De ce suntem atât de neputincioși?

http://www.familiaortodoxa.ro/2010/03/05/de-ce-suntem-atat-de-neputincio%C8%99i/#more-1594

Neputinţa: nu ştiu dacă există altceva care să definească mai bine starea omului contemporan, mai cu seamă a românului. Şi mă refer îndeosebi la neamul nostru, atât pentru că eu însumi sunt român, cât şi pentru că strămoşii noştri, în toate războaiele din trecut, au dovedit un curaj şi o îndrăzneală pe care numai nebunia credinţei în Hristos le poate explica.

Noi însă am ajuns astăzi atât de neputincioşi încât mai uşor ne e, parcă, a mişca un munte, decât a realiza o schimbare pozitivă în viaţa noastră. De pildă, a-ţi cere iertare soţului sau soţiei, indiferent cine este vinovat, a devenit un lucru aproape imposibil; a-ţi creşte copiii cât mai departe de ispita televizorului şi a societăţii de consum pare de neconceput; a pune un nou început în viaţa ta, a-ţi face un program stabil în care să rezervi un timp pentru copii şi soţie, a asculta pur şi simplu liniştea şi gândurile de taină ale celuilalt a devenit mitologie. Lui Dumnezeu îi rezervăm doar gândul că El există şi, ca atare, trebuie să ne ajute, căci noi nu mai avem nici răgazul şi nici puterea măcar pentru un Doamne, miluieşte…

Mă întreba zilele trecute un prieten: Cunoşti oare o singură acţiune comunitară desfăşurată în ultimii douăzeci de ani pentru a ne apăra în faţa ofensivei pornografiei?… Ai auzit de vreo asociaţie, din miile câte există, care să facă ceva pentru a apăra familia din România în faţa mulţimii de mijloace şi mesaje care, programatic, o subminează?… Şi întrebările de felul acesta pot continua, în pofida faptului că toţi ne văităm că nu se mai poate trăi creştineşte în ţara asta şi lucrurile merg tot mai rău. Aşteptăm neputincioşi să vină cineva, întotdeauna altcineva, care să ne rezolve problemele, care să ne facă lumea mai frumoasă. Iar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, dăm vina pe Dumnezeu, care ne-a hărăzit un destin atât de amarnic! Uităm însă, din aceeaşi neputinţă, că noi nici măcar nu I-am cerut în rugăciune să ne ajute să ducem o viaţă mai creştinească. De ce toate acestea? De unde vine această neputinţă uriaşă de a mai lucra binele?

Dacă înaintaşii noştri ar fi fost la fel de neputincioşi, probabil că nu s-ar mai fi vorbit limba românească pe aceste plaiuri. Bărbaţii şi-ar fi părăsit femeile şi copiii când ar fi dat de greutăţi ceva mai mari – când, spre exemplu, nu ar fi avut ce să pună pe masă în afară de o mămăligă şi câteva murături. Femeile şi-ar fi luat lumea în cap când s-ar fi înmulţit copii; căci, în optica de astăzi, „femeia nu e vacă de prăsilă”… (privită astfel, însăşi mama lui Liviu Rebreanu ar fi fost o astfel de „victimă”, născând nu mai puţin de 14 copii). Iar copiii ar fi fugit de acasă când părinţii, de la numai câţiva anişori, i-ar fi trimis cu animalele la păscut. Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat de-a lungul veacurilor, deşi oamenii de atunci nu aveau nici drepturile, nici înlesnirile de astăzi, nici atâtea informaţii, telefon mobil, televizor şi internet, concedii şi divertisment…

Ce s-a întâmplat între timp? S-au schimbat oamenii sau condiţiile de viaţă sunt mult mai duşmănoase ca în trecut? Sunt oare companiile transnaţionale mai agresive decât erau turcii şi tătarii de odinioară? Sunt politicienii noştri mai corupţi decât boierii, care-şi trădau fraţii la turci pentru a-şi spori puterea sau mai hulpavi decât domnitorii fanarioţi? Puţin probabil. Agresorii doar şi-au schimbat armele şi strategiile, însă noi nu mai suntem aceiaşi. Ce ne lipseşte? Nu mai găsim puterea, nu mai avem credinţa că putem schimba lucrurile, că putem birui? Ne-am molipsit de psihologia învinsului, a complexatului care nu crede în el – bineînţeles, pentru că nu mai crede cu toată tăria în Dumnezeu?

La Mărăşeşti, de pildă, oastea romană ataca poziţiile fortificate ale germanilor, deşi din toate punctele de vedere eram inferiori. Dar ţăranii aceia aveau în inimă încredinţarea că vor birui. Şi aşa a fost, deşi jertfele nu au fost mici…

Deci problema stă numai în noi. Pe undeva pierdem, se scurge din inima noastră puterea de a face binele – în fond, de a crede şi a nădăjdui. Şi poate că ar trebui să subliniem mai bine acest lucru: oamenii de astăzi dovedesc că încă mai au energie pe care să o cheltuiască în tot felul de nimicuri, într-o muncă adesea epuizantă sau în diferite patimi. De cât efort suntem capabili pentru a cuceri un post bănos sau inima cuiva, pentru a ne cumpăra maşină sau alte lucruri fără de care avem impresia că nu mai putem trăi?! Câtă energie sufletească cheltuim în faţa televizorului şi a internetului, epuizându-ne atenţia într-un milion de informaţii inutile sau tulburându-ne cu ştiri morbide şi filme de groază – senzaţii tari?!

În fond, ceea ce-i lipseşte într-o tot mai mare măsură omului modern e Harul lui Dumnezeu. El singur poate să ne dăruiască acea impresionantă putere lăuntrică de a lupta până la jertfa de sine, până la moarte, cu încredinţarea că biruinţa nu va întârzia. Harul lui Dumnezeu e ceva greu de identificat şi de înţeles pentru mintea omului modern, hrănită cu multă teorie evoluţionistă şi cu mult materialism. Este acela fără de care, numai neştiind ce însemnă cu adevărat fericirea, oamenii se pot socoti fericiţi. Fără el, binele nu mai poate fi făcut – sau ceea ce facem nu este, în esenţă, bine.

Dar dacă la oamenii necredincioşi e mai uşor de înţeles părăsirea lui Dumnezeu, în cazul celor care-şi mărturisesc credinţa şi chiar frecventează cu regularitate Biserica, de unde vine aceeaşi funciară neputinţă? Oare şi în cazul lor poate fi constatată o anumită împuţinare a Harului?

Poate că lucrurile chiar aşa stau, căci ne purtăm paşii la biserică, dar mai avem oare duhul de jertfă şi simplitatea minţii românilor de odinioară? Deşi spunem că în Dumnezeu credem şi pe El Îl iubim, cât timp dintr-o zi gândurile noastre odihnesc întru cele dumnezeieşti şi cît în cele ale lumii? Cât de curată ne mai păstrăm mintea şi cât ne mai împotrivim păcatului de tot felul? Cât de aspru mai postim şi cât de des mai facem milostenie? De ce este oare atat de greu să înţelegem faptul că între Dumnezeu şi Mamona nu este nici o învoială, căci este cu neputinţă să te hrăneşti din duhul lumii şi să păstrezi, în acelaşi timp, şi Duhul lui Dumnezeu în inima ta?

Din păcate, sunt o mulţime de mijloace prin care lumea îşi sădeşte astăzi duhul ei în inimile noastre. Duhul grijilor de multe şi al împrăştierii în lucruri puţin importante sau inutile, duhul nesaţiului şi al desfrânării, al tulburării şi al mâniei… Şi poate că mai mult decât toate televiziunea şi internetul, muzica, filmul şi publicitatea ne racordează astăzi direct la duhul lumii. Prin aceste cordoane ombilicale, lumea de astăzi se hrăneşte constant din sângele realităţii virtuale, din duhul tuturor stărilor pătimaşe. Şi conexiunea este atât de puternică, încat tot mai puţin ne dăm seama că încet-încet propria viaţă ne scapă de sub control. Oare nu a sosit vremea să tăiem acest artificial cordon ombilical care, ca un şarpe, s-a strecurat în mintea şi în sufletul nostru? Oare nu a sosit timpul să ne trezim din somnul visării, în care ne cufundă visul destrăbălat şi mincinos al unei lumi a plăcerilor?

Iar dacă nu o vom face, să fim totuşi conştienţi că în noi şi numai în noi stau toată slăbiciunea şi răul – şi prea puţin în conspiraţiile sau în vrăjmaşii de tot felul, care oricum nu au nici o putere în faţa Harului lui Dumnezeu! Nici marii întreprinzători atei sau anti-hristici, nici sistemele bancare, nici scuturile antirachetă sau războaiele atomice nu ne pot face nici un rău, dacă Duhul Său este în inima noastră.

Nu supermarket-urile ne scot banii din buzunare, nu ne toarnă nimeni alcoolul pe gât, nu suntem obligaţi să fumăm, nu suntem constrânşi să furăm şi să minţim, să desfrânăm şi să ne aruncăm copiii la gunoi. Nu ne-au fost robite fiicele acestui neam ca să fie vândute pentru prostituţie, noi crescându-le în curăţie şi în frica lui Dumnezeu. Să încercăm să socotim cinstit: toate cele rele pe care le facem şi le suferim ni se întâmplă din proprie voinţă, din faptul că am crezut că putem să-L păcălim pe Dumnezeu, urmând celor care se făleau cu necurăţia lor. Şi am ajuns precum cei despre care se vorbeşte în pilde: „Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile Mele şi cercetarea Mea au dispreţuit-o, mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce Mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme” (Pilde 1:29, 33).

De noi depinde, bunăoară, să ne apropiem de Dumnezeu, ca să primim Duhul Său Cel de viaţă făcător, Care să ne împrospăteze fiinţa. Numai atunci vom înţelege, vom simţi din toată inima că nimic nu ne poate împiedica de la săvârşirea binelui atunci când suntem cu Dumnezeu. Cine nu crede în aceste cuvinte, pentru că nu-şi mai aminteşte starea de Har pe care o trăia atunci când era copil, să le încerce – înainte de a se plânge că nu se mai poate face nimic. Oare încă nu a sosit vremea să înţelegem şi să ne maturizăm duhovniceşte?…
Gheorghe Fecioru