Prezentarea şi explicarea articolului al III-lea din simbolul credinţei: „Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Persoana Fiului lui Dumnezeu şi cele două firi: dumnezeiască şi omenească
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, având menirea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu (Facere 1, 26-27). Aceasta înseamnă că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu suflet, datorită căruia omul nu este doar o fiinţă trupească, materială, la fel ca toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, ci este şi o fiinţă spirituală, sufletul, împreună cu toate însuşirile lui (libertate, raţiune, voinţă, sentimente etc.) fiind cel prin care noi suntem „înrudiţi” – cum spun unii Sfinţi Părinţi – cu Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, purtăm în noi chipul lui Dumnezeu. Acest chip al lui Dumnezeu în noi mai este văzut de unii Sfinţi şi în faptul că omul a fost creat pentru a fi stăpân al naturii, de unde şi expresia „omul – coroană a creaţiei”. Ei bine, prin tot ceea ce înseamnă chip al lui Dumnezeu, omul este înrudit cu Dumnezeu şi tinde spre El, aflându-se totodată într-o relaţie vie cu El. Omul se menţine însă ca şi chip al lui Dumnezeu numai dacă reuşeşte să păstreze între el şi Dumnezeu această relaţie vie, această comuniune continuă, în care să fie activ nu numai Dumnezeu, ci şi omul. Relaţia de comuniune cu Dumnezeu are ca scop unirea maximă pe care o poate experia omul cu Dumnezeu, fără contopirea cu El, unire care poate fi definită ca îndumnezeire a omului sau dobândire a mântuirii, de fapt scopul spre care ar trebui să tindem fiecare dintre noi. În vederea atingerii acestui scop a fost dat chipul lui Dumnezeu în om, ca aspiraţie a acestuia spre modelul său absolut, împlinirea acestei aspiraţii conducând la asemănarea maximală cu Dumnezeu.
Asemănarea cu Dumnezeu nu e numai starea finală de îndumnezeire, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voinţa omului stimulată şi ajutată de harul lui Dumnezeu. De aceea Părinţii au accentuat faptul că “chipul” se dezvolta în “asemănare” îndeosebi prin virtuţi, care sunt opera voinţei omului, ajutată de harul lui Dumnezeu. Acesta era drumul pe care omul era chemat să-l parcurgă – drumul de la chip spre asemănare.
Prin căderea primilor oameni în păcatul neascultării, după cum am văzut în catehezele trecute, omul a ajuns sub stăpânirea păcatului şi a diavolului, pierzând comuniunea harică cu Dumnezeu şi intrând în moarte spirituală şi în osândă la moartea veşnică. Cuvintele lui Dumnezeu au fost foarte clare în această privinţă: în ziua în care veţi mânca din fructele acestui pom veţi muri! (Facere 3,3). Una din urmările căderii omului în păcat a fost şi aceea a slăbirii puterilor sale sufleteşti, el va fi înclinat acum mai mult spre săvârşirea răului decât a binelui, mai mult spre pofta trupului, spre cele materiale, decât spre cele spirituale, astfel încât acea aspiraţie a omului spre Dumnezeu, datorată chipului lui Dumnezeu din om, va fi acum diminuată. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi vorbesc despre o întunecare sau alterare a chipului lui Dumnezeu în om, în urma căderii în păcatul strămoşesc. Înclinarea omului mai mult spre săvârşirea păcatului îl vor duce la o tot mai adâncă afundare în rău şi întrăinare din ce în ce mai mare de Dumnezeu. În asemenea stare, cu totul anormală, omul nu se mai putea întoarce la Dumnezeu prin propriile sale puteri, nu se mai putea mântui şi nu mai putea reveni la starea dinaintea căderii, o stare în care el putea să înainteze spre asemănarea cu Dumnezeu. Aşadar, acest lucru nu se mai putea face prin propriile puteri ale omului.
Dumnezeu însă, din infinita Sa bunătate şi iubire faţă de oameni, a găsit, prin înţelepciunea Sa, mijlocul cel mai bun al izbăvirii omului de rău, hotărând întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea lumii. Acesta a fost singurul motiv al întrupării – mântuirea noastră – după cum mărturisim şi în articolul trei din Crez: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Mântuirea nu putea fi realizată de oameni prin propriile lor puteri, decât numai de către Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a hotărât ca Fiul Său Cel unul născut, a doua Persoană a Sfintei Treimi, să Se întrupeze şi, luând adevărată fire omenească, să aducă în locul omenirii păcătoase, jertfa cea curată. Sigur că Dumnezeu ar fi putut să-l mântuiască pe om şi în alt mod, dar acest mijloc ales de Dumnezeu pentru a-l salva pe om, şi anume întruparea Fiului Său, a fost cel mai folositor omului. Şi printr-un cuvânt ar fi putut Dumnezeu să mântuiască pe om, dar ar fi fost nefolositor omului, căci acesta, deprins fiind cu păcatul, ar fi căzut din nou şi aşa mereu ar fi trebuit să fie mântuit, iar păcatul nu ar fi fost învins niciodată. Prin întrupare însă, Dumnezeu Se face om şi biruieşte păcatul şi moartea ca Om şi Dumnezeu. Vă veţi întreba de ce nu a putut totuşi să aducă mântuirea un alt om, de ce tocmai Dumnezeu devenit Om? Răspunsul este simplu: orice om este supus păcatului şi trebuia ca Cel care avea să aducă mântuirea să fie fără de păcat, pentru a nu fi supus prin păcat morţii, iar aceste condiţii nu puteau fi îndeplinite decât numai de Dumnezeul devenit Om. De aceea Dumnezeu S-a întrupat, adică a luat firea noastră omenească făcându-Se întru toate asemenea nouă, afară de păcat. El a fost singurul om fără de păcat.
Întruparea Sa, după cum aflăm din Sfânta Evanghelie după Luca, S-a făcut prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria. De aceea mai spunem în acest articol din Simbolul credinţei că Fiul „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Iată ce-i spune Arhanghelul Gavriil Fecioarei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1,35). Vorbim aşadar de o zămislire mai presus de legile firii, o zămislire supranaturală, care s-a făcut fără sămânţă bărbătească, ci doar prin pogorârea Duhului Sfânt. De aceea Maria şi-a păstrat fecioria nestricată, atât înainte de naştere, cât şi în timpul naşterii, precum şi după naştere, ea fiind pururea Fecioară. Acest lucru i-a fost descoperit profetului Iezechiel, care vorbea despre un templu prin care a intrat Domnul Dumnezeu şi a ieşit, iar uşile au rămas încuiate. Templul acesta simbolizează pântecele Fecioarei Maria, iar uşile rămase încuiate reprezintă fecioria ei, care nu a fost afectată de zămislirea supranaturală a lui Dumnezeu sau de naşterea Sa. Iată ce spune Iezechiel: <> (Iez. 44, 1-2). Dar această taină i-a fost descoperită şi marelui profet Isaia, supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”. El avea să spună următoarele cuvinte, rămase memorabile: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7,14). Sfinţii Părinţi sunt de părere că şi focul văzut de Moise în rugul, care deşi ardea nu se mistuia şi din care Moise auzea vocea lui Dumnezeu, ar fi fost tot o prefigurare a fecioriei Maicii Domnului. Focul Îl reprezenta pe Dumnezeu, iar rugul, pântecele Fecioarei, a cărui feciorie nu a fost afectată, la fel cum focul deşi ardea în rug, nu mistuia rugul.
Aşadar Maica Domnului a fost cea care prin acel „fie mie după cuvântul tău” rostit Arhanghelului Gavriil a acceptat să-L primească în pântecele Său pe Dumnezeu, deşi nu înţelegea cum anume va posibil acest lucru, de vreme ce ea nu ştia de bărbat. Răspunsul ei este de fapt răspunsul întregii omeniri, oferit prin reprezentanta sa cea mai aleasă, lui Dumnezeu, Care vrea să ne mântuiască, dar nici de această dată nu ne constrânge, nu trece peste libertatea noastră, ci ne cere consimţământul.
Aşadar, spunem că Hristos S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, pentru că zămislirea s-a făcut pe cale supranaturală, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra pântecelui Fecioarei Maria. În felul acesta, Fiul primeşte în ipostasul Său veşnic întreaga noastră fire omenească, fire ce se va uni cu cea dumnezeiască, astfel încât, atunci când vorbim despre Iisus Hristos, spunem că este o singură persoană, care însă are două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească, modul în care se face această îngemănare a celor două firi în Hristos rămânând o mare taină a Bisericii noastre. Hristos este atât Dumnezeu adevărat, cât şi Om adevărat, adevăr care reiese din numeroase profeţii mesianice ale Vechiului Testament, din însăşi cuvintele Mântuitorului Hristos, din cuvintele Sfinţilor Apostolilor, precum şi din mărturii numeroase ale Sfintei Tradiţii.
Învăţătura despre cele două firi ale Mântuitorului Hristos a fost formulată la Sinodul al-III-lea Ecumenic de la Efes (431), dar mai cu seamă ea a fost fixată şi formulată ca dogmă la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Atunci s-a stabilit că Hristos este atât Dumnezeu adevărat cât şi Om adevărat, cele două firi, dumnezeiască şi omenească, având două voinţe şi lucrări proprii şi fiind unite în persoana unică a lui Iisus Hristos în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.
Această precizare finală a fost făcută împotriva unor învăţături greşite, care apăruseră în Biserică şi care au provocat de fapt şi formularea clară a învăţăturii despre unirea celor două firi în Iisus Hristos la Sinoadele Ecumenice amintite. Astfel, potrivit unui călugăr pe nume Nestorie, cele două firi ale lui Hristos nu puteau să existe într-o singură persoană, prin urmare, spunea el, în Hristos sunt de fapt două persoane: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din veşnicie din Tatăl şi persoana istorică a lui Iisus Hristos, care S-a născut din Maria. O consecinţă logică a învăţăturii sale era şi aceea că Maria nu mai este Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de om. Împotriva ereziei sale, Sinodul de la Calcedon va spune că cele două firi subzistă persoana unică a lui Hristos în mod neîmpărţit şi nedespărţit. Un alt călugăr, pe nume Eutihie, care-l combătuse cu acrivie pe Nestorie, va ajunge să cadă în cealaltă extremă, spunând că de fapt în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele Mariei, firea omenească primită de Mântuitorul a fost absorbită de cea dumnezeiescă, precum o picătură se pierde în mare, astfel încât în Hristos este doar o fire, cea dumnezeiească, iar trupul lui Hristos nu a fost unul omenesc real, ci doar unul aparent sau un trup dumnezeiesc. Învăţătura lui Eutihie, numită şi monofizitism, de la cuvintele greceşti mono şi Fysis (o singură fire) a generat mari tulburări în Biserică, ea fiind combătută la Sinodul de la Calcedon, unde s-a spus împotriva ei, că cele două firi sunt unite în chip neamestecat şi neschimbat.
Din păcate însă, erezia lui Eutihie nu a fost eradicată în totalitate prin Sinodul de la Calcedon, ea persistând şi după aceea. Astfel, o parte din adepţii lui Eutihie au desfăşurat o acţiune de răspândire a acestei învăţături şi după Sinodul de la Calcedon, reuşind să câştige foarte mulţi adepţi. În felul acesta au luat naştere Bisericile vechi-orientale sau monofizite, cum mai sunt numite, deşi membrii actuali ai acestor Biserici resping această etichetă de „monofiziţi”, întrucât, spun ei, nu mai păstrează monofizitismul lui Eutihie în forma originară, ci învaţă că în Hristos este o singură fire, cea dumnezeiască, dar ea este o fire compusă. Este vorba de: Biserica Armeniei, Biserica din Alexandria, numită şi Coptă, Biserica Antiohiei, Biserica Siro-Iacobită, Biserica Coptă Britanică, Biserica Etiopiei, Biserica Eritreei şi Biserica Indiei.
Ar mai fi multe de spus despre unirea ipostatică a celor două firi în Iisus Hristos. Eu aş vrea să vă mai vorbesc, în final, doar despre câteva din urmările pe care le are această unire a firii umane cu cea divină în Hristos. O primă consecinţă pe care aş dori să o aduc în atenţie este îndumnezeirea firii omeneşti în Iisus Hristos. Acest lucru înseamnă o ridicare a firii omeneşti în Hristos la cel mai înalt grad de perfecţiune, fără ca prin aceasta ea să-şi piardă calităţile proprii. Prin unirea cu firea dumnezeiască, firea omenească a lui Hristos, care este şi firea noastră a tuturor, este eliberată de slăbiciune şi adusă din nou la nestricăciune. Astfel încât întreaga operă de mântuire a lui Hristos capătă şi o dimensiune ontologică, de schimbare a firii noastre afectate în urma căderii în păcat a protopărinţilor, fire care acum, prin unirea cu cea dumnezeiască în persoana lui Hristos, este din nou adusă la nestricăciune. O altă consecinţă este aceea că Fecioara Maria este adevărată Născătoare de Dumnezeu. Omul Iisus Hristos nu este Altul decât Fiul unul născut al lui Dumnezeu, iar Fecioara Maria, concepându-L şi născându-L, devine astfel Născătoare de Dumnezeu. Sunt unele secte creştine, care se află în mare rătăcire datorită faptului că neagă pururea fecioria Mariei şi susţin că Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoarea unui om. O mare greşeală, care din păcate persistă în zilele noastre. De aceea vă îndemn să respingeţi din start orice încercare a acestor sectari de a vă atrage în cursele lor prin aceste învăţături pierzătoare de suflet.
Ar mai fi multe de spus referitoare la unirea celor două firi în Iisus Hristos, însă deocamdată ne oprim la acestea.
Amin.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, având menirea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu (Facere 1, 26-27). Aceasta înseamnă că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu suflet, datorită căruia omul nu este doar o fiinţă trupească, materială, la fel ca toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, ci este şi o fiinţă spirituală, sufletul, împreună cu toate însuşirile lui (libertate, raţiune, voinţă, sentimente etc.) fiind cel prin care noi suntem „înrudiţi” – cum spun unii Sfinţi Părinţi – cu Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, purtăm în noi chipul lui Dumnezeu. Acest chip al lui Dumnezeu în noi mai este văzut de unii Sfinţi şi în faptul că omul a fost creat pentru a fi stăpân al naturii, de unde şi expresia „omul – coroană a creaţiei”. Ei bine, prin tot ceea ce înseamnă chip al lui Dumnezeu, omul este înrudit cu Dumnezeu şi tinde spre El, aflându-se totodată într-o relaţie vie cu El. Omul se menţine însă ca şi chip al lui Dumnezeu numai dacă reuşeşte să păstreze între el şi Dumnezeu această relaţie vie, această comuniune continuă, în care să fie activ nu numai Dumnezeu, ci şi omul. Relaţia de comuniune cu Dumnezeu are ca scop unirea maximă pe care o poate experia omul cu Dumnezeu, fără contopirea cu El, unire care poate fi definită ca îndumnezeire a omului sau dobândire a mântuirii, de fapt scopul spre care ar trebui să tindem fiecare dintre noi. În vederea atingerii acestui scop a fost dat chipul lui Dumnezeu în om, ca aspiraţie a acestuia spre modelul său absolut, împlinirea acestei aspiraţii conducând la asemănarea maximală cu Dumnezeu.
Asemănarea cu Dumnezeu nu e numai starea finală de îndumnezeire, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voinţa omului stimulată şi ajutată de harul lui Dumnezeu. De aceea Părinţii au accentuat faptul că “chipul” se dezvolta în “asemănare” îndeosebi prin virtuţi, care sunt opera voinţei omului, ajutată de harul lui Dumnezeu. Acesta era drumul pe care omul era chemat să-l parcurgă – drumul de la chip spre asemănare.
Prin căderea primilor oameni în păcatul neascultării, după cum am văzut în catehezele trecute, omul a ajuns sub stăpânirea păcatului şi a diavolului, pierzând comuniunea harică cu Dumnezeu şi intrând în moarte spirituală şi în osândă la moartea veşnică. Cuvintele lui Dumnezeu au fost foarte clare în această privinţă: în ziua în care veţi mânca din fructele acestui pom veţi muri! (Facere 3,3). Una din urmările căderii omului în păcat a fost şi aceea a slăbirii puterilor sale sufleteşti, el va fi înclinat acum mai mult spre săvârşirea răului decât a binelui, mai mult spre pofta trupului, spre cele materiale, decât spre cele spirituale, astfel încât acea aspiraţie a omului spre Dumnezeu, datorată chipului lui Dumnezeu din om, va fi acum diminuată. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi vorbesc despre o întunecare sau alterare a chipului lui Dumnezeu în om, în urma căderii în păcatul strămoşesc. Înclinarea omului mai mult spre săvârşirea păcatului îl vor duce la o tot mai adâncă afundare în rău şi întrăinare din ce în ce mai mare de Dumnezeu. În asemenea stare, cu totul anormală, omul nu se mai putea întoarce la Dumnezeu prin propriile sale puteri, nu se mai putea mântui şi nu mai putea reveni la starea dinaintea căderii, o stare în care el putea să înainteze spre asemănarea cu Dumnezeu. Aşadar, acest lucru nu se mai putea face prin propriile puteri ale omului.
Dumnezeu însă, din infinita Sa bunătate şi iubire faţă de oameni, a găsit, prin înţelepciunea Sa, mijlocul cel mai bun al izbăvirii omului de rău, hotărând întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea lumii. Acesta a fost singurul motiv al întrupării – mântuirea noastră – după cum mărturisim şi în articolul trei din Crez: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Mântuirea nu putea fi realizată de oameni prin propriile lor puteri, decât numai de către Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a hotărât ca Fiul Său Cel unul născut, a doua Persoană a Sfintei Treimi, să Se întrupeze şi, luând adevărată fire omenească, să aducă în locul omenirii păcătoase, jertfa cea curată. Sigur că Dumnezeu ar fi putut să-l mântuiască pe om şi în alt mod, dar acest mijloc ales de Dumnezeu pentru a-l salva pe om, şi anume întruparea Fiului Său, a fost cel mai folositor omului. Şi printr-un cuvânt ar fi putut Dumnezeu să mântuiască pe om, dar ar fi fost nefolositor omului, căci acesta, deprins fiind cu păcatul, ar fi căzut din nou şi aşa mereu ar fi trebuit să fie mântuit, iar păcatul nu ar fi fost învins niciodată. Prin întrupare însă, Dumnezeu Se face om şi biruieşte păcatul şi moartea ca Om şi Dumnezeu. Vă veţi întreba de ce nu a putut totuşi să aducă mântuirea un alt om, de ce tocmai Dumnezeu devenit Om? Răspunsul este simplu: orice om este supus păcatului şi trebuia ca Cel care avea să aducă mântuirea să fie fără de păcat, pentru a nu fi supus prin păcat morţii, iar aceste condiţii nu puteau fi îndeplinite decât numai de Dumnezeul devenit Om. De aceea Dumnezeu S-a întrupat, adică a luat firea noastră omenească făcându-Se întru toate asemenea nouă, afară de păcat. El a fost singurul om fără de păcat.
Întruparea Sa, după cum aflăm din Sfânta Evanghelie după Luca, S-a făcut prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria. De aceea mai spunem în acest articol din Simbolul credinţei că Fiul „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Iată ce-i spune Arhanghelul Gavriil Fecioarei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1,35). Vorbim aşadar de o zămislire mai presus de legile firii, o zămislire supranaturală, care s-a făcut fără sămânţă bărbătească, ci doar prin pogorârea Duhului Sfânt. De aceea Maria şi-a păstrat fecioria nestricată, atât înainte de naştere, cât şi în timpul naşterii, precum şi după naştere, ea fiind pururea Fecioară. Acest lucru i-a fost descoperit profetului Iezechiel, care vorbea despre un templu prin care a intrat Domnul Dumnezeu şi a ieşit, iar uşile au rămas încuiate. Templul acesta simbolizează pântecele Fecioarei Maria, iar uşile rămase încuiate reprezintă fecioria ei, care nu a fost afectată de zămislirea supranaturală a lui Dumnezeu sau de naşterea Sa. Iată ce spune Iezechiel: <
Aşadar Maica Domnului a fost cea care prin acel „fie mie după cuvântul tău” rostit Arhanghelului Gavriil a acceptat să-L primească în pântecele Său pe Dumnezeu, deşi nu înţelegea cum anume va posibil acest lucru, de vreme ce ea nu ştia de bărbat. Răspunsul ei este de fapt răspunsul întregii omeniri, oferit prin reprezentanta sa cea mai aleasă, lui Dumnezeu, Care vrea să ne mântuiască, dar nici de această dată nu ne constrânge, nu trece peste libertatea noastră, ci ne cere consimţământul.
Aşadar, spunem că Hristos S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, pentru că zămislirea s-a făcut pe cale supranaturală, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra pântecelui Fecioarei Maria. În felul acesta, Fiul primeşte în ipostasul Său veşnic întreaga noastră fire omenească, fire ce se va uni cu cea dumnezeiască, astfel încât, atunci când vorbim despre Iisus Hristos, spunem că este o singură persoană, care însă are două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească, modul în care se face această îngemănare a celor două firi în Hristos rămânând o mare taină a Bisericii noastre. Hristos este atât Dumnezeu adevărat, cât şi Om adevărat, adevăr care reiese din numeroase profeţii mesianice ale Vechiului Testament, din însăşi cuvintele Mântuitorului Hristos, din cuvintele Sfinţilor Apostolilor, precum şi din mărturii numeroase ale Sfintei Tradiţii.
Învăţătura despre cele două firi ale Mântuitorului Hristos a fost formulată la Sinodul al-III-lea Ecumenic de la Efes (431), dar mai cu seamă ea a fost fixată şi formulată ca dogmă la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Atunci s-a stabilit că Hristos este atât Dumnezeu adevărat cât şi Om adevărat, cele două firi, dumnezeiască şi omenească, având două voinţe şi lucrări proprii şi fiind unite în persoana unică a lui Iisus Hristos în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.
Această precizare finală a fost făcută împotriva unor învăţături greşite, care apăruseră în Biserică şi care au provocat de fapt şi formularea clară a învăţăturii despre unirea celor două firi în Iisus Hristos la Sinoadele Ecumenice amintite. Astfel, potrivit unui călugăr pe nume Nestorie, cele două firi ale lui Hristos nu puteau să existe într-o singură persoană, prin urmare, spunea el, în Hristos sunt de fapt două persoane: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din veşnicie din Tatăl şi persoana istorică a lui Iisus Hristos, care S-a născut din Maria. O consecinţă logică a învăţăturii sale era şi aceea că Maria nu mai este Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de om. Împotriva ereziei sale, Sinodul de la Calcedon va spune că cele două firi subzistă persoana unică a lui Hristos în mod neîmpărţit şi nedespărţit. Un alt călugăr, pe nume Eutihie, care-l combătuse cu acrivie pe Nestorie, va ajunge să cadă în cealaltă extremă, spunând că de fapt în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele Mariei, firea omenească primită de Mântuitorul a fost absorbită de cea dumnezeiescă, precum o picătură se pierde în mare, astfel încât în Hristos este doar o fire, cea dumnezeiească, iar trupul lui Hristos nu a fost unul omenesc real, ci doar unul aparent sau un trup dumnezeiesc. Învăţătura lui Eutihie, numită şi monofizitism, de la cuvintele greceşti mono şi Fysis (o singură fire) a generat mari tulburări în Biserică, ea fiind combătută la Sinodul de la Calcedon, unde s-a spus împotriva ei, că cele două firi sunt unite în chip neamestecat şi neschimbat.
Din păcate însă, erezia lui Eutihie nu a fost eradicată în totalitate prin Sinodul de la Calcedon, ea persistând şi după aceea. Astfel, o parte din adepţii lui Eutihie au desfăşurat o acţiune de răspândire a acestei învăţături şi după Sinodul de la Calcedon, reuşind să câştige foarte mulţi adepţi. În felul acesta au luat naştere Bisericile vechi-orientale sau monofizite, cum mai sunt numite, deşi membrii actuali ai acestor Biserici resping această etichetă de „monofiziţi”, întrucât, spun ei, nu mai păstrează monofizitismul lui Eutihie în forma originară, ci învaţă că în Hristos este o singură fire, cea dumnezeiască, dar ea este o fire compusă. Este vorba de: Biserica Armeniei, Biserica din Alexandria, numită şi Coptă, Biserica Antiohiei, Biserica Siro-Iacobită, Biserica Coptă Britanică, Biserica Etiopiei, Biserica Eritreei şi Biserica Indiei.
Ar mai fi multe de spus despre unirea ipostatică a celor două firi în Iisus Hristos. Eu aş vrea să vă mai vorbesc, în final, doar despre câteva din urmările pe care le are această unire a firii umane cu cea divină în Hristos. O primă consecinţă pe care aş dori să o aduc în atenţie este îndumnezeirea firii omeneşti în Iisus Hristos. Acest lucru înseamnă o ridicare a firii omeneşti în Hristos la cel mai înalt grad de perfecţiune, fără ca prin aceasta ea să-şi piardă calităţile proprii. Prin unirea cu firea dumnezeiască, firea omenească a lui Hristos, care este şi firea noastră a tuturor, este eliberată de slăbiciune şi adusă din nou la nestricăciune. Astfel încât întreaga operă de mântuire a lui Hristos capătă şi o dimensiune ontologică, de schimbare a firii noastre afectate în urma căderii în păcat a protopărinţilor, fire care acum, prin unirea cu cea dumnezeiască în persoana lui Hristos, este din nou adusă la nestricăciune. O altă consecinţă este aceea că Fecioara Maria este adevărată Născătoare de Dumnezeu. Omul Iisus Hristos nu este Altul decât Fiul unul născut al lui Dumnezeu, iar Fecioara Maria, concepându-L şi născându-L, devine astfel Născătoare de Dumnezeu. Sunt unele secte creştine, care se află în mare rătăcire datorită faptului că neagă pururea fecioria Mariei şi susţin că Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoarea unui om. O mare greşeală, care din păcate persistă în zilele noastre. De aceea vă îndemn să respingeţi din start orice încercare a acestor sectari de a vă atrage în cursele lor prin aceste învăţături pierzătoare de suflet.
Ar mai fi multe de spus referitoare la unirea celor două firi în Iisus Hristos, însă deocamdată ne oprim la acestea.
Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu