Articolul al IX-lea din Simbolul credinţei: „Întru una sfântă sobornicească şi apostolească Biserică”. Ce este Biserica; când a întemeiat Mântuitorul Biserica şi cine face parte din Biserică? Biserica „Trupul lui Hristos”, „casa” sau „templul” lui Dumnezeu, „Mireasa lui Hristos”
Dragii mei, studiul misterului şi al realităţii Bisericii, sau eclesiologia, cum îl numim noi în teologie, a ocupat un loc central în preocupările teologilor din secolul al XX-lea, mai cu seamă datorită Mişcării Ecumenice, care a cunoscut o mare amploare începând din secolul trecut şi în care Ortodoxia a participat activ încă de la început. Întrebări de genul: ce este Biserica, care sunt caracteristicile ei, fiinţa ei şi legăturile ei, fac parte din agenda Mişcării Ecumenice şi foarte multe volume s-au scris, mai ales în ultimul timp, pe această temă. De ce atât interes pentru eclesiologie? Deoarece scopul final al acestei Mişcări Ecumenice este până la urmă refacerea unităţii creştine, care este de altfel un deziderat al Mântuitorului Hristos exprimat în rugăciunea din grădina Ghetsimani, adresată Tatălui ceresc, atunci când Iisus a spus: încă Mă rog „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). Acesta este aşadar scopul Mişcării Ecumenice – unitatea creştină – scop pentru care şi noi ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, chiar dacă unitatea aceasta nu va mai putea fi probabil ca şi cea din secolul al IV-lea, perioada cea mai înfloritoare a creştinismului, când nu se putea vorbi încă de mai multe confesiuni creştine, ci va fi mai degrabă o unitate în comuniune de iubire, însă o unitate în diversitate confesională. Dacă pe plan doctrinar, dogmatic, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, adică întrunirea reprezentanţilor marilor confesiuni creştine au ajuns la o bază comună, constând în învăţături fundamentale, precum dogma Sfintei Treimi sau mesianitatea şi divinitatea lui Iisus Hristos, în momentul în care s-a vorbit despre refacerea unităţii Bisericii, teologii s-au izbit de deosebirile profunde, care există între confesiuni în ce priveşte învăţătura despre Biserică sau eclesiologia. Tocmai de aceea, repet, eclesiologia ocupă un loc central în preocupările teologiei contemporane.
Atunci când vorbim despre Biserică trebuie să pornim de la Sfânta Scriptură, în mod firesc, întrucât ea este terenul comun în care ne putem întâlni cu toţii, indiferent că suntem ortodocşi, catolici sau protestanţi şi ea este totodată singura care ne poate oferi coordonatele unei învăţături corecte despre fiinţa şi unitatea Bisericii, iar când spun aceasta mă refer mai cu seamă la Scriptura Noului Testament.
Să ştiţi că în cărţile neotestamentare nu avem însă nici o definiţie clară a Bisericii, ci numai diferite descrieri ale ei. Ioannis Zizioulas, unul dintre cei mai mari teologi contemporani, care s-a aplecat asupra eclesiologiei, arăta că eclesiologia nu s-a dezvoltat dintr-un concept abstract, ci din experienţa vie a creştinilor veacului apostolic cu Hristos. Cu alte cuvinte, toate noţiunile referitoare la Biserică, pe care le conţine Noul Testament, şi pe care le folosim noi în definirea Bisericii, au luat naştere din această experienţă a vieţii creştine şi nu invers. De aceea voi încerca să vă vorbesc mai întâi despre această experienţă a creştinilor veacului apostolic şi despre câteva din multele referiri ale cărţilor Noului Testament, la Biserică, pentru ca apoi, ţinând cont de toate acestea, să putem formula o definiţie a ceea ce înseamnă de fapt Biserica.
Termenul „biserică”, în greacă „eclesia”, apare de foarte multe ori în Noul Testament, mai cu seamă în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Acest termen a fost la început unul laic, desemnând adunarea populară profană a unei cetăţi greceşti, însă a fost preluat apoi de autorii neotestamentari şi i s-a dat un înţeles nou, creştin, astfel încât, pe lângă sensul laic, pe care l-a amintit deja, în Noul Testament, „eclesia” mai înseamnă şi „adunarea creştinilor”. Un lucru interesant este faptul că de cele mai multe ori, în epistolele pauline, cuvântul „Biserică” este însoţit de genitivul „lui Dumnezeu”, fapt ce subliniază, în opinia teologilor, originea şi natura divină a Bisericii. Aşadar Biserica este a lui Dumnezeu şi-L are în centru pe Dumnezeu, dar totodată Biserica este şi adunarea celor care cred în Dumnezeu. Prin urmare, fiinţa Bisericii nu este doar omenească, ci este şi dumnezeiască, expresia „Biserica lui Dumnezeu” subliniind totodată şi relaţia care există între latura omenească a Bisericii şi Dumnezeu. Biserica îi aparţine lui Dumnezeu şi nu acestei lumi.
În scrierile Noului Testament întâlnim foarte multe metafore, care descriu viaţa Bisericii şi legătura ei cu Dumnezeu. Între acestea ar fi: „Biserica-poporul lui Dumnezeu”, sau „casă duhovnicească”, „împărăţia lui Dumnezeu”, „Trupul lui Hristos”, Mireasa lui Hristos” etc. Cea mai însemnată dintre aceste imagini, care exprimă în modul cel mai profund fiinţa Bisericii şi relaţia ei ca popor al lui Dumnezeu cu Dumnezeu Însuşi, este aceea de „Trup al lui Hristos”. De mai multe ori Sfântul Apostol Pavel înfăţişează Biserica prin imaginea unui trup, a unui organism unitar şi viu. Învăţătura aceasta despre Biserică-Trup tainic al Domnului, nu este însă o creaţie a Apostolului Pavel. După cum ştiţi, unii dintre dumneavoastră, Sfântul Apostol Pavel a fost la început un mare prigonitor de creştini. Saul, cum se numea în acea perioadă, era un tânăr foarte învăţat şi foarte acrivar în ceea ce priveşte lupta împotriva noii religii. Obişnuia să meargă din casă în casă şi să-i scoată pe creştini cu forţa afară, ducându-i în temniţă. Ei bine, la un moment dat, va merge spre Damasc pentru a-i aresta pe creştinii care erau acolo şi a-i aduce legaţi la Ierusalim, dar iată că în drumul său spre Damasc o lumină din cer, ca un fulger, l-a învăluit dintr-o dată, iar din acea lumină a auzit un glas care i-a spus: „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” Tânărul Saul a întrebat: „cine eşti Doamne?”, la care vocea din lumina aceea orbitoare i-a răspuns: „Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti” (Faptele Apostolilor 19, 5). Saul a fost orbit de lumina care i s-a arătat, însă în cele din urmă va ajunge în Damasc, unde va fi botezat şi vindecat de orbire de către un ucenic cu numele Anania.
Dragii mei, ceea ce este foarte important să reţinem din acest episod este faptul că Mântuitorul Hristos spune: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar în momentul în care Saul întreabă cine este, i se răspunde: Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti. Ei bine, nu pe Iisus Îl prigonea Saul, ci el prigonea Biserica lui Iisus Hristos, ceea ce înseamnă Hristos se identifică aici cu Biserica Sa. Biserica, adică noi toţi, suntem prin urmare Hristos, mai exact Trupul Său, în mod tainic. Este ceea ce va exprima foarte clar Sfântul Apostol Pavel mai târziu în epistolele sale, atunci când va spune că „suntem mădulare ale trupului Lui din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30), iar în alte locuri va numi Biserica „Trup al lui Hristos” şi va spune despre creştini că fiecare sunt mădulare în parte ale acestui trup. Naşterea duhovnicească în Trupul tainic al Domnului şi curăţirea fiecărui mădular în parte, se face prin botez, iar hrănirea se face prin Sfânta Împărtăşanie. Din această perspectivă, a Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos, Sfântul Pavel, Îl numeşte pe Hristos Cap al Trupului Său, adică al Bisericii. A fi cap al Bisericii înseamnă, pe de o parte că Hristos este parte integrală a Trupului tainic, iar pe de altă parte că El este şi conducătorul Bisericii. Gândirea paulină merge însă şi mai departe şi spune că prin Capul ei, Biserica îşi primeşte viaţa, tăria, tocmirea şi creşterea, după voia lui Dumnezeu: „Capul, de la care trupul tot, prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 19). Ce sunt aceste încheieturi şi legături, avea să lămurească într-un alt loc, unde va arăta că ele sunt de fapt: Apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii, adică mijloacele de legătură dintre Cap şi trup.
Capul-Hristos comunică Trupului Său, slava şi perfecţiunea Sa, desigur nu în mod absolut. De aceea Biserica este sfântă, aşa cum vom vedea în continuare. Atunci când noi, creştinii, vom fi conştienţi de acest adevăr, anume că Hristos ne comunică perfecţiunea Lui şi că noi, ca trup tainic al Lui, suntem „plinirea Lui”, aşa cum tot Pavel va spune (Efeseni 1, 23), şi ne vom strădui să fim la înălţimea acestei chemării, atunci eclesiologia nu va mai fi un subiect de dezbateri teologice, ci un semn vizibil al unităţii în Hristos.
Legătura strânsă care există între Hristos şi Biserică, mai este exprimată de Sfântul Apostol Pavel şi printr-o altă metaforă, anume Biserica – Mireasă a lui Hristos, imagine pe care o foloseşte şi Sfântul Apostol Ioan, dar care la Pavel îşi găseşte expresia cea mai profundă în Epistola către Efeseni (cap. 5). Aşa cum legătura dintre mire şi mireasă nu poate fi decât una foarte intimă şi strânsă, tot aşa şi legătura dintre Hristos şi Biserică este una de iubire reciprocă, căci spune Pavel, că Bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine jertfă pentru ea, ca s-o sfinţească şi s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată, adică să facă din ea o mireasă vrednică de Mirele său ceresc (Efeseni 5, 25-27). Şi conchide marele Apostol arătând că de aceea taina Nunţii este mare, pentru că este asemenea unirii dintre Hristos şi Biserica Sa (Efeseni 5, 32).
Dragii mei, aceasta este Biserica. Ea este de fapt Dumnezeu şi noi oamenii, într-o strânsă comuniune a iubirii, într-un tot unitar asemenea unui trup. Dincolo de a fi o instituţie, ea este în primul rând un mod de a fi, un mod în care noi ar trebui să trăim în lumea aceasta. De aceea ar trebui să ne simţim cu toţii, realmente, parte, mădulare, ale acestui trup şi atunci când un mădular suferă, să suferim cu toţii, să fim solidari între noi, să nu fim nişte creştini doar cu numele. Aceasta înseamnă a fi membru al Bisericii! Cu toţii ar trebui să simţim că suntem membrii ai Bisericii! Vedeţi că foarte adesea apar atacuri la adresa Bisericii în presă, însă întotdeauna atacurile acestea sunt îndreptate înspre cler, de regulă spre episcopi şi câteodată spre preoţi şi toată lumea generalizează şi arată cu degetul spunând: uite cum e Biserica, uitând de fapt că Biserica înseamnă şi el, că toţi formăm Biserica, atât clerul cât şi mirenii şi toţi ar trebui să fim solidari unul cu altul, să ne rugăm unul pentru altul şi să ne preluăm sarcinile unul altora, cum spunea tot Sfântul Pavel.
În legătură cu componenţa Bisericii ar mai trebui spus că eclesiologia vorbeşte despre Biserica luptătoare formată din noi, cei care trăim pe pământ şi ne luptăm cu ispitele pentru ca să câştigăm împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica triumfătoare, formată din Dumnezeu, Îngeri, Sfinţi şi oamenii care au trecut în veşnicie şi care au reuşit prin viaţa lor să se mântuiască, triumfând astfel în împărăţia lui Dumnezeu. Desigur că există pemanent o comuniune de rugăciune şi iubire între partea luptătoare şi cea triumfătoare a Bisericii.
Ceilalţi doi termeni despre care ar mai trebui să mai vorbim azi, anume cel de „Casă” şi cel de „templu al lui Dumnezeu” se referă la al doilea înţeles al Bisericii, anume acela de locaş de cult, unde ne adunăm pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi între noi, cu alte cuvinte, pentru a forma într-adevăr o Biserică, în înţelesul de Trup al lui Hristos.
În articolul al IX-lea din crez mărturisim credinţa noastră „într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, prin urmare exprimăm aici faptul că Biserica are patru însuşiri esenţianle: ea este una, este sfântă, sobornicească şi apostolească. Iar acum câteva precizări despre fiecare însuşire în parte:
În primul rând despre unitatea Bisericii. Biserica adevărată este una singură, adică este unitară. Au existat încă din perioada apostolică unele tendinţe ale creştinilor de a se despărţi în grupări, fapt sesizat de unii Apostoli în scrierile lor şi combătut ca atare, prin sublinierea unităţii care există în Biserică. Astfel Pavel arată Biserica este una singură şi nu poate fi altfel, întrucât există un singur Dumnezeu, unitatea Sfintei Treimi comunicându-se şi Bisericii. De altfel acest adevăr este arătat şi de Mântuitorul Hristos, în textul pe care l-am citat mai devreme, anume în rugăciunea adresată lui Dumnezeu Tatăl, în care Iisus Îi spune: încă Mă rog „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). Aşadar Însuşi Mântuitorul aşează unitatea Sfintei Treimi la temelia unităţii Bisericii. Un alt element pe care-l foloseşte Pavel pentru a arăta unitatea Bisericii este unitatea Capului ei nevăzut, Iisus Hristos. În faţa tendinţelor de divizare care apăruseră în rândul creştinilor din Corint, Sfântul Pavel se întreabă retoric: „Au doar S-a împărţit Hristos”. Prin urmare dacă unul este Iisus Hristos, Capul Bisericii, una trebuie să fie Biserica, pentru că nu sunt mai mulţi hristoşi, ci doar Unul singur. Al treilea element care conferă unitate Bisericii este unitatea Duhului Sfânt, Care lucrează în Biserică şi îi sfinţeşte pe oameni.
A doua însuşire a Bisericii este sfinţenia ei, care, după cum am văzut deja, vine de la Hristos Însuşi. De aceea, deşi în Biserică sunt oameni păcătoşi, acest lucru nu afectează cu nimic sfinţenia Bisericii, întrucât ea e dată de Capul nevăzut al Bisericii – Iisus Hristos. Biserica a fost sfinţită prin sângele lui Iisus Hristos, iar sfinţenia ei a fost împlinită de Duhul Sfânt, Care lucrează în ea. Astfel Biserica este marele laborator de sfinţire al membrilor ei. Este spitalul, dacă vreţi, în care intrăm bolnavi sufleteşte şi în care prin harul şi lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, ne facem sănătoşi, sfinţindu-ne.
