Cateheza din 10 ianuarie 2010

Explicarea adevărurilor de credință :"Fiul lui Dumnezeu, Unul -Născut", "Carele din Tatăl S-a nascut";"Mai inainte de toti vecii";"Lumină din Lumină";"Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat";"născut iar nu făcut";"Cel ce este de o ființă cu Tatăl";"prin Carele toate s-au făcut"





Însemnătatea cuvintelor :"Fiul lui Dumnezeu, Unul -Născut"

Iisus Hristos, Care a trăit pe pământ, este Fiul cel unic al lui Dumnezeu. Deși a viețuit pe pământ ca om adevărat, El este în același timp Fiul lui Dumnezeu. Așa li S-a descoperit întâi prin Duhul Sfânt Apostolilor, care prin gura lui Petru mărturisesc: "Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16, 16). Iar Iisus intărește îndată adevărul acestei mărturisiri: "Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17).
Sfânta Scriptura îi numește adeseori și pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar îi numește astfel, fie pentru că sunt făcuți de El, fie pentru că sunt născuți la o viață nouă, prin harul Duhului Sfânt. "Voi sunteți fiii Domnului Dumnezeului vostru" (Deut. 14, 1), le spune Moise evreilor, gândindu-se mai mult la înțelesul de fii prin creație. "Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (Ioan 1, 12-13). Aici se vorbește de fiii lui Dumnezeu prin înfiere. De ei se spune chiar că sunt nascuți din Dumnezeu.
Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu în vreunul din intelesurile de mai sus. El nu e fiu între fii. Nu e fiu cum e o creatură, nici fiu după har sau prin înfiere. Ci e Fiu după fire, e singurul Fiu după fire al lui Dumnezeu, neavând nici un frate. De aceea spune Simbolul, nu numai născut, ci: «Unul - Născut». Însuși Iisus Hristos Se numeste pe Sine «Unul - Născut». "Că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul - Născut L-a dat" (Ioan 3, 16).


Însemnătatea cuvintelor "Carele din Tatăl S-a nascut"

Dacă s-ar fi spus în Simbol numai «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut», ar fi putut gândi cineva ca Arie, ereticul din veacul al IV-lea, că Fiul, Care S-a născut, nu e Dumnezeu ca Cel Care L-a născut. Sau, ar fi putut gândi cineva ca Fiul S-a născut și din Sine, căci și El este Dumnezeu. În legatura cu aceasta ar fi putut zice, ca Sabelie, ereticul din veacul al III-lea, că același Dumnezeu e uneori născător, alteori născut, «uneori Tată, alteori Fiu» (Sf. Chiril al Ierusalimului), trecând întreg dintr-o stare într-alta.
Prin cuvintele: «Carele din Tatăl S-a născut”. Prin aceasta s-a aratat ca Fiul S-a născut dintr-o persoana dumnezeiască, din Tatăl, ceea ce da siguranța că și Fiul e o altă persoană dumnezeiască, deopotrivă în slava și în dumnezeire cu Tatăl. De asemenea, se arată că în Dumnezeu o persoană e mereu Tată, iar altă persoană, mereu Fiu.


Însemnătatea cuvintelor "Mai inainte de toti vecii"

Prin aceste cuvinte se arată că Fiul este mai înainte de orice timp, este veșnic, că nu S-a ivit în timp. Sf. Evanghelist Ioan începe Evanghelia cu cuvintele: "La început era Cuvântul"(Ioan 1, 1), arătând că atunci când s-a pus începutul timpului și al lumii, Cuvântul, adică Fiul lui Dumnezeu, era. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e făptură, căci numai Dumnezeu e veșnic, iar făpturile se ivesc în timp. Astfel, Fiul Se deosebește de cei ce se numesc «fii»,pentru că aceștia sunt făcuți sau născuți, după har, de Dumnezeu în timp. Dar Tatăl «n-a adus pe Fiul din neexistență în existență, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată» (Sf. Chiril al Ierusalimului).
Deci, totdeauna a fost in Dumnezeu o persoana sau un ipostas cu această însușire de Fiu. Dacă e așa, totdeauna a fost în Dumnezeire o persoană cu însușirea de Tată. «Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu și mai pe urma a devenit Tată, ci totdeauna are pe Fiul». Nu s-a produs niciodată o schimbare în Dumnezeu. Dacă Fiul nu S-ar fi născut «mai înainte de toți vecii», Tatăl n-ar fi fost totdeauna Tată, ci ar fi câștigat această însușire mai târziu. Iar un Dumnezeu Care se schimbă așa de tare înlăuntrul Său nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu dacă S-ar fi născut în timp, ci ar fi o făptură. Sau Dumnezeul Cel veșnic S-ar fi despărțit după o vreme în Tată și Fiu. Noi spunem că Tatăl e veșnic Tată și veșnic Dumnezeu, fără schimbare, iar Fiul, veșnic Fiu și veșnic Dumnezeu, fară schimbare. Tocmai pentru că Tatăl e veșnic, are un Fiu veșnic. «Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl, și Fiul Care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul, n-ar fi Tată. Și dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată și astfel S-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie» (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I, cap. 8, pp. 20-21).
Tatăl și Fiul sunt două persoane egale în Dumnezeire și în cinste, dar una e Tată și alta Fiu, având veșnic între ele dragostea care este între Tată și Fiu, și anume: veșnic dragoste de Tată și veșnic dragoste de Fiu.


Putem intelege nașterea aceasta dinainte de veci?

Nașterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatăl este o taina pe care nu o poate înțelege nici mintea omului, nici a îngerului. «Tatăl L-a nascut nu în modul în care omul ar putea gândi, ci așa cum numai Tatăl știe. Nu numai cerurile nu cunosc nașterea Fiului, dar chiar nici toată firea îngerească... Nici însuși Duhul Sfânt n-a vorbit în Scripturi despre nașterea Fiului din Tatăl. “Pentru ce iscodești, deci, acelea pe care nici Duhul Sfânt nu le-a scris în Scripturi?" (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. cit., p. 257). «Când auzi că Dumnezeu a născut, să nu cazi in gânduri trupești, nici să presupui o naștere stricăcioasă. "Duh este Dumnezeu" (Ioan 4, 24); duhovnicească este nașterea» (Idem, ibidem, p. 252). S-a asemanat nașterea Fiului din Tatăl cu nașterea gândului din minte. S-a spus că precum nașterea gândului din minte e duhovnicească, așa și nașterea Fiului din Tatăl e duhovnicească; și precum îndată ce există mintea, există și gândul, și minte fără gând nu există, tot așa de când există Tatăl există și Fiul și Tatăl fără Fiul nu există. Dar și aceasta e numai o asemanare foarte nedeplină.


Ce inseamna "Lumină din Lumină"?

Ca să nu rămână nici o îndoială că Fiul, Care S-a născut, e întru totul ca Tatăl din Care S-a născut, Simbolul spune că așa cum nu se deosebește lumina care se aprinde de lumina din care se aprinde, așa nu se deosebeste ființa Fiului de ființa Tatalui.
Tot ce are prima lumină dă și celei de a doua, afară de însușirea ca ea dă, și cealaltă primește. Asemănarea cu lumina e și foarte potrivită cu Dumnezeu, Care e lumina cea nefacută. Lumina e tot ce e mai bun, mai înalt, pe când ântunericul e lipsa, e știrbire, e nimicul, e răul. "Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El", zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1,5), iar Iisus zice: "Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții" (Ioan 8, 12).


Însemnătatea cuvintelor "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat"

Egalitatea între Tatăl și Fiul e întărită și prin cuvintele: "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", ca să nu gândească cineva că Fiul nu Se numește Dumnezeu în înțelesul adevărat și că El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la păgâni, care socoteau pe zeii lor de diferite grade. "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat" mai vrea să spună și aceea că dacă Fiul n-a primit Dumnezeire mai puțină, nici Tatăl nu S-a împuținat născând pe Fiul. "Tatăl născând pe Fiul nu S-a schimbat. A născut înțelepciunea (I Cor. 1, 24), totuși n-a ajuns neînțelept. A născut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slăbit. A nascut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Și nici El n-a pierdut ceva împuținându-Se, sau schimbându-Se, nici Cel născut nu are vreo lipsă. Desăvârșit este Cel care a născut, desăvârșit Cel născut" (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. XI, vol. I, p. 263).


Însemnătatea cuvintelor "născut iar nu făcut"

Deși Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu "Unul - Născut" și ca atare Se deosebește de toți care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Părinții care au alcătuit Simbolul au ținut să spună, anume, că Iisus Hristos nu e fiu făcut ca toți ceilalți, ci e născut, singurul născut din Tatăl. El nu e o faptură, fie ea chiar cea dintâi și cea mai înaltă făptură, cum spunea Arie, El nu face parte dintre făpturi, fiind Dumnezeu.


Însemnătatea cuvintelor "Cel ce este de o ființă cu Tatăl"

Ca să se arate și mai hotărât că Fiul nu e faptură, că e născut în înțelesul adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din ființa lui, dar fiul care se naște din el e din ființa lui. Tot așa e și la Dumnezeu: Toată lumea creată este fapta voinței și a lucrării (energiei) Lui. Dar Fiul este din ființa Lui.
Sf. Ioan Damaschin spune:
"Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el dupa ființă. Zidirea si crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu vine din ființa celui care zidește și creează, ci este ceva cu totul deosebit de el" (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. D. Fecioru, p. 21).
Și tot Sf. Ioan Damaschin spune că dacă Fiul e din ființa Tatălui, e «opera firii Lui». El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ține de ființa Dumnezeirii e veșnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască (Dogmatica, cartea I, cap. 8, p. 20: "Pentru ca cel care naște să nu sufere schimbare și să nu fie Dumnezeu întâi și Dumnezeu pe urmă și să primească adăugire, nașterea la El este fără de început și veșnică, deoarece este opera firii Sale și provine din ființa Lui. Crearea lumii este opera voinței lui Dumnezeu și nu este împreună veșnică cu Dumnezeu. Ea a fost adusă prin voința și puterea Lui de la neexistență la existență, dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu"). Fiind din ființa Tatălui, Fiul are aceeași ființă cu El, e «de o ființă cu Tatăl». Dar "de o ființă" nu înseamnă numai că Fiul S-a născut din ființa Tatălui și nu înseamnă nici numai că are o ființă la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că Fiul nu-Și are ființa Sa în chip despărțit de a Tatălui. Ființa Tatălui nu se repetă născând pe Fiul, ca să existe aceeași ființă de două ori, cum e la oameni, ci Tatăl dă Fiului, prin naștere, însăși ființa Sa, fără ca prin aceasta să Se repete. Tatăl și Fiul sunt două persoane cu o singură ființă, cu aceeași ființă în comun. Între Tatăl și Fiul este o unitate desăvârșită după ființă, dar totuși Ei sunt deosebiți ca persoane. "Eu și Tatăl una suntem", zice Mântuitorul (Ioan 10, 30). Una arată ființa. Eu și Tatăl arată persoanele, care sunt două. Tot așa se arată că ființa Tatălui și a Fiului e una, iar persoanele lor două, prin următoarele cuvinte ale Mântuitorului: "Credeți Mie ca Eu sunt întru Tatal și Tatăl întru Mine este" (Ioan 14,11); sau "Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). O bună lămurire a acestor cuvinte ne-o dă Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt unite, nu în înțelesul ca ele se amestecă, din înțelesul că ele se conțin unul pe altul. Fiecare locuiește în celălalt, fără nici o amestecare și contopire. Ele nu sunt nici separate, nici împărțite, cum le separa și le împartea Arie. Pentru a spune tot, într-un cuvânt, Dumnezeirea este neîmpărțită în cele împărțite, așa cum în trei sori, ce s-ar conține unul pe altul, ar fi o singură lumină într-o întrepătrundere lăuntrică» (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. Pr. D. Fedoru, p. 32).


Daca ființa Tatălui și a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărțim ceea ce e între ei una și să nu amestecăm ceea ce e între ei deosebit?

Chiar cuvintele de mai inainte din Simbol, despre nașterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl și Fiul, ci și ceea ce-I deosebește, așa după cum cuvintele "Cel de o ființă cu Tatăl" ne arată ceea ce le este comun. Deosebite le sunt așa numitele însușiri personale, pe care Tatăl și Fiul nu și le schimbă între Ei. Însușirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naște pe Fiul, sau de a da Fiului existență prin naștere, El însuși neavând existență de la nimeni. Insușirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a Se naște din Tatăl, sau de a primi existența de la Tatăl prin naștere. Însușirile personale și le pastrează, deosebit, atât Tatăl cât și Fiul. Tatăl nu-Și trece însușirea Sa personală Fiului. Dacă și-ar trece și însușirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostasuri diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut. «Iar una și aceeași persoană nu poate să fie născută și totodată nenăscută», spune Mărturisirea Ortodoxă (Mărturisirea ortodoxă, I, 12).
Având ființa comună, însă, Tatăl și Fiul au comune toate însușirile ființei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci și Fiul. În comun au Tatăl și Fiul: veșnicia, atotputernicia, voința, bunătatea, sfințenia, slava. «Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostasuri desăvârșite» (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, cap. 8, trad. cit., p. 19).

Se poate înțelege cu mintea unitatea ființei dumnezeiești și deosebirea persoanelor?

Unitatea după ființa și deosebirea în trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neînțeleasă taină a creștinătății. S-a asemanat Sf. Treime cu mintea, gândul și voința omului, care, deși sunt deosebite, fiecare cuprinde ființa întreagă a omului. Dar asemanarea nu este mulțumitoare; mintea, gândul și voința nu sunt trei ipostasuri, ci numai parți ale unuia singur.
Mai potrivită ar fi asemanarea cu trei persoane omenești care prin iubire își unesc așa de mult gândurile, voile și simțirile, încât au ajuns să le fie comune și par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane deosebite. Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată și mai fericită, că nu e închisă în singuratatea sa, ci e iubită de altele și iubește pe altele, că se află cu acelea într-o unitate strânsă și oarecum se cuprind una pe alta. Dar niciodată persoanele omenești nu ajung la