joi, 28 ianuarie 2010

CATEHISM: ABC-ul Credinţei - Arhimandrit Teofil Roman

emisiune din data de 10.01.2009 - preluata de pe Radio Renaşterea



Pr. Arhim. Teofil Roman - Educatia spirituala a copiilor 1


emisiune din data de 17.01.2009 - preluata de pe Radio Renaşterea



Pr. Arhim. Teofil Roman - 2009 01 17 ABC Educatia spirituala a copiilor 2



Prezentată într-o manieră accesibilă, emisiunea se adresează unui segment larg de ascultători care sunt interesaţi de învăţătura de credinţă a Bisericii. Emisiunea, sub forma unui dialog cu un invitat, are două părţi: prima are o orientare didactică, a doua vine în întâmpinarea unor nedumeriri ale ascultătorilor.
Realizator: Pr. Cătălin Pălimaru
Invitat: Arhimandrit Teofil Roman

marți, 26 ianuarie 2010

A ierta inseamna a iubi

sura : aici

A ierta inseamna a iubi
O intreaga viata poate nu facem altceva decat sa invatam ce este iertarea. Pana si Dumnezeu, Cel Bun si Milostiv, invata si El sa ierte. De ce spun acest lucru, care poate sa provoace mirare? Voi da dreptate celui ce-mi va spune ca El, Dumnezeu fiind, nu are cum sa nu ierte. Dar tin sa spun ca nu e drept sa uitam ca omul a aparut numai fiindca Dumnezeu a vrut ca el sa apara. Iar perfectiunea iubirii din sanul Sfintei Treimi nu avea nevoie de iertare. Acolo unde iubirea nu e alterata, nu este nevoie de iertare. Caci Iubirea iarta doar ceea ce nu este Iubire. Iarta tot ceea ce nu tine de sine, tot ceea ce a iesit de la sine.
Iertarea, nevoia ei, a aparut odata cu omul. Fiinta aceasta, creata din pamant si purtatoare de suflare divina, nu poate exista fara iertare. insasi numele omului este "iertare"...
De la prima lui cadere si pana la ultima lui suflare, acesta este cuvantul de care atarna viata, dar mai ales vesnicia lui. Si tot pe el, pe om, spuneam ca invata omul sa-l ierte. Fara om, Dumnezeu ar fi doar Iubire. Dar pentru ca exista omul, El este Iubire si iertare.
A iertat Dumnezeu atunci cand omul a ales pentru prima oara sa nu-L mai iubeasca. Si de atunci totul se rezuma la acest tainic si desavarsit act al iertarii. Adica al iubirii neconditionate.
Omul L-a obligat pe Creatorul sau sa-l ierte. Altfel nu se putea. Altfel risca sa se intoarca in nefiinta din care a fost chemat la viata. Iar Dumnezeu, dintr-o iubire fara margini, a descoperit si iertarea. A primit-o, a acceptat-o si a daruit-o omului pentru vesnicie. Doar pentru ca acesta sa mai poata trai.
Nu are rost sa ne inchipuim lumea fara iertarea divina. Atunci cand S-a hotarat sa il creeze pe om, Domnul a stiut ca, oarecum, trebuia sa adauge ceva si pentru Sine. De ce? Pentru ca El stia ca aceasta creatura a mainilor Lui va gresi. Stia ca va parasi Iubirea Lui si ca va cadea. Dar l-a iubit si asa. I-a iubit libertatea care se desprindea din libertatea Sa si care, prin pacat, se indrepta cu pasi repezi spre haul neantului. Nu l-a creat pentru a-l tine doar pentru Sine. Nu l-a legat de inima Sa si nu l-a obligat sa stea in bratele Iubirii Sale. L-a creat si l-a chemat la Sine. L-a iubit, dar nu l-a sufocat cu Iubirea Sa. L-a creat ca sa fie al Lui, dar nu ca sa-l posede ca pe un obiect.
Si acest joc divin al iubirii are si alte valente! Dumnezeu a creat pe omul care avea sa-L puna pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu. A creat din iubire aceasta fiinta, desi stia ca-L va condamna la Cruce. Caci, la urma urmelor, Crucea nu e un accident, nu este ceva hotarat de om. De aceea si vorbim de nebunia celor ce nu iubesc Sfanta Cruce! De ce? Pentru ca Sfanta Treime a privit Crucea atunci cand a zidit pe om! Si, luand cu mainile Sale tarana din tarana, a facut omului mainile care vor pironi pe Hristos pe Cruce. Si facandu-i gura, a stiut ca doar asa va putea omul sa strige "Rastigneste-L!"
Dar, cum totul este la Dumnezeu Iubire, atunci El a mers pana la capat cu actul crearii omului. Nu zic ca s-ar fi modificat ceva la Cel Atotputernic! Doar ca Iubirea invata cu rabdare sa ierte. Nu ne cere nimic in schimb. Nu vrea nimic pentru Sine. Iubirea era absoluta si desavarsita intre Persoanele Sfintei Treimi. Omul ar fi putut prea bine sa lipseasca inca o vesnicie de acum incolo. Dar Dumnezeu a vrut alaturi o fiinta care sa iubeasca cu Iubirea Sa. A vrut sa mai existe cineva aproape ca si El! Sa simta ceea ce simte El. Sa iubeasca asa cum iubeste El. Sa imbratiseze bucuria deplina asa cum si El o imbratiseaza...
Si ar mai fi ceva... sa ierte asa cum doar El stie a ierta! Iertarea a aparut doar pentru ca omul ar fi murit fara ea. Dumnezeu Se ofera si in acest caz. Da absolut tot. Dar, din nou, nu atenteaza la libertatea omului. Caci acesta se usuca sufleteste, se intuneca si abia mai traieste fara aceasta iertare. Dar, in prea multe cazuri, omul nu cauta iertarea. Nu mai simte nevoia ei.
Iar Dumnezeu nu are ce face. Vointa si puterea divina se opresc acolo unde incepe libertatea umana. Aici doar omul singur este stapan absolut. El porunceste si Dumnezeu respecta. Cu sfintenie si pentru vesnicie. Caci El nu poate si nici nu are pentru ce sa-Si ceara iertare. El doar iubeste. Deplin si neconditionat. Iar Iubirea niciodata nu are nevoie de iertare. Caci nu greseste. Nu cade si nici nu raneste. Doar se daruieste in mod plapand, suav si tot mai deplin. Ea este Lumina, iar aceasta nu greseste. Ea este Adevarul care nu poate sa cada. Ea este Viata, iar Viata este Dumnezeu. Numai Iubire...
Dumnezeu nu ne ofera iertarea Sa precum un despot ascuns in ceruri de nepatruns. Nu ne-a privit niciodata de Sus, de la distanta. Ci inca din prima clipa S-a uitat in ochii nostri. A suflat duh de viata in noi si/ de atunci incoace, El rasufla langa noi. O clipa de ne-ar fi parasit, ne-ar fi inghitit neantul. Ne tine in mana Sa dreapta, chiar daca aceasta mana a Sa, din cauza aceleiasi libertati a omului, este condamnata sa se intinda pana in iad... Tot ca sa tina pe omul care a ales sa nu fie iertat. Nu ca nu ar vrea Dumnezeu, ci pentru ca el nu a vrut ca Dumnezeu sa vrea! Omul hotaraste voia Domnului!
Omul vrea sau nu vrea sa iubeasca si sa fie iubit, sa ierte si sa fie iertat. Iar Dumnezeu Se supune. Nu are nimic a reprosa cuiva. Nici macar omului... il respecta si Se respecta. Este riscul ranirii unei Iubiri care, dupa cum am mai spus, nu avea nevoie de om. Si este riscul deja implinit ca Iubirea sa ajunga in iad.
De ce? Pentru ca omul a dus-o acolo. A tarat-o dupa sine cu lanturile libertatii sale prost intelese.
Caci Dumnezeu S-a pogorat printre oameni. S-a facut Om. Hristos insusi a venit sa caute pe om. Sa-i arate in inima sa locul in care se afla iertarea. Dorinta de a fi iertat. Sa-i arate tocmai ce inseamna sa fii om. Vine sa respecte vointa omului pana la capat, dar sa-i arate din nou si ceea ce vrea Dumnezeu. Sa-i reaminteasca existenta Iubirii. Sa-l invite la libertatea cea adevarata. La propria libertate! S-a coborat ca sa-l ridice...
Dumnezeu S-a facut Om ca omul sa devina dumnezeu. Dar pentru toate acestea era din nou nevoie de iertare. inapoi era iadul, cu toata ura lui. Iar in inima omului se cadea sa fie din nou raiul iertarii si al Iubirii.
"Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri..." Dumnezeu asculta de om. il urmeaza. Iarta dupa cum el iarta. Caci a coborat printre noi si a ramas extrem de singur. El si Crucea pe care a vazut-o in ochii primului om creat. Si atunci a cautat ca macar oamenii, in toata durerea si uitarea lor, sa se apropie unii de altii. Sa se ierte reciproc. Hristos S-a uitat pe Sine din nou. Nu a cerut nimic pentru Sine. Dar a indraznit sa ceara pentru omul cel de langa om. Caci pe el il vad. Pentru cel de alaturi nu e nevoie de ochii sufletului. Il ating si ma atinge. il vad si ma vede.
Dar, dincolo de toate, il intristez si, inevitabil, ma intristeaza! ii gresesc si imi greseste. Hristos nu este un idealist. Nu Se hraneste cu vise imposibile. Stie ca omul este supus greselii. Ca ranirea aproapelui este prea des chiar un mod de a fi. Nu S-a mintit si nu ne-a mintit. Nici nu a spus: "Si ne iarta greselile noastre precum si Hristos ne iarta pe noi..." Nu ar fi drept! Ci a lasat absolut totul in mainile noastre! Sunt iertat daca iert. Dumnezeu ma iarta daca eu il iert pe celalalt. Altfel nici ca se poate!
Cel ce a stat pe nedrept pe Sfanta Cruce nu cere nimic in schimb. Nu vrea multumiri. Nu cerseste cuvinte de lauda. Nu face din acestea o conditie a fericirii si a mantuirii noastre! Se gandeste doar la noi. Se lasa pe Sine la discretia noastra. Se retrage cu multa smerenie. Lasa mantuirea celuilalt in mainile mele! Si a mea in mainile celuilalt! Iar El va face dupa cum hotaram noi. Nu ne cere sa murim pe Crucea Lui. Dar ne cere sa omoram egoismul nostru pe Crucea proprie! Ne cere sa nu ne comportam ca si cei ce L-au rastignit pe Cruce. Nu ne cere sa patimim pana la sange. Dar ne cere sa iertam din toata inima. Si, din pacate, tocmai aceasta ne este uneori cu mult mai greu...
Nici nu a zis: "Iubiti-Ma asa cum si Eu v-am iubit pe voi!"... Iubirea nu bruscheaza. Nu ne cere si nu ne obliga. Ci spune doar atat: "Sa va iubiti unii pe altii asa cum Eu v-am iubit pe voi!" Ne-a aratat cum se iubeste. Ne-a invatat ca Tatal atat de mult ne-a iubit, incat pe Fiul Sau L-a dat Crucii, L-a dat patimilor si mortii. Si atat! Apoi Se retrage smerit undeva, in umbra noastra, inapoia inimilor noastre. Si nici nu a lasat multe porunci. Ci numai una: a iubirii reciproce. Si nu a pus multe conditii mantuirii noastre. Ci numai una: a iertarii reciproce. O porunca ca o rugaminte, ca o dorinta nascuta din prea multa iubire. Si o conditie ca un indemn parintesc, ca o mangaiere suava peste mult prea impietritele noastre inimi.
Spun unii sfinti ca Hristos ne iubeste nu doar cu o iubire enorma. Nu se multumesc cu acest termen. Si spun ca ne doreste cu o iubire nebuna! Exact acesta este termenul! Cu acea iubire care nu precupeteste absolut nimic pentru a castiga atentia si increderea celui iubit. Caruia i-a daruit cosmosul intreg cu toata splendoarea lui, incepand de la cel mai mic gandacel si pana la imensele galaxii ce ne inconjoara. Dar vazand indiferenta si nerecunostinta omului, S-a asezat de buna voie pe Cruce si a ramas acolo in, chip tainic, cu bratele larg deschise pana la sfarsitul veacurilor. Asteptand, implorand si dorind cu o nebuna dragoste pe om, inima lui, daruirea lui.
Iar pe Crucea aceasta a spus Hristos: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!" A inteles, intr-un final, ca iertarea dintre oameni este probabil cea mai grea indatorire pe care le-a lasat-o. El nu a vrut sa fie asa. Parca nici nu a stiut ca fiinta aceasta creata de El nu va ierta exact dupa chipul si asemanarea Celui ce a iertat pe om chiar si inainte ca acesta sa-I greseasca. De aceea nici nu ne-a impovarat cu multe porunci...
Doar una si este prea destul omului: sa ierte orice si oricat din iubire. Iar omul nu a iertat. Nici macar pe Hristos! Desi, paradoxal, El nici macar nu-i gresise cu nimic. insa omul, din reaua lui obisnuinta, L-a condamnat, L-a trimis pe Cruce. Iar Domnului nu I-a ramas decat sa-I ceara Tatalui sa-l ierte. Oricum. Dincolo de acea conditie ce aducea iertarea peste oameni doar daca ne iertam reciproc. Nu vrea sa moara inainte de a aduce peste oameni stergerea unei vini absolute: aceea de a-L ucide pe Cel ce a venit sa ne dea viata. Dar si de vina de a nu primi Iubirea si iertarea Lui, vina de a-I provoca prea multa suferinta...
Atunci cand nu iubesti, intr-adevar nu stii ce faci. Nu intelegi rostul propriei existente si nu realizezi consecintele faptelor tale. Nu faci decat sa-ti ignori propriul suflet si sa anulezi legatura de apropiere iubitoare cu Dumnezeu si cu aproapele.
Daca omul ar fi vrut sa-si ceara iertare, istoria omenirii ar fi fost cu totul diferita. Adam si Eva n-ar fi pierdut raiul, caci Dumnezeu era dispus sa ierte orice si oricat. Nu mancarea din pomul oprit i-a scos din rai, ci faptul ca n-au cerut iertarea Domnului! Si nici macar reciproc nu s-au iertat, ci s-au invinuit unul pe altul si amandoi pe diavol. Iar pe langa toate, Adam L-a invinuit si pe Dumnezeu! Un simplu: "Iarta-ne!" ar fi adus istoria la momentul anterior caderii. Dar aceasta divina formula a lipsit... Si aceasta lipsa L-a condamnat pe Hristos la Cruce. Caci Fiul Omului oricum ar fi venit printre oameni. Oricum S-ar fi intrupat. Dar suferinta Crucii numai omul a hotarat-o. Daca ar fi cerut iertarea divina, Hristos n-ar fi fost obligat sa patimeasca. Ar fi venit doar sa ne iubeasca deplin, sa ne desavarseasca in iubirea Sa. Dar asa, a patimit tocmai pentru ranile provocate fiintei noastre de moartea nascuta din neiertare...
Insa omul a cazut. A murit. A ajuns in iadul in care nu mai exista iubire. In starea in care nu mai stie sa-si ceara iertare. Sufletul se impietrise in starea initiala, a lui Adam celui cazut. Asa se face ca Hristos Se pogoara la iad pentru a-i darui omului din nou iertarea. A iertat pe om fara ca acesta sa fi cerut si l-a chemat la iertare.
Si pentru toate, repet, a pus o conditie simpla, la indemana oricui: sa ierte pe cel de langa el. Lui sa-i ceara ceea ce lui Dumnezeu ar trebui sa-I ceara... A iubi inseamna a ierta. Nu are rost sa ne amagim ca altfel stau lucrurile. Cunosc oameni care sunt in stare sa ierte absolut orice, mai putin o singura iertare... insa cel ce iarta cu masura, acela se minte pe sine insusi. Caci nu va fi iertat cu nicio masura. Si poate ca va reusi sa minta pe cei din jurul sau. Dar nu si pe Hristos! Cel ce a daruit tot nu accepta jumatati de masura. Macar in singura porunca pe care ne-a lasat-o!
Accepta sa nu stim a ne darui absolut tot ce avem celor ce nu au. Accepta sa ne fie greu a-L marturisi in orice clipa a existentei noastre. ingaduie sa ne mai eschivam de la datoria de a-I darui fiecare gand si fiecare fapta ce ne caracterizeaza. Mai trece cu vederea faptul ca postim de forma si ca mergem la Liturghie doar dupa ce ne-am luptat cu propria necredinta. Dar neiertarea tuturor, fara conditie si fara zabava, aceasta n-o intelege si n-o poate accepta. Caci, am mai spus, este semn al neiubirii. Iar El este doar Iubire!
Dostoievski aminteste cazul unui nobil rus care facea oricand apologia iubirii si a jertfei pentru aproapele. Acest nobil iubea pana la sublim omenirea in intregul ei. Cel putin asa credea! Se contopea cu ea si, macar verbal, se uita pe sine insusi in aceasta ideala iubire. Dar nu putea privi in ochi pe cel de langa el! Iubea omul in general, dar ura omul in sine. Si ce este inima celui ce iubeste o idee, dar uraste sau doar nu accepta fie si macar o singura persoana?
A ierta inseamna a iubi. Caci nu poti iubi fara sa ierti. Iubirea aproapelui merge pana la uitarea sinelui. Merge pana la inima lui. Pana la a fi o singura inima. Si acolo unde doua sau trei inimi se unesc, acolo se vor auzi si se vor simti bataile inimii lui Hristos...
Intrebat fiind cine este aproapele nostru, Domnul nu a dat niciun nume. Nici macar pe Sine nu S-a numit, desi asa ar fi fost normal. Pilda Samari-neanului milostiv nu ne lamureste complet. Ne lasa fericirea de a da noi nume celui cazut printre talhari, celui pe care l-am vindecat cu iubirea noastra. Un singur Nume conteaza si doar o singura fapta: Numele lui Hristos si iubirea aproapelui. Iertarea ce vine de la El si iertarea ce vine de la aproapele. Caci cel cazut intre talhari se va mantui si ne va mantui doar pentru ca cineva, oricare dintre noi, l-a considerat aproapele lui. Asa el ii va ierta pe talhari si va cobori peste noi iertarea lui Hristos doar pentru ca noi am iubit si am cautat sa fim iubiti.
Iertarea ne invata sa iubim. Si sa fim iubiti de Hristos. O invatam cu rabdare si cu multa suferinta. Rupem din noi. Sfasiem acea parte din eu-ul propriu care refuza sa ierte si sa uite. Caci nu vom putea iubi pe Hristos daca exista in aceasta lume fie si un singur om pe care nu l-am iertat exact ca si pe noi insine. Hristos nu uraste absolut pe nimeni. Nici pe Turca-nu! Nici macar pe diavol. Iar in iad vor merge nu cei ce n-au fost iertati de catre Hristos, ci aceia care n-au iertat pe Hristos Cel din inima aproapelui.
Nu exista tinere de minte a raului la Hristos. El nu-Si aminteste raul, asa cum nici soarele nu are umbra. Doar omul, atunci cand va fi in fata Lui, isi va aminti de raul din sine insusi. Si singur se va condamna la iad. La suferinta. Si atunci va fi uitat ca exista cuvantul "iertare". Va lipsi din inima lui acest cuvant. Iar aceasta ii va provoca multa durere, dar nu va sti de ce...
Este timpul sa invatam iertarea. Cu rabdare si cu credinta. Totul e in mainile lui Hristos. Este timpul sa ne apropiem de El si de aproapele nostru. Altfel totul este inutil. Si mult prea banal. Mult prea insignifiant...
Monahul Paulin

Rugaciune pentru luminarea mintii

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, lumineaza mintile copiilor nostri cu harul Tau cel datator de viata. Tu, Care dai celor in telepti inte lep ciunea si celor priceputi priceperea, trimite peste ei Duhul Tau cel Sfant, datatorul intelepciunii, al cunostintei si al inte legerii. Tu i-ai luminat pe alesii Tai in toata vremea. Tu i-ai insuflat pe cei trei mari dascali ai lumii si Ie rarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cu vantatorul si Ioan Gura de Aur, de s-au aratat vase alese ale sfinteniei, raspan dind in lume dreap ta credinta. Tu ai luminat-o pe Sfanta Mare Muce ni ta Ecaterina, si ea a ru sinat multimea ritorilor pagani. Tu, Doamne, lumineaza-i si pe copiii nostri (numele), ca sa invete cele bine placute Tie si sa se umple de cunostinta adevarului. Da-le lor stiinta, pricepere, rabdare si chibzuinta. Sa nu primeasca ei cunostinte pierzatoare de suflet, nici sa invete ce e urat lui Dumnezeu.
Fa-i ascultatori fata de das calii care ii invata cele bune si sarguinciosi in indeplinirea celor ce li s-au randuit. Iar la vremea potrivita, Doamne, ajuta-i sa gaseasca locul in care sa foloseasca cele pe care le-au invatat si sa munceasca spre binele lor si spre folosul aproape lui. Tu ii osan desti pe cei care isi ingroapa talantii si ii binecuvantezi pe cei care ii inmultesc cu pricepere. Randuieste-le Tu, Doamne, Cel ce randu iesti toate spre mantuire, unde sa munceasca, ce sa munceasca si cum sa munceasca. Da-le lor, Doamne, spor in toata lucrarea cea buna si-i intareste in credinta ca sa Te marturiseasca printr-o vietuire curata pana in ultima clipa a vietii lor. Amin.

Rugaciune pentru ajutor la examene

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ajuta-l pe copilul acesta (numele) sa trea ca cu bine aceasta incercare ce ii sta inainte. Cel ce ne-ai cerut sa fim intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii, lumineaza-l pe robul tau (numele) sa invete ceea ce trebuie ca sa fie bine pregatit la examenul care il asteapta. Tu stii ce e bine si ce e rau. In mainile Tale sunt vietile noastre. Noi, crezand ca este de folos acestui copil sa iasa incununat din aceasta incercare, Te rugam sa arati si de aceasta data puterea ajutorului Tau. Dar sa nu fie dupa voia noastra, Doamne, ci dupa voia Ta cea sfanta, ca Tu il iubesti mai mult decat noi si stii ce-i este cu adevarat de folos.
Doamne, ajuta-l pe robul Tau (numele) sa nu caute gloria lumeasca, ce este degrab trecatoare, ci sa caute vietuirea curata si sfanta, ca sa dobandeasca Imparatia cerurilor. Vietile oamenilor sunt pline de incercari. Ce folos vom avea daca vom castiga bunatatile vre mel nice, de nu le vom dobandi si pe cele vesnice? Ce folos vom avea de ne va lauda lumea aceasta, daca faptele noastre nu sunt bineplacute Tie? Ajuta-ne, Dumnezeule, ca numai la Tine sa cautam implinirea noastra si sa preaslavim in vecii vecilor Numele Tau cel Sfant. Amin.

Rugaciunea sotilor care nu au copii

"Doamne, nu placerea mea o caut, luand pe femeia mea, ci o fac cu inima curata. Bine voieste de a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete”, s-a rugat Tie Tobie, iar Tu i-ai umplut casa de bine cuvantare si i-ai daruit copii ca raspuns la cererile sale. Doamne, pustii sunt casele fara copii, si triste inimile sotilor care nu au urmasi. Chiar daca nu avem credinta dreptilor care pentru rugaciunile lor s-au invrednicit sa aiba copii, pentru mila Ta cea nemasurata nu ne lasa, Atotputernice Doamne, ci vezi suspinul inimilor noastre. Umple-ne casa de bucuria pe care o aduc copiii, iar pe noi intareste-ne ca sa ii crestem pe ei cu dragoste si intelepciune in dreapta credinta, spre slava Numelui Tau si a Sfintei Tale Biserici. Amin.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Cateheza din 24 ianuarie 2010

Despre Fecioara Maria


Cine a fost Fecioara Maria?
A fost o fecioară din seminția lui David, din care trebuia, după fagaduința dumnezeiască, să Se nască Mântuitorul. Ea trăise în curăție desăvârșită și era logodită cu Iosif, un bărbat bătrân din aceeași seminție, dar ea avea de gând să traiască în feciorie, căci se făgăduise lui Dumnezeu să ducă o viață de fecioară. De aceea, când îngerul îi aduce vestea că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, ea întreabă: "Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu știu de bărbat?" (Luca 1, 34). Deși îngerul nu spusese cum va naște, ca să poată înțelege că aceasta se va întâmpla în viitor, ea totuși se miră, pentru ca era hotărâtă ca și în viitor să nu știe de bărbat.
Ea zămislește pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioară. Sfânta Scriptură ne spune că dupa ce "S-a aflat având în pântece", Iosif se gândea s-o părăsească, dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis spunându-i să nu-i fie teamă să ia pe logodnica lui, "căci ceea ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este" (Matei 1, 20).

Sf. Maria a rămas totdeauna fecioară?
Da. Ea a rămas fecioară totdeauna, atât la naștere, cât și după aceea. De aceea Biserica noastra îi zice “pururea Fecioară”.

Avem temeiuri pentru adevărul acesta în Sfânta Scriptură și în Sf. Tradiție?
Da. Că fecioria ei a rămas nestricată și la naștere, învățam de la proorocul Iezechiel care spune: "Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafara a templului, spre răsărit, și aceasta era închisă. Și mi-a zis Domnul: "Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israil a intrat pe ea. De aceea va fi închisă" (lez. 44, 1-2). Dacă n-ar fi rămas fecioară și la naștere, ea n-ar mai fi fost «pururea Fecioară». Sf. Maxim Marturisitorul zice: “Cu adevărat zămislirea și nașterea au fost cu totul curate și neatinse de sămânță și de stricăciune și de aceea Maica Celui născut din ea e fecioară și după naștere, rămânând prin naștere și mai nepătimitoare, ceea ce e cu totul străin firii și mai presus de rațiune... Lucru și auzire cu adevărat minunate e că s-a facut naștere și iesire de prunc, închizătorile mădularelor de naștere ale celei ce a născut nedeschizându-se”.
Iar că Sf. Maria a rămas fecioară și după naștere se vede de acolo că Iisus, pe când Se afla pe cruce, a încredințat-o în grija Apostolului Ioan, spunând Maicii Sale: "Femeie, iată fiul tău", iar Apostolului Ioan: "Iată mama ta" (Ioan 19, 26-27). Dispoziția aceasta testamentară a fost consemnată de însuși Ioan , cel implicat direct în ea, de unde reiese limpede că Iisus era unicul fiu al Mariei și că aceasta după moartea Lui, nu mai avea pe nimeni care s-o ocrotească. Dimensiunii filiale i se adaugă cea duhovnicească, prin care Maria , “Eva cea nouă”, devine Maica tuturor credincioșilor.
Dar e și la mintea omului că, după ce s-au petrecut cu ea lucruri atât de minunate, ea nu se mai putea gândi să se coboare la o viață de rând. Dacă Apostolii și-au închinat viața lor întreagă lui Iisus, îndată ce L-au cunoscut, primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare că Sf. Maria, Maica Lui, aleasă pentru curăția ei, dintre toate femeile pământului, ca să Se nască din ea Domnul, ar fi fost mai prejos de ei?
Noi o cinstim pe Maica Domnului, pentru că Însuși Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naște pe Mesia, iar adevărul acesta l-a vestit prin profeți: “Dușmănie voi pune între tine și femeie între sămânța ta și sămânța ei, Aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcăiul.” (Fac. 3, 15)- referitor la Mesia, descendent trupesc al Evei și Fiul Mariei;
Pentru acesta Domnul Însuși va da un semn: “Iată fecioara va purta în pântece și va naște fiu și-L vor chema cu numele de Emanuel.” (Isaia 7, 14) - nu încape îndoiala că textul se referă la un fapt extraordinar, suprafires: un prunc se va naște dintr-o fecioară (o tânără care nu a cunoscut bărbat), certitudine întărită de introducerea însuși a textului: “Domnul însuși vă va da un semn”, semnul nu se dă pentru un fapt oarecare, obișnuit, banal. Profeția mesianică e cât se poate de limpede. A cinstit-o îngerul bunei-vestiri, închinându-i-se și numind-o : "plină de har" și "binecuvântata între femei" (Luca 1, 28).
A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, numind-o: "binecuvântată între femei" și "Maica Domnului" (Luca 1, 40-43).
A cinstit-o Fiul ei, Care în copilărie îi era supus (Luca 2, 51), iar mai apoi, fiind pe Cruce , S-a îngrijit de ea, dându-o în seama Apostolului Ioan (Ioan 19, 26-27).
Au cinstit-o oamenii din mulțime, fericind-o pentru că a născut pe Fiul lui Dumnezeu “Fericit este pântecele care Te-a purtat și pieptul la care ai supt!”. Iar Fiul ei a întărit aceasta cinstire, zicând: “Într-adevăr, fericiți sunt cei ce ascultă glasul lui Dumnezeu si-l păzesc pe el" (Luca 11, 27-28), extinzând-o asupra tuturor celor ce, asemenea după modelul Maicii Sale ascultă și îndeplinesc voia lui Dumnezeu ( “Fie mie după cuvântul tău”, Lc.1,38).
Ea însăși a grăit sub insuflarea Duhului Sfânt, că "I-a făcut marire Cel Puternic" și că de acum "o vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48-49).
Iată de ce se cuvine ca și noi, cu atât mai mult, să o cinstim pe Sf. Fecioară Maria.
Cinstea pe care o aducem Maicii Domnului este mai mare decât adusă altor sfinți, pentru că ea este cea dintâi între sfinți. Iată de ce cinstirea adusă ei o numim preacinstire, iar pe ea, o numim Preacinstită.
Maica Domnului este cea dintâi între sfinți, pentru că ea a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai mare, de a naște pe Mesia. Zămislind în pântecele ei pe Mesia, de la Duhul Sfânt, ea a fost curățită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost acesta. Ea a fost apoi vestită de Dumnezeu și de profeți că va avea o deosebită cinste, cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfânt. Despre Ioan Botezătorul știm că a fost cel mai mare între profeți (Luca 7, 28), deoarece însăși venirea lui a fost profețită de alți profeți (Matei 3, 1; Isaia 44, 3). Sf. Fecioară Maria este însă cea dintâi între sfinți, de aceea și cinstirea ei este preacinstire.

În Sf. Scriptură se vorbește de niște "frați" ai Domnului. Care sunt aceștia?
Unii dintre protestanți și în general sectanții, susțin că Maica Domnului a avut și alți copii cu Iosif, Iisus fiind doar Cel întâi născut dintre aceștia. Textele biblice pe care ei se bazează sunt următoarele: “Și nu a cunoscut-o pe ea până ce L-a născut pe Fiul Său cel întâi născut și a chemat numele lui Iisus”( Mt.1,25).
Răspuns: numele de întâi născut se dădea după modul de vorbire al V. Testament celui care se năștea cel dintâi, indiferent dacă mai era urmat de frați sau surori. Iisus este numit așa , nu fiindcă ar fi fost primul între frații sau surorile sale, ci pentru că așa se numea copilul care deschidea pântecele maicii sale, indiferent dacă era sau nu urmat de alți frați. Acest uz de vorbire a intrat și în Noul Testament așa că, în cazul de față întâiul născut inseamnă unul născut, unicul fiu al Mariei.
Cât privește “Și nu a cunoscut-o pe ea până ce L-a născut pe Fiul Său cel întâi născut și a chemat numele lui Iisus”( Mt.1,25)., expresia până ce indică punctul fix pe care scriitorul vrea să-l determine, având sensul că n-a cunoscut-o deloc până la nașterea lui Hristos, dar nu determină nimic cu privire la ceea ce se petrece după aceea, în sensul că Iosif ar fi conviețuit trupește cu Sfânta Maria.
Referindu-se la alte versete neoprotestanții, susțin că Mântuitorul Hristos a mai avut frați. Sf. Scriptura vorbește de astfel de "frați". Sfânta Evanghelie ne spune că, odată când predica Iisus: "încă graind El mulțimilor, iată mama Lui și frații Lui stăteau afară, căutând să vorbeasca cu El" (Matei 12, 46; Luca 8, 19). Altă dată, când predica în sinagoga din Nazaret, iudeii se mirau întrebând: "Au nu este Acesta feciorul teslarului? Au nu se numește mama Lui Maria și frații Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile Lui au nu sunt toate la noi?" (Matei 13, 55-56; vezi si Marcu 6, 3; alte locuri despre "frații" Domnului: Ioan 2, 12 si 7, 3; Fapte 1,14; I Cor. 9, 5; Gal. 1.19). Aici sunt dați chiar cu numele de "frații" Domnului.
La iudei cuvântul frate se întrebuința într-un sens mai larg, de rudenie mai apropiată, de verișor sau chiar nepot. Acești așa-ziși frați au fost verișori ai lui Iisus, mai ales verișori secundari, căci Sfânta fecioară nu a putut avea o soră bună cu același nume, deoarece nici o tradiție nu amintește de așa ceva. Lucrul sigur e că aceștia n-au fost fiii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte Marii, numită în Sfânta Scriptură uneori "cealaltă Marie" sau "Maria lui Cleopa". Despre aceasta se spune că era mama lui Iacov și Iosif, doi din pomeniții frați ai Domnului. "Și erau acolo multe femei, privind de departe,... între care era Maria-Magdalena și Maria, mama lui Iacov și a lui Iosif" (Matei 27, 55-56; 28, 1; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 19, 25). Maria lui Cleopa, mama acestor frați ai Domnului, n-a putut fi decât verișoară primară cu Sfânta Fecioară, iar fiii ei verișori secundari.
Pe Sf. Maria o numim atât "Pururea Fecioara", cât și "Preacurată”pentru că ea n-a săvârșit nici un păcat, nici cu gândul, nici cu cuvântul, nici cu lucrul. Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbește îngerul când îi vestește că va naște pe Fiul lui Dumnezeu. "Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine" (Luca 1, 22). Mărturisirea lui Mitrofan Critopol spune: «Fiindcă a fost rânduită de Dumnezeu spre un scop mare și cu totul deosebit... i s-a dat de Dumnezeu un mare și deosebit dar, acela de a nu păcătui» (Cap. XVII). Desigur darul acesta s-a întâlnit cu străduința ei cu totul deosebită de a trăi în curăție deplină.
Ea e Preacurata însă și pentru că în același timp, în care i s-a dat puterea de a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naște, a fost "curățită" de păcatul strămoșesc. Sf. Ioan Damaschin zice: «Deci, după consimțământul Fecioarei, Duhul cel Sfânt S-a pogorat peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curățind-o și dându-i în același timp și puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște». (Dogmatica, cartea III, cap. II, trad. cit., p. 147). Fecioara nu s-a zămislit fără păcatul strămoșesc, cum susțin unii, căci îngerul îi spune: "Nu te teme Marie, că ai aflat har la Dumnezeu" (Luca 1, 30), deci harul acesta l-a primit în timpul vieții ei, iar nu de la zămislirea ei. Altfel unde ar mai fi fost strădania ei după curăție, pe care luând-o în seamă Domnul, a hotărât să Se întrupeze din ea?
Pe Fecioara Maria o mai numim și "Născătoare de Dumnezeu", sau "Maica lui Dumnezeu” pentru că Cel ce S-a născut din ea, după firea omenească, e însuși Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu. Iisus Hristos e o singura persoană în două firi: e persoana lui Dumnezeu Cuvântul, Care ca Dumnezeu, sau ca Persoană a firii dumnezeiești, e născut dinainte de veci din Tată, iar ca om, sau ca Persoană a firii omenești, e născut în timp din Fecioara Maria. Una și aceeasi Persoana S-a nascut și din Tatal și din Maria: din Tatăl după firea dumnezeiască, din Maria după firea omenească. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu S-a facut și Fiul Mariei. Nu se poate spune că din Fecioară s-a născut numai firea omenească a lui Hristos, căci nu se naște o fire, ci se naște o persoană prin acea fire. Iar persoana firii omenești a lui Iisus Hristos era însuși Fiul lui Dumnezeu.
Dacă n-am recunoaște că Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu, n-am socoti persoana născută din ea și Dumnezeu, ci numai om. Iar dacă Iisus ar fi fost numai om, nu ne-ar fi putut mântui. Întreaga noastră mântuire își are temelia în faptul ca Sf. Fecioara Maria a fost Născătoare de Dumnezeu. Cine nu crede în aceasta, nu crede că a fost mântuit, căci nu crede că Iisus Hristos, născut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu. De aici se vede cât de mult greșesc cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria, ca Maica Domnului. Ei nu cred îngerului Gavriil, care spune Fecioarei: "Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema" (Luca 1, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune că la plinirea vremii "a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel nascut din femeie" (Gal. 4, 4). Sfânta noastră Biserică cinstește pe Fecioara ca Născătoare de Dumnezeu în cântări neasemănat de frumoase: «Primit-ai în pântece pe Cuvântul și ai purtat pe Cel ce poartă toate și ai hrănit cu lapte, ceea ce ești curată, pe Cela ce hrănește toată lumea». Sau iarăși: « Taina cea din veci se descoperă astăzi! Dumnezeu Cuvântul, Fiu Fecioarei Se face» (Acatistul Prea Sfintei Născatoare de Dumnezeu).
Se pune întrebarea că dacă Fiul lui Dumnezeu S-a facut om deplin, om întru toate asemenea nouă, de ce S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioară și nu S-a născut ca orice om pe cale firească?

Din doua motive S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria:
1. ca să se arate că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca om și mântuirea noastră nu puteau atârna de puterea omenească, ci de hotararea lui Dumnezeu.
2. pentru că, deși S-a facut om întru toate asemenea nouă, El S-a zămislit fără păcatul strămoșesc cu care se zamislesc toți oamenii. Dar zămislirea fără de păcatul strămoșesc nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt, Care a păstrat-o pe Sf. Fecioară curată de orice întinare. Astfel, Iisus Hristos S-a născut fără de păcat strămoșesc. Dar El n-a săvârșit păcat nici după aceea. Și nu numai că n-a săvârșit păcat, dar nici nu putea săvârși, deoarece în Iisus Hristos, Cel ce lucrează prin firea omenească este Dumnezeu însuși, Care lucra în același timp și prin firea Sa dumnezeiască. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu - Omul, nici nu putea păcătui. Dacă ar fi putut păcătui Iisus Hristos, însuși Dumnezeu ar fi putut păcătui. Dar Dumnezeu nu poate păcătui, căci păcatul e faptă împotriva lui Dumnezeu, și cum ar fi putut Dumnezeu lucra impotriva Sa?
Mântuitorul n-a putut păcătui și nici o înclinare spre păcat nu se afla în El. Dar El a moștenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimașe: foamea, setea, trebuinșa de odihna, de somn, frica de moarte, putința de a suferi durere. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L ispiti să și le astâmpere într-un fel cum nu trebuia, adică mai mult decât trebuia, sau când nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o înlăuntrul Său și a rabdat cu barbație ostenelile, foamea, durerea și a biruit frica de moarte. În aceasta El ne este pildă și nouă. Căci dacă răbdăm și noi, ca El, ostenelile și durerile, putem respinge și noi ispita. Iar de răbdat putem răbda și noi, căci și noi îl avem pe El în noi.

vineri, 22 ianuarie 2010

CATEHISM: ABC-ul Credinţei - Arhimandrit Teofil Roman

Boboteaza - emisiune din data de 03.01.2009 - preluata de pe Radio Renaşterea




Prezentată într-o manieră accesibilă, emisiunea se adresează unui segment larg de ascultători care sunt interesaţi de învăţătura de credinţă a Bisericii. Emisiunea, sub forma unui dialog cu un invitat, are două părţi: prima are o orientare didactică, a doua vine în întâmpinarea unor nedumeriri ale ascultătorilor.
Realizator: Pr. Cătălin Pălimaru
Invitat: Arhimandrit Teofil Roman

joi, 21 ianuarie 2010

Preot misionar rus asasinat în propria biserica

preluare Lumea Credinţei

La Moscova, pe data de 19 noiembrie 2009, a fost asasinat, în chiar locaşul în care slujea, un tânăr preot ortodox – părintele Daniil Sîsoev. Din 2006, părintele Daniil organiza – la bisericuţa de lemn pe care o păstorea, situată într-un neînsemnat cartier moscovit – cursuri pentru misionarii ortodocşi. După toate probabilităţile, recentul atentat a fost pus la cale de cercuri islamiste radicale, ori de membrii unor organizaţii pseudo-religioase.

Râvna pentru Ortodoxie

Părintele Daniil Sîsoev s-a născut în 1974, la Moscova. Tatăl său – preot ortodox – este de origine rusă, iar mama de origine tătară. După cum mărturisea adesea tânărul preot, componenta etnică nu a considerat-o niciodată relevantă în cazul său, punând mai degrabă accentul pe cea religioasă. După absolvirea Academiei Teologice din Moscova, în 2001, hirotonit preot, ridică o biserică de lemn cu hramul Sf. Ap. Toma – pentru a sluji provizoriu până la construirea unei biserici de zid mai încăpătoare – într-un cartier din sudul Moscovei. Nu-l va mulţumi însă închegarea unei parohii puternice şi unite, ci va purcede repede la o activitate misionară fără seamăn: formarea de predicatori ortodocşi de stradă, formarea de misionari pentru republicile musulmane caucaziene, iniţierea unor dezbateri publice pe teme de spiritualiate, dogmă şi misionarism, două dintre aceste dezbateri, cu participarea unui fost preot ortodox convertit la islam, trezind un viu interes în Rusia. Răspunsurile sale la provocările islamului, sectelor şi mişcărilor pseudo-religioase vor căpăta din ce în ce mai mult ecou, în ultimii ani, în rândul creştinilor de rând din Rusia. Sîsoev va publica, de asemenea, o serie de cărţi cu caracter misionar, în care condamnă inclusiv căsătoriile dintre creştini, pe de o parte, şi musulmani, evrei ori sectanţi, pe de cealaltă parte. Din 2007 până în 2009, în biserica părintelui Daniil Sîsoev au primit botezul creştin 80 de musulmani – tătari, uzbeci, daghestanezi etc.

Preotul Daniil Sîsoev – un martir al zilelor noastre

Mai multe cercuri islamiste radicale, începând cu 2008, nu vor mai conteni cu scrisori de ameninţare cu moartea la adresa preotului misionar, dacă acesta se va mai pronunţa deschis împotriva islamului. Prin telefon ori prin poşta electronică, Daniil Sîsoev a primit în nenumărate rânduri ameninţări de aceeeaşi natură din partea mai multor organizaţii pseudo-religioase. Nu era însă omul care să aşteapte ca pietrele să grăiască. Pentru el, Adevărul însemna, înainte de orice, mărturisire.În seara zilei de 19 noiembrie 2009, un necunoscut a intrat în Biserica Sf. Ap. Toma, la care slujea Sîsoev, întrebând de preot. Când slujitorul a ieşit în faţa altarului, necunoscutul, cu câteva focuri scurte – ale unei arme silenţioase – l-a împuşcat în gât şi în cap. Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, criminalul a ieşit fără grabă din bisericuţa de lemn, pierzându-se în noapte. Sufletului acestui ales mărturisitor al dreptei credinţe i-a fost dat să se înalţe de timpuriu la cer, către Acela pe care L-a slujit şi Care a mărturisit tuturor oamenilor: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

Iulia Sîsoeva: "Părintele Daniil si-a prevăzut sfârşitul”O scrisoare a preotesei slujitorului-martir Daniil Sîsoev

Dragii mei,
Vă mulţumesc pentru sprijin şi rugăciuni. Abia dacă reuşesc să-mi exprim durerea prin cuvinte. Seamănă cumva cu acea durere pe care au simţit-o cei care au stat lângă Crucea Mântuitorului. Dar şi cu o bucurie fără seamăn; acea bucurie de dinaintea mormântului gol. Unde este, moarte, boldul tău? Părintele Daniil şi-a prevăzut sfârşitul său cu câţiva ani înainte. Întotdeauna şi-a dorit să se vrednicească de cununa mucenicească şi Domnul i-a dăruit-o lui. Cel care l-a împuşcat a vrut cu tot dinadinsul să scuipe în obrazul Bisericii, aşa cum odinioară Hristos a fost scuipat în faţă, însă dorinţa a fost zadarnică, căci a scuipa în faţă Biserica este cu neputinţă. Părintele Daniil a urcat pe Golgota lui chiar în biserica pe care a construit-o; căreia i s-a dăruit cu timp şi fără timp, cu toate puterile sale. L-au ucis ca pe prorocul cel de demult, între catapeteasmă şi jertfelnic. Cu adevărat a fost vrednic de chemarea cea mucenicească. Părintele Daniil a murit pentru Hristos, Căruia I-a slujit din tot sufletul său. De multe ori mi-a spus că s-ar putea să nu-i izbândească dorirea. Zorea mereu. Ca om, avea îndoielile şi slăbiciunile lui, uneori făcea greşeli, dar nu greşea în ceea ce este esenţial. Viaţa sa a fost cu totul închinată Lui. Nu înţelegeam uneori pentru ce atâta zor. În ultimii trei ani a lucrat fără odihnă, fără concediu. Cârteam adeseori, căci aş fi vrut ca măcar uneori să am fericirea omului de rând; de a-l avea - pe soţul şi tatăl copiilor mei - alături de noi. Dar lui i se pregătise o altă cale. Mi-a mărturisit că va fi ucis. L-am întrebat: pe noi cui ne lasă? Pe cei trei copii şi pe mine. Mi-a răspuns că ne lasă în mâini de nădejde. „Vă încredinţez Maicii Domnului. Ea se va îngriji de voi”.Aceste cuvinte, cu timpul, le-am uitat însă. Mi-a spus şi cu ce haine trebuie înmormântat. Am glumit atunci, răspunzându-i că nu se cade să vorbim despre acest fapt, pentru că nu se ştie cine va muri întâi. A insistat: eu îl voi înmormânta pe el. Odată, vorbeam despre prohodiri, nu mai ţin bine minte întreaga discuţie, şi i-am spus că nu am participat niciodată la o înmormântare de preot. Atunci el mi-a răspuns, că: „nu-i nimic, vei veni la a mea”. Acum, când îmi vin în minte multe din cuvintele lui, mulţime de nedumeriri mi se dezleagă; acum îmi dau seama de adevăratul lor sens. Nu am apucat să ne luăm rămas bun în această viaţă, nu ne-am cerut iertare unul altuia, nu ne‑am îmbrăţişat de despărţire. A fost o zi obişnuită. El a plecat încă de dimineaţa să săvârşească Sfânta Liturghie şi nu l-am mai văzut…De ce nu m-am dus în acea zi la biserică ? Chiar mă gândeam să merg, însă am hotărât să pregătesc masa şi să fiu aproape de copii. Pentru copii nu am mers. Parcă cineva mă trăgea înpoi. Cu o zi înainte fusesem la biserică. Simţeam că nori negri se porniseră asupra noastră. În ultimele zile am încercat să fiu alături de el cât mai mult posibil. Vreme de o săptămână m-am gândit doar la moarte şi la viaţa veşnică. Gândul nu se putea îndrepta spre nimic altceva. În ziua aceea, îmi veneau mereu în minte cuvintele: moartea suflă în ceafă. Mi-a fost foarte greu în ultima săptămână, ca şi cum o tonă de cărămidă s-ar fi prăvălit asupra mea.Nu m-am prăbuşit însă. El mă sprijină; simt că este alături de mine. În acest timp ne-am spus atâtea cuvinte mângâietoare unul altuia; mai multe chiar decât întreaga noastră viaţă. Abia acum mi-am dat seama cât de mult ţineam unul la celălat. Cea de-a 40-a zi a pomenirii părintelui Daniil va cădea chiar în ajunul zilei sale onomastice şi a zilei hramului bisericii aflate în construcţie – 30 decembrie, Sf. Prooroc Daniel. După proorocia unei stareţe - biserica se va zidi, însă părintele Daniil nu va apuca să slujească în ea. Cea de-a doua parte a proroociei iată că s-a împlinit.

Cum l-am cunoscut pe părintele Daniil Sîsoev?

L-am întâlnit pe vrednicul părinte Daniil Sîsoev, pentru prima oară, în vara anului 2007, la Skopje, Macedonia. Venise însoţit de profesorul Iuri Maximov, de la seminarul teologic din Sergiev Posad, şi de un tânăr citeţ. După un pelerinaj la locurile sfinte din Macedonia, părintele Daniil a dorit mult să aibă câteva întâlniri cu tinerii pentru a discuta probleme legate de viaţa duhovnicească din ţara noastră. Am participat la una dintre ele; profund pătrunsă de zelul părintelui Sîsoev de a-L mărturisi pe Hristos. Macedonia este o ţară cu o populaţie de peste 25% musulmani. Părintele s-a interesat dacă Biserica noastră face misiune printre minoritarii musulmani. A fost surprins de răspunsul nostru negativ. Noi ne justificam însă, punând accentul pe atitudinea dură a musulmanilor faţă de prozelitism şi convertiţi. Se vedea clar că părintele nu împărtăşea temerile noastre. Cred că ar fi interesant de amintit şi punctul de vedere al părintelui Daniil Sîsoev faţă de administrarea Sfintei Împărtăşanii. Aveam o mare nedumerire: bunica mea murise cu puţin timp înainte de întâlnirea cu părintele. Suferise mai bine de zece ani de Parkinson. Am fost foarte întristat că a trecut la cele veşnice fără să fie împărtăşită. Preotul paroh refuzase s-o împărtăşească, sub pretextul că era inconştientă. Părintele Sîsoev m-a mângâit cu aceste cuvinte: „Şi pruncii nu conştientizează ce se întâmplă şi tot îi împărtăşim! Dacă a crezut, cred că trebuia împărtăşită. Eu, unul, aş fi împărtăşit-o”. Am rămas impresionat de zelul părintelui Sîsoev. A fost începutul prieteniei noastre. Moartea sa o consider ca pe o jertfă pentru Hristos. Dumnezeu îşi rânduieşte, iată, slujitori neînfricaţi, chiar şi în zilele noastre. (Zarko Markovski, jurnalist, Skopje)
Autor: Gheorghiţă CIOCIOI


DOUĂ MILIOANE DE KILOMETRI ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI

preluare Lumea Credinţei

Căutările şi fuga lui Klaus Kenneth de – şi înspre – Dumnezeu sunt descrise în cartea sa Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului: este lungul drum al necredinţei spre credinţă şi al heterodoxiei spre ortodoxie. L-am invitat în toamna trecută, la Deva, să (se) mărturisească şi pentru Lumea credinţei, iar în acest număr continuăm publicarea mărturiilor pe care ni le-a încredinţat cu atâta bunăvoinţă. (G. C.)

Ştiu că sunteţi încredinţat că preoţii pot face mult pentru a trezi lumea, însă cum i-am putea ajuta şi noi în această lucrare?

Există printre preoţi şi putere, şi slăbiciune. Trebuie însă să ne rugăm pentru aceşti oameni, pentru că dacă-i ignorăm sau îi dispreţuim, atunci ei sunt nevoiţi să care o povară dublă. Ştie însă Dumnezeu când ne rugăm pentru ei, iar noi putem astfel învăţa smerenia, pentru că smerenia este calea ortodoxului. Părintele Sofronie vorbea mereu despre o piramidă în vârful căreia se află întotdeauna regii, sau cei bogaţi, şi toţi oamenii vor să urce de la acea bază a piramidei în sus, către vârf, crezând că astfel vor fi mai fericiţi. Aceasta este însă o fericire trecătoare, pe când cea oferită de Hristos nu ne-o poate lua nimeni. Iar El a întors această piramidă: cine vrea să acceadă spre vârf, acela să se îndrepte spre bază, spre fratele său! Dacă fratelui îi merge rău, atunci îl urc pe umărul meu, iar dacă are probleme financiare, atunci îi dau banii mei! Hristos a spus că cei din urmă vor fi cei dintâi! E cea mai mare nebunie, nu? Hristos a spus să facem bine celor ce ne urăsc! Aţi auzit o nebunie mai mare ca aceasta: să faci bine celor ce te urăsc? Chiar trebuiau să-L răstignească pentru asta! Dar cine urmează această cale, acela vede că ea funcţionează!Oricât le-ai propovădui oamenilor pe Hristos, ei te vor aproba, eventual vor fi puţin curioşi, dar apoi mulţi se vor întoarce imperturbabili la logica şi raţionalismul lor sec, împingând undeva, într-un ungher ascuns al minţii lor, tot ceea ce le aduce aminte de Dumnezeu, Judecată, viaţa viitoare... Vedeţi vreo cale de a schimba lucrurile acestea?Hristos a văzut că omul deformează totul şi atunci ne-a dăruit o nouă cale: cea în smerenie. Numai în smerenie devii mic pentru ca El să poată deveni mare în tine! Şi atunci „nebunia” funcţionează! Iar puterea de a face aceasta mi-o iau atunci când mă duc să mă-mpărtăşesc cu trupul şi sângele Domnului. Aceasta este Ortodoxia! Însă lucrurile acestea nu trebuie să rămână doar nişte teorii în noi, ci trebuie puse în practică. Vorbiţi cu preoţii voştri, rugaţi-i să vă explice şi mergeţi cât de des puteţi la împărtăşanie, pentru că acesta este singurul lucru care întăreşte sufletul! Şi veţi vedea atunci ce este lumea: politică, TV, discoteci (precum cea de alături), mass-media – tot ceea ce usucă sufletele! Dar dacă Îl avem pe Hristos în noi, El nu ne poate fi luat, iar dacă privim totul prin Iisus, toate acestea vor cădea de pe noi. Lucrurile acestea le-am învăţat de la părintele Sofronie, prin rugăciunea lui Iisus. Rugaţi-vă neîncetat este exact contrariul buddhismului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Aceasta este rugăciunea şi poţi s-o faci oriunde, şi-atunci va începe să crească conştiinţa prezenţei Sale în tine. Asta mi-a dat mie putinţa de a nu mai păcătui. Nu mai pot făptui păcatul în timp ce mă rog. Trebuie doar să fac rugăciunea. Însă nici să nu aştepţi nimic, dacă nu faci nimic. Desigur, nu e vorba de ceva ce se realizează de azi pe mâine, ci se dobândeşte în timp, pentru că nu este un talisman sau ceva purtător de noroc.Dar ce se poate face oare pentru cei care nu simt nevoia de a se spovedi, nu simt lipsa iubirii şi nu se îndoiesc de nimic?Dacă cineva nu simte nevoia să-şi mărturisească păcatul, înseamnă că nu este conştient de acesta. Mândria îi orbeşte pe oameni, iar ei cred că sunt „destul de buni” şi, deci, de ce să accepte „conştiinţa cea rea” pe care cred că le-o dă Biserica? Orbirea şi mândria merg mână în mână. Ce e de făcut? În primul rând trebuie să-i iubim pe aceşti oameni şi să ne rugăm pentru ei. Mai departe, trebuie să le aducem aminte de scrierile Noului Testament (care spune că toţi muritorii sunt păcătoşi), de moarte şi Judecata de Apoi. Cei mai răi sunt cei care cred că ştiu totul. Datoria noastră este să-i trezim, însă această muncă de iubire este foarte dificilă. Vom suferi din cauza acestor oameni orbi – precum Iisus.Eu am susţinut că nu se va putea împăca vreodată ortodoxia cu catolicismul până ce acesta nu va renunţa la Filioque. Problema este că dacă ei, catolicii, ar renunţa la acest adaos în Crez, ar lovi în infailibilitatea papală: atâţia papi (infailibili) au rostit şi susţinut un simbol de credinţă eretic!

Trăiţi într-un mediu catolic – şi îi cunoaşteţi bine pe catolici: credeţi că vor fi capabili vreodată să renunţe la această erezie?

Din experienţa mea, catolicii au creierul cam „spălat” şi cresc cu ideea că Biserica lor este singura care poate salva – ceea ce este bineînţeles greşit. Nu putem să-i învinuim pe oameni pentru asta, dar Vaticanul este responsabil din 1054. Ce putem face? Încerc să le dau credincioşilor catolici texte care arată devierile şi deformările lor şi mă rog ca ei să înceapă să-şi pună întrebări cu privire la lucrurile greşite din învăţătura Bisericii lor – însă, iarăşi, aceasta este o sarcină foarte dificilă. Protestanţii sunt mult mai deschişi la Ortodoxie, pentru că fiecare mică biserică îşi are propriul „papă”, sunt mii de „papi”, iar credincioşii adesea simt mult mai acut că ceva lipseşte... Ce înseamnă pentru dvs. „anti­hrist”? Ceva sau cineva contra lui Hristos, sau ceva/cineva în locul lui Hristos?Antihristul, după cum înţeleg din Scriptură, este o persoană. Îmi imaginez un amestec între preşedintele american şi papa, cineva care are o influenţă vastă şi puternică şi face mult „bine” închipuit poporului. Antihristul este deja printre noi (manipularea, mass-media), dar nu ca persoană încă, ci prin acte, legi, lozinci ideologice. Suntem pregătiţi (manipulaţi) pentru a-l accepta când va apărea în persoană. Hristos, adevăratul Hristos, va îngădui aceasta – dar El este Biruitorul, şi va birui această bestie.

Că tot veni vorba de „bestii”, v-au dispărut puterile malefice în momentul convertirii?

Da. Puterile magice au dispărut, însă Hristos mi-a dăruit puteri asemănătoare până în ziua de azi, doar că aceste puteri El decide când şi unde să mi le dea. Şi asta nu pentru a stăpâni oameni, ci pentru a sluji oamenilor. Şi Hristos a venit în lume ca să ne slujească (din nou piramida întoarsă!). Dumnezeu este deplinătate. În clipa în care am creat pustietate şi goliciune în jurul meu, au venit demonii s-o umple...

Ce părere ai despre polemicile legate de cipurile RFID?

Un astfel de control este 100% de la antihrist. Este de la antihrist pentru că el vrea să aibă un control total asupra trupului şi sufletului nostru. Veţi vedea că o dată cu venirea Europei în România toate sistemele de supraveghere vă vor sufoca tot mai mult şi tot mai mult, până vă vor strâmtora. În Elveţia demult nu mai există oameni! Nu mai există decât legi şi bani!

De Scientologie şi New Age ce părere aveţi?

În ce priveşte Scientologia, toată lumea ştie că este o coagulare de minciuni, iar cât priveşte New Age-ul, este un amalgam din toate celelalte religii. Eu locuiesc în al doilea oraş ca importanţă după Vatican – pentru catolici, bineînţeles – şi acolo preoţii catolici fac Zen-budism şi dau lecţii de Yoga! Mi se pare tocmai o trădare a lui Hristos. Protestanţii de la noi se tem de toţi: ei cred că totul vine de la satana. Totul e diabolic acolo. Doar Biserica Ortodoxă s-a ferit de astfel de lucruri şi nu s-a lăsat păcălită. Pentru că din catolicism fug oamenii, se duc după Yoga... Papa, la Conciliul II Vatican, a schimbat totul şi a potrivit învăţătura catolică după lume, gândind că poate aşa îşi va recupera credincioşii şi-i va aduce din nou în bisericile goale. Dar bisericile au devenit şi mai goale...

Cunoşteţi foarte bine Orientul extrem, Tibetul. Nu ar fi bine să se facă ceva pentru acei oameni? Să se încerce să fie aduşi la Hristos?

Am întâlnit în hinduism doi mari maeştri: şi unul şi celălalt au devenit ortodocşi. Unul în America, celălalt în Germania. Sigur, de îndată ce-i întâlnesc, simt nevoia să-l aduc pe Hristos în inimile lor, dar nu simt nevoia să pornesc din nou spre India, pentru că oamenii aceia nu pot fi obligaţi (să se creştineze). Dacă cineva mă va vrea, atunci mă va chema. Oamenii nu merg la brutar decât atunci când le e foame şi au nevoie de pâine. Dacă unui guru nu-i este foame, poţi să-i vorbeşti la nesfârşit, că nu vei schimba nimic.

După atâtea experienţe, regretaţi ceva?

Singurul lucru pe care-l regret este timpul pierdut. Părintele Sofronie a practicat şi el opt sau nouă ani meditaţia transcedentală şi mi-a spus că regretă atât de mult asta pentru că a pierdut mulţi ani în care ar fi putut cunoaşte Ortodoxia mai adânc. Eu acum am 64 de ani, poate că mai am încă 20 de ani de trăit, şi observ că mai sunt încă multe lucruri pe care nu le-am aflat sau înţeles încă în Ortodoxie. Eu nu sunt un teoretician, însă am observat că Dumnezeu este iubire. O dată ce este prezentă această bază a dragostei, deasupra ei se poate aşeza Teologia. Pe dragoste se pot aşeza şi dogmele, pentru că atunci înţelegem că dogmele sunt experinţe şi că ele sunt importante. Dar mai întâi trebuie să simţi iubire. Trebuie să purtăm această dragoste şi când ieşim pe uşă afară, ca oamenii să simtă că nu suntem farisei. Vă spun că nu sunt un creştin bun, dar nu acesta este criteriul ultim în faţa lui Dumnezeu. E vorba să fim curaţi la inimă în faţa lui Hristos şi să nu purtăm măşti în faţa oamenilor.Ce te face astăzi fericit?Viaţa mea este fericire curată, relaţiile mele, credinţa mea, soţia mea, sau mai bine spus „îngerul” meu, relaţia mea cu El, chiar dacă Îl întristez atât de des; dar El este temelia şi fericirea mea. Să-L servesc este cel mai minunat lucru de pe pământ. Să-i fac pe cei săraci fericiţi, pe cei deprimaţi să zâmbească iar, să dau speranţa celui care a pierdut-o... toate acestea mă fac nespus de fericit. Am descoperit un secret: cu cât dau mai mult, cu atât devin mai bogat ; cu cât vreau să păstrez mai mult şi să am, cu atât sunt mai sărac. Să nu uităm că Hristos răstoarnă toate valorile lumeşti: Acesta este ADEVĂRUL !
Interviu realizat de George CRASNEAN

coferinţa Klaus Kenneth din Cluj- N. : aici

miercuri, 20 ianuarie 2010

MESAJUL UNUI SFÂNT: MARCU EVGHENICUL


sursa : aici

O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.

Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie: „Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda". „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine". Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată.

Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în faţa porţilor Constantinopolului şi temeliile imperiului se cutremurau de pasul lor. Împăratul, în faţa pericolului direct, caută ajutor. Bate la porţile celor puternici ai Europei şi cerşeşte alianţa lor. Însă ca popoarele creştine să-şi dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Şi papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în faţa papismului.

Ameninţarea este un sfetnic rău şi devine şi mai rău, când cineva pierde simţul profund al realităţii. Forţaţi de pericol, păcăliţi de masca cea înşelătoare, toţi, împărat şi episcopi cedează şi cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea faţă de papă. Preferă sclavia faţă de papism decât sclavia faţă de turci. Şi doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinţii Bisericii, îşi înalţă statura morală şi apără integritatea credinţei. La Sinodul de la Ferrara - Florenţa cuvintele sale sunt formulate memorabil şi monumental. Propovăduieşte că deasupra libertăţii patriei este libertatea credinţei. Pentru că o credinţă liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credinţa păstrează nerobit cugetul şi îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credinţă înlănţuită de înşelăciune îngenunchează şi patria la picioarele celui care a înşelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariţia Ortodoxiei. Între adevăr şi minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de paşi, cel care a câştigat a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

Prin această poziţie de neînduplecat Marcu Evghenicul era de aşteptat să devină antipatic catolicilor şi prietenilor lor şi să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire şi la pace". Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg Visarion a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos şi mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun". Dar Marcu, care ca om era blând şi smerit, pentru credinţa lui s-a făcut leu. „Tu eşti fetiţă şi te comporţi ca o fetiţă", a fost răspunsul lui către Visarion.

În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuşi papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic". Şi credinciosul popor, paznicul şi judecătorul, criteriul adevărului, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea faţă de unionişti, iar din Marcu a făcut simbolul lui veşnic, care însufleţeşte, dar şi mustră, verificând calea ortodocşilor.

Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc. Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepţii despre lume) şi impune o bioteorie (concepţie despre viaţă), care nu poate fi închisă în spaţiul lucrurilor bisericeşti în sens strict, nici în spaţiul teologiei ca ştiinţă teoretică. Se întinde şi îmbrăţişează pe nesimţite întreaga viaţă şi întreaga societate. În spatele diferenţelor dogmatice dintre Răsărit şi Apus se ascundeau în mod esenţial diferenţele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită şi mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăieşte şi petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea îşi sprijină educaţia, modul ei de a gândi şi de a acţiona, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorităţii ea trăieşte şi creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-şi oprimă cetăţenii, ci îi îndrumă şi îi ocroteşte. Credincioşii, în mod liber supuşi lui Hristos, constituie Trupul tainic şi mădularele Bisericii lui.

Papismul şi Apusul, în general, trăiesc şi se mişcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului şi a logicii. Biserica din Trup al lui Hristos se transformă în stat - creştin, dar lumesc - un stat şi el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei şi îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raţionalismului. Şi pentru că dogma lor nu izvorăşte din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate şi în civilizaţie. Astfel se naşte Renaşterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul şi cultivă ateismul.

Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească şi muritoare. Este o prescripţie de viaţă, un mesaj al adevărului care mântuieşte. Mântuieşte sufletul nostru, dar şi patria noastră şi cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susţinut în cel mai eficace mod ţara lui şi fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieţii şi al culturii ei. Acest sfânt al Bisericii noastre stă şi astăzi la fel de inflexibil şi de adevărat în faţa acelora care sunt gata ca nişte „fetiţe" să se închine papei şi să imite maimuţărind modul apusean de viaţă şi de gândire. Îşi trimite mesajul său pur şi puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Fraţii mei, este o chestiune de viaţă şi de mântuire în această lume şi în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!

(Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic; traducere din elină de monahul Leontie;

marți, 19 ianuarie 2010

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia - Sfânta Dogmei Ortodoxe


Despre Sfânta Mare Muceniţă Eufimia

"În zilele binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria (450-457), s-a făcut la Calcedon, Sinod mare (451), de 630 de Sfinţi Părinţi, din toată lumea, şi au osândit erezia lui Dioscor şi al lui Eutihie, care învăţau că Hristos, Mântuitorul lumii, este o Persoană numai cu o fire şi o lucrare şi nu primeau dreapta credinţă, care învaţă că Dumnezeu cel întrupat, Mântuitorul lumii, este Persoana Fiului, din Sfânta Treime, având două firi, o fire de om şi o fire de Dumnezeu, unite între ele şi lucrând împreună la mântuirea noastră.

Astăzi, (11 iulie – n. n.) prăznuim minunea ce s-a făcut de cinstitele Moaşte ale Sfintei Muceniţe Eufimia, din vremea acestui al IV-lea mare Sinod a toată lumea, de la Calcedon. Căci, de vreme ce ereticii nu voiau să primească dogmele dreptei credinţe, Sfinţii Părinţi ai Sinodului au zis către eretici: «Scrieţi, într-o carte, mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie, şi noi, mărturisirea noastră. Şi amândouă scrierile să le pecetluim şi să le punem la racla cu preacinstitele moaşte ale marii Muceniţe Eufimia. Apoi, să ne rugăm, cu post, lui Dumnezeu, ca prin ea să ne descopere credinţa cea dreaptă.» Şi, pecetluind racla cu pecete împărătească, au pus păzitori. Şi, după trei zile de post şi rugăciune, deschizând racla, au găsit scrierea dreptcredincioşilor în mâna dreaptă a Sfintei, iar pe cea a ereticilor răucredincioşi la picioarele ei. Spre aducerea aminte despre această preaslăvită minune din timpul Sinodului, Sfânta Mare Muceniţă Eufimia se zugrăveşte cu o scrisoare în mâna dreaptă.

Ea s-a născut şi a crescut la Calcedon, în ţinutul Bitiniei, lângă Bosfor şi, tot în acest loc, a primit şi cununa muceniciei, în anul 307, pe vremea sângerosului împărat Galeriu (305-311). Era fiica lui Filofron şi a Teodosianei şi se purta, în viaţă, ca o tânără fecioară, care îşi închinase viaţa lui Hristos. Şi pârâtă fiind că este creştină, a fost pedepsită cu roata, dată la fiare şi la alte măiestrite chinuri şi şi-a luat cununa muceniciei prin foc, fiind arsă de vie.

Sfânta Biserică serbează pomenirea ei şi astăzi 11 iulie, la prăznuirea minunii de la Calcedon, a Sfintelor Moaşte, dar şi la 16 septembrie, ziua ei de mucenicească pătimire."

(Proloagele, 11 iulie)


Fragmentul de mai jos este din cartea despre Viata Cuviosului Paisie Aghioritul , unde acesta povesteşte minunata sa întâlnire cu Sfânta care, care i-a devenit de atunci atât de dragă inimii sale....

“Stareţul se afla în curtea colibei lui, atunci când l-a vizitat un fiu duhovni­cesc de-al său şi spunea mereu cu toată inima: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” La un moment dat, Stareţul i-a spus:

- Se poate netrebnici cineva şi în înţelesul cel bun.

- Cine, Gheronda?

- Stăteam liniştit în chilia mea când a venit şi m-a uluit. Ce frumos petrec ei acolo sus!

- Ce se întâmplă, Gheronda?

-Îţi voi spune, dar să nu spui la nimeni.

Atunci Stareţul i-a povestit următoarele: „Tocmai mă întorsesem din lume, unde ieşisem pentru o pro­blemă bisericească. Marţi[1], pe la ora 10 dimineaţa, stăteam în chilie şi făceam Ceasurile. Deodată am auzit o ciocănitură în uşă şi o voce de femeie spu­nând: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…» Atunci m-am gândit: «Cum de a intrat o femeie in Sfântul Munte?» Cu toate acestea am simţit o dulceaţă dumnezeiască înlăuntrul meu şi am întrebat:

- Cine este?

- Eufimia.

«Care Eufimia? m-am întrebat în sinea mea. Nu cumva vreo femeie a făcut vreo nebunie şi a venit în Sfântul Munte îmbrăcată în haine bărbăteşti? Acum ce să fac?» Aceea a bătut din nou la uşă, iar eu iarăşi am întrebat:

- Cine este?

- Eufimia.

Mă aflam în îndoială şi de aceea nu am deschis. Când a bătut a treia oară, uşa, care era zăvorâtă pe dinăuntru, s-a deschis singură. Apoi am auzit paşi pe hol. Am sărit ca să deschid uşa chiliei şi am văzut înaintea mea o femeie cu capul acoperit. O însoţea cineva care semăna cu Evanghelistul Luca şi care a dispărut îndată. Cu toate că eram sigur că aceasta nu era o nălucire de la cel viclean, pentru că avea o strălucire deosebită, am întrebat-o cine este.

- Muceniţa Eufimia, mi-a răspuns aceea.

- Dacă eşti Muceniţa Eufimia, vino să ne închinăm Sfintei Treimi. Tot ce fac eu să faci şi tu.

Dar când încă se mai afla pe hol, a început să facă metanii, însă nu spre biserică, ci spre chilia mea. La început mi s-a părut ciudat, dar după aceea mi-am amintit că aveam deasupra uşii chiliei mele o iconiţă de hârtie cu Sfânta Treime.

Apoi am intrat în biserică şi am făcut o metanie spunând: «In numele Tatălui.» A repetat şi ea după mine, făcând o metanie. «Şi al Fiului». «Şi al Fiului», a repetat ea cu o voce subţire.

- Mai tare, ca să aud şi eu! Iar ea a repetat mai tare.

După ce ne-am închinat şi a treia oară, rostind: «Şi al Sfântului Duh», i-am spus: «Acum să mă închin şi eu la tine». M-am închinat ei şi i-am sărutat picioarele şi vârful nasului, căci a o săruta pe faţă am consi­derat că este o necuviinţă. După aceea sfânta s-a aşezat pe scăunel, iar eu pe cufăr şi mi-a dezlegat nedumerirea pe care o aveam (în legătură cu un subiect bisericesc). Apoi mi-a povestit viata ei. Ştiam că există o Sfân­tă Eufimia, dar viata ei nu o cunoşteam. Când mi-a povestit mucenicia ei, nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam. M-am înfricoşat.

- Cum ai răbdat astfel de chinuri? am întrebat-o.

- Dacă aş fi ştiut ce slavă au sfinţii în cer, aş fi făcut tot ce aş fi putut ca să îndur chinuri şi mai mari.

După această întâmplare, timp de trei zile nu am putut să fac nimic. Tresăltam de bucurie şi slăveam neîncetat pe Dumnezeu. Nu puteam nici să mănânc, nici nimic altceva să fac… doxologie neîncetată.”

Într-o epistolă de a sa scria: „în toată viaţa mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie faţă de Sfânta Eufimia care, deşi îmi era necunoscută şi fără să aibă vreo îndatorire faţă de mine, mi-a făcut aceas­tă mare cinste…” După ce a povestit acest fapt dumnezeiesc, Stare­ţul a adăugat cu smerenie că Sfânta Eufimia i s-a arătat „nu pentru că aş fi fost vrednic, ci fiindcă în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general. Dar şi pentru alte două motive”. Stareţul a fost foarte impresionat şi se minuna cum de o femeie cu trup atât de firav a putut răbda atât de multe chinuri. „Să fi spus că era una… (voia să spună una voinică şi puternică), dar era o mână de om”.

Pe când se afla în această stare de har, Stareţul a compus o stihiră în cinstea sfintei: „Cu ce cântări de laudă vom încununa pe Eufimia, care s-a pogorât din cele de sus şi a cercetat un monah vrednic de milă din Kapsala. De trei ori i-a bătut în uşă, iar a patra oara[2] s-a deschis singură prin minune şi a intrat cu slavă cerească, muceniţa lui Hristos, închinându-se împreună Treimei celei Sfinte.”

A mai compus şi o luminândă după „Cu ucenicii să ne suim…”, care începea astfel: „Preaslăvită Eufi­mia, mare muceniţa a lui Hristos, te iubesc mult de tot după Maica Domnului”... (Fireşte, aceasta nu a alcătuit-o pentru a fi folosită la slujbe şi nici el nu o cânta când erau şi alţii de faţă.)

Împotriva obiceiului său, a mers din nou la Suroti şi le-a făcut pe monahii părtaşe acestei bucurii ce­reşti. Apoi ele au pictat icoana sfintei cu ajutorul şi îndrumările Stareţului.(este vorba de icoana de mai sus)

Stareţul a făcut cu mare măiestrie o stanţă de oţel cu icoana sfintei, cu care făcea apoi iconiţe şi le împărţea de binecuvântare la închinători în cinstea ei.

Însă s-a chinuit mult să facă degetele de la mâna stângă a sfintei, după cum el însuşi a spus: „M-am ostenit mult să-i fac mâna, dar după aceea am pus gândul cel bun: poate pentru că şi eu am chinuit-o pe sfânta”.

În Minei, la Sinaxarul din 27 februarie, a adăugat: Sfânta Eufimia!!!!!!!

Acatistul Sfintei Mari Muceniţe Eufimia

Acatistul Sfintei Mari Muceniţe Eufimia


luni, 18 ianuarie 2010

Cateheza din 17 ianuarie 2010

Prezentarea şi explicarea articolului al III-lea din simbolul credinţei: „Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Persoana Fiului lui Dumnezeu şi cele două firi: dumnezeiască şi omenească

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, având menirea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu (Facere 1, 26-27). Aceasta înseamnă că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu suflet, datorită căruia omul nu este doar o fiinţă trupească, materială, la fel ca toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, ci este şi o fiinţă spirituală, sufletul, împreună cu toate însuşirile lui (libertate, raţiune, voinţă, sentimente etc.) fiind cel prin care noi suntem „înrudiţi” – cum spun unii Sfinţi Părinţi – cu Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, purtăm în noi chipul lui Dumnezeu. Acest chip al lui Dumnezeu în noi mai este văzut de unii Sfinţi şi în faptul că omul a fost creat pentru a fi stăpân al naturii, de unde şi expresia „omul – coroană a creaţiei”. Ei bine, prin tot ceea ce înseamnă chip al lui Dumnezeu, omul este înrudit cu Dumnezeu şi tinde spre El, aflându-se totodată într-o relaţie vie cu El. Omul se menţine însă ca şi chip al lui Dumnezeu numai dacă reuşeşte să păstreze între el şi Dumnezeu această relaţie vie, această comuniune continuă, în care să fie activ nu numai Dumnezeu, ci şi omul. Relaţia de comuniune cu Dumnezeu are ca scop unirea maximă pe care o poate experia omul cu Dumnezeu, fără contopirea cu El, unire care poate fi definită ca îndumnezeire a omului sau dobândire a mântuirii, de fapt scopul spre care ar trebui să tindem fiecare dintre noi. În vederea atingerii acestui scop a fost dat chipul lui Dumnezeu în om, ca aspiraţie a acestuia spre modelul său absolut, împlinirea acestei aspiraţii conducând la asemănarea maximală cu Dumnezeu.
Asemănarea cu Dumnezeu nu e numai starea finală de îndumnezeire, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voinţa omului stimulată şi ajutată de harul lui Dumnezeu. De aceea Părinţii au accentuat faptul că “chipul” se dezvolta în “asemănare” îndeosebi prin virtuţi, care sunt opera voinţei omului, ajutată de harul lui Dumnezeu. Acesta era drumul pe care omul era chemat să-l parcurgă – drumul de la chip spre asemănare.
Prin căderea primilor oameni în păcatul neascultării, după cum am văzut în catehezele trecute, omul a ajuns sub stăpânirea păcatului şi a diavolului, pierzând comuniunea harică cu Dumnezeu şi intrând în moarte spirituală şi în osândă la moartea veşnică. Cuvintele lui Dumnezeu au fost foarte clare în această privinţă: în ziua în care veţi mânca din fructele acestui pom veţi muri! (Facere 3,3). Una din urmările căderii omului în păcat a fost şi aceea a slăbirii puterilor sale sufleteşti, el va fi înclinat acum mai mult spre săvârşirea răului decât a binelui, mai mult spre pofta trupului, spre cele materiale, decât spre cele spirituale, astfel încât acea aspiraţie a omului spre Dumnezeu, datorată chipului lui Dumnezeu din om, va fi acum diminuată. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi vorbesc despre o întunecare sau alterare a chipului lui Dumnezeu în om, în urma căderii în păcatul strămoşesc. Înclinarea omului mai mult spre săvârşirea păcatului îl vor duce la o tot mai adâncă afundare în rău şi întrăinare din ce în ce mai mare de Dumnezeu. În asemenea stare, cu totul anormală, omul nu se mai putea întoarce la Dumnezeu prin propriile sale puteri, nu se mai putea mântui şi nu mai putea reveni la starea dinaintea căderii, o stare în care el putea să înainteze spre asemănarea cu Dumnezeu. Aşadar, acest lucru nu se mai putea face prin propriile puteri ale omului.
Dumnezeu însă, din infinita Sa bunătate şi iubire faţă de oameni, a găsit, prin înţelepciunea Sa, mijlocul cel mai bun al izbăvirii omului de rău, hotărând întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea lumii. Acesta a fost singurul motiv al întrupării – mântuirea noastră – după cum mărturisim şi în articolul trei din Crez: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Mântuirea nu putea fi realizată de oameni prin propriile lor puteri, decât numai de către Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a hotărât ca Fiul Său Cel unul născut, a doua Persoană a Sfintei Treimi, să Se întrupeze şi, luând adevărată fire omenească, să aducă în locul omenirii păcătoase, jertfa cea curată. Sigur că Dumnezeu ar fi putut să-l mântuiască pe om şi în alt mod, dar acest mijloc ales de Dumnezeu pentru a-l salva pe om, şi anume întruparea Fiului Său, a fost cel mai folositor omului. Şi printr-un cuvânt ar fi putut Dumnezeu să mântuiască pe om, dar ar fi fost nefolositor omului, căci acesta, deprins fiind cu păcatul, ar fi căzut din nou şi aşa mereu ar fi trebuit să fie mântuit, iar păcatul nu ar fi fost învins niciodată. Prin întrupare însă, Dumnezeu Se face om şi biruieşte păcatul şi moartea ca Om şi Dumnezeu. Vă veţi întreba de ce nu a putut totuşi să aducă mântuirea un alt om, de ce tocmai Dumnezeu devenit Om? Răspunsul este simplu: orice om este supus păcatului şi trebuia ca Cel care avea să aducă mântuirea să fie fără de păcat, pentru a nu fi supus prin păcat morţii, iar aceste condiţii nu puteau fi îndeplinite decât numai de Dumnezeul devenit Om. De aceea Dumnezeu S-a întrupat, adică a luat firea noastră omenească făcându-Se întru toate asemenea nouă, afară de păcat. El a fost singurul om fără de păcat.
Întruparea Sa, după cum aflăm din Sfânta Evanghelie după Luca, S-a făcut prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria. De aceea mai spunem în acest articol din Simbolul credinţei că Fiul „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Iată ce-i spune Arhanghelul Gavriil Fecioarei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1,35). Vorbim aşadar de o zămislire mai presus de legile firii, o zămislire supranaturală, care s-a făcut fără sămânţă bărbătească, ci doar prin pogorârea Duhului Sfânt. De aceea Maria şi-a păstrat fecioria nestricată, atât înainte de naştere, cât şi în timpul naşterii, precum şi după naştere, ea fiind pururea Fecioară. Acest lucru i-a fost descoperit profetului Iezechiel, care vorbea despre un templu prin care a intrat Domnul Dumnezeu şi a ieşit, iar uşile au rămas încuiate. Templul acesta simbolizează pântecele Fecioarei Maria, iar uşile rămase încuiate reprezintă fecioria ei, care nu a fost afectată de zămislirea supranaturală a lui Dumnezeu sau de naşterea Sa. Iată ce spune Iezechiel: <> (Iez. 44, 1-2). Dar această taină i-a fost descoperită şi marelui profet Isaia, supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”. El avea să spună următoarele cuvinte, rămase memorabile: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7,14). Sfinţii Părinţi sunt de părere că şi focul văzut de Moise în rugul, care deşi ardea nu se mistuia şi din care Moise auzea vocea lui Dumnezeu, ar fi fost tot o prefigurare a fecioriei Maicii Domnului. Focul Îl reprezenta pe Dumnezeu, iar rugul, pântecele Fecioarei, a cărui feciorie nu a fost afectată, la fel cum focul deşi ardea în rug, nu mistuia rugul.
Aşadar Maica Domnului a fost cea care prin acel „fie mie după cuvântul tău” rostit Arhanghelului Gavriil a acceptat să-L primească în pântecele Său pe Dumnezeu, deşi nu înţelegea cum anume va posibil acest lucru, de vreme ce ea nu ştia de bărbat. Răspunsul ei este de fapt răspunsul întregii omeniri, oferit prin reprezentanta sa cea mai aleasă, lui Dumnezeu, Care vrea să ne mântuiască, dar nici de această dată nu ne constrânge, nu trece peste libertatea noastră, ci ne cere consimţământul.
Aşadar, spunem că Hristos S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, pentru că zămislirea s-a făcut pe cale supranaturală, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra pântecelui Fecioarei Maria. În felul acesta, Fiul primeşte în ipostasul Său veşnic întreaga noastră fire omenească, fire ce se va uni cu cea dumnezeiască, astfel încât, atunci când vorbim despre Iisus Hristos, spunem că este o singură persoană, care însă are două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească, modul în care se face această îngemănare a celor două firi în Hristos rămânând o mare taină a Bisericii noastre. Hristos este atât Dumnezeu adevărat, cât şi Om adevărat, adevăr care reiese din numeroase profeţii mesianice ale Vechiului Testament, din însăşi cuvintele Mântuitorului Hristos, din cuvintele Sfinţilor Apostolilor, precum şi din mărturii numeroase ale Sfintei Tradiţii.
Învăţătura despre cele două firi ale Mântuitorului Hristos a fost formulată la Sinodul al-III-lea Ecumenic de la Efes (431), dar mai cu seamă ea a fost fixată şi formulată ca dogmă la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Atunci s-a stabilit că Hristos este atât Dumnezeu adevărat cât şi Om adevărat, cele două firi, dumnezeiască şi omenească, având două voinţe şi lucrări proprii şi fiind unite în persoana unică a lui Iisus Hristos în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.
Această precizare finală a fost făcută împotriva unor învăţături greşite, care apăruseră în Biserică şi care au provocat de fapt şi formularea clară a învăţăturii despre unirea celor două firi în Iisus Hristos la Sinoadele Ecumenice amintite. Astfel, potrivit unui călugăr pe nume Nestorie, cele două firi ale lui Hristos nu puteau să existe într-o singură persoană, prin urmare, spunea el, în Hristos sunt de fapt două persoane: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din veşnicie din Tatăl şi persoana istorică a lui Iisus Hristos, care S-a născut din Maria. O consecinţă logică a învăţăturii sale era şi aceea că Maria nu mai este Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de om. Împotriva ereziei sale, Sinodul de la Calcedon va spune că cele două firi subzistă persoana unică a lui Hristos în mod neîmpărţit şi nedespărţit. Un alt călugăr, pe nume Eutihie, care-l combătuse cu acrivie pe Nestorie, va ajunge să cadă în cealaltă extremă, spunând că de fapt în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele Mariei, firea omenească primită de Mântuitorul a fost absorbită de cea dumnezeiescă, precum o picătură se pierde în mare, astfel încât în Hristos este doar o fire, cea dumnezeiească, iar trupul lui Hristos nu a fost unul omenesc real, ci doar unul aparent sau un trup dumnezeiesc. Învăţătura lui Eutihie, numită şi monofizitism, de la cuvintele greceşti mono şi Fysis (o singură fire) a generat mari tulburări în Biserică, ea fiind combătută la Sinodul de la Calcedon, unde s-a spus împotriva ei, că cele două firi sunt unite în chip neamestecat şi neschimbat.
Din păcate însă, erezia lui Eutihie nu a fost eradicată în totalitate prin Sinodul de la Calcedon, ea persistând şi după aceea. Astfel, o parte din adepţii lui Eutihie au desfăşurat o acţiune de răspândire a acestei învăţături şi după Sinodul de la Calcedon, reuşind să câştige foarte mulţi adepţi. În felul acesta au luat naştere Bisericile vechi-orientale sau monofizite, cum mai sunt numite, deşi membrii actuali ai acestor Biserici resping această etichetă de „monofiziţi”, întrucât, spun ei, nu mai păstrează monofizitismul lui Eutihie în forma originară, ci învaţă că în Hristos este o singură fire, cea dumnezeiască, dar ea este o fire compusă. Este vorba de: Biserica Armeniei, Biserica din Alexandria, numită şi Coptă, Biserica Antiohiei, Biserica Siro-Iacobită, Biserica Coptă Britanică, Biserica Etiopiei, Biserica Eritreei şi Biserica Indiei.
Ar mai fi multe de spus despre unirea ipostatică a celor două firi în Iisus Hristos. Eu aş vrea să vă mai vorbesc, în final, doar despre câteva din urmările pe care le are această unire a firii umane cu cea divină în Hristos. O primă consecinţă pe care aş dori să o aduc în atenţie este îndumnezeirea firii omeneşti în Iisus Hristos. Acest lucru înseamnă o ridicare a firii omeneşti în Hristos la cel mai înalt grad de perfecţiune, fără ca prin aceasta ea să-şi piardă calităţile proprii. Prin unirea cu firea dumnezeiască, firea omenească a lui Hristos, care este şi firea noastră a tuturor, este eliberată de slăbiciune şi adusă din nou la nestricăciune. Astfel încât întreaga operă de mântuire a lui Hristos capătă şi o dimensiune ontologică, de schimbare a firii noastre afectate în urma căderii în păcat a protopărinţilor, fire care acum, prin unirea cu cea dumnezeiască în persoana lui Hristos, este din nou adusă la nestricăciune. O altă consecinţă este aceea că Fecioara Maria este adevărată Născătoare de Dumnezeu. Omul Iisus Hristos nu este Altul decât Fiul unul născut al lui Dumnezeu, iar Fecioara Maria, concepându-L şi născându-L, devine astfel Născătoare de Dumnezeu. Sunt unele secte creştine, care se află în mare rătăcire datorită faptului că neagă pururea fecioria Mariei şi susţin că Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoarea unui om. O mare greşeală, care din păcate persistă în zilele noastre. De aceea vă îndemn să respingeţi din start orice încercare a acestor sectari de a vă atrage în cursele lor prin aceste învăţături pierzătoare de suflet.
Ar mai fi multe de spus referitoare la unirea celor două firi în Iisus Hristos, însă deocamdată ne oprim la acestea.
Amin.