Cea de-a treia însuşire a Bisericii este sobornicitatea ei. Acest lucru se referă la universalitatea Bisericii. Este o trăsătură care are pe de o parte o dimensiune spaţială în sensul că Biserica este destinată tuturor popoarelor, întrucât Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, o dimensiune temporală în sensul că Biserica adevărată este aceeaşi dintotdeauna. Termenul acesta de sobornicitate se mai referă şi la faptul că Biserica a fost întemeiată pe cele 7 sinoade sau soboare ecumenice, la care s-au întrunit reprezentanţii Bisericilor locale din primele secole creştine şi au stabilit sub formă de dogme, învăţăturile fundamentale de credinţă.
În fine, cea de-a patra însuşire este apostolicitatea Bisericii. Ea se referă la faptul că Biserica adevărată este cea care a păstrat intactă, fără adăugiri sau omisiuni, învăţătura Domnului Iisus Hristos, aşa cum au comunicat-o Apostolii, martorii Domnului, Apostolii formând practic temelia Bisericii. Apostolicitatea Bisericii este asigurată de aşa-numita „succesiune apostolică”. Ea se referă la faptul că harul divin a fost primit de Apostoli de la Mântuitorul Hristos şi transmis apoi mai departe, prin hirotonie, episcopilor, care la rândul lor, au hirotonit alţi episcopi, transmiţând mai departe acest har, din generaţie în generaţie până la episcopii din zilele noastre. Astfel, harul acesta, ca să folosesc o metaforă, a curs asemeni unui râu de la Mântuitorul, prin Sfinţii Apostoli, la episcopi, până în zilele noastre. În momentul în care cineva a fost numit episcop fără a fi hirotonit de un alt episcop şi apoi a hirotonit la rândul său alţi episcopi, iar acest lucru s-a întâmplat în istoria Bisericii, în acea persoană s-a rupt lanţul succesiunii apostolice şi astfel cei pe care el i-a hirotonit nu mai au harul divin al preoţiei, care urcă până la Mântuitorul Hristos.
În legătură cu întemeierea Bisericii trebuie spus că ea a avut loc în mod tainic, în momentul în care Hristos S-a jertfit pe Cruce, însă ea a luat chip văzut, abia la cinzeci de zile după Învierea lui Hristos, atunci când Duhul Sfânt S-a coborât în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, făcând cu ei o mare minune dumnezeiască. Aceasta a constat în primul rând în faptul că Apostolii, care până atunci stăteau ascunşi de frica iudeilor, au primit curajul de a ieşi în mijlocul miilor de pelerini adunaţi în acea zi la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători iudaice numită Cinzecime şi de a predica în mijlocul lor. În al doilea rând ei, care erau doar nişte simpli pescari, fără şcoală, vor vorbi acum ca nişte mari teologi, cunoscători de carte. Şi nu în ultimul rând, Sfântul Apostol Petru va ţine o cuvântare în limba aramaică, ebreaica veche, iar mulţimile, care erau de diferite naţionalităţi, vor înţelege predica, fiecare în limba lui. Ei bine, în urma predicii Sfântului Petru s-au botezat primii trei mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, constituindu-se astfel Biserica în chip văzut, ca şi comunitate a celor care cred şi Îl mărturisesc pe Dumnezeu. Aici, la Ierusalim, s-a format nucleul Bisericii creştine, acesta fiind doar începutul. Apostolii s-au răspândit apoi în întreaga lume, cunoscută pe atunci, şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos. În părţile noastre a propovăduit Sfântul Apostol Andrei, după cum reiese dintr-o tradiţie consemnată de Eusebiu de Cezareea. Sfântul Apostol Pavel a propovăduit în Grecia, Macedonia, Italia, Asia Mică şi Orientul Mijlociu, Sfântul Toma în India şi aşa mai departe, astfel încât toţi Apostolii s-au răspândit şi L-au propovăduit pe Hristos în întreaga lume cunoscută pe atunci, reuşind să întemeieze multe comunităţi creştine. În aceste comunităţi au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi, care au continuat apoi munca aceasta de propovăduire şi implicit de răspândire a creştinismului. Peste mai multe secole creştinismul avea să se răspândească şi în alte zone, cum ar fi Bulgaria sau Rusia, iar apoi peste alte câteva secole, după descoperirea Americii, creştinismul va ajunge şi aici şi aşa mai departe, până când s-a răpândit în întreaga lume.
Faptul că creştinismul este răspândit peste tot este o realitate, dar întrebarea care se pune este câţi dintre creştinii actuali duc într-adevăr o viaţă creştină şi se manifestă ca nişte mădulare ale unui singur trup, care este Biserica. Câţi se simt într-adevăr solidari cu cei din jurul lor, împreună cu care formează Biserica şi ştiu să sufere atunci când ei suferă, să se roage pentru ei, atunci când sunt într-o nevoie, să le ducă sarcinile atunci când sunt prea grele şi de ce nu, să se bucure dacă fraţii lor creştini au o împlinire. Din păcate, de cele mai multe ori constatăm mai multă invidie decât dragoste între creştini...
Eclesiologia este foarte vastă şi deosebit de frumoasă. Eu v-am spus doar câteva lucruri, care sper să vă fie de folos şi să devină un îndemn de a încerca, fiecare să fim mai buni unii cu alţi şi să formăm într-adevăr o Biserică. Amin.
Dragii mei, studiul misterului şi al realităţii Bisericii, sau eclesiologia, cum îl numim noi în teologie, a ocupat un loc central în preocupările teologilor din secolul al XX-lea, mai cu seamă datorită Mişcării Ecumenice, care a cunoscut o mare amploare începând din secolul trecut şi în care Ortodoxia a participat activ încă de la început. Întrebări de genul: ce este Biserica, care sunt caracteristicile ei, fiinţa ei şi legăturile ei, fac parte din agenda Mişcării Ecumenice şi foarte multe volume s-au scris, mai ales în ultimul timp, pe această temă. De ce atât interes pentru eclesiologie? Deoarece scopul final al acestei Mişcări Ecumenice este până la urmă refacerea unităţii creştine, care este de altfel un deziderat al Mântuitorului Hristos exprimat în rugăciunea din grădina Ghetsimani, adresată Tatălui ceresc, atunci când Iisus a spus: încă Mă rog „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). Acesta este aşadar scopul Mişcării Ecumenice – unitatea creştină – scop pentru care şi noi ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, chiar dacă unitatea aceasta nu va mai putea fi probabil ca şi cea din secolul al IV-lea, perioada cea mai înfloritoare a creştinismului, când nu se putea vorbi încă de mai multe confesiuni creştine, ci va fi mai degrabă o unitate în comuniune de iubire, însă o unitate în diversitate confesională. Dacă pe plan doctrinar, dogmatic, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, adică întrunirea reprezentanţilor marilor confesiuni creştine au ajuns la o bază comună, constând în învăţături fundamentale, precum dogma Sfintei Treimi sau mesianitatea şi divinitatea lui Iisus Hristos, în momentul în care s-a vorbit despre refacerea unităţii Bisericii, teologii s-au izbit de deosebirile profunde, care există între confesiuni în ce priveşte învăţătura despre Biserică sau eclesiologia. Tocmai de aceea, repet, eclesiologia ocupă un loc central în preocupările teologiei contemporane.
Atunci când vorbim despre Biserică trebuie să pornim de la Sfânta Scriptură, în mod firesc, întrucât ea este terenul comun în care ne putem întâlni cu toţii, indiferent că suntem ortodocşi, catolici sau protestanţi şi ea este totodată singura care ne poate oferi coordonatele unei învăţături corecte despre fiinţa şi unitatea Bisericii, iar când spun aceasta mă refer mai cu seamă la Scriptura Noului Testament.
Să ştiţi că în cărţile neotestamentare nu avem însă nici o definiţie clară a Bisericii, ci numai diferite descrieri ale ei. Ioannis Zizioulas, unul dintre cei mai mari teologi contemporani, care s-a aplecat asupra eclesiologiei, arăta că eclesiologia nu s-a dezvoltat dintr-un concept abstract, ci din experienţa vie a creştinilor veacului apostolic cu Hristos. Cu alte cuvinte, toate noţiunile referitoare la Biserică, pe care le conţine Noul Testament, şi pe care le folosim noi în definirea Bisericii, au luat naştere din această experienţă a vieţii creştine şi nu invers. De aceea voi încerca să vă vorbesc mai întâi despre această experienţă a creştinilor veacului apostolic şi despre câteva din multele referiri ale cărţilor Noului Testament, la Biserică, pentru ca apoi, ţinând cont de toate acestea, să putem formula o definiţie a ceea ce înseamnă de fapt Biserica.
Termenul „biserică”, în greacă „eclesia”, apare de foarte multe ori în Noul Testament, mai cu seamă în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Acest termen a fost la început unul laic, desemnând adunarea populară profană a unei cetăţi greceşti, însă a fost preluat apoi de autorii neotestamentari şi i s-a dat un înţeles nou, creştin, astfel încât, pe lângă sensul laic, pe care l-a amintit deja, în Noul Testament, „eclesia” mai înseamnă şi „adunarea creştinilor”. Un lucru interesant este faptul că de cele mai multe ori, în epistolele pauline, cuvântul „Biserică” este însoţit de genitivul „lui Dumnezeu”, fapt ce subliniază, în opinia teologilor, originea şi natura divină a Bisericii. Aşadar Biserica este a lui Dumnezeu şi-L are în centru pe Dumnezeu, dar totodată Biserica este şi adunarea celor care cred în Dumnezeu. Prin urmare, fiinţa Bisericii nu este doar omenească, ci este şi dumnezeiască, expresia „Biserica lui Dumnezeu” subliniind totodată şi relaţia care există între latura omenească a Bisericii şi Dumnezeu. Biserica îi aparţine lui Dumnezeu şi nu acestei lumi.
În scrierile Noului Testament întâlnim foarte multe metafore, care descriu viaţa Bisericii şi legătura ei cu Dumnezeu. Între acestea ar fi: „Biserica-poporul lui Dumnezeu”, sau „casă duhovnicească”, „împărăţia lui Dumnezeu”, „Trupul lui Hristos”, Mireasa lui Hristos” etc. Cea mai însemnată dintre aceste imagini, care exprimă în modul cel mai profund fiinţa Bisericii şi relaţia ei ca popor al lui Dumnezeu cu Dumnezeu Însuşi, este aceea de „Trup al lui Hristos”. De mai multe ori Sfântul Apostol Pavel înfăţişează Biserica prin imaginea unui trup, a unui organism unitar şi viu. Învăţătura aceasta despre Biserică-Trup tainic al Domnului, nu este însă o creaţie a Apostolului Pavel. După cum ştiţi, unii dintre dumneavoastră, Sfântul Apostol Pavel a fost la început un mare prigonitor de creştini. Saul, cum se numea în acea perioadă, era un tânăr foarte învăţat şi foarte acrivar în ceea ce priveşte lupta împotriva noii religii. Obişnuia să meargă din casă în casă şi să-i scoată pe creştini cu forţa afară, ducându-i în temniţă. Ei bine, la un moment dat, va merge spre Damasc pentru a-i aresta pe creştinii care erau acolo şi a-i aduce legaţi la Ierusalim, dar iată că în drumul său spre Damasc o lumină din cer, ca un fulger, l-a învăluit dintr-o dată, iar din acea lumină a auzit un glas care i-a spus: „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” Tânărul Saul a întrebat: „cine eşti Doamne?”, la care vocea din lumina aceea orbitoare i-a răspuns: „Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti” (Faptele Apostolilor 19, 5). Saul a fost orbit de lumina care i s-a arătat, însă în cele din urmă va ajunge în Damasc, unde va fi botezat şi vindecat de orbire de către un ucenic cu numele Anania.
Dragii mei, ceea ce este foarte important să reţinem din acest episod este faptul că Mântuitorul Hristos spune: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar în momentul în care Saul întreabă cine este, i se răspunde: Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti. Ei bine, nu pe Iisus Îl prigonea Saul, ci el prigonea Biserica lui Iisus Hristos, ceea ce înseamnă Hristos se identifică aici cu Biserica Sa. Biserica, adică noi toţi, suntem prin urmare Hristos, mai exact Trupul Său, în mod tainic. Este ceea ce va exprima foarte clar Sfântul Apostol Pavel mai târziu în epistolele sale, atunci când va spune că „suntem mădulare ale trupului Lui din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30), iar în alte locuri va numi Biserica „Trup al lui Hristos” şi va spune despre creştini că fiecare sunt mădulare în parte ale acestui trup. Naşterea duhovnicească în Trupul tainic al Domnului şi curăţirea fiecărui mădular în parte, se face prin botez, iar hrănirea se face prin Sfânta Împărtăşanie. Din această perspectivă, a Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos, Sfântul Pavel, Îl numeşte pe Hristos Cap al Trupului Său, adică al Bisericii. A fi cap al Bisericii înseamnă, pe de o parte că Hristos este parte integrală a Trupului tainic, iar pe de altă parte că El este şi conducătorul Bisericii. Gândirea paulină merge însă şi mai departe şi spune că prin Capul ei, Biserica îşi primeşte viaţa, tăria, tocmirea şi creşterea, după voia lui Dumnezeu: „Capul, de la care trupul tot, prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 19). Ce sunt aceste încheieturi şi legături, avea să lămurească într-un alt loc, unde va arăta că ele sunt de fapt: Apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii, adică mijloacele de legătură dintre Cap şi trup.
Capul-Hristos comunică Trupului Său, slava şi perfecţiunea Sa, desigur nu în mod absolut. De aceea Biserica este sfântă, aşa cum vom vedea în continuare. Atunci când noi, creştinii, vom fi conştienţi de acest adevăr, anume că Hristos ne comunică perfecţiunea Lui şi că noi, ca trup tainic al Lui, suntem „plinirea Lui”, aşa cum tot Pavel va spune (Efeseni 1, 23), şi ne vom strădui să fim la înălţimea acestei chemării, atunci eclesiologia nu va mai fi un subiect de dezbateri teologice, ci un semn vizibil al unităţii în Hristos.
Legătura strânsă care există între Hristos şi Biserică, mai este exprimată de Sfântul Apostol Pavel şi printr-o altă metaforă, anume Biserica – Mireasă a lui Hristos, imagine pe care o foloseşte şi Sfântul Apostol Ioan, dar care la Pavel îşi găseşte expresia cea mai profundă în Epistola către Efeseni (cap. 5). Aşa cum legătura dintre mire şi mireasă nu poate fi decât una foarte intimă şi strânsă, tot aşa şi legătura dintre Hristos şi Biserică este una de iubire reciprocă, căci spune Pavel, că Bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine jertfă pentru ea, ca s-o sfinţească şi s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată, adică să facă din ea o mireasă vrednică de Mirele său ceresc (Efeseni 5, 25-27). Şi conchide marele Apostol arătând că de aceea taina Nunţii este mare, pentru că este asemenea unirii dintre Hristos şi Biserica Sa (Efeseni 5, 32).
Dragii mei, aceasta este Biserica. Ea este de fapt Dumnezeu şi noi oamenii, într-o strânsă comuniune a iubirii, într-un tot unitar asemenea unui trup. Dincolo de a fi o instituţie, ea este în primul rând un mod de a fi, un mod în care noi ar trebui să trăim în lumea aceasta. De aceea ar trebui să ne simţim cu toţii, realmente, parte, mădulare, ale acestui trup şi atunci când un mădular suferă, să suferim cu toţii, să fim solidari între noi, să nu fim nişte creştini doar cu numele. Aceasta înseamnă a fi membru al Bisericii! Cu toţii ar trebui să simţim că suntem membrii ai Bisericii! Vedeţi că foarte adesea apar atacuri la adresa Bisericii în presă, însă întotdeauna atacurile acestea sunt îndreptate înspre cler, de regulă spre episcopi şi câteodată spre preoţi şi toată lumea generalizează şi arată cu degetul spunând: uite cum e Biserica, uitând de fapt că Biserica înseamnă şi el, că toţi formăm Biserica, atât clerul cât şi mirenii şi toţi ar trebui să fim solidari unul cu altul, să ne rugăm unul pentru altul şi să ne preluăm sarcinile unul altora, cum spunea tot Sfântul Pavel.
În legătură cu componenţa Bisericii ar mai trebui spus că eclesiologia vorbeşte despre Biserica luptătoare formată din noi, cei care trăim pe pământ şi ne luptăm cu ispitele pentru ca să câştigăm împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica triumfătoare, formată din Dumnezeu, Îngeri, Sfinţi şi oamenii care au trecut în veşnicie şi care au reuşit prin viaţa lor să se mântuiască, triumfând astfel în împărăţia lui Dumnezeu. Desigur că există pemanent o comuniune de rugăciune şi iubire între partea luptătoare şi cea triumfătoare a Bisericii.
Ceilalţi doi termeni despre care ar mai trebui să mai vorbim azi, anume cel de „Casă” şi cel de „templu al lui Dumnezeu” se referă la al doilea înţeles al Bisericii, anume acela de locaş de cult, unde ne adunăm pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi între noi, cu alte cuvinte, pentru a forma într-adevăr o Biserică, în înţelesul de Trup al lui Hristos.
În articolul al IX-lea din crez mărturisim credinţa noastră „într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, prin urmare exprimăm aici faptul că Biserica are patru însuşiri esenţianle: ea este una, este sfântă, sobornicească şi apostolească. Iar acum câteva precizări despre fiecare însuşire în parte:
În primul rând despre unitatea Bisericii. Biserica adevărată este una singură, adică este unitară. Au existat încă din perioada apostolică unele tendinţe ale creştinilor de a se despărţi în grupări, fapt sesizat de unii Apostoli în scrierile lor şi combătut ca atare, prin sublinierea unităţii care există în Biserică. Astfel Pavel arată Biserica este una singură şi nu poate fi altfel, întrucât există un singur Dumnezeu, unitatea Sfintei Treimi comunicându-se şi Bisericii. De altfel acest adevăr este arătat şi de Mântuitorul Hristos, în textul pe care l-am citat mai devreme, anume în rugăciunea adresată lui Dumnezeu Tatăl, în care Iisus Îi spune: încă Mă rog „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). Aşadar Însuşi Mântuitorul aşează unitatea Sfintei Treimi la temelia unităţii Bisericii. Un alt element pe care-l foloseşte Pavel pentru a arăta unitatea Bisericii este unitatea Capului ei nevăzut, Iisus Hristos. În faţa tendinţelor de divizare care apăruseră în rândul creştinilor din Corint, Sfântul Pavel se întreabă retoric: „Au doar S-a împărţit Hristos”. Prin urmare dacă unul este Iisus Hristos, Capul Bisericii, una trebuie să fie Biserica, pentru că nu sunt mai mulţi hristoşi, ci doar Unul singur. Al treilea element care conferă unitate Bisericii este unitatea Duhului Sfânt, Care lucrează în Biserică şi îi sfinţeşte pe oameni.
A doua însuşire a Bisericii este sfinţenia ei, care, după cum am văzut deja, vine de la Hristos Însuşi. De aceea, deşi în Biserică sunt oameni păcătoşi, acest lucru nu afectează cu nimic sfinţenia Bisericii, întrucât ea e dată de Capul nevăzut al Bisericii – Iisus Hristos. Biserica a fost sfinţită prin sângele lui Iisus Hristos, iar sfinţenia ei a fost împlinită de Duhul Sfânt, Care lucrează în ea. Astfel Biserica este marele laborator de sfinţire al membrilor ei. Este spitalul, dacă vreţi, în care intrăm bolnavi sufleteşte şi în care prin harul şi lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, ne facem sănătoşi, sfinţindu-ne.
Cea de-a treia însuşire a Bisericii este sobornicitatea ei. Acest lucru se referă la universalitatea Bisericii. Este o trăsătură care are pe de o parte o dimensiune spaţială în sensul că Biserica este destinată tuturor popoarelor, întrucât Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, o dimensiune temporală în sensul că Biserica adevărată este aceeaşi dintotdeauna. Termenul acesta de sobornicitate se mai referă şi la faptul că Biserica a fost întemeiată pe cele 7 sinoade sau soboare ecumenice, la care s-au întrunit reprezentanţii Bisericilor locale din primele secole creştine şi au stabilit sub formă de dogme, învăţăturile fundamentale de credinţă.
În fine, cea de-a patra însuşire este apostolicitatea Bisericii. Ea se referă la faptul că Biserica adevărată este cea care a păstrat intactă, fără adăugiri sau omisiuni, învăţătura Domnului Iisus Hristos, aşa cum au comunicat-o Apostolii, martorii Domnului, Apostolii formând practic temelia Bisericii. Apostolicitatea Bisericii este asigurată de aşa-numita „succesiune apostolică”. Ea se referă la faptul că harul divin a fost primit de Apostoli de la Mântuitorul Hristos şi transmis apoi mai departe, prin hirotonie, episcopilor, care la rândul lor, au hirotonit alţi episcopi, transmiţând mai departe acest har, din generaţie în generaţie până la episcopii din zilele noastre. Astfel, harul acesta, ca să folosesc o metaforă, a curs asemeni unui râu de la Mântuitorul, prin Sfinţii Apostoli, la episcopi, până în zilele noastre. În momentul în care cineva a fost numit episcop fără a fi hirotonit de un alt episcop şi apoi a hirotonit la rândul său alţi episcopi, iar acest lucru s-a întâmplat în istoria Bisericii, în acea persoană s-a rupt lanţul succesiunii apostolice şi astfel cei pe care el i-a hirotonit nu mai au harul divin al preoţiei, care urcă până la Mântuitorul Hristos.
În legătură cu întemeierea Bisericii trebuie spus că ea a avut loc în mod tainic, în momentul în care Hristos S-a jertfit pe Cruce, însă ea a luat chip văzut, abia la cinzeci de zile după Învierea lui Hristos, atunci când Duhul Sfânt S-a coborât în chip de limbi de foc asupra Sfinţilor Apostoli, făcând cu ei o mare minune dumnezeiască. Aceasta a constat în primul rând în faptul că Apostolii, care până atunci stăteau ascunşi de frica iudeilor, au primit curajul de a ieşi în mijlocul miilor de pelerini adunaţi în acea zi la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători iudaice numită Cinzecime şi de a predica în mijlocul lor. În al doilea rând ei, care erau doar nişte simpli pescari, fără şcoală, vor vorbi acum ca nişte mari teologi, cunoscători de carte. Şi nu în ultimul rând, Sfântul Apostol Petru va ţine o cuvântare în limba aramaică, ebreaica veche, iar mulţimile, care erau de diferite naţionalităţi, vor înţelege predica, fiecare în limba lui. Ei bine, în urma predicii Sfântului Petru s-au botezat primii trei mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, constituindu-se astfel Biserica în chip văzut, ca şi comunitate a celor care cred şi Îl mărturisesc pe Dumnezeu. Aici, la Ierusalim, s-a format nucleul Bisericii creştine, acesta fiind doar începutul. Apostolii s-au răspândit apoi în întreaga lume, cunoscută pe atunci, şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos. În părţile noastre a propovăduit Sfântul Apostol Andrei, după cum reiese dintr-o tradiţie consemnată de Eusebiu de Cezareea. Sfântul Apostol Pavel a propovăduit în Grecia, Macedonia, Italia, Asia Mică şi Orientul Mijlociu, Sfântul Toma în India şi aşa mai departe, astfel încât toţi Apostolii s-au răspândit şi L-au propovăduit pe Hristos în întreaga lume cunoscută pe atunci, reuşind să întemeieze multe comunităţi creştine. În aceste comunităţi au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi, care au continuat apoi munca aceasta de propovăduire şi implicit de răspândire a creştinismului. Peste mai multe secole creştinismul avea să se răspândească şi în alte zone, cum ar fi Bulgaria sau Rusia, iar apoi peste alte câteva secole, după descoperirea Americii, creştinismul va ajunge şi aici şi aşa mai departe, până când s-a răpândit în întreaga lume.
Faptul că creştinismul este răspândit peste tot este o realitate, dar întrebarea care se pune este câţi dintre creştinii actuali duc într-adevăr o viaţă creştină şi se manifestă ca nişte mădulare ale unui singur trup, care este Biserica. Câţi se simt într-adevăr solidari cu cei din jurul lor, împreună cu care formează Biserica şi ştiu să sufere atunci când ei suferă, să se roage pentru ei, atunci când sunt într-o nevoie, să le ducă sarcinile atunci când sunt prea grele şi de ce nu, să se bucure dacă fraţii lor creştini au o împlinire. Din păcate, de cele mai multe ori constatăm mai multă invidie decât dragoste între creştini...
Eclesiologia este foarte vastă şi deosebit de frumoasă. Eu v-am spus doar câteva lucruri, care sper să vă fie de folos şi să devină un îndemn de a încerca, fiecare să fim mai buni unii cu alţi şi să formăm într-adevăr o Biserică. Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu