândite de Hristos prin Jertfa Sa, presupune a fi în comuniune cu Dumnezeu. În primul rând în această comuniune ne aşezăm prin Botez, care este singura Taină lăsată de Dumnezeu prin care putem primi harul care ne curăţeşte de păcatul strămoşesc, cu care toţi ne naştem. Astfel, Botezul apare chiar ca o condiţie sinequanon pentru dobândirea mântuirii. Hristos spune că „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh (adică din apa Botezului), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Dobândirea fericirii în viaţa veşnică, presupune însă şi rămânerea în comuniunea cu Dumnezeu. Îl primim pe Dumnezeu în noi la Botez, dar trebuie să ştim să-L şi păstrăm în noi, ceea ce presupune o viaţă creştină activă, trăită în credinţă şi în ascultare faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Lui.
Din îndelunga Sa iubire faţă de oameni şi faţă de întreaga Sa creaţie, Dumnezeu ne poartă permanent grijă. Este activitatea prin care El se manifestă ca Proniator al întregii creaţii. În această lucrare prin care Dumnezeu ne poartă de grijă permanent, teologii au surprins trei aspecte. În primul rând Dumnezeu are grijă ca fiecare creatură a Sa să rămână în forma ei originară, cu alte cuvinte, Dumnezeu conservă creaţia Sa, păstrează ceea ce a creat, dându-i permanent puterea de a exista. Întreaga lume se conduce după anumite legi, imprimate de Dumnezeu fiecărei creaturi, astfel încât ea să-şi poată desfăşura existenţa. În aceasta se distinge acest prim aspect al providenţei divine, anume conservarea creaţiei.
Cel de-al doilea aspect este cooperarea sau conlucrarea, el referindu-se la faptul că Dumnezeu împărtăşeşte creaturilor în general şi omului în special, ajutorul Său pentru ca întreaga creaţie să-şi poată atinge scopul. În toată această conlucrare însă, Dumnezeu niciodată nu anulează libertatea omului. Omul este liber să aleagă între a-L asculta pe Dumnezeu sau nu, aşa cum a fost liber şi Adam. Sfântul Ioan Gură de Aur zicea următoarele: „Să ştii că Dumnezeu toate le întocmeşte, de toate poartă grijă, că noi suntem liberi, că Dumnezeu într-una conlucrează cu noi, că El nu voieşte nici un rău, că nu numai prin voinţa Lui se întâmplă toate, ci şi prin voinţa noastră şi totodată şi prin conlucrarea cu Dumnezeu”.
În fine, cel de-al treilea aspect al providenţei divine poate fi văzut în lucrarea de guvernare sau de cârmuire a creaturilor de către Dumnezeu, pentru ca ele să-şi atingă scopul existenţei lor. Lumea fizică e condusă de Dumnezeu prin legile fizice care i-au fost imprimate, iar oamenii sunt conduşi prin diferite mijloace, prin diferiţi oameni sau prin anumite concursuri de împrejurări. Uneori Dumnezeu intervine în lume mai presus de legile naturale şi chiar împotriva acestora. Avem atâtea minuni care confirmă acest lucru. De atâtea ori observăm că Dumnezeu îi salvează pe oameni, în mod absolut miraculos. Se poate întâmpla să fi într-o maşină şi să fie un accident şi din 5 persoane 4 să moară, iar tu să scapi; asupra ta a fost mâna lui Dumnezeu! Dar de câte ori nu scăpăm din primejdii fără ca măcar să ne dăm seama că Dumnezeu este Cel care ne ocroteşte. De aceea dragii mei, în încheiere v-aş îndemna să-I fim întotdeauna recunoascători lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le-a dat; să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate; aşa cum spunem într-o frumoasă rugăciune de la Liturghie, să-I mulţumim „pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru toate binefacerile Sale arătate şi nearăte, ce ni s-au făcut nouă”. Amin.
Iubiţi credincioşi, tema catehezei de astăzi este legată de porunca ascultării dată de Dumnezeu omului, păcatul strămoşesc şi urmările lui, precum şi pronia divină sau providenţa faţă de lumea creată.
În duminica trecută părintele Marcel a vorbit despre crearea omului şi despre starea în care se afla el în grădina Edenului, anume o stare de fericire şi perfecţiune, o stare de desăvârşită armonie a omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu natura înconjurătoare. Cu toate acestea, perfecţiunea primului om era numai relativă, întrucât perfecţiunea absolută îi revine doar lui Dumnezeu. Această stare de perfecţiune a lui Adam trebuie înţeleasă în sensul că el avea totul în cel mai înalt grad, atât din punct de vedere sufletesc cât şi trupesc, pentru a-şi îndeplini scopul pentru care a fost creat. Acest scop consta în primul rând în a-L preamări pe Dumnezeu, apoi în a se perfecţiona neîncetat, năzuind prin practicarea virtuţii la asemănarea cu Dumnezeu, după al cărui chip a fost creat, şi nu în ultimul rând, omul a avut şi are şi o menire în raport cu lumea, anume aceea de a fi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi stăpânul naturii materiale.
Aşadar, omul avea tot ceea ce îi era necesar pentru a-şi îndeplini menirea sa în această lume. El trebuia să se întărească în bine, prin exerciţiu şi prin har, ca să devină astfel asemenea lui Dumnezeu, formându-şi o voinţă neînclinată înspre rău, ca aceea a îngerilor. Asemănarea aceasta cu Dumnezeu, o asemănare din punct de vedere moral, desigur, nu se putea dobândi fără o contribuţie personală din partea omului, fără o hotărâre a omului în deplină libertate, de a persista în bine şi în virtute. De aceea, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertate şi i-a dat porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Astfel, în calea spre desăvârşirea morală, omul avea să treacă prin încercare, iar această încercare avea să-i ofere omului, pe de o parte ocazia de a recunoaşte şi de a-şi exprima dependenţa şi supunerea faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, adică perfecţiunea morală spre care a fost chemat şi nu în ultimul rând îi oferea omului posibilitatea de a dobândi nemurirea. Spun acest lucru întrucât, în momentul în care Dumnezeu le-a poruncit protopărinţilor noştri Adam şi Eva să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, le-a mai spus că în ziua în care vor mânca din acel pom, vor muri, ceea ce înseamnă că omul avea posibilitatea să nu moară, dacă L-ar fi ascultat pe Dumnezeu. Statornicia în comuniunea cu Dumnezeu ar fi adus nemurirea reală, ca efect al harului dumnezeiesc, al cărui instrument era un alt pom din grădina Edenului, şi anume pomul vieţii, de la care, în urma căderii în păcat, omul a fost îndepărtat. Sfântul Ioan Damaschin spune că „nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi condamnarea diavolului. Din pricina nemuririi sale, diavolul, după căderea lui de bună voie, s-a fixat în rău în chip neschimbat şi fără posibilitate de pocăinţă. După cum iarăşi şi îngerii, după alegerea de bună voie a virtuţii, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat, în bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci cel neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic. Şi în încercare să se desăvârşească prin păzirea poruncii, ca astfel, să primească nemurirea drept răsplată a virtuţii.” Dacă i s-ar fi încredinţat omului stăpânirea pământului fără restricţii, ar fi putut ajunge uşor la îngâmfare şi la credinţa că totul există prin el; porunca însă îi aducea aminte de supremul Stăpân al tuturor, Căruia i se datorează totul. Porunca era uşor de ţinut pentru că nu oprea decât de la fructele unui singur pom. Omul nu avea nevoie decât numai de voinţă pentru a împlini această poruncă. Aşadar o poruncă simplă, uşor de ţinut, dar însoţită de ameninţarea unor urmări foarte grele, în cazul în care nu ar fi fost ţinută.
Cu toate acestea, sedus de diavolul, omul cade. Cunoaştem cu toţii episodul ispitirii Evei de către diavolul, care a luat chipul şarpelui, iar apoi cel al ispitirii lui Adam de către Eva. Diavolul trezeşte în Eva pe de o parte îndoială şi neîncredere în Dumnezeu, arătându-L ca egoist şi invidios, un Dumnezeu care vrea să împiedice desăvârşirea omului, iar pe de altă parte îi inspiră Evei mândrie, prezentând fructele pomului oprit ca având puterea să ducă la independenţă absolută şi la asemănarea cu Dumnezeu, deci la divinizarea omului. Fiind cuprinsă de mândrie, Eva cade în păcat, în mod voluntar, întrucât diavolul nu o poate constrânge pe Eva, ci doar o îndeamnă. În continuare, la îndemnul Evei, şi Adam, trecând prin aceleaşi stări sufleteşti, săvârşeşte acelaşi păcat, pe care noi îl numim păcatul strămoşesc, un păcat cu urmări grave pentru întreaga omenire, despre care vom vorbi în continuare.
Înainte însă de a prezenta succint aceste urmări aş dori să atrag atenţia asupra faptului că referatul biblic despre căderea omului în păcat, la fel ca şi cel despre creaţie, are un caracter istoric. Interpretarea alegorică a acestui referat se înlătură prin însăşi importanţa adevărului relatat, anume acela despre originea răului în lume, adevăr care nu este potrivit a fi exprimat prin termeni alegorici, care pot genera confuzii şi diferite interpretări. E greu de crezut că tocmai referitor la evenimente atât de importante din istoria omenirii, autorul acestei scrieri inspirate de Dumnezeu, a ales acest mod de exprimare alegoric, care poate genera foarte multe confuzii. Aşadar, considerăm că întregul episod al căderii omului în păcat are un caracter istoric şi trebuie înţeles ca atare, iar intepretări alegorice, precum aceea potrivit căreia femeia simbolizează voluptatea, bărbatul raţiunea, iar şarpele dorinţa senzuală, păcatul fiind raportul sexual în urma seducerii lui Adam de către Eva, împinsă spre voluptate, sunt total greşite. Căderea primilor oameni în păcat trebuie înţeleasă ca un eveniment istoric, exact aşa cum e prezentată în capitolul trei al cărţii Facere, din Sfânta Scriptură.
Păcatul protopărinţilor este nesupunere şi neascultare, neîncredere şi nerecunoştinţă, dar principiul acestora este mândria. Stăpânit de mândrie omul doreşte să ajungă la perfecţiune numai prin mijloace proprii, rupând astfel legătura cu Dumnezeu. „Primul om a căzut în păcat din mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Urmările acestui păcat au fost deosebit de grave şi s-au repercutat asupra întregii omeniri. În primul rând a dispărut armonia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu natura. Trupul nu se mai supune sufletului, ci se înclină spre stricăciune; din comuniunea cu Dumnezeu omul ajunge în robia păcatului şi a diavolului, iar natura nu mai serveşte omului, decât cu greutate. Pierderea comuniunii cu Dumnezeu a atras după sine şi pierderea harului divin, o putere pe care omul o primea de la Dumnezeu şi prin care sufletul îşi trăia adevărata lui viaţă, astfel încât, retragerea harului a însemnat şi moartea spirituală a omului sau altfel spus, moartea sufletească. În urma căderii în păcat voinţa omului va fi de acum mai mult înclinată înspre cele materiale, înspre pofta trupului, o înclinaţie mai mult spre rău decât spre bine. Armonia dintre suflet şi trup este nimicită, între ele apărând o luptă permanentă în care adeseori izbânda e de partea instinctelor şi a patimilor josnice. În mărturisirea de credinţă a patriarhului Dositei ni se spune că „omul s-a prăvălit prin păcat până la asemănarea cu animalele, adică i s-a întunecat mintea, şi-a pierdut perfecţiunea şi libertatea de pasiuni, dar nu s-a lipsit de natura şi puterea pe care le-a primit de la prea bunul Dumnezeu” (Mărt. Dositei, decr. 14). Această ultimă menţiune, anume faptul că omul „nu s-a lipsit de natura şi puterea pe care le-a primit de la prea bunul Dumnezeu”, înseamnă că prin păcat chipul lui Dumnezeu în om, adică acele facultăţi ale omului, prin care noi ne asemănăm cu Dumnezeu, nu au fost nimicite în totalitate, ci doar s-au alterat. Aceasta este învăţătura ortodoxă despre căderea omului în păcat, anume că niciuna din puterile sufleteşti în care este imprimat chipul lui Dumnezeu nu a fost desfiinţată, ci doar s-a alterat, s-a întunecat.
Asupra trupului, păcatul a adus suferinţe de tot felul, neajunsuri, boli şi în sfârşit moartea fizică. Nemurirea trupească potenţială, pe care o avusese omul în starea primordială, nu a putut să se concretizeze într-o nemurire reală, întrucât prin păcat omul nu a murit numai sufleteşte, ci a devenit şi muritor trupeşte. Dar căderea în păcat a dus şi la o modificare a condiţiilor de viaţă ale omului. Dacă vom citi capitolul trei din Facere vom vedea că Adam şi Eva sunt alungaţi din Eden, pământul este blestemat, el va rodi de acum spini şi pălămidă care vor îngreuna munca omului, iar stăpânirea omului asupra animalelor şi a naturii este de acum limitată.
Ei bine, toate aceste urmări ale păcatului strămoşesc, mai puţin alungarea din grădina Edenului, sunt transmise prin naştere tuturor urmaşilor lui Adam, cu alte cuvinte, întregii omeniri. Fiecare om are din fire păcatul lui Adam şi prin el este vinovat şi supus pedepsei divine. Starea aceasta de reală păcătoşenie a naturii umane căzute, în care se naşte fiecare om, ca urmaş natural al lui Adam, se numeşte de asemenea păcatul strămoşesc sau originar. Toţi oamenii, ca urmaşi ai lui Adam se nasc cu acest păcat fără să-l fi săvârşit personal, ci le este propriu prin moştenire. Desigur, această moştenire nu se referă la fapta propriu-zisă, făcută de Adam, ci doar la starea de păcătoşenie şi la vina rezultate din fapta lui Adam. Acest lucru este confirmat de multe texte scripturistice. Astfel, la Iov 14, 49 ni se spune: „Cine este curat de păcat? Nimeni, chiar şi numai o zi de ar fi viaţa lui pe pământ”, iar în alt loc ni se spune că „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi păcătuiseră” (Romani 5, 12). Omul prin care a intrat păcatul în lume şi prin care toţi au păcătuit este Adam, iar păcatul lui a adus moartea şi pentru cei care nu au păcătuit personal. Prin urmare, moartea este consecinţa păcatului, dar nu a păcatelor personale, ci a păcatului strămoşesc.
Cu toate acestea, Dumnezeu, din bunătatea Sa nemăsurată, a decis să săvârşească opera mântuirii noastre prin Iisus Hristos, Fiul lui Său întrupat. Astfel, păcatul strămoşesc a devenit premisa fundamentală a mântuirii noastre. Sfântul Apostol Pavel spune că „precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22). Prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a biruit moartea noastră. În felul acesta, pentru omul care reuşeşte să se mântuiască, moartea devine o trecere spre viaţa veşnică şi nu o trecere spre osândă, aşa cum era de la Adam şi până la Jertfa lui Hristos pe Cruce. Dumnezeu ne-a oferit din nou posibilitatea de a deveni nemuritori, de a dobândi viaţa veşnică, iar însuşirea acestei vieţi veşnice, sau a mântuirii dobândite de Hristos prin Jertfa Sa, presupune a fi în comuniune cu Dumnezeu. În primul rând în această comuniune ne aşezăm prin Botez, care este singura Taină lăsată de Dumnezeu prin care putem primi harul care ne curăţeşte de păcatul strămoşesc, cu care toţi ne naştem. Astfel, Botezul apare chiar ca o condiţie sinequanon pentru dobândirea mântuirii. Hristos spune că „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh (adică din apa Botezului), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Dobândirea fericirii în viaţa veşnică, presupune însă şi rămânerea în comuniunea cu Dumnezeu. Îl primim pe Dumnezeu în noi la Botez, dar trebuie să ştim să-L şi păstrăm în noi, ceea ce presupune o viaţă creştină activă, trăită în credinţă şi în ascultare faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Lui.
Din îndelunga Sa iubire faţă de oameni şi faţă de întreaga Sa creaţie, Dumnezeu ne poartă permanent grijă. Este activitatea prin care El se manifestă ca Proniator al întregii creaţii. În această lucrare prin care Dumnezeu ne poartă de grijă permanent, teologii au surprins trei aspecte. În primul rând Dumnezeu are grijă ca fiecare creatură a Sa să rămână în forma ei originară, cu alte cuvinte, Dumnezeu conservă creaţia Sa, păstrează ceea ce a creat, dându-i permanent puterea de a exista. Întreaga lume se conduce după anumite legi, imprimate de Dumnezeu fiecărei creaturi, astfel încât ea să-şi poată desfăşura existenţa. În aceasta se distinge acest prim aspect al providenţei divine, anume conservarea creaţiei.
Cel de-al doilea aspect este cooperarea sau conlucrarea, el referindu-se la faptul că Dumnezeu împărtăşeşte creaturilor în general şi omului în special, ajutorul Său pentru ca întreaga creaţie să-şi poată atinge scopul. În toată această conlucrare însă, Dumnezeu niciodată nu anulează libertatea omului. Omul este liber să aleagă între a-L asculta pe Dumnezeu sau nu, aşa cum a fost liber şi Adam. Sfântul Ioan Gură de Aur zicea următoarele: „Să ştii că Dumnezeu toate le întocmeşte, de toate poartă grijă, că noi suntem liberi, că Dumnezeu într-una conlucrează cu noi, că El nu voieşte nici un rău, că nu numai prin voinţa Lui se întâmplă toate, ci şi prin voinţa noastră şi totodată şi prin conlucrarea cu Dumnezeu”.
În fine, cel de-al treilea aspect al providenţei divine poate fi văzut în lucrarea de guvernare sau de cârmuire a creaturilor de către Dumnezeu, pentru ca ele să-şi atingă scopul existenţei lor. Lumea fizică e condusă de Dumnezeu prin legile fizice care i-au fost imprimate, iar oamenii sunt conduşi prin diferite mijloace, prin diferiţi oameni sau prin anumite concursuri de împrejurări. Uneori Dumnezeu intervine în lume mai presus de legile naturale şi chiar împotriva acestora. Avem atâtea minuni care confirmă acest lucru. De atâtea ori observăm că Dumnezeu îi salvează pe oameni, în mod absolut miraculos. Se poate întâmpla să fi într-o maşină şi să fie un accident şi din 5 persoane 4 să moară, iar tu să scapi; asupra ta a fost mâna lui Dumnezeu! Dar de câte ori nu scăpăm din primejdii fără ca măcar să ne dăm seama că Dumnezeu este Cel care ne ocroteşte. De aceea dragii mei, în încheiere v-aş îndemna să-I fim întotdeauna recunoascători lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le-a dat; să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate; aşa cum spunem într-o frumoasă rugăciune de la Liturghie, să-I mulţumim „pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru toate binefacerile Sale arătate şi nearăte, ce ni s-au făcut nouă”. Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu