Mântuirea şi lucrarea harului. Harul şi lucrarea personală pentru mântuire. Harul şi libertatea omului
Iubiţi credincioşi, dacă în catehezele trecute am vorbit, printre altele, despre modul în care Dumnezeu a răscumpărat întreaga omenire din pedeapsa pentru păcatul protopărinţilor, anume prin Întruparea, Moartea şi mai ales prin Învierea Fiului lui Dumnezeu, acte prin care Dumnezeu a câştigat odată pentru totdeauna mântuirea pentru toţi oamenii, în cateheza de astăzi, precum şi în cea de duminica viitoare, vom încerca să vedem cum anume putem să ne însuşim, fiecare în parte, ceea ce Dumnezeu a câştiat pentru noi prin Jertfa Sa.
Prin tot ceea ce a făcut Iisus pentru noi, ne-a eliberat din robia morţii veşnice în care toţi ajunseserăm în urma neascultării strămoşilor noştri, căci spune Sfântul Apostol Pavel că: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Moartea fizică – urmare a păcatului lui Adam – a trecut aşadar la toţi oamenii astfel încât toţi trec prin moarte, indiferent de faptele bune sau rele pe care le fac în viaţă, însă moartea aceasta fizică a devenit prin Învierea lui Hristos doar o trecere spre o altă viaţă; ea nu mai este dublată de o moarte sufletească, spirituală, aşa cum era pentru urmaşii lui Adam până la Hristos. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos ne-a eliberat din robia păcatului şi a morţii. Aceasta este, într-o formulare foarte concisă, lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o pentru noi şi prin care ne-a mântuit.
În continuare vom vedea ceea ce trebuie să facem noi pentru ca să ne însuşim, fiecare în parte, roadele acestei lucrări, pentru că de la bun început trebuie să lămurim un lucru, anume că prin Jertfa Sa de pe Cruce Hristos ne-a oferit doar posibilitatea de a ne mântui, de a trăi în fericire veşnică alături de Dumnezeu. Învierea lui Hristos ne-a deschis calea spre viaţa veşnică. Moartea fizică, prin care vom trece cu toţii, a devenit doar o poartă spre o nouă viaţă, care poate fi de singurătate şi chin veşnic sau de fericire şi comuniune în iubire cu Dumnezeu. Totul depinde doar de noi! Dumnezeu, prin Jertfa Fiului Său, ne-a oferit posibilitatea de a ajunge în fericire veşnică în împărăţia Lui, adică de a ne mântui, însă nu ne obligă să ne mântuim, sau altfel spus, nu ne mântuieşte fără voia noastră. Niciodată Dumnezeu nu a trecut şi nu va trece peste libertatea omului! Aşadar, stă doar în alegerea noastră dacă ne vom mântui sau nu. Dumnezeu ne oferă posibilitatea şi chiar ne ajută, dar nu ne bagă în rai cu forţa.
Problema aceasta a mântuirii, o chestiune de importanţă capitală în toate religiile lumii, i-a preocupat întotdeauna pe oameni, poate nu atât datorită fericirii veşnice pe care, aşa cum reiese din Sfintele Evanghelii, o vor gusta cei care vor reuşi să se mântuiască, cât datorită chinurilor veşnice, la care vor fi supuşi cei care nu se vor mântui. Dacă ideea de a trăi veşnic în fericire şi comuniune cu Dumnezeu în împărăţia Sa probabil nu reprezintă un imbold suficient pentru unii de a se strădui să se mântuiască, atunci poate că ideea unei vieţi de chin veşnic şi izolare este suficient de înspăimântătoare pentru a deveni un îndemn la luptă pentru propria mântuire.
Un prim aspect pe care aş dori să-l pun în evidenţă referitor la mântuirea fiecăruia dintre noi este faptul că mântuirea aceasta nu înseamnă doar o lucrare a noastră personală, ci ea este şi o lucrare a lui Dumnezeu. Noi facem un pas spre Dumnezeu, iar El face zece spre noi. Întotdeauna lucrarea de mântuire a fost atât o lucrare a omului, cât şi a lui Dumnezeu, adică o lucrare teandrică, divino-umană. Desigur că mântuirea noastră este până la urmă o taină a lui Dumnezeu. Doar El ştie inimile fiecăruia dintre noi şi ca un Judecător drept, doar El va decide, la Judecata de Apoi, cine se va mântui şi cine nu. Amintiţi-vă de tâlharul de pe cruce. Toată viaţa a trăit în păcate, i-a tâlhărit pe oameni; am putea spune, după judecata noastră, că un astfel de om cu siguranţă nu se va mântui, dar iată că un moment de pocăinţă sinceră, în ultimul ceas, au făcut ca el să fie cel cu care Dumnezeu va deschide raiul. Şi câţi alţi păcătoşi nu avem în Sfânta Scriptură: vameşul Zaheu, Maria Magdalena, Saul prigonitorul creştinilor, care va deveni Apostolul Pavel şi alţii asemenea. Dar câţi alţii nu au mai fost de-a lungul timpului, care au trăit o viaţă imorală, dar care la un moment dat au reuşit să se întoarcă la Dumnezeu şi toate păcatele lor au fost iertate. Mântuirea este deci o mare taină, dragii mei, pe care numai Dumnezeu o cunoaşte...
Atunci ne putem întreba în mod firesc: ce putem face noi în cazul acesta pentru ca să ne mântuim? Să ne trăim viaţa în plăceri şi distracţii, lăsând pocăinţa pentru bătrâneţe? Dar de unde avem noi certitudinea că vom ajunge la bătrâneţe? Dacă vom muri astăzi sau poate mâine? Şi de asemenea, de unde putem noi să ştim că vom reuşi să facem o pocăinţă atât de puternică şi de sinceră, cum a fost cea a tâlharului de pe cruce sau a Mariei Magdalena, astfel încât să ne mântuim şi în ultimul ceas? Şi atunci ce putem face?
Ei bine, dacă vom citi cu atenţie Sfânta Scriptură şi îndeosebi Sfintele Evanghelii, vom vedea că există foarte multe indicii despre ceea ce ar trebui noi să facem în această viaţă pentru a ne mântui. Teologii au încercat să simplifice oarecum lucrurile şi au sintetizat toate aceste indicii ajungând la concluzia că pentru a se mântui omul are nevoie de trei lucruri esenţiale: în primul rând de harul divin, apoi de credinţa puternică şi nu în ultimul rând de faptele bune, ca o transpunere a credinţei în practică. „Credinţa fără fapte este moartă” spunea Sfântul Apostol Iacov, cu alte cuvinte credinţa trebuie să fie lucrătoare în fapte bune sau o „credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel; cele două, credinţa şi faptele bune, sunt strâns legate între ele; prima le determină, le izvorăşte pe cele din urmă.
Dar haideţi să ne oprim acum asupra primei condiţii a mântuirii noastre, a mântuirii subiective, cum este numită în teologie însuşirea de către fiecare ins în parte a ceea ce a câştigat Hristos pentru noi pe Cruce, anume mântuirea obiectivă. Această primă condiţie, după cum vă spuneam, este dobândirea harului divin. În cateheza trecută, părintele Marcel v-a vorbit despre harul lui Dumnezeu. Aţi văzut atunci că harul acesta este defapt o putere, o energie necreată, care izvorăşte direct din Fiinţa lui Dumnezeu şi care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra noastră, sfinţindu-ne şi ajutându-ne în lupta pe calea mântuirii. Această putere este una mântuitoare, o putere care-L aşează pe Dumnezeu în sufletele noastre. Aceasta este principala lucrare a harului divin în noi: Îl aşează pe Dumnezeu în noi, ne uneşte practic cu Dumnezeu, astfel încât noi devenim temple ale Duhului Sfânt. Odată sălăşluit în noi, Dumnezeu ne va ajuta să sporim în fapte bune şi până la urmă să ne mântuim, desigur toate acestea doar prin conlucrarea noastră cu harul pe care l-am primit.
O altă întrebare care ar putea să fie pusă este următoarea: cum putem noi să primim concret harul acesta divin mântuitor?
Harul lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră prin Sfintele Taine ale Bisericii, anume prin: Botez, Mirungere, Sfânta Euharistie, Spovedanie, Preoţie, Nuntă şi Maslu. Aceste 7 Sfinte Taine sunt lucrările externe sau sensibile prin care Dumnezeu ne împărtăşeşte harul Său sfinţitor. Se numesc „Taine”, întrucât pe lângă partea văzută, pe care o observăm cu toţii, în care preotul, fie că îl botează pe copil sau îl unge cu Sfântul şi Marele Mir, în cazul Mirungerii, sau se roagă pentru ca Duhul Sfânt să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în cazul Euharistiei, şi aşa mai departe, se întâmplă şi ceva în chip tainic, nevăzut, anume harul lui Dumnezeu se coboară asupra celui care primeşte Taina respectivă şi face ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în sufletul lui şi să nu mai plece de acolo niciodată. Aceasta este lucrarea principală a harului divin în fiecare Taină. Pe lângă aceasta el mai are şi o lucrare specifică fiecărei Taine în parte: în cazul Botezului face ca celui nou-botezat să i se ierte păcatul strămoşesc şi să devină o făptură nouă în Hristos şi un membru al Bisericii, în cazul Mirungerii, care are loc imediat după Botez, noul botezat este uns cu Sfântul şi Marele Mir la: cap, urechi, ochi, nări, gură, piept, spate, picioare şi mâini, pentru ca toate aceste părţi ale corpului, prin care se exercită cele cinci simţuri ale omului, să se întărească şi să fie sănătoase, iar lumea cu care noi intrăm în legătură prin aceste simţuri să devină una transparentă, prin care să-L simţim defapt pe Creatorul ei – Dumnezeu. Prin Spovedanie ni se iartă păcatele pe care le mărturisim, prin Maslu primim sănătate sufletească şi trupească şi ni se iartă unele păcate mai mici şi exemplele pot continua. Aşadar toate aceste lucrări specifice fiecărei Taine sunt defapt lucrări ale harului divin pe care îl primim în Sfintele Taine, a cărui lucrare principală rămâne însă aşezarea lui Dumnezeu în noi şi astfel unirea noastră cu Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea foarte frumos că mântuirea omului nu se încheie odată cu moartea lui Hristos pe Cruce, ci ea se încheie doar în unirea noastră, a celor care credem, cu Hristos cel mort şi înviat. (Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 3, Bucureşti, 1978, p. 7). Din această perspectivă, Tainele, ca mijloace prin care se înfăptuieşte în mod real această unire cu Dumnezeu, capătă o importanţă capitală în urcuşul spre mântuire. Acum vom înţelege de ce Iisus, într-o discuţie purtată cu Nicodim, referitoare la Taina Botezului, îi va spune că „Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, (n.n. dacă nu se va boteza), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Auziţi ce importanţă uriaşă are Botezul: este condiţie sinequanon pentru mântuire! Tot acum vom înţelege de ce, după ce a săvârşit minunea prin care a înmulţit 5 pâini săturând cu ele 5000 de bărbaţi, Mântuitorul le-a spus celor prezenţi că: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi dacă nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (...) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 53-54, 56). Ce este acest Trup şi Sânge la care se referea Mântuitorul? Nu este altceva decât Sfânta Împărtăşanie sau Euharistia, pe care atunci, prin înmulţirea celor cinci pâini, Iisus a prefigurat-o. Sfânta Euharistie este aşadar cea prin care noi putem să câştigăm viaţa veşnică. Ea este cea mai importantă dintre cele 7 Sfinte Taine, întrucât ea nu ne împărtăşeşte doar harul divin mântuitor, ci ni-L oferă pe Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, prezent în chip real cu Trupul şi Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului, pentru ca noi să ne putem împărtăşi cu El.
Am insistat mai mult asupra Botezului şi Euharistiei, dar toate cele 7 Taine ale Bisericii sunt foarte importante, pentru că toate ne împărtăşesc harul lui Dumnezeu, prin care ne unim cu Dumnezeu şi ne sfinţim. Este foarte important să încercăm să ne înnoim cât mai des acest har, pe care Dumnezeu ni-l oferă în Sfintele Taine şi mai mult, să încercăm să conlucrăm cu el printr-o viaţă curată, petrecută în ascultare faţă de Dumnezeu şi veţi vedea cum de la o zi la alta viaţa noastră devine tot mai frumoasă, mai bună, şi cum Dumnezeu intervine şi ne ajută, în moduri în care nici nu bănuiam până atunci. De aceea vă îndemn să vă înnoiţi cât mai des harul divin prin Sfintele Taine, iar Tainele care ne stau la dispoziţie pentru aceasta sunt: Spovedania, Împărtăşania şi Maslul, pentru că toate celelalte sunt Taine care a loc doar o singură dată în viaţa unui om, în schimb Spovedania, Euharistia şi Maslul sunt Taine care se pot repeta şi prin care ne putem reînnoi harul divin în noi.
Este de prisos, bănuiesc, să mai spun că harul lui Dumnezeu nu acţionează în mod automat asupra celui care-l primeşte. Lucrarea harului este condiţionată în primul rând de credinţa celui care-l primeşte. Dacă nu crezi în Sfintele Taine şi în ceea ce se petrece în timpul lor în chip nevăzut, atunci nici harul pe care îl primeşti în Sfintele Taine nu va lucra în fiinţa ta. Tainele nu ţin de magie! Foarte multă lume are impresia slujbele pe care le facem la biserică sunt un fel de magie. Preotul rosteşte nişte rugăciuni şi în mod automat se întâmplă ceva cu cel pentru care se rostesc acele rugăciuni, fără să fie nevoie ca el să creadă, să se roage, să postească, să merite până la urmă să i se împlinească ceea ce cere. Ei bine să ştiţi că şi în cazul harului divin, Dumnezeu nu trece peste libertatea noastră, în speţă peste alegerea noastră de a crede sau nu în puterea şi lucrarea harului dumnezeiesc. Dacă noi credem cu tărie că prin Sfintele Taine, Dumnezeu revarsă asupra noastră o putere prin care Se sălăşluieşte în noi, atunci acea putere, respectiv harul lui Dumnezeu, va lucra în noi şi îşi va atinge scopul. Dacă nu credem, atunci să nu ne aşteptăm să aibă vreun efect acea Taină asupra noastră. Harul divin ni se oferă tuturor în mod gratuit, pentru că Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ajungă” (I Timotei 2, 4), dar harul nu forţează libertatea omului. Este decizia omului dacă îl va primi şi va conlucra cu el sau nu, aşa cum spunea spunea Mântuitorul: „Iată Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Acestea ar fi, dragii mei, câteva repere pe care le-am cosiderat a fi mai importante în legătură cu învăţătura Bisericii noastre despre harul divin, puterea lui Dumnezeu prin care noi reuşim să ne unim cu El şi care ne este absolut necesară pentru mântuire. Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne înnoim cât mai des această putere, pe care ne-o dă prin Sfintele Taine şi reuşim să o facem lucrătoare în viaţa noastră astfel încât Dumnezeu să rămână într-adevăr în noi şi noi în El. Amin.
Iubiţi credincioşi, dacă în catehezele trecute am vorbit, printre altele, despre modul în care Dumnezeu a răscumpărat întreaga omenire din pedeapsa pentru păcatul protopărinţilor, anume prin Întruparea, Moartea şi mai ales prin Învierea Fiului lui Dumnezeu, acte prin care Dumnezeu a câştigat odată pentru totdeauna mântuirea pentru toţi oamenii, în cateheza de astăzi, precum şi în cea de duminica viitoare, vom încerca să vedem cum anume putem să ne însuşim, fiecare în parte, ceea ce Dumnezeu a câştiat pentru noi prin Jertfa Sa.
Prin tot ceea ce a făcut Iisus pentru noi, ne-a eliberat din robia morţii veşnice în care toţi ajunseserăm în urma neascultării strămoşilor noştri, căci spune Sfântul Apostol Pavel că: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Moartea fizică – urmare a păcatului lui Adam – a trecut aşadar la toţi oamenii astfel încât toţi trec prin moarte, indiferent de faptele bune sau rele pe care le fac în viaţă, însă moartea aceasta fizică a devenit prin Învierea lui Hristos doar o trecere spre o altă viaţă; ea nu mai este dublată de o moarte sufletească, spirituală, aşa cum era pentru urmaşii lui Adam până la Hristos. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos ne-a eliberat din robia păcatului şi a morţii. Aceasta este, într-o formulare foarte concisă, lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o pentru noi şi prin care ne-a mântuit.
În continuare vom vedea ceea ce trebuie să facem noi pentru ca să ne însuşim, fiecare în parte, roadele acestei lucrări, pentru că de la bun început trebuie să lămurim un lucru, anume că prin Jertfa Sa de pe Cruce Hristos ne-a oferit doar posibilitatea de a ne mântui, de a trăi în fericire veşnică alături de Dumnezeu. Învierea lui Hristos ne-a deschis calea spre viaţa veşnică. Moartea fizică, prin care vom trece cu toţii, a devenit doar o poartă spre o nouă viaţă, care poate fi de singurătate şi chin veşnic sau de fericire şi comuniune în iubire cu Dumnezeu. Totul depinde doar de noi! Dumnezeu, prin Jertfa Fiului Său, ne-a oferit posibilitatea de a ajunge în fericire veşnică în împărăţia Lui, adică de a ne mântui, însă nu ne obligă să ne mântuim, sau altfel spus, nu ne mântuieşte fără voia noastră. Niciodată Dumnezeu nu a trecut şi nu va trece peste libertatea omului! Aşadar, stă doar în alegerea noastră dacă ne vom mântui sau nu. Dumnezeu ne oferă posibilitatea şi chiar ne ajută, dar nu ne bagă în rai cu forţa.
Problema aceasta a mântuirii, o chestiune de importanţă capitală în toate religiile lumii, i-a preocupat întotdeauna pe oameni, poate nu atât datorită fericirii veşnice pe care, aşa cum reiese din Sfintele Evanghelii, o vor gusta cei care vor reuşi să se mântuiască, cât datorită chinurilor veşnice, la care vor fi supuşi cei care nu se vor mântui. Dacă ideea de a trăi veşnic în fericire şi comuniune cu Dumnezeu în împărăţia Sa probabil nu reprezintă un imbold suficient pentru unii de a se strădui să se mântuiască, atunci poate că ideea unei vieţi de chin veşnic şi izolare este suficient de înspăimântătoare pentru a deveni un îndemn la luptă pentru propria mântuire.
Un prim aspect pe care aş dori să-l pun în evidenţă referitor la mântuirea fiecăruia dintre noi este faptul că mântuirea aceasta nu înseamnă doar o lucrare a noastră personală, ci ea este şi o lucrare a lui Dumnezeu. Noi facem un pas spre Dumnezeu, iar El face zece spre noi. Întotdeauna lucrarea de mântuire a fost atât o lucrare a omului, cât şi a lui Dumnezeu, adică o lucrare teandrică, divino-umană. Desigur că mântuirea noastră este până la urmă o taină a lui Dumnezeu. Doar El ştie inimile fiecăruia dintre noi şi ca un Judecător drept, doar El va decide, la Judecata de Apoi, cine se va mântui şi cine nu. Amintiţi-vă de tâlharul de pe cruce. Toată viaţa a trăit în păcate, i-a tâlhărit pe oameni; am putea spune, după judecata noastră, că un astfel de om cu siguranţă nu se va mântui, dar iată că un moment de pocăinţă sinceră, în ultimul ceas, au făcut ca el să fie cel cu care Dumnezeu va deschide raiul. Şi câţi alţi păcătoşi nu avem în Sfânta Scriptură: vameşul Zaheu, Maria Magdalena, Saul prigonitorul creştinilor, care va deveni Apostolul Pavel şi alţii asemenea. Dar câţi alţii nu au mai fost de-a lungul timpului, care au trăit o viaţă imorală, dar care la un moment dat au reuşit să se întoarcă la Dumnezeu şi toate păcatele lor au fost iertate. Mântuirea este deci o mare taină, dragii mei, pe care numai Dumnezeu o cunoaşte...
Atunci ne putem întreba în mod firesc: ce putem face noi în cazul acesta pentru ca să ne mântuim? Să ne trăim viaţa în plăceri şi distracţii, lăsând pocăinţa pentru bătrâneţe? Dar de unde avem noi certitudinea că vom ajunge la bătrâneţe? Dacă vom muri astăzi sau poate mâine? Şi de asemenea, de unde putem noi să ştim că vom reuşi să facem o pocăinţă atât de puternică şi de sinceră, cum a fost cea a tâlharului de pe cruce sau a Mariei Magdalena, astfel încât să ne mântuim şi în ultimul ceas? Şi atunci ce putem face?
Ei bine, dacă vom citi cu atenţie Sfânta Scriptură şi îndeosebi Sfintele Evanghelii, vom vedea că există foarte multe indicii despre ceea ce ar trebui noi să facem în această viaţă pentru a ne mântui. Teologii au încercat să simplifice oarecum lucrurile şi au sintetizat toate aceste indicii ajungând la concluzia că pentru a se mântui omul are nevoie de trei lucruri esenţiale: în primul rând de harul divin, apoi de credinţa puternică şi nu în ultimul rând de faptele bune, ca o transpunere a credinţei în practică. „Credinţa fără fapte este moartă” spunea Sfântul Apostol Iacov, cu alte cuvinte credinţa trebuie să fie lucrătoare în fapte bune sau o „credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel; cele două, credinţa şi faptele bune, sunt strâns legate între ele; prima le determină, le izvorăşte pe cele din urmă.
Dar haideţi să ne oprim acum asupra primei condiţii a mântuirii noastre, a mântuirii subiective, cum este numită în teologie însuşirea de către fiecare ins în parte a ceea ce a câştigat Hristos pentru noi pe Cruce, anume mântuirea obiectivă. Această primă condiţie, după cum vă spuneam, este dobândirea harului divin. În cateheza trecută, părintele Marcel v-a vorbit despre harul lui Dumnezeu. Aţi văzut atunci că harul acesta este defapt o putere, o energie necreată, care izvorăşte direct din Fiinţa lui Dumnezeu şi care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra noastră, sfinţindu-ne şi ajutându-ne în lupta pe calea mântuirii. Această putere este una mântuitoare, o putere care-L aşează pe Dumnezeu în sufletele noastre. Aceasta este principala lucrare a harului divin în noi: Îl aşează pe Dumnezeu în noi, ne uneşte practic cu Dumnezeu, astfel încât noi devenim temple ale Duhului Sfânt. Odată sălăşluit în noi, Dumnezeu ne va ajuta să sporim în fapte bune şi până la urmă să ne mântuim, desigur toate acestea doar prin conlucrarea noastră cu harul pe care l-am primit.
O altă întrebare care ar putea să fie pusă este următoarea: cum putem noi să primim concret harul acesta divin mântuitor?
Harul lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră prin Sfintele Taine ale Bisericii, anume prin: Botez, Mirungere, Sfânta Euharistie, Spovedanie, Preoţie, Nuntă şi Maslu. Aceste 7 Sfinte Taine sunt lucrările externe sau sensibile prin care Dumnezeu ne împărtăşeşte harul Său sfinţitor. Se numesc „Taine”, întrucât pe lângă partea văzută, pe care o observăm cu toţii, în care preotul, fie că îl botează pe copil sau îl unge cu Sfântul şi Marele Mir, în cazul Mirungerii, sau se roagă pentru ca Duhul Sfânt să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în cazul Euharistiei, şi aşa mai departe, se întâmplă şi ceva în chip tainic, nevăzut, anume harul lui Dumnezeu se coboară asupra celui care primeşte Taina respectivă şi face ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în sufletul lui şi să nu mai plece de acolo niciodată. Aceasta este lucrarea principală a harului divin în fiecare Taină. Pe lângă aceasta el mai are şi o lucrare specifică fiecărei Taine în parte: în cazul Botezului face ca celui nou-botezat să i se ierte păcatul strămoşesc şi să devină o făptură nouă în Hristos şi un membru al Bisericii, în cazul Mirungerii, care are loc imediat după Botez, noul botezat este uns cu Sfântul şi Marele Mir la: cap, urechi, ochi, nări, gură, piept, spate, picioare şi mâini, pentru ca toate aceste părţi ale corpului, prin care se exercită cele cinci simţuri ale omului, să se întărească şi să fie sănătoase, iar lumea cu care noi intrăm în legătură prin aceste simţuri să devină una transparentă, prin care să-L simţim defapt pe Creatorul ei – Dumnezeu. Prin Spovedanie ni se iartă păcatele pe care le mărturisim, prin Maslu primim sănătate sufletească şi trupească şi ni se iartă unele păcate mai mici şi exemplele pot continua. Aşadar toate aceste lucrări specifice fiecărei Taine sunt defapt lucrări ale harului divin pe care îl primim în Sfintele Taine, a cărui lucrare principală rămâne însă aşezarea lui Dumnezeu în noi şi astfel unirea noastră cu Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea foarte frumos că mântuirea omului nu se încheie odată cu moartea lui Hristos pe Cruce, ci ea se încheie doar în unirea noastră, a celor care credem, cu Hristos cel mort şi înviat. (Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 3, Bucureşti, 1978, p. 7). Din această perspectivă, Tainele, ca mijloace prin care se înfăptuieşte în mod real această unire cu Dumnezeu, capătă o importanţă capitală în urcuşul spre mântuire. Acum vom înţelege de ce Iisus, într-o discuţie purtată cu Nicodim, referitoare la Taina Botezului, îi va spune că „Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, (n.n. dacă nu se va boteza), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Auziţi ce importanţă uriaşă are Botezul: este condiţie sinequanon pentru mântuire! Tot acum vom înţelege de ce, după ce a săvârşit minunea prin care a înmulţit 5 pâini săturând cu ele 5000 de bărbaţi, Mântuitorul le-a spus celor prezenţi că: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi dacă nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (...) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 53-54, 56). Ce este acest Trup şi Sânge la care se referea Mântuitorul? Nu este altceva decât Sfânta Împărtăşanie sau Euharistia, pe care atunci, prin înmulţirea celor cinci pâini, Iisus a prefigurat-o. Sfânta Euharistie este aşadar cea prin care noi putem să câştigăm viaţa veşnică. Ea este cea mai importantă dintre cele 7 Sfinte Taine, întrucât ea nu ne împărtăşeşte doar harul divin mântuitor, ci ni-L oferă pe Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, prezent în chip real cu Trupul şi Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului, pentru ca noi să ne putem împărtăşi cu El.
Am insistat mai mult asupra Botezului şi Euharistiei, dar toate cele 7 Taine ale Bisericii sunt foarte importante, pentru că toate ne împărtăşesc harul lui Dumnezeu, prin care ne unim cu Dumnezeu şi ne sfinţim. Este foarte important să încercăm să ne înnoim cât mai des acest har, pe care Dumnezeu ni-l oferă în Sfintele Taine şi mai mult, să încercăm să conlucrăm cu el printr-o viaţă curată, petrecută în ascultare faţă de Dumnezeu şi veţi vedea cum de la o zi la alta viaţa noastră devine tot mai frumoasă, mai bună, şi cum Dumnezeu intervine şi ne ajută, în moduri în care nici nu bănuiam până atunci. De aceea vă îndemn să vă înnoiţi cât mai des harul divin prin Sfintele Taine, iar Tainele care ne stau la dispoziţie pentru aceasta sunt: Spovedania, Împărtăşania şi Maslul, pentru că toate celelalte sunt Taine care a loc doar o singură dată în viaţa unui om, în schimb Spovedania, Euharistia şi Maslul sunt Taine care se pot repeta şi prin care ne putem reînnoi harul divin în noi.
Este de prisos, bănuiesc, să mai spun că harul lui Dumnezeu nu acţionează în mod automat asupra celui care-l primeşte. Lucrarea harului este condiţionată în primul rând de credinţa celui care-l primeşte. Dacă nu crezi în Sfintele Taine şi în ceea ce se petrece în timpul lor în chip nevăzut, atunci nici harul pe care îl primeşti în Sfintele Taine nu va lucra în fiinţa ta. Tainele nu ţin de magie! Foarte multă lume are impresia slujbele pe care le facem la biserică sunt un fel de magie. Preotul rosteşte nişte rugăciuni şi în mod automat se întâmplă ceva cu cel pentru care se rostesc acele rugăciuni, fără să fie nevoie ca el să creadă, să se roage, să postească, să merite până la urmă să i se împlinească ceea ce cere. Ei bine să ştiţi că şi în cazul harului divin, Dumnezeu nu trece peste libertatea noastră, în speţă peste alegerea noastră de a crede sau nu în puterea şi lucrarea harului dumnezeiesc. Dacă noi credem cu tărie că prin Sfintele Taine, Dumnezeu revarsă asupra noastră o putere prin care Se sălăşluieşte în noi, atunci acea putere, respectiv harul lui Dumnezeu, va lucra în noi şi îşi va atinge scopul. Dacă nu credem, atunci să nu ne aşteptăm să aibă vreun efect acea Taină asupra noastră. Harul divin ni se oferă tuturor în mod gratuit, pentru că Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ajungă” (I Timotei 2, 4), dar harul nu forţează libertatea omului. Este decizia omului dacă îl va primi şi va conlucra cu el sau nu, aşa cum spunea spunea Mântuitorul: „Iată Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Acestea ar fi, dragii mei, câteva repere pe care le-am cosiderat a fi mai importante în legătură cu învăţătura Bisericii noastre despre harul divin, puterea lui Dumnezeu prin care noi reuşim să ne unim cu El şi care ne este absolut necesară pentru mântuire. Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne înnoim cât mai des această putere, pe care ne-o dă prin Sfintele Taine şi reuşim să o facem lucrătoare în viaţa noastră astfel încât Dumnezeu să rămână într-adevăr în noi şi noi în El. Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu