Cateheza din 28 Februarie 2010

Articolul al VIII-lea: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci”. Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Purcederea Duhului de la Tatăl – deosebiri interconfesionale. Învăţătura despre „Filioque”

În cateheza introductivă despre simbolul de credinţă vă spuneam că în perioada primară a Bisericii, în general toţi creştinii credeau în adevărurile de credinţă fundamentale, cum ar fi credinţa într-un singur Dumnezeu, Care S-a descoperit oamenilor în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sau credinţa în existenţa unei Judecăţi la sfârşitul veacurilor, Judecată care va inaugura împărăţia lui Dumnezeu, unde drepţii vor trăi în fericire veşnică. Toate aceste adevăruri şi altele asemenea, despre care a vorbit Mântuitorul Hristos şi care s-au transmis apoi prin predica Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, nu erau contestate în general de nimeni; toată lumea le credea, le mărturisea, ele devenind chiar o chestiune de viaţă şi nu doar o chestiune de ordin teoretic. Prin urmare nu s-a simţit la început nevoia formulării acestor adevăruri sub forma unor dogme. Cu timpul însă, aşa cum am văzut în catehezele trecute, au apărut unele învăţături greşite, care au câştigat destul de mulţi adepţi, periclitând unitatea Bisericii. În felul acesta s-a impus formularea clară a învăţăturii de credinţă corecte, pe de o parte pentru a respinge învăţăturile greşite şi a le condamna ca atare, iar pe de altă parte pentru a clarifica şi a păzi dreaptă credinţă în Dumnezeu.
Una dintre învăţăturile greşite, care au apărut în secolul al IV-lea a fost aceea a lui Macedonie, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt, de unde şi numele învăţăturii sale de macedonianism sau pnevmatomahism (luptă împotriva Duhului Sfânt). El spunea că Duhul Sfânt nu este nicidecum Dumnezeu, ci doar o creatură a Fiului, subordonată Tatălui şi Fiului. Întrucât erezia lui a căpătat amploare, reprezentanţii Bisericii din acea perioadă se vor întruni într-un Sinod Ecumenic la Constantinopol, în anul 381, unde vor formula învăţătura corectă despre Duhul Sfânt sub forma acestui articol din Crez, la care ne referim, şi care are valoare de dogmă, adică este un adevăr de credinţă normativ şi incontestabil. Cei 150 de episcopi, care s-au întâlnit atunci la Constantinopol au stabilit că Duhul Sfânt nu este o creatură a Fiului, ci e Însuşi Dumnezeu, la fel ca Tatăl şi Fiul, El fiind cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, aşa cum reiese clar din paginile Sfintei Scripturi. Am să vă dau doar câteva din temeiurile scripturistice ale dumnezeirii Duhului Sfânt. Sf. Apostol Petru, de pildă, îi spune lui Anania, care îi minţise pe Apostoli cu privire la o parte din averea sa, următoarele: „Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt... N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfânt e în Dumnezeu, adică în Tatăl şi în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotştiutor: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 2, 10-11). Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt foarte clar precizate de Mântuitorul Hristos, înainte de înălţarea Sa la cer, când le spune Apostolilor: “Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), aşadar o menţionare clară, care nu mai lasă loc nici unui dubiu.
Ei bine, pe baza acestor mărturii şi a altora asemenea, multe dintre ele transmise prin Tradiţie, căci după cum ştiţi, doar o mică parte din ceea ce a făcut şi a rostit Mântuitorul Hristos s-a fixat în scris în cărţile, care alcătuiesc azi Sfânta Scriptură, restul s-au transmis pe cale orală şi au fost consemnate ulterior de diferiţi autori scrierile lor, formând ceea ce numim Sfânta Tradiţie – al doilea tezaur al revelaţiei dumnezeieşti – aşadar pe baza acestor mărturii, participanţii la Sinodul de la Constantinopol au stabilit că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, la fel ca Tatăl şi Fiul. Ei au exprimat acest lucru prin articolul la care ne referim astăzi, în care spunem că Duhul Sfânt este „Domnul de viaţă făcătorul..., Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit”, cu alte cuvinte I se cuvine aceeaşi cinste ca şi Tatălui şi Fiului, întrucât Duhul este întru totul egal cu Tatăl şi cu Fiul, fiind ca şi Ei veşnic, atotputernic, atotştiutor, pretutindeni de faţă, cuvenindu-I-se aşadar aceeaşi închinare şi slavă ca şi Tatălui şi Fiului. Dar nu numai atât. Cuvintele acestea ne arată că Sfântul Duh e nedespărţit de Tatăl şi Fiul, fiind a treia persoană dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamna că Sfântul Duh este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cum am văzut că este şi Fiul de o fiinţă cu Tatăl. „Toti trei au o singură fiinţă – spunea Sfântul Atanasie cel Mare – o singură voinţă, putere şi slavă, o singură Dumnezeire, aratată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, aşa cum soarele are disc, rază şi lumină, dar e un singur soare (Sf. Atanasie cel Mare, Întrebari oarecare, întrebarea 4, la Atanasie de la Paros, Epitoma dumnezeieştilor dogme, Mănăstirea Neamţ, 1816, p. 230). Iată ce metaforă frumoasă foloseşte Sfântul Atanasie cel Mare pentru a exprima în acelaşi timp unitatea fiinţei lui Dumnezeu şi Treimea Persoanelor!
În articolul al VIII-lea din Simbolul credinţei mai este precizat că Duhul Sfânt este Cel „Care din Tatăl purcede”. Cuvintele acestea arată că Duhul Sfant Îşi primeşte fiinţa din Tatal, dar nu prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea şi prin ce se deosebeste ea de naştere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinti au luat aceste cuvinte întocmai aşa cum se află în Evanghelia lui Ioan 15, 26, în cuvântarea rostită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, şi le-au pus în simbolul credinţei. Cuvintele lui Iisus au fost următoarele: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc scripturistic care vorbeşte despre purcederea Duhului Sfânt. Singurul lucru pe care îl ştim despre această purcedere este că ea e din veşnicie, ca şi naşterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl şi Fiul fără Duhul. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veşnicie. Aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui, tot astfel, din veşnicie, de când există Tatăl, există şi Fiul prin naştere şi Duhul Sfânt prin purcedere din Tatăl. Purcederea şi naşterea sunt aşadar cele două moduri, neînţelese pentru noi oamenii, prin care Duhul şi Fiul împărtăşesc aceeaşi fiinţă dumnezeiască cu Tatăl.
E bine să ştiţi că textul pe care tocmai l-am menţionat, din Ioan 15, 26 este unul din textele scripturistice, care au creat cele mai multe controverse, datorită interpretărilor diferite care s-au adus acestui text. Am să vi-l repet: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Teologii răsăriteni au fost întotdeauna de părere că aici Mântuitorul vorbeşte despre două lucruri total diferite: pe de o parte despre trimiterea Duhului Sfânt în lume, în timp, trimitere care va avea loc la cinzeci de zile după Înviere, când Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, iar pe de altă parte despre purcederea Duhului Sfânt din veşnicie din Tatăl. La câteva secole după sinodul al II-lea ecumenic, unii teologi apuseni au avut o altă părere referitoare la interpretarea, care ar trebui dată acestui text. Ei susţineau că prin cuvintele „Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl” Mântuitorul face referire la faptul că Duhul Sfânt ar purcede şi de la Fiul, nu doar de la Tatăl, prin urmare nu ar fi vorba aici despre trimiterea în timp a Duhului la Cinzecime, ci despre purcederea Duhului de la Tatăl şi de la Fiul. Cu timpul expresia aceasta a fost intercalată şi în simbolul credinţei sub forma unui adaos, cunoscut în teologie sub numele de adaosul Filioque, (de la latinescul ex Filio que „care din Fiul”) şi odată cu acest adaos făcut în Crez s-a încetăţenit în Apus credinţa nouă şi s-a constituit dogma potrivit căreia Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Această învăţătură nu are însă un temei scripturistic sau patristic; se bazează doar pe interpretarea greşită a acestui text din Ioan 15, 26 şi a altor texte neotestamentare. Mai mult, ea contravine cu textul iniţial al simbolului de credinţă, aşa cum a fost alcătuit el de părinţii de la Sinoadele I şi II ecumenice, text în care se spune că Duhul purcede doar de la Tatăl, nu şi de la Fiul.
Pentru prima dată adaosul Filioque a fost introdus la un sinod de la Toledo, din Spania în 589. Câteva secole mai târziu, în 809 papa Leon al III-lea a atras atenţia asupra erorii acestui adaos şi a pus să se scrie pe două table de argint crezul fără adaosul Filioque, în greacă şi latină şi a pus aceste table pe porţile catedralei Sfântul Petru din Roma, adăugând sub ele menţiunea „Haec Leo posui amore et cautela orthodoxe fidei”(„Aceasta am aşezat-o eu, Leon, din dragoste şi grijă faţă de credinţa ortodoxă”. Termenul „ortodox” e folosit aici cu înţelesul de credinţă dreaptă, corectă, nu în sens confesional, în acea perioadă nefiind decât o singură Biserică creştină). Mai târziu însă acest adaos a fost folosit în crez şi la Roma şi se găseşte în crezul rostit la misele catolice până în zilele noastre.
Acest adaos făcut la textul iniţial al simbolului de credinţă, alături de alte inovaţii apărute în Apus, care au creat anumite diferenţe la nivel doctrinal şi ritual între Răsărit şi Apus, cum ar fi folosirea pâinii nedospite la Sfânta Euharistie în Apus, deşi Mântuitorul atunci când a instituit Sfânta Euharistie la Cina cea de Taină a folosit pâine dospită, aşa cum folosim şi noi astăzi în Biserica Ortodoxă, apoi învăţătura despre un loc intermediar între rai şi iad, numit purgatoriu sau învăţătura conform căreia papa de la Roma este primul între toţi episcopii Bisericii, fiind vicarul lui Hristos pe pământ, dar şi multe alte probleme de natură politică, cum ar fi divizarea Imperiului Roman în timpul împăratului Teodosie cel Mare, au creat o diferenţă destul mare între creştinismul răsăritean şi cel apusean, diferenţă care în cele din urmă va degenera într-o ruptură, cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă, care a avut loc în anul 1054, în urma căreia putem vorbi de Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică.
Ar fi multe de spus despre Marea Shismă din 1054 şi mai ales despre urmările ei în viaţa Bisericii, dar poate că o să dezbatem acest subiect într-o altă cateheză. Aş vrea să revin asupra temei de astăzi şi să încercăm să vedem în continuare cum S-a manifestat Duhul Sfânt de-a lungul timpului, şi cum a fost consemnat în Sfânta Scriptură.
În primul rând e bine să ştim că El nu S-a manifestat doar odată cu Pogorârea Sa în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, despre care ştiţi cu toţii şi pe care o prăznuim la cinzeci de zile de la Înviere, la sărbătoarea pe care noi, românii, o numim Rusalii. Atunci Duhul a făcut o mare minune dumnezeiască. În primul rând Apostolii, care până atunci stăteau ascunşi de frica iudeilor, au primit curajul de a ieşi în mijlocul miilor de pelerini adunaţi în acea zi la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători iudaice numită Cinzecime şi de a predica în mijlocul lor. În al doilea rând ei, care erau doar nişte simpli pescari, fără şcoală, vor vorbi acum ca nişte mari teologi, cunoscători de carte. Şi nu în ultimul rând, ne spune Sfântul evanghelist Luca, că Sfântul Apostol Petru va ţine o cuvântare în limba aramaică, ebreaica veche, iar mulţimile, care erau de diferite naţionalităţi, vor înţelege predica, fiecare în limba lui. Este ceea ce se realizează astăzi prin traducerea simultană. Participi la o conferinţă, alături de oameni din toată lumea şi prin simpla rotire a unui buton poţi să auzi în cască pe cel care vorbeşte în limba pe care tu o doreşti pentru că în nişte cabine stau traducători care traduc simultan cu cel care vorbeşte. Aceasta a făcut-o atunci Sfântul Duh, fără beneficiile tehnologiei de azi. Tot atunci în urma predicii Sfântului Apostol Petru s-au botezat primii trei mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, constituindu-se astfel Biserica în chip văzut.
Dar Duhul Sfânt, dragii mei, nu S-a manifestat doar atunci, ci El S-a manifestat încă înainte de începutul lumii, pentru că El coexista împreună cu Tatăl din Care izvorăşte şi cu Fiul pe Care Tatăl L-a născut mai înainte de toţi vecii. Ne spune cartea Facerii că înainte de a fi făcut Dumnezeu universul, apele pluteau pe deasupra adâncului, a genunii fără fund, iar Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Duhul Sfânt este dinamica lui Dumnezeu! El e totdeauna în mişcare. Pentru aceasta e bine să ştiţi că în limba greacă cuvântul „pneuma” sau „pnevma” înseamnă în acelaşi timp „vânt” şi „duh”. Aşa cum vântul este veşnic fără odihnă, dacă nu bate cel puţin adie, tot aşa şi Duhul Sfânt e într-o permanentă neodihnă creatoare. Atunci, la începuturi, El Se purta pe deasupra apelor, când totul era nemişcat, încremenit, pentru că nu exista. Apele înseamnă doar haosul primordial, nimicul din care Dumnezeu a creat lumea, iar Duhul Sfânt era Cel Care pregătea ogorul, pentru ca să primească sămânţa şi să rodească lumea cu toate ale ei. Duhul Sfânt este Cel Care i-a insuflat pe profeţii Vechiului Testament, după cum spunem în Crez că „a grăit prin Prooroci”. Duhul Sfânt este Cel Care l-a insuflat pe Ioan Botezătorul să-L vestească pe Mesia. Duhul Sfânt este Cel Care S-a arătat în chip de porumbel la Botezul Domnului, pogorându-Se deasupra Fiului lui Dumnezeu Care de-abia ieşise din apă. Duhul Sfânt o umbrise pe Fecioara Maria la Buna Vestire atunci când L-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Duhul Sfânt a adiat în fiinţa Elisabetei atunci când aceasta a primit-o pe Sfânta Fecioară Maria, rudenia sa, aflată în vizită, în timp ce ea, Elisabeta îl avea în pântece pe viitorul Ioan Botezătorul.
Duhul Sfânt este dătătorul de viaţă şi Duhul adevărului prin excelenţă! El este ca o apă vie, care se revarsă în sufletele fiecăruia şi care devine la rândul ei izvor de apă vie pentru alţii, aşa cum spusese Domnul şi în discuţia pe care a purtat-o cu femeia samarineancă. Aşa cum este şi apa în veşnică mişcare, fie că curge în râuri, fie că se mişcă în valurile oceanului, tot aşa Duhul Sfânt, repet, este mişcarea prin care Dumnezeu Se manifestă în lume, în a treia Persoană a Sfintei Treimi.Duhul Sfânt este Cel Care lucrează în Biserica noastră. Prin Duhul Sfânt suntem botezaţi, cununaţi, prin Duhul Sfânt ne spovedim, ne împărtăşim şi prin Duhul Sfânt şi prin rugăciunile Lui, mergem în viaţa de dincolo. Toată viaţa noastră creştină este o viaţă petrecută sub umbrirea luminoasă a Duhului Sfânt. De aceea El este izvor de bucurie aşa cum este izvor de lumină. Sfântul Serafim de Sarov, unul dintre marii Sfinţi ai Bisericii noastre, spunea că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. De aceea, la începutul fiecărei slujbe noi rostim o rugăciune foarte frumoasă adresată Duhului Sfânt prin care Îl rugăm să vină în noi, să Se sălăşluiască în sufletele noastre şi să nu mai plece de acolo niciodată. Şi odată sălăşluit în noi, Îl rugăm să ne curăţească de toată întinăciunea păcatelor, împlinind toate cele bune întru noi. Spunem în această rugăciune, cu care am să închei: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinarea şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre”. Amin.