luni, 29 martie 2010

Cateheza din 28 Martie 2010

Articolul al IX-lea din Simbolul credinţei: „Întru una sfântă sobornicească şi apostolească Biserică”. Ce este Biserica; când a întemeiat Mântuitorul Biserica şi cine face parte din Biserică? Biserica „Trupul lui Hristos”, „casa” sau „templul” lui Dumnezeu, „Mireasa lui Hristos”

Dragii mei, studiul misterului şi al realităţii Bisericii, sau eclesiologia, cum îl numim noi în teologie, a ocupat un loc central în preocupările teologilor din secolul al XX-lea, mai cu seamă datorită Mişcării Ecumenice, care a cunoscut o mare amploare începând din secolul trecut şi în care Ortodoxia a participat activ încă de la început. Întrebări de genul: ce este Biserica, care sunt caracteristicile ei, fiinţa ei şi legăturile ei, fac parte din agenda Mişcării Ecumenice şi foarte multe volume s-au scris, mai ales în ultimul timp, pe această temă. De ce atât interes pentru eclesiologie? Deoarece scopul final al acestei Mişcări Ecumenice este până la urmă refacerea unităţii creştine, care este de altfel un deziderat al Mântuitorului Hristos exprimat în rugăciunea din grădina Ghetsimani, adresată Tatălui ceresc, atunci când Iisus a spus: încă Mă rog „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). Acesta este aşadar scopul Mişcării Ecumenice – unitatea creştină – scop pentru care şi noi ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, chiar dacă unitatea aceasta nu va mai putea fi probabil ca şi cea din secolul al IV-lea, perioada cea mai înfloritoare a creştinismului, când nu se putea vorbi încă de mai multe confesiuni creştine, ci va fi mai degrabă o unitate în comuniune de iubire, însă o unitate în diversitate confesională. Dacă pe plan doctrinar, dogmatic, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, adică întrunirea reprezentanţilor marilor confesiuni creştine au ajuns la o bază comună, constând în învăţături fundamentale, precum dogma Sfintei Treimi sau mesianitatea şi divinitatea lui Iisus Hristos, în momentul în care s-a vorbit despre refacerea unităţii Bisericii, teologii s-au izbit de deosebirile profunde, care există între confesiuni în ce priveşte învăţătura despre Biserică sau eclesiologia. Tocmai de aceea, repet, eclesiologia ocupă un loc central în preocupările teologiei contemporane.
Atunci când vorbim despre Biserică trebuie să pornim de la Sfânta Scriptură, în mod firesc, întrucât ea este terenul comun în care ne putem întâlni cu toţii, indiferent că suntem ortodocşi, catolici sau protestanţi şi ea este totodată singura care ne poate oferi coordonatele unei învăţături corecte despre fiinţa şi unitatea Bisericii, iar când spun aceasta mă refer mai cu seamă la Scriptura Noului Testament.
Să ştiţi că în cărţile neotestamentare nu avem însă nici o definiţie clară a Bisericii, ci numai diferite descrieri ale ei. Ioannis Zizioulas, unul dintre cei mai mari teologi contemporani, care s-a aplecat asupra eclesiologiei, arăta că eclesiologia nu s-a dezvoltat dintr-un concept abstract, ci din experienţa vie a creştinilor veacului apostolic cu Hristos. Cu alte cuvinte, toate noţiunile referitoare la Biserică, pe care le conţine Noul Testament, şi pe care le folosim noi în definirea Bisericii, au luat naştere din această experienţă a vieţii creştine şi nu invers. De aceea voi încerca să vă vorbesc mai întâi despre această experienţă a creştinilor veacului apostolic şi despre câteva din multele referiri ale cărţilor Noului Testament, la Biserică, pentru ca apoi, ţinând cont de toate acestea, să putem formula o definiţie a ceea ce înseamnă de fapt Biserica.
Termenul „biserică”, în greacă „eclesia”, apare de foarte multe ori în Noul Testament, mai cu seamă în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Acest termen a fost la început unul laic, desemnând adunarea populară profană a unei cetăţi greceşti, însă a fost preluat apoi de autorii neotestamentari şi i s-a dat un înţeles nou, creştin, astfel încât, pe lângă sensul laic, pe care l-a amintit deja, în Noul Testament, „eclesia” mai înseamnă şi „adunarea creştinilor”. Un lucru interesant este faptul că de cele mai multe ori, în epistolele pauline, cuvântul „Biserică” este însoţit de genitivul „lui Dumnezeu”, fapt ce subliniază, în opinia teologilor, originea şi natura divină a Bisericii. Aşadar Biserica este a lui Dumnezeu şi-L are în centru pe Dumnezeu, dar totodată Biserica este şi adunarea celor care cred în Dumnezeu. Prin urmare, fiinţa Bisericii nu este doar omenească, ci este şi dumnezeiască, expresia „Biserica lui Dumnezeu” subliniind totodată şi relaţia care există între latura omenească a Bisericii şi Dumnezeu. Biserica îi aparţine lui Dumnezeu şi nu acestei lumi.
În scrierile Noului Testament întâlnim foarte multe metafore, care descriu viaţa Bisericii şi legătura ei cu Dumnezeu. Între acestea ar fi: „Biserica-poporul lui Dumnezeu”, sau „casă duhovnicească”, „împărăţia lui Dumnezeu”, „Trupul lui Hristos”, Mireasa lui Hristos” etc. Cea mai însemnată dintre aceste imagini, care exprimă în modul cel mai profund fiinţa Bisericii şi relaţia ei ca popor al lui Dumnezeu cu Dumnezeu Însuşi, este aceea de „Trup al lui Hristos”. De mai multe ori Sfântul Apostol Pavel înfăţişează Biserica prin imaginea unui trup, a unui organism unitar şi viu. Învăţătura aceasta despre Biserică-Trup tainic al Domnului, nu este însă o creaţie a Apostolului Pavel. După cum ştiţi, unii dintre dumneavoastră, Sfântul Apostol Pavel a fost la început un mare prigonitor de creştini. Saul, cum se numea în acea perioadă, era un tânăr foarte învăţat şi foarte acrivar în ceea ce priveşte lupta împotriva noii religii. Obişnuia să meargă din casă în casă şi să-i scoată pe creştini cu forţa afară, ducându-i în temniţă. Ei bine, la un moment dat, va merge spre Damasc pentru a-i aresta pe creştinii care erau acolo şi a-i aduce legaţi la Ierusalim, dar iată că în drumul său spre Damasc o lumină din cer, ca un fulger, l-a învăluit dintr-o dată, iar din acea lumină a auzit un glas care i-a spus: „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” Tânărul Saul a întrebat: „cine eşti Doamne?”, la care vocea din lumina aceea orbitoare i-a răspuns: „Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti” (Faptele Apostolilor 19, 5). Saul a fost orbit de lumina care i s-a arătat, însă în cele din urmă va ajunge în Damasc, unde va fi botezat şi vindecat de orbire de către un ucenic cu numele Anania.
Dragii mei, ceea ce este foarte important să reţinem din acest episod este faptul că Mântuitorul Hristos spune: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar în momentul în care Saul întreabă cine este, i se răspunde: Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti. Ei bine, nu pe Iisus Îl prigonea Saul, ci el prigonea Biserica lui Iisus Hristos, ceea ce înseamnă Hristos se identifică aici cu Biserica Sa. Biserica, adică noi toţi, suntem prin urmare Hristos, mai exact Trupul Său, în mod tainic. Este ceea ce va exprima foarte clar Sfântul Apostol Pavel mai târziu în epistolele sale, atunci când va spune că „suntem mădulare ale trupului Lui din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30), iar în alte locuri va numi Biserica „Trup al lui Hristos” şi va spune despre creştini că fiecare sunt mădulare în parte ale acestui trup. Naşterea duhovnicească în Trupul tainic al Domnului şi curăţirea fiecărui mădular în parte, se face prin botez, iar hrănirea se face prin Sfânta Împărtăşanie. Din această perspectivă, a Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos, Sfântul Pavel, Îl numeşte pe Hristos Cap al Trupului Său, adică al Bisericii. A fi cap al Bisericii înseamnă, pe de o parte că Hristos este parte integrală a Trupului tainic, iar pe de altă parte că El este şi conducătorul Bisericii. Gândirea paulină merge însă şi mai departe şi spune că prin Capul ei, Biserica îşi primeşte viaţa, tăria, tocmirea şi creşterea, după voia lui Dumnezeu: „Capul, de la care trupul tot, prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 19). Ce sunt aceste încheieturi şi legături, avea să lămurească într-un alt loc, unde va arăta că ele sunt de fapt: Apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii, adică mijloacele de legătură dintre Cap şi trup.
Capul-Hristos comunică Trupului Său, slava şi perfecţiunea Sa, desigur nu în mod absolut. De aceea Biserica este sfântă, aşa cum vom vedea în continuare. Atunci când noi, creştinii, vom fi conştienţi de acest adevăr, anume că Hristos ne comunică perfecţiunea Lui şi că noi, ca trup tainic al Lui, suntem „plinirea Lui”, aşa cum tot Pavel va spune (Efeseni 1, 23), şi ne vom strădui să fim la înălţimea acestei chemării, atunci eclesiologia nu va mai fi un subiect de dezbateri teologice, ci un semn vizibil al unităţii în Hristos.
Legătura strânsă care există între Hristos şi Biserică, mai este exprimată de Sfântul Apostol Pavel şi printr-o altă metaforă, anume Biserica – Mireasă a lui Hristos, imagine pe care o foloseşte şi Sfântul Apostol Ioan, dar care la Pavel îşi găseşte expresia cea mai profundă în Epistola către Efeseni (cap. 5). Aşa cum legătura dintre mire şi mireasă nu poate fi decât una foarte intimă şi strânsă, tot aşa şi legătura dintre Hristos şi Biserică este una de iubire reciprocă, căci spune Pavel, că Bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine jertfă pentru ea, ca s-o sfinţească şi s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată, adică să facă din ea o mireasă vrednică de Mirele său ceresc (Efeseni 5, 25-27). Şi conchide marele Apostol arătând că de aceea taina Nunţii este mare, pentru că este asemenea unirii dintre Hristos şi Biserica Sa (Efeseni 5, 32).
Dragii mei, aceasta este Biserica. Ea este de fapt Dumnezeu şi noi oamenii, într-o strânsă comuniune a iubirii, într-un tot unitar asemenea unui trup. Dincolo de a fi o instituţie, ea este în primul rând un mod de a fi, un mod în care noi ar trebui să trăim în lumea aceasta. De aceea ar trebui să ne simţim cu toţii, realmente, parte, mădulare, ale acestui trup şi atunci când un mădular suferă, să suferim cu toţii, să fim solidari între noi, să nu fim nişte creştini doar cu numele. Aceasta înseamnă a fi membru al Bisericii! Cu toţii ar trebui să simţim că suntem membrii ai Bisericii! Vedeţi că foarte adesea apar atacuri la adresa Bisericii în presă, însă întotdeauna atacurile acestea sunt îndreptate înspre cler, de regulă spre episcopi şi câteodată spre preoţi şi toată lumea generalizează şi arată cu degetul spunând: uite cum e Biserica, uitând de fapt că Biserica înseamnă şi el, că toţi formăm Biserica, atât clerul cât şi mirenii şi toţi ar trebui să fim solidari unul cu altul, să ne rugăm unul pentru altul şi să ne preluăm sarcinile unul altora, cum spunea tot Sfântul Pavel.
În legătură cu componenţa Bisericii ar mai trebui spus că eclesiologia vorbeşte despre Biserica luptătoare formată din noi, cei care trăim pe pământ şi ne luptăm cu ispitele pentru ca să câştigăm împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica triumfătoare, formată din Dumnezeu, Îngeri, Sfinţi şi oamenii care au trecut în veşnicie şi care au reuşit prin viaţa lor să se mântuiască, triumfând astfel în împărăţia lui Dumnezeu. Desigur că există pemanent o comuniune de rugăciune şi iubire între partea luptătoare şi cea triumfătoare a Bisericii.
Ceilalţi doi termeni despre care ar mai trebui să mai vorbim azi, anume cel de „Casă” şi cel de „templu al lui Dumnezeu” se referă la al doilea înţeles al Bisericii, anume acela de locaş de cult, unde ne adunăm pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi între noi, cu alte cuvinte, pentru a forma într-adevăr o Biserică, în înţelesul de Trup al lui Hristos.
În articolul al IX-lea din crez mărturisim credinţa noastră „într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, prin urmare exprimăm aici faptul că Biserica are patru însuşiri esenţianle: ea este una, este sfântă, sobornicească şi apostolească. Iar acum câteva precizări despre fiecare însuşire în parte:
În primul rând despre unitatea Bisericii. Biserica adevărată este una singură, adică este unitară. Au existat încă din perioada apostolică unele tendinţe ale creştinilor de a se despărţi în grupări, fapt sesizat de unii Apostoli în scrierile lor şi combătut ca atare, prin sublinierea unităţii care există în Biserică. Astfel Pavel arată Biserica este una singură şi nu poate fi altfel, întrucât există un singur Dumnezeu, unitatea Sfintei Treimi comunicându-se şi Bisericii. De altfel acest adevăr este arătat şi de Mântuitorul Hristos, în textul pe care l-am citat mai devreme, anume în rugăciunea adresată lui Dumnezeu Tatăl, în care Iisus Îi spune: încă Mă rog „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). Aşadar Însuşi Mântuitorul aşează unitatea Sfintei Treimi la temelia unităţii Bisericii. Un alt element pe care-l foloseşte Pavel pentru a arăta unitatea Bisericii este unitatea Capului ei nevăzut, Iisus Hristos. În faţa tendinţelor de divizare care apăruseră în rândul creştinilor din Corint, Sfântul Pavel se întreabă retoric: „Au doar S-a împărţit Hristos”. Prin urmare dacă unul este Iisus Hristos, Capul Bisericii, una trebuie să fie Biserica, pentru că nu sunt mai mulţi hristoşi, ci doar Unul singur. Al treilea element care conferă unitate Bisericii este unitatea Duhului Sfânt, Care lucrează în Biserică şi îi sfinţeşte pe oameni.
A doua însuşire a Bisericii este sfinţenia ei, care, după cum am văzut deja, vine de la Hristos Însuşi. De aceea, deşi în Biserică sunt oameni păcătoşi, acest lucru nu afectează cu nimic sfinţenia Bisericii, întrucât ea e dată de Capul nevăzut al Bisericii – Iisus Hristos. Biserica a fost sfinţită prin sângele lui Iisus Hristos, iar sfinţenia ei a fost împlinită de Duhul Sfânt, Care lucrează în ea. Astfel Biserica este marele laborator de sfinţire al membrilor ei. Este spitalul, dacă vreţi, în care intrăm bolnavi sufleteşte şi în care prin harul şi lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, ne facem sănătoşi, sfinţindu-ne.
Cea de-a treia însuşire a Bisericii este sobornicitatea ei. Acest lucru se referă la universalitatea Bisericii. Este o trăsătură care are pe de o parte o dimensiune spaţială în sensul că Biserica este destinată tuturor popoarelor, întrucât Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, o dimensiune temporală în sensul că Biserica adevărată este aceeaşi dintotdeauna. Termenul acesta de sobornicitate se mai referă şi la faptul că Biserica a fost întemeiată pe cele 7 sinoade sau soboare ecumenice, la care s-au întrunit reprezentanţii Bisericilor locale din primele secole creştine şi au stabilit sub formă de dogme, învăţăturile fundamentale de credinţă.
În fine, cea de-a patra însuşire este apostolicitatea Bisericii. Ea se referă la faptul că Biserica adevărată este cea care a păstrat intactă, fără adăugiri sau omisiuni, învăţătura Domnului Iisus Hristos, aşa cum au comunicat-o Apostolii, martorii Domnului, Apostolii formând practic temelia Bisericii. Apostolicitatea Bisericii este asigurată de aşa-numita „succesiune apostolică”. Ea se referă la faptul că harul divin a fost primit de Apostoli de la Mântuitorul Hristos şi transmis apoi mai departe, prin hirotonie, episcopilor, care la rândul lor, au hirotonit alţi episcopi, transmiţând mai departe acest har, din generaţie în generaţie până la episcopii din zilele noastre. Astfel, harul acesta, ca să folosesc o metaforă, a curs asemeni unui râu de la Mântuitorul, prin Sfinţii Apostoli, la episcopi, până în zilele noastre. În momentul în care cineva a fost numit episcop fără a fi hirotonit de un alt episcop şi apoi a hirotonit la rândul său alţi episcopi, iar acest lucru s-a întâmplat în istoria Bisericii, în acea persoană s-a rupt lanţul succesiunii apostolice şi astfel cei pe care el i-a hirotonit nu mai au harul divin al preoţiei, care urcă până la Mântuitorul Hristos.
În legătură cu întemeierea Bisericii trebuie spus că ea a avut loc în mod tainic, în momentul în care Hristos S-a jertfit pe Cruce, însă ea a luat chip văzut, abia la cinzeci de zile după Învierea lui Hristos, atunci când Duhul Sfânt S-a coborât în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, făcând cu ei o mare minune dumnezeiască. Aceasta a constat în primul rând în faptul că Apostolii, care până atunci stăteau ascunşi de frica iudeilor, au primit curajul de a ieşi în mijlocul miilor de pelerini adunaţi în acea zi la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători iudaice numită Cinzecime şi de a predica în mijlocul lor. În al doilea rând ei, care erau doar nişte simpli pescari, fără şcoală, vor vorbi acum ca nişte mari teologi, cunoscători de carte. Şi nu în ultimul rând, Sfântul Apostol Petru va ţine o cuvântare în limba aramaică, ebreaica veche, iar mulţimile, care erau de diferite naţionalităţi, vor înţelege predica, fiecare în limba lui. Ei bine, în urma predicii Sfântului Petru s-au botezat primii trei mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, constituindu-se astfel Biserica în chip văzut, ca şi comunitate a celor care cred şi Îl mărturisesc pe Dumnezeu. Aici, la Ierusalim, s-a format nucleul Bisericii creştine, acesta fiind doar începutul. Apostolii s-au răspândit apoi în întreaga lume, cunoscută pe atunci, şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos. În părţile noastre a propovăduit Sfântul Apostol Andrei, după cum reiese dintr-o tradiţie consemnată de Eusebiu de Cezareea. Sfântul Apostol Pavel a propovăduit în Grecia, Macedonia, Italia, Asia Mică şi Orientul Mijlociu, Sfântul Toma în India şi aşa mai departe, astfel încât toţi Apostolii s-au răspândit şi L-au propovăduit pe Hristos în întreaga lume cunoscută pe atunci, reuşind să întemeieze multe comunităţi creştine. În aceste comunităţi au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi, care au continuat apoi munca aceasta de propovăduire şi implicit de răspândire a creştinismului. Peste mai multe secole creştinismul avea să se răspândească şi în alte zone, cum ar fi Bulgaria sau Rusia, iar apoi peste alte câteva secole, după descoperirea Americii, creştinismul va ajunge şi aici şi aşa mai departe, până când s-a răpândit în întreaga lume.
Faptul că creştinismul este răspândit peste tot este o realitate, dar întrebarea care se pune este câţi dintre creştinii actuali duc într-adevăr o viaţă creştină şi se manifestă ca nişte mădulare ale unui singur trup, care este Biserica. Câţi se simt într-adevăr solidari cu cei din jurul lor, împreună cu care formează Biserica şi ştiu să sufere atunci când ei suferă, să se roage pentru ei, atunci când sunt într-o nevoie, să le ducă sarcinile atunci când sunt prea grele şi de ce nu, să se bucure dacă fraţii lor creştini au o împlinire. Din păcate, de cele mai multe ori constatăm mai multă invidie decât dragoste între creştini...
Eclesiologia este foarte vastă şi deosebit de frumoasă. Eu v-am spus doar câteva lucruri, care sper să vă fie de folos şi să devină un îndemn de a încerca, fiecare să fim mai buni unii cu alţi şi să formăm într-adevăr o Biserică. Amin.

duminică, 28 martie 2010

Programul de spovedanii si de slujbe in săptămâna Mare și cea Luminată

PROGRAM SPECIAL PENTRU SĂPTĂMÂNA MARE

PROGRAMUL DE SPOVEDIT:
LUNI, MARȚI, MIERCURI, JOI, SÂMBĂTĂ ORA 6,00- 8,30 (dimineața)
MIERCURI ORA 10,00- Sfânta liturghie
VINERI ORA 10,00- Ceasurile împărătești
LUNI, MARȚI, MIERCURI, JOI, VINERI ORA 18,00- SLUJBA DENIILOR (JOI CELE 12 EVANGHELII, VINERI PROHODUL DOMNULUI)

PROGRAMUL PENTRU PAȘTI ȘI SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ
(SÂPTĂMÂNA DUPĂ PAȘTI)
SÂMBĂTĂ ORA 24,00- SLUJBA SFINTEI ÎNVIERI
DUMINICĂ ORA 1,30- ÎMPĂRȚIREA PAȘTILOR- pentru păstrarea unei tradiții frumoase, Vă rugăm fiecare dintre D-voastră să-și aducă pahar pentru acest scop
ORA 9,00- UTRENIA
ORA 10,00- SFÂNTA LITURGHIE DIN ZIUA DE PAȘTI
ORA 18,00- A DOUA ÎNVIERE
LUNI, MARȚI: ORA 9,00- UTRENIA
ORA 10,00- SFÂNTA LITURGHIE
ORA 18,00- VECERNIA
MIERCURI: ORA 10,00- SFÂNTA LITURGHIE
ORA 18,00- VECERNIA
JOI: ORA 18,00- VECERNIA
VINERI, IZVORUL TĂMĂDUIRII: ORA 9,00- UTRENIA
ORA 10,00- SFÂNTA LITURGHIE
ORA 18,00- VECERNIA
SÂMBĂTĂ: ORA 10,00- SFÂNTA LITURGHIE
ORA 18,00- VECERNIA
DUMINICA TOMEI: ORA 9,00- UTRENIA
ORA 10,00- SFÂNTA LITURGHIE
ORA 18,00- SFÂNTUL MASLU

luni, 22 martie 2010

Din dragoste pentru Titu

Vă mulțumim tuturor celor care ați răspuns apelului nostru. Vă anunțăm că de când am demarat acțiunea de ajutorare a fratelui noastru Titu, aflat într-o situație deosebit de grea, s-a adunat suma de 1000 lei. Urmează să o depunem în cont.

luni, 15 martie 2010

Ajutor pentru Titu Anghel

Un fiu al parohiei noastre are o boală rară fibroză pulmonară progresivă şi are nevoie de un transplant de plămâni într-o clinică din Viena. Pentru acest transplant are nevoie de 70.000 de euro DETALII AICI.
Termenul limită pentru a strânge această sumă este 20 martie!!!

" Nu-mi place să fiu o legumă.
N-am vrut să ştie nimeni pentru
că nu vreau să fiu compătimit.
Mie îmi place să ajut oamenii, nu vreau să fiu eu ajutat"
- Titu Anghel



Cei care vor sa faca donatii pentru Titu o pot face la BCR

Cont în Euro: RO74RNCB0180043705710001
Cont în Lei: RO14RNCB0318043705710001


În cazul în care la bancă vi se cer detalii despre sucursala şi adresă, iată-le:

contul în euro: BCR sucursala Baia de Aramă, Baia De Arama, Judetul Mehedinti , Strada Republicii nr. 25

contul în lei: BCR Floresti, Floresti, Judetul Cluj , Strada Avram Iancu nr. 276

Donaţiile se pot face şi la biserică, săptămâna aceasta, în fiecare zi la orele specificate în programul liturgic.

E bine sa te induiosezi de nenorocirea prietenilor, dar e mai bine sa le vii in ajutor.-Voltaire

Cateheza din 14 martie 2010

Mântuirea şi lucrarea harului. Harul şi lucrarea personală pentru mântuire. Harul şi libertatea omului

Iubiţi credincioşi, dacă în catehezele trecute am vorbit, printre altele, despre modul în care Dumnezeu a răscumpărat întreaga omenire din pedeapsa pentru păcatul protopărinţilor, anume prin Întruparea, Moartea şi mai ales prin Învierea Fiului lui Dumnezeu, acte prin care Dumnezeu a câştigat odată pentru totdeauna mântuirea pentru toţi oamenii, în cateheza de astăzi, precum şi în cea de duminica viitoare, vom încerca să vedem cum anume putem să ne însuşim, fiecare în parte, ceea ce Dumnezeu a câştiat pentru noi prin Jertfa Sa.
Prin tot ceea ce a făcut Iisus pentru noi, ne-a eliberat din robia morţii veşnice în care toţi ajunseserăm în urma neascultării strămoşilor noştri, căci spune Sfântul Apostol Pavel că: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Moartea fizică – urmare a păcatului lui Adam – a trecut aşadar la toţi oamenii astfel încât toţi trec prin moarte, indiferent de faptele bune sau rele pe care le fac în viaţă, însă moartea aceasta fizică a devenit prin Învierea lui Hristos doar o trecere spre o altă viaţă; ea nu mai este dublată de o moarte sufletească, spirituală, aşa cum era pentru urmaşii lui Adam până la Hristos. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos ne-a eliberat din robia păcatului şi a morţii. Aceasta este, într-o formulare foarte concisă, lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o pentru noi şi prin care ne-a mântuit.
În continuare vom vedea ceea ce trebuie să facem noi pentru ca să ne însuşim, fiecare în parte, roadele acestei lucrări, pentru că de la bun început trebuie să lămurim un lucru, anume că prin Jertfa Sa de pe Cruce Hristos ne-a oferit doar posibilitatea de a ne mântui, de a trăi în fericire veşnică alături de Dumnezeu. Învierea lui Hristos ne-a deschis calea spre viaţa veşnică. Moartea fizică, prin care vom trece cu toţii, a devenit doar o poartă spre o nouă viaţă, care poate fi de singurătate şi chin veşnic sau de fericire şi comuniune în iubire cu Dumnezeu. Totul depinde doar de noi! Dumnezeu, prin Jertfa Fiului Său, ne-a oferit posibilitatea de a ajunge în fericire veşnică în împărăţia Lui, adică de a ne mântui, însă nu ne obligă să ne mântuim, sau altfel spus, nu ne mântuieşte fără voia noastră. Niciodată Dumnezeu nu a trecut şi nu va trece peste libertatea omului! Aşadar, stă doar în alegerea noastră dacă ne vom mântui sau nu. Dumnezeu ne oferă posibilitatea şi chiar ne ajută, dar nu ne bagă în rai cu forţa.
Problema aceasta a mântuirii, o chestiune de importanţă capitală în toate religiile lumii, i-a preocupat întotdeauna pe oameni, poate nu atât datorită fericirii veşnice pe care, aşa cum reiese din Sfintele Evanghelii, o vor gusta cei care vor reuşi să se mântuiască, cât datorită chinurilor veşnice, la care vor fi supuşi cei care nu se vor mântui. Dacă ideea de a trăi veşnic în fericire şi comuniune cu Dumnezeu în împărăţia Sa probabil nu reprezintă un imbold suficient pentru unii de a se strădui să se mântuiască, atunci poate că ideea unei vieţi de chin veşnic şi izolare este suficient de înspăimântătoare pentru a deveni un îndemn la luptă pentru propria mântuire.
Un prim aspect pe care aş dori să-l pun în evidenţă referitor la mântuirea fiecăruia dintre noi este faptul că mântuirea aceasta nu înseamnă doar o lucrare a noastră personală, ci ea este şi o lucrare a lui Dumnezeu. Noi facem un pas spre Dumnezeu, iar El face zece spre noi. Întotdeauna lucrarea de mântuire a fost atât o lucrare a omului, cât şi a lui Dumnezeu, adică o lucrare teandrică, divino-umană. Desigur că mântuirea noastră este până la urmă o taină a lui Dumnezeu. Doar El ştie inimile fiecăruia dintre noi şi ca un Judecător drept, doar El va decide, la Judecata de Apoi, cine se va mântui şi cine nu. Amintiţi-vă de tâlharul de pe cruce. Toată viaţa a trăit în păcate, i-a tâlhărit pe oameni; am putea spune, după judecata noastră, că un astfel de om cu siguranţă nu se va mântui, dar iată că un moment de pocăinţă sinceră, în ultimul ceas, au făcut ca el să fie cel cu care Dumnezeu va deschide raiul. Şi câţi alţi păcătoşi nu avem în Sfânta Scriptură: vameşul Zaheu, Maria Magdalena, Saul prigonitorul creştinilor, care va deveni Apostolul Pavel şi alţii asemenea. Dar câţi alţii nu au mai fost de-a lungul timpului, care au trăit o viaţă imorală, dar care la un moment dat au reuşit să se întoarcă la Dumnezeu şi toate păcatele lor au fost iertate. Mântuirea este deci o mare taină, dragii mei, pe care numai Dumnezeu o cunoaşte...
Atunci ne putem întreba în mod firesc: ce putem face noi în cazul acesta pentru ca să ne mântuim? Să ne trăim viaţa în plăceri şi distracţii, lăsând pocăinţa pentru bătrâneţe? Dar de unde avem noi certitudinea că vom ajunge la bătrâneţe? Dacă vom muri astăzi sau poate mâine? Şi de asemenea, de unde putem noi să ştim că vom reuşi să facem o pocăinţă atât de puternică şi de sinceră, cum a fost cea a tâlharului de pe cruce sau a Mariei Magdalena, astfel încât să ne mântuim şi în ultimul ceas? Şi atunci ce putem face?
Ei bine, dacă vom citi cu atenţie Sfânta Scriptură şi îndeosebi Sfintele Evanghelii, vom vedea că există foarte multe indicii despre ceea ce ar trebui noi să facem în această viaţă pentru a ne mântui. Teologii au încercat să simplifice oarecum lucrurile şi au sintetizat toate aceste indicii ajungând la concluzia că pentru a se mântui omul are nevoie de trei lucruri esenţiale: în primul rând de harul divin, apoi de credinţa puternică şi nu în ultimul rând de faptele bune, ca o transpunere a credinţei în practică. „Credinţa fără fapte este moartă” spunea Sfântul Apostol Iacov, cu alte cuvinte credinţa trebuie să fie lucrătoare în fapte bune sau o „credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel; cele două, credinţa şi faptele bune, sunt strâns legate între ele; prima le determină, le izvorăşte pe cele din urmă.
Dar haideţi să ne oprim acum asupra primei condiţii a mântuirii noastre, a mântuirii subiective, cum este numită în teologie însuşirea de către fiecare ins în parte a ceea ce a câştigat Hristos pentru noi pe Cruce, anume mântuirea obiectivă. Această primă condiţie, după cum vă spuneam, este dobândirea harului divin. În cateheza trecută, părintele Marcel v-a vorbit despre harul lui Dumnezeu. Aţi văzut atunci că harul acesta este defapt o putere, o energie necreată, care izvorăşte direct din Fiinţa lui Dumnezeu şi care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra noastră, sfinţindu-ne şi ajutându-ne în lupta pe calea mântuirii. Această putere este una mântuitoare, o putere care-L aşează pe Dumnezeu în sufletele noastre. Aceasta este principala lucrare a harului divin în noi: Îl aşează pe Dumnezeu în noi, ne uneşte practic cu Dumnezeu, astfel încât noi devenim temple ale Duhului Sfânt. Odată sălăşluit în noi, Dumnezeu ne va ajuta să sporim în fapte bune şi până la urmă să ne mântuim, desigur toate acestea doar prin conlucrarea noastră cu harul pe care l-am primit.
O altă întrebare care ar putea să fie pusă este următoarea: cum putem noi să primim concret harul acesta divin mântuitor?
Harul lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră prin Sfintele Taine ale Bisericii, anume prin: Botez, Mirungere, Sfânta Euharistie, Spovedanie, Preoţie, Nuntă şi Maslu. Aceste 7 Sfinte Taine sunt lucrările externe sau sensibile prin care Dumnezeu ne împărtăşeşte harul Său sfinţitor. Se numesc „Taine”, întrucât pe lângă partea văzută, pe care o observăm cu toţii, în care preotul, fie că îl botează pe copil sau îl unge cu Sfântul şi Marele Mir, în cazul Mirungerii, sau se roagă pentru ca Duhul Sfânt să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în cazul Euharistiei, şi aşa mai departe, se întâmplă şi ceva în chip tainic, nevăzut, anume harul lui Dumnezeu se coboară asupra celui care primeşte Taina respectivă şi face ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în sufletul lui şi să nu mai plece de acolo niciodată. Aceasta este lucrarea principală a harului divin în fiecare Taină. Pe lângă aceasta el mai are şi o lucrare specifică fiecărei Taine în parte: în cazul Botezului face ca celui nou-botezat să i se ierte păcatul strămoşesc şi să devină o făptură nouă în Hristos şi un membru al Bisericii, în cazul Mirungerii, care are loc imediat după Botez, noul botezat este uns cu Sfântul şi Marele Mir la: cap, urechi, ochi, nări, gură, piept, spate, picioare şi mâini, pentru ca toate aceste părţi ale corpului, prin care se exercită cele cinci simţuri ale omului, să se întărească şi să fie sănătoase, iar lumea cu care noi intrăm în legătură prin aceste simţuri să devină una transparentă, prin care să-L simţim defapt pe Creatorul ei – Dumnezeu. Prin Spovedanie ni se iartă păcatele pe care le mărturisim, prin Maslu primim sănătate sufletească şi trupească şi ni se iartă unele păcate mai mici şi exemplele pot continua. Aşadar toate aceste lucrări specifice fiecărei Taine sunt defapt lucrări ale harului divin pe care îl primim în Sfintele Taine, a cărui lucrare principală rămâne însă aşezarea lui Dumnezeu în noi şi astfel unirea noastră cu Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea foarte frumos că mântuirea omului nu se încheie odată cu moartea lui Hristos pe Cruce, ci ea se încheie doar în unirea noastră, a celor care credem, cu Hristos cel mort şi înviat. (Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 3, Bucureşti, 1978, p. 7). Din această perspectivă, Tainele, ca mijloace prin care se înfăptuieşte în mod real această unire cu Dumnezeu, capătă o importanţă capitală în urcuşul spre mântuire. Acum vom înţelege de ce Iisus, într-o discuţie purtată cu Nicodim, referitoare la Taina Botezului, îi va spune că „Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, (n.n. dacă nu se va boteza), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Auziţi ce importanţă uriaşă are Botezul: este condiţie sinequanon pentru mântuire! Tot acum vom înţelege de ce, după ce a săvârşit minunea prin care a înmulţit 5 pâini săturând cu ele 5000 de bărbaţi, Mântuitorul le-a spus celor prezenţi că: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi dacă nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (...) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 53-54, 56). Ce este acest Trup şi Sânge la care se referea Mântuitorul? Nu este altceva decât Sfânta Împărtăşanie sau Euharistia, pe care atunci, prin înmulţirea celor cinci pâini, Iisus a prefigurat-o. Sfânta Euharistie este aşadar cea prin care noi putem să câştigăm viaţa veşnică. Ea este cea mai importantă dintre cele 7 Sfinte Taine, întrucât ea nu ne împărtăşeşte doar harul divin mântuitor, ci ni-L oferă pe Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, prezent în chip real cu Trupul şi Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului, pentru ca noi să ne putem împărtăşi cu El.
Am insistat mai mult asupra Botezului şi Euharistiei, dar toate cele 7 Taine ale Bisericii sunt foarte importante, pentru că toate ne împărtăşesc harul lui Dumnezeu, prin care ne unim cu Dumnezeu şi ne sfinţim. Este foarte important să încercăm să ne înnoim cât mai des acest har, pe care Dumnezeu ni-l oferă în Sfintele Taine şi mai mult, să încercăm să conlucrăm cu el printr-o viaţă curată, petrecută în ascultare faţă de Dumnezeu şi veţi vedea cum de la o zi la alta viaţa noastră devine tot mai frumoasă, mai bună, şi cum Dumnezeu intervine şi ne ajută, în moduri în care nici nu bănuiam până atunci. De aceea vă îndemn să vă înnoiţi cât mai des harul divin prin Sfintele Taine, iar Tainele care ne stau la dispoziţie pentru aceasta sunt: Spovedania, Împărtăşania şi Maslul, pentru că toate celelalte sunt Taine care a loc doar o singură dată în viaţa unui om, în schimb Spovedania, Euharistia şi Maslul sunt Taine care se pot repeta şi prin care ne putem reînnoi harul divin în noi.
Este de prisos, bănuiesc, să mai spun că harul lui Dumnezeu nu acţionează în mod automat asupra celui care-l primeşte. Lucrarea harului este condiţionată în primul rând de credinţa celui care-l primeşte. Dacă nu crezi în Sfintele Taine şi în ceea ce se petrece în timpul lor în chip nevăzut, atunci nici harul pe care îl primeşti în Sfintele Taine nu va lucra în fiinţa ta. Tainele nu ţin de magie! Foarte multă lume are impresia slujbele pe care le facem la biserică sunt un fel de magie. Preotul rosteşte nişte rugăciuni şi în mod automat se întâmplă ceva cu cel pentru care se rostesc acele rugăciuni, fără să fie nevoie ca el să creadă, să se roage, să postească, să merite până la urmă să i se împlinească ceea ce cere. Ei bine să ştiţi că şi în cazul harului divin, Dumnezeu nu trece peste libertatea noastră, în speţă peste alegerea noastră de a crede sau nu în puterea şi lucrarea harului dumnezeiesc. Dacă noi credem cu tărie că prin Sfintele Taine, Dumnezeu revarsă asupra noastră o putere prin care Se sălăşluieşte în noi, atunci acea putere, respectiv harul lui Dumnezeu, va lucra în noi şi îşi va atinge scopul. Dacă nu credem, atunci să nu ne aşteptăm să aibă vreun efect acea Taină asupra noastră. Harul divin ni se oferă tuturor în mod gratuit, pentru că Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ajungă” (I Timotei 2, 4), dar harul nu forţează libertatea omului. Este decizia omului dacă îl va primi şi va conlucra cu el sau nu, aşa cum spunea spunea Mântuitorul: „Iată Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Acestea ar fi, dragii mei, câteva repere pe care le-am cosiderat a fi mai importante în legătură cu învăţătura Bisericii noastre despre harul divin, puterea lui Dumnezeu prin care noi reuşim să ne unim cu El şi care ne este absolut necesară pentru mântuire. Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne înnoim cât mai des această putere, pe care ne-o dă prin Sfintele Taine şi reuşim să o facem lucrătoare în viaţa noastră astfel încât Dumnezeu să rămână într-adevăr în noi şi noi în El. Amin.

duminică, 14 martie 2010

Ajutor pentru Titu Anghel

Un fiu al parohiei noastre are o boală rară fibroză pulmonară progresivă şi are nevoie de un transplant de plămâni într-o clinică din Viena. Pentru acest transplant are nevoie de 70.000 de euro DETALII AICI.
Termenul limită pentru a strânge această sumă este 20 martie!!!

" Nu-mi place să fiu o legumă.
N-am vrut să ştie nimeni pentru
că nu vreau să fiu compătimit.
Mie îmi place să ajut oamenii, nu vreau să fiu eu ajutat"
- Titu Anghel



Cei care vor sa faca donatii pentru Titu o pot face la BCR

Cont în Euro: RO74RNCB0180043705710001
Cont în Lei: RO14RNCB0318043705710001


În cazul în care la bancă vi se cer detalii despre sucursala şi adresă, iată-le:

contul în euro: BCR sucursala Baia de Aramă, Baia De Arama, Judetul Mehedinti , Strada Republicii nr. 25

contul în lei: BCR Floresti, Floresti, Judetul Cluj , Strada Avram Iancu nr. 276

Donaţiile se pot face şi la biserică, săptămâna aceasta, în fiecare zi la orele specificate în programul liturgic.

vineri, 12 martie 2010

Istoria lemnului Crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos



În decursul veacurilor, tradiţia creştină a modelat şi a transmis din generaţie în generaţie o impresionantă şi tulburătoare istorie, a lemnului din care a fost făcută Sfânta Cruce, unul dintre primele simboluri ale credinţei în mântuitoarea Jertfă a lui Iisus, graţie căreia am redevenit fiii şi moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu. Această istorie este astăzi mai puţin cunoscută. Rămâne însă importantă pentru că dezvăluie, deopotrivă, interesul şi credinţa creştinului simplu care, de-a lungul vremii, nu a încetat să caute şi să-şi raporteze existenţa la momentul fundamental care a schimbat cursul istoriei: moartea pe cruce şi Învierea Domnului.
Descoperirea Crucii răstignirii
După moartea şi Învierea Domnului, ucenicii Lui au îngropat lemnul crucii, stropit de dumnezeiescul sânge, la poalele Golgotei. În altă variantă a acestui episod, se spune că soldaţii romani care L-au răstignit pe Iisus, după punerea Lui în mormânt, ar fi aruncat cele trei cruci într-o cisternă săpată în piatră, din imediata apropiere a Golgotei, unde se colecta apa de ploaie necesară consumului oraşului. Golgota rămăsese un loc blestemat. Gunoaiele Ierusalimului au fost aruncate cu timpul acolo, în vechea cisternă, acoperind crucile. După trei secole, în anul 326, împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, ajunsă la Ierusalim în căutarea Locurilor sfinte, a poruncit să se sape în cetate. Aşa s-au descoperit cele trei cruci de lemn. Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul a fost uşor identificată, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat şi a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu. Aceasta este crucea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu, căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici.“ (1 Cor, 18-19).
Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, a trimis acasă, fiului ei Constantin, un fragment din lemnul Sfintei Cruci şi două cuie din cele în care fusese pironit Domnul, unul dintre ele fiind ulterior încastrat într-o diademă. Crucea descoperită pe Golgota a fost pusă în Bazilica „Sfânta Cruce“ din Ierusalim, zidită de împărăteasă. Tot acolo au mai fost depuse un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bazilicii, a fost înălţată o cruce de metal, pe care împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417. Aşa cum spune şi pelerina creştină Egeria (sec. al IV-lea), în Biserica din Ierusalim, sfinţită în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puţină vreme de Sfânta Elena. Dar sărbătoarea liturgică a Înălţării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 Septembrie, când a fost arătată mulţimii, din amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, de către Macarie, episcopul Ierusalimului.
Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării Mântuitorului Iisus, cunoscută ca Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem“.
Crucea răstignirii, luată ca pradă de război de către perşi
Istoria Sfintei Cruci, după evenimentul pomenit mai sus, este însă una zbuciumată. Multe date nu concordă, fiind foarte greu de stabilit cu exactitate adevărul. Surse catolice susţin că, după aproape trei veacuri, în anul 615, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luată ca pradă de război de către perşii care au invadat şi au cucerit Ierusalimul, sub condu-cerea lui Cosroe Parviz, şi dusă la Ctesifon. După 14 ani, împăratul Heraclie al Bizanţului a readus-o la Ierusalim, depunând-o, în anul 629, cu mare cinste, în Biserica Sfântului Mormânt. La 14 septembrie 630, Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor.
În anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă, a cărei amintire s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 Septembrie.
Crucea Domnului, pierdută şi regăsită
Aceleaşi surse catolice susţin că urmele acestei părţi din Cruce s-au pierdut definitiv. Relicva, ascunsă în 1009, redescoperită şi reaşezată în Biserica Sfântului Mormânt în 1099 de cruciaţi, a căzut în 1187 în mâinile lui Salladin, pe câmpul de bătălie de la Hattin, unde fusese adusă de episcopul Betleemului, la porunca regelui Ierusalimului, din sfânta relicvă rămânând doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma. În acest al doilea caz, fragmentul din Sfânta Cruce, păstrat în capela Pharos a palatului imperial de pe malul Bosforului, şi celelalte relicve ale Patimilor care se aflau aici au fost achiziţionate între 1241 şi 1242 de către regele Franţei, Ludovic al IX-lea, de la împăratul latin de Constantinopol. Lemnul Sfintei Cruci a fost depus în Sainte Chapelle, în 1248, de unde a dispărut în timpul Revoluţiei franceze.
Referitor la dramatica istorie a lemnului Sfintei Cruci, părintele Gheorghe Calciu spunea: „Este sigur că, în perioada iconoclasmului, crucea a fost negată ca şi icoanele. Poate că a fost ascunsă de patriarhul Ierusalimului, eventual, descompusă în bucăţi spre a fi mai uşor de ascuns şi, apoi, scoasă din nou la iveală. Se presupune că a fost trimisă la Constantinopol, atunci când pericolul musulman a crescut şi că a stat acolo până în preajma căderii Constantinopolului. Unii istorici cred că atunci crucea a fost desfăcută în bucăţi mai mici şi trimisă diferitelor patriarhii, spre salvarea ei. În felul acesta, cei care duceau bucăţile de cruce puteau trece prin controlul musulman fără pericol. Dar, chiar dacă astăzi avem doar fragmente ale Sfintei Cruci, simbolul ei reprezentat în multiple forme rămâne ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul suferinţei şi mureau fericiţi. Crucea evocă patima mântuitoare pentru lume a lui Iisus. În ea se recapitulează întreaga Lui viaţă“.
Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria, în Grecia, Muntele Athos, Veneţia, în Franţa (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfânta Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) precum şi în alte biserici şi mănăstiri creştine din lume. Cea mai mare bucată din Sfânta Cruce este păstrată la Mănăstirea Xiropotamou, din Sfântul Munte Athos. În 1992, această sfântă relicvă a fost adusă pentru câteva săptămâni şi în ţara noastră. În 2004, cu prilejul praznicului Sfintei Parascheva, a fost adus la Iaşi, prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mitropolit la vremea aceea al Moldovei şi Bucovinei, fragmentul din Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos care se păstrează în Mănăstirea Panaghia Soumela din Veria - Grecia.
Sărbătorile Crucii mântuitoare
În afară de Înălţarea Sfintei Cruci, prăznuită la 14 Septembrie, se mai celebrează, la 1 August, Scoaterea Sfintei Cruci, sărbătoare ce provine dintr-o rânduială mai veche a Bisericii din Constantinopol. La această dată, era scoasă din paraclisul palatului împărătesc şi purtată, cu sobor şi alai de sărbătoare, la Biserica Sfânta Sofia, o părticică din lemnul Sfintei Cruci. Aici rămânea pentru a fi venerată până la 14 august, când era readusă în palat.
Sărbătoarea se oficia în amintirea arătării semnului Sfintei Cruci la biruinţa împăratului Constantin asupra lui Maxenţiu, la podul Milvius, de pe Tibru, în anul 312, precum şi în amintirea descoperiri lemnului Crucii la Ierusalim.
O altă tradiţie spune că sărbătoarea aceasta este legată de biruinţa credinciosului împărat Manuil Comnenul (1143-1180) asupra turcilor, cu puterea Cinstitei Cruci a Domnului.
Mulţi ani, fragmente din Crucea Mântuitorului s-au păstrat la Sfânta Sofia, într-o raclă de preţ, aşezate într-un dulap în partea de nord, aproape de Sfântul Altar. În ultimele trei zile din Săptămâna Patimilor, era expusă pe un altar de aur, pentru a fi venerată vinerea de către împărăteasă şi femeile din suita sa, iar sâmbăta de către patriarh şi cler.
După oficializarea cultului creştin, în veacul al IV-lea, în ziua de Paşti, pelerini din lumea întreagă veneau la Ierusalim pentru a retrăi momentele dramatice îndurate de Mântuitorul, deoarece aici se păstrau relicve sfinte legate de patimi, printre care se afla şi Sfânta Cruce, cu tăbliţa de deasupra. Astăzi, la Slujba Prohodului de la Ierusalim, din Vinerea Mare, cortegiul arhiereilor îmbrăcaţi în negru este deschis de episcopii care duc Sfânta Cruce, în care se află încrustat lemn din Crucea Mântuitorului, cel mai de preţ odor rămas lumii din timpul Patimilor lui Hristos.
O altă sărbătoare dedicată Sfintei Cruci este şi această duminică, a treia din Postul Mare. Împăratul Bizanţului şi înalţii demnitari cinsteau Sfânta Cruce la Biserica Maicii Domnului de lângă Fanar, unde se păstrau mai multe relicve ale Patimilor Mântuitorului. (articol realizat de Dumitru Manolache, publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din data de 7 martie 2010)
Sursa: basilica.ro

joi, 11 martie 2010

CATEHISM: ABC-ul Credinţei - Arhimandrit Teofil Roman

emisiune din data de 14.02.2009 - preluata de pe Radio Renaşterea
Pr. Arhim. Teofil Roman - Rolul minţii în viaţa duhovniceasca



Prezentată într-o manieră accesibilă, emisiunea se adresează unui segment larg de ascultători care sunt interesaţi de învăţătura de credinţă a Bisericii. Emisiunea, sub forma unui dialog cu un invitat, are două părţi: prima are o orientare didactică, a doua vine în întâmpinarea unor nedumeriri ale ascultătorilor.
Realizator: Pr. Cătălin Pălimaru
Invitat: Arhimandrit Teofil Roman

luni, 8 martie 2010

De ce suntem atât de neputincioși?

http://www.familiaortodoxa.ro/2010/03/05/de-ce-suntem-atat-de-neputincio%C8%99i/#more-1594

Neputinţa: nu ştiu dacă există altceva care să definească mai bine starea omului contemporan, mai cu seamă a românului. Şi mă refer îndeosebi la neamul nostru, atât pentru că eu însumi sunt român, cât şi pentru că strămoşii noştri, în toate războaiele din trecut, au dovedit un curaj şi o îndrăzneală pe care numai nebunia credinţei în Hristos le poate explica.

Noi însă am ajuns astăzi atât de neputincioşi încât mai uşor ne e, parcă, a mişca un munte, decât a realiza o schimbare pozitivă în viaţa noastră. De pildă, a-ţi cere iertare soţului sau soţiei, indiferent cine este vinovat, a devenit un lucru aproape imposibil; a-ţi creşte copiii cât mai departe de ispita televizorului şi a societăţii de consum pare de neconceput; a pune un nou început în viaţa ta, a-ţi face un program stabil în care să rezervi un timp pentru copii şi soţie, a asculta pur şi simplu liniştea şi gândurile de taină ale celuilalt a devenit mitologie. Lui Dumnezeu îi rezervăm doar gândul că El există şi, ca atare, trebuie să ne ajute, căci noi nu mai avem nici răgazul şi nici puterea măcar pentru un Doamne, miluieşte…

Mă întreba zilele trecute un prieten: Cunoşti oare o singură acţiune comunitară desfăşurată în ultimii douăzeci de ani pentru a ne apăra în faţa ofensivei pornografiei?… Ai auzit de vreo asociaţie, din miile câte există, care să facă ceva pentru a apăra familia din România în faţa mulţimii de mijloace şi mesaje care, programatic, o subminează?… Şi întrebările de felul acesta pot continua, în pofida faptului că toţi ne văităm că nu se mai poate trăi creştineşte în ţara asta şi lucrurile merg tot mai rău. Aşteptăm neputincioşi să vină cineva, întotdeauna altcineva, care să ne rezolve problemele, care să ne facă lumea mai frumoasă. Iar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, dăm vina pe Dumnezeu, care ne-a hărăzit un destin atât de amarnic! Uităm însă, din aceeaşi neputinţă, că noi nici măcar nu I-am cerut în rugăciune să ne ajute să ducem o viaţă mai creştinească. De ce toate acestea? De unde vine această neputinţă uriaşă de a mai lucra binele?

Dacă înaintaşii noştri ar fi fost la fel de neputincioşi, probabil că nu s-ar mai fi vorbit limba românească pe aceste plaiuri. Bărbaţii şi-ar fi părăsit femeile şi copiii când ar fi dat de greutăţi ceva mai mari – când, spre exemplu, nu ar fi avut ce să pună pe masă în afară de o mămăligă şi câteva murături. Femeile şi-ar fi luat lumea în cap când s-ar fi înmulţit copii; căci, în optica de astăzi, „femeia nu e vacă de prăsilă”… (privită astfel, însăşi mama lui Liviu Rebreanu ar fi fost o astfel de „victimă”, născând nu mai puţin de 14 copii). Iar copiii ar fi fugit de acasă când părinţii, de la numai câţiva anişori, i-ar fi trimis cu animalele la păscut. Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat de-a lungul veacurilor, deşi oamenii de atunci nu aveau nici drepturile, nici înlesnirile de astăzi, nici atâtea informaţii, telefon mobil, televizor şi internet, concedii şi divertisment…

Ce s-a întâmplat între timp? S-au schimbat oamenii sau condiţiile de viaţă sunt mult mai duşmănoase ca în trecut? Sunt oare companiile transnaţionale mai agresive decât erau turcii şi tătarii de odinioară? Sunt politicienii noştri mai corupţi decât boierii, care-şi trădau fraţii la turci pentru a-şi spori puterea sau mai hulpavi decât domnitorii fanarioţi? Puţin probabil. Agresorii doar şi-au schimbat armele şi strategiile, însă noi nu mai suntem aceiaşi. Ce ne lipseşte? Nu mai găsim puterea, nu mai avem credinţa că putem schimba lucrurile, că putem birui? Ne-am molipsit de psihologia învinsului, a complexatului care nu crede în el – bineînţeles, pentru că nu mai crede cu toată tăria în Dumnezeu?

La Mărăşeşti, de pildă, oastea romană ataca poziţiile fortificate ale germanilor, deşi din toate punctele de vedere eram inferiori. Dar ţăranii aceia aveau în inimă încredinţarea că vor birui. Şi aşa a fost, deşi jertfele nu au fost mici…

Deci problema stă numai în noi. Pe undeva pierdem, se scurge din inima noastră puterea de a face binele – în fond, de a crede şi a nădăjdui. Şi poate că ar trebui să subliniem mai bine acest lucru: oamenii de astăzi dovedesc că încă mai au energie pe care să o cheltuiască în tot felul de nimicuri, într-o muncă adesea epuizantă sau în diferite patimi. De cât efort suntem capabili pentru a cuceri un post bănos sau inima cuiva, pentru a ne cumpăra maşină sau alte lucruri fără de care avem impresia că nu mai putem trăi?! Câtă energie sufletească cheltuim în faţa televizorului şi a internetului, epuizându-ne atenţia într-un milion de informaţii inutile sau tulburându-ne cu ştiri morbide şi filme de groază – senzaţii tari?!

În fond, ceea ce-i lipseşte într-o tot mai mare măsură omului modern e Harul lui Dumnezeu. El singur poate să ne dăruiască acea impresionantă putere lăuntrică de a lupta până la jertfa de sine, până la moarte, cu încredinţarea că biruinţa nu va întârzia. Harul lui Dumnezeu e ceva greu de identificat şi de înţeles pentru mintea omului modern, hrănită cu multă teorie evoluţionistă şi cu mult materialism. Este acela fără de care, numai neştiind ce însemnă cu adevărat fericirea, oamenii se pot socoti fericiţi. Fără el, binele nu mai poate fi făcut – sau ceea ce facem nu este, în esenţă, bine.

Dar dacă la oamenii necredincioşi e mai uşor de înţeles părăsirea lui Dumnezeu, în cazul celor care-şi mărturisesc credinţa şi chiar frecventează cu regularitate Biserica, de unde vine aceeaşi funciară neputinţă? Oare şi în cazul lor poate fi constatată o anumită împuţinare a Harului?

Poate că lucrurile chiar aşa stau, căci ne purtăm paşii la biserică, dar mai avem oare duhul de jertfă şi simplitatea minţii românilor de odinioară? Deşi spunem că în Dumnezeu credem şi pe El Îl iubim, cât timp dintr-o zi gândurile noastre odihnesc întru cele dumnezeieşti şi cît în cele ale lumii? Cât de curată ne mai păstrăm mintea şi cât ne mai împotrivim păcatului de tot felul? Cât de aspru mai postim şi cât de des mai facem milostenie? De ce este oare atat de greu să înţelegem faptul că între Dumnezeu şi Mamona nu este nici o învoială, căci este cu neputinţă să te hrăneşti din duhul lumii şi să păstrezi, în acelaşi timp, şi Duhul lui Dumnezeu în inima ta?

Din păcate, sunt o mulţime de mijloace prin care lumea îşi sădeşte astăzi duhul ei în inimile noastre. Duhul grijilor de multe şi al împrăştierii în lucruri puţin importante sau inutile, duhul nesaţiului şi al desfrânării, al tulburării şi al mâniei… Şi poate că mai mult decât toate televiziunea şi internetul, muzica, filmul şi publicitatea ne racordează astăzi direct la duhul lumii. Prin aceste cordoane ombilicale, lumea de astăzi se hrăneşte constant din sângele realităţii virtuale, din duhul tuturor stărilor pătimaşe. Şi conexiunea este atât de puternică, încat tot mai puţin ne dăm seama că încet-încet propria viaţă ne scapă de sub control. Oare nu a sosit vremea să tăiem acest artificial cordon ombilical care, ca un şarpe, s-a strecurat în mintea şi în sufletul nostru? Oare nu a sosit timpul să ne trezim din somnul visării, în care ne cufundă visul destrăbălat şi mincinos al unei lumi a plăcerilor?

Iar dacă nu o vom face, să fim totuşi conştienţi că în noi şi numai în noi stau toată slăbiciunea şi răul – şi prea puţin în conspiraţiile sau în vrăjmaşii de tot felul, care oricum nu au nici o putere în faţa Harului lui Dumnezeu! Nici marii întreprinzători atei sau anti-hristici, nici sistemele bancare, nici scuturile antirachetă sau războaiele atomice nu ne pot face nici un rău, dacă Duhul Său este în inima noastră.

Nu supermarket-urile ne scot banii din buzunare, nu ne toarnă nimeni alcoolul pe gât, nu suntem obligaţi să fumăm, nu suntem constrânşi să furăm şi să minţim, să desfrânăm şi să ne aruncăm copiii la gunoi. Nu ne-au fost robite fiicele acestui neam ca să fie vândute pentru prostituţie, noi crescându-le în curăţie şi în frica lui Dumnezeu. Să încercăm să socotim cinstit: toate cele rele pe care le facem şi le suferim ni se întâmplă din proprie voinţă, din faptul că am crezut că putem să-L păcălim pe Dumnezeu, urmând celor care se făleau cu necurăţia lor. Şi am ajuns precum cei despre care se vorbeşte în pilde: „Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile Mele şi cercetarea Mea au dispreţuit-o, mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce Mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme” (Pilde 1:29, 33).

De noi depinde, bunăoară, să ne apropiem de Dumnezeu, ca să primim Duhul Său Cel de viaţă făcător, Care să ne împrospăteze fiinţa. Numai atunci vom înţelege, vom simţi din toată inima că nimic nu ne poate împiedica de la săvârşirea binelui atunci când suntem cu Dumnezeu. Cine nu crede în aceste cuvinte, pentru că nu-şi mai aminteşte starea de Har pe care o trăia atunci când era copil, să le încerce – înainte de a se plânge că nu se mai poate face nimic. Oare încă nu a sosit vremea să înţelegem şi să ne maturizăm duhovniceşte?…
Gheorghe Fecioru

joi, 4 martie 2010

CATEHISM: ABC-ul Credinţei - Arhimandrit Teofil Roman

emisiune din data de 07.02 .2009 - preluata de pe Radio Renaşterea
Pr. Arhim. Teofil Roman - Viata duhovniceasca a tinerilor p2





emisiune din data de 21.02.2009 - preluata de pe Radio Renaşterea
Pr. Arhim. Teofil Roman - Viata duhovniceasca a tinerilor p3




Prezentată într-o manieră accesibilă, emisiunea se adresează unui segment larg de ascultători care sunt interesaţi de învăţătura de credinţă a Bisericii. Emisiunea, sub forma unui dialog cu un invitat, are două părţi: prima are o orientare didactică, a doua vine în întâmpinarea unor nedumeriri ale ascultătorilor.
Realizator: Pr. Cătălin Pălimaru
Invitat: Arhimandrit Teofil Roman

luni, 1 martie 2010

Cateheza din 28 Februarie 2010

Articolul al VIII-lea: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci”. Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Purcederea Duhului de la Tatăl – deosebiri interconfesionale. Învăţătura despre „Filioque”
În cateheza introductivă despre simbolul de credinţă vă spuneam că în perioada primară a Bisericii, în general toţi creştinii credeau în adevărurile de credinţă fundamentale, cum ar fi credinţa într-un singur Dumnezeu, Care S-a descoperit oamenilor în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sau credinţa în existenţa unei Judecăţi la sfârşitul veacurilor, Judecată care va inaugura împărăţia lui Dumnezeu, unde drepţii vor trăi în fericire veşnică. Toate aceste adevăruri şi altele asemenea, despre care a vorbit Mântuitorul Hristos şi care s-au transmis apoi prin predica Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, nu erau contestate în general de nimeni; toată lumea le credea, le mărturisea, ele devenind chiar o chestiune de viaţă şi nu doar o chestiune de ordin teoretic. Prin urmare nu s-a simţit la început nevoia formulării acestor adevăruri sub forma unor dogme. Cu timpul însă, aşa cum am văzut în catehezele trecute, au apărut unele învăţături greşite, care au câştigat destul de mulţi adepţi, periclitând unitatea Bisericii. În felul acesta s-a impus formularea clară a învăţăturii de credinţă corecte, pe de o parte pentru a respinge învăţăturile greşite şi a le condamna ca atare, iar pe de altă parte pentru a clarifica şi a păzi dreaptă credinţă în Dumnezeu.
Una dintre învăţăturile greşite, care au apărut în secolul al IV-lea a fost aceea a lui Macedonie, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt, de unde şi numele învăţăturii sale de macedonianism sau pnevmatomahism (luptă împotriva Duhului Sfânt). El spunea că Duhul Sfânt nu este nicidecum Dumnezeu, ci doar o creatură a Fiului, subordonată Tatălui şi Fiului. Întrucât erezia lui a căpătat amploare, reprezentanţii Bisericii din acea perioadă se vor întruni într-un Sinod Ecumenic la Constantinopol, în anul 381, unde vor formula învăţătura corectă despre Duhul Sfânt sub forma acestui articol din Crez, la care ne referim, şi care are valoare de dogmă, adică este un adevăr de credinţă normativ şi incontestabil. Cei 150 de episcopi, care s-au întâlnit atunci la Constantinopol au stabilit că Duhul Sfânt nu este o creatură a Fiului, ci e Însuşi Dumnezeu, la fel ca Tatăl şi Fiul, El fiind cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, aşa cum reiese clar din paginile Sfintei Scripturi. Am să vă dau doar câteva din temeiurile scripturistice ale dumnezeirii Duhului Sfânt. Sf. Apostol Petru, de pildă, îi spune lui Anania, care îi minţise pe Apostoli cu privire la o parte din averea sa, următoarele: „Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt... N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfânt e în Dumnezeu, adică în Tatăl şi în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotştiutor: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 2, 10-11). Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt foarte clar precizate de Mântuitorul Hristos, înainte de înălţarea Sa la cer, când le spune Apostolilor: “Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), aşadar o menţionare clară, care nu mai lasă loc nici unui dubiu.
Ei bine, pe baza acestor mărturii şi a altora asemenea, multe dintre ele transmise prin Tradiţie, căci după cum ştiţi, doar o mică parte din ceea ce a făcut şi a rostit Mântuitorul Hristos s-a fixat în scris în cărţile, care alcătuiesc azi Sfânta Scriptură, restul s-au transmis pe cale orală şi au fost consemnate ulterior de diferiţi autori scrierile lor, formând ceea ce numim Sfânta Tradiţie – al doilea tezaur al revelaţiei dumnezeieşti – aşadar pe baza acestor mărturii, participanţii la Sinodul de la Constantinopol au stabilit că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, la fel ca Tatăl şi Fiul. Ei au exprimat acest lucru prin articolul la care ne referim astăzi, în care spunem că Duhul Sfânt este „Domnul de viaţă făcătorul..., Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit”, cu alte cuvinte I se cuvine aceeaşi cinste ca şi Tatălui şi Fiului, întrucât Duhul este întru totul egal cu Tatăl şi cu Fiul, fiind ca şi Ei veşnic, atotputernic, atotştiutor, pretutindeni de faţă, cuvenindu-I-se aşadar aceeaşi închinare şi slavă ca şi Tatălui şi Fiului. Dar nu numai atât. Cuvintele acestea ne arată că Sfântul Duh e nedespărţit de Tatăl şi Fiul, fiind a treia persoană dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamna că Sfântul Duh este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cum am văzut că este şi Fiul de o fiinţă cu Tatăl. „Toti trei au o singură fiinţă – spunea Sfântul Atanasie cel Mare – o singură voinţă, putere şi slavă, o singură Dumnezeire, aratată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, aşa cum soarele are disc, rază şi lumină, dar e un singur soare (Sf. Atanasie cel Mare, Întrebari oarecare, întrebarea 4, la Atanasie de la Paros, Epitoma dumnezeieştilor dogme, Mănăstirea Neamţ, 1816, p. 230). Iată ce metaforă frumoasă foloseşte Sfântul Atanasie cel Mare pentru a exprima în acelaşi timp unitatea fiinţei lui Dumnezeu şi Treimea Persoanelor!
În articolul al VIII-lea din Simbolul credinţei mai este precizat că Duhul Sfânt este Cel „Care din Tatăl purcede”. Cuvintele acestea arată că Duhul Sfant Îşi primeşte fiinţa din Tatal, dar nu prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea şi prin ce se deosebeste ea de naştere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinti au luat aceste cuvinte întocmai aşa cum se află în Evanghelia lui Ioan 15, 26, în cuvântarea rostită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, şi le-au pus în simbolul credinţei. Cuvintele lui Iisus au fost următoarele: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc scripturistic care vorbeşte despre purcederea Duhului Sfânt. Singurul lucru pe care îl ştim despre această purcedere este că ea e din veşnicie, ca şi naşterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl şi Fiul fără Duhul. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veşnicie. Aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui, tot astfel, din veşnicie, de când există Tatăl, există şi Fiul prin naştere şi Duhul Sfânt prin purcedere din Tatăl. Purcederea şi naşterea sunt aşadar cele două moduri, neînţelese pentru noi oamenii, prin care Duhul şi Fiul împărtăşesc aceeaşi fiinţă dumnezeiască cu Tatăl.
E bine să ştiţi că textul pe care tocmai l-am menţionat, din Ioan 15, 26 este unul din textele scripturistice, care au creat cele mai multe controverse, datorită interpretărilor diferite care s-au adus acestui text. Am să vi-l repet: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Teologii răsăriteni au fost întotdeauna de părere că aici Mântuitorul vorbeşte despre două lucruri total diferite: pe de o parte despre trimiterea Duhului Sfânt în lume, în timp, trimitere care va avea loc la cinzeci de zile după Înviere, când Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, iar pe de altă parte despre purcederea Duhului Sfânt din veşnicie din Tatăl. La câteva secole după sinodul al II-lea ecumenic, unii teologi apuseni au avut o altă părere referitoare la interpretarea, care ar trebui dată acestui text. Ei susţineau că prin cuvintele „Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl” Mântuitorul face referire la faptul că Duhul Sfânt ar purcede şi de la Fiul, nu doar de la Tatăl, prin urmare nu ar fi vorba aici despre trimiterea în timp a Duhului la Cinzecime, ci despre purcederea Duhului de la Tatăl şi de la Fiul. Cu timpul expresia aceasta a fost intercalată şi în simbolul credinţei sub forma unui adaos, cunoscut în teologie sub numele de adaosul Filioque, (de la latinescul ex Filio que „care din Fiul”) şi odată cu acest adaos făcut în Crez s-a încetăţenit în Apus credinţa nouă şi s-a constituit dogma potrivit căreia Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Această învăţătură nu are însă un temei scripturistic sau patristic; se bazează doar pe interpretarea greşită a acestui text din Ioan 15, 26 şi a altor texte neotestamentare. Mai mult, ea contravine cu textul iniţial al simbolului de credinţă, aşa cum a fost alcătuit el de părinţii de la Sinoadele I şi II ecumenice, text în care se spune că Duhul purcede doar de la Tatăl, nu şi de la Fiul.
Pentru prima dată adaosul Filioque a fost introdus la un sinod de la Toledo, din Spania în 589. Câteva secole mai târziu, în 809 papa Leon al III-lea a atras atenţia asupra erorii acestui adaos şi a pus să se scrie pe două table de argint crezul fără adaosul Filioque, în greacă şi latină şi a pus aceste table pe porţile catedralei Sfântul Petru din Roma, adăugând sub ele menţiunea „Haec Leo posui amore et cautela orthodoxe fidei”(„Aceasta am aşezat-o eu, Leon, din dragoste şi grijă faţă de credinţa ortodoxă”. Termenul „ortodox” e folosit aici cu înţelesul de credinţă dreaptă, corectă, nu în sens confesional, în acea perioadă nefiind decât o singură Biserică creştină). Mai târziu însă acest adaos a fost folosit în crez şi la Roma şi se găseşte în crezul rostit la misele catolice până în zilele noastre.
Acest adaos făcut la textul iniţial al simbolului de credinţă, alături de alte inovaţii apărute în Apus, care au creat anumite diferenţe la nivel doctrinal şi ritual între Răsărit şi Apus, cum ar fi folosirea pâinii nedospite la Sfânta Euharistie în Apus, deşi Mântuitorul atunci când a instituit Sfânta Euharistie la Cina cea de Taină a folosit pâine dospită, aşa cum folosim şi noi astăzi în Biserica Ortodoxă, apoi învăţătura despre un loc intermediar între rai şi iad, numit purgatoriu sau învăţătura conform căreia papa de la Roma este primul între toţi episcopii Bisericii, fiind vicarul lui Hristos pe pământ, dar şi multe alte probleme de natură politică, cum ar fi divizarea Imperiului Roman în timpul împăratului Teodosie cel Mare, au creat o diferenţă destul mare între creştinismul răsăritean şi cel apusean, diferenţă care în cele din urmă va degenera într-o ruptură, cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă, care a avut loc în anul 1054, în urma căreia putem vorbi de Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică.
Ar fi multe de spus despre Marea Shismă din 1054 şi mai ales despre urmările ei în viaţa Bisericii, dar poate că o să dezbatem acest subiect într-o altă cateheză. Aş vrea să revin asupra temei de astăzi şi să încercăm să vedem în continuare cum S-a manifestat Duhul Sfânt de-a lungul timpului, şi cum a fost consemnat în Sfânta Scriptură.
În primul rând e bine să ştim că El nu S-a manifestat doar odată cu Pogorârea Sa în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, despre care ştiţi cu toţii şi pe care o prăznuim la cinzeci de zile de la Înviere, la sărbătoarea pe care noi, românii, o numim Rusalii. Atunci Duhul a făcut o mare minune dumnezeiască. În primul rând Apostolii, care până atunci stăteau ascunşi de frica iudeilor, au primit curajul de a ieşi în mijlocul miilor de pelerini adunaţi în acea zi la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători iudaice numită Cinzecime şi de a predica în mijlocul lor. În al doilea rând ei, care erau doar nişte simpli pescari, fără şcoală, vor vorbi acum ca nişte mari teologi, cunoscători de carte. Şi nu în ultimul rând, ne spune Sfântul evanghelist Luca, că Sfântul Apostol Petru va ţine o cuvântare în limba aramaică, ebreaica veche, iar mulţimile, care erau de diferite naţionalităţi, vor înţelege predica, fiecare în limba lui. Este ceea ce se realizează astăzi prin traducerea simultană. Participi la o conferinţă, alături de oameni din toată lumea şi prin simpla rotire a unui buton poţi să auzi în cască pe cel care vorbeşte în limba pe care tu o doreşti pentru că în nişte cabine stau traducători care traduc simultan cu cel care vorbeşte. Aceasta a făcut-o atunci Sfântul Duh, fără beneficiile tehnologiei de azi. Tot atunci în urma predicii Sfântului Apostol Petru s-au botezat primii trei mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, constituindu-se astfel Biserica în chip văzut.
Dar Duhul Sfânt, dragii mei, nu S-a manifestat doar atunci, ci El S-a manifestat încă înainte de începutul lumii, pentru că El coexista împreună cu Tatăl din Care izvorăşte şi cu Fiul pe Care Tatăl L-a născut mai înainte de toţi vecii. Ne spune cartea Facerii că înainte de a fi făcut Dumnezeu universul, apele pluteau pe deasupra adâncului, a genunii fără fund, iar Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Duhul Sfânt este dinamica lui Dumnezeu! El e totdeauna în mişcare. Pentru aceasta e bine să ştiţi că în limba greacă cuvântul „pneuma” sau „pnevma” înseamnă în acelaşi timp „vânt” şi „duh”. Aşa cum vântul este veşnic fără odihnă, dacă nu bate cel puţin adie, tot aşa şi Duhul Sfânt e într-o permanentă neodihnă creatoare. Atunci, la începuturi, El Se purta pe deasupra apelor, când totul era nemişcat, încremenit, pentru că nu exista. Apele înseamnă doar haosul primordial, nimicul din care Dumnezeu a creat lumea, iar Duhul Sfânt era Cel Care pregătea ogorul, pentru ca să primească sămânţa şi să rodească lumea cu toate ale ei. Duhul Sfânt este Cel Care i-a insuflat pe profeţii Vechiului Testament, după cum spunem în Crez că „a grăit prin Prooroci”. Duhul Sfânt este Cel Care l-a insuflat pe Ioan Botezătorul să-L vestească pe Mesia. Duhul Sfânt este Cel Care S-a arătat în chip de porumbel la Botezul Domnului, pogorându-Se deasupra Fiului lui Dumnezeu Care de-abia ieşise din apă. Duhul Sfânt o umbrise pe Fecioara Maria la Buna Vestire atunci când L-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Duhul Sfânt a adiat în fiinţa Elisabetei atunci când aceasta a primit-o pe Sfânta Fecioară Maria, rudenia sa, aflată în vizită, în timp ce ea, Elisabeta îl avea în pântece pe viitorul Ioan Botezătorul.
Duhul Sfânt este dătătorul de viaţă şi Duhul adevărului prin excelenţă! El este ca o apă vie, care se revarsă în sufletele fiecăruia şi care devine la rândul ei izvor de apă vie pentru alţii, aşa cum spusese Domnul şi în discuţia pe care a purtat-o cu femeia samarineancă. Aşa cum este şi apa în veşnică mişcare, fie că curge în râuri, fie că se mişcă în valurile oceanului, tot aşa Duhul Sfânt, repet, este mişcarea prin care Dumnezeu Se manifestă în lume, în a treia Persoană a Sfintei Treimi.Duhul Sfânt este Cel Care lucrează în Biserica noastră. Prin Duhul Sfânt suntem botezaţi, cununaţi, prin Duhul Sfânt ne spovedim, ne împărtăşim şi prin Duhul Sfânt şi prin rugăciunile Lui, mergem în viaţa de dincolo. Toată viaţa noastră creştină este o viaţă petrecută sub umbrirea luminoasă a Duhului Sfânt. De aceea El este izvor de bucurie aşa cum este izvor de lumină. Sfântul Serafim de Sarov, unul dintre marii Sfinţi ai Bisericii noastre, spunea că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. De aceea, la începutul fiecărei slujbe noi rostim o rugăciune foarte frumoasă adresată Duhului Sfânt prin care Îl rugăm să vină în noi, să Se sălăşluiască în sufletele noastre şi să nu mai plece de acolo niciodată. Şi odată sălăşluit în noi, Îl rugăm să ne curăţească de toată întinăciunea păcatelor, împlinind toate cele bune întru noi. Spunem în această rugăciune, cu care am să închei: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinarea şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre”. Amin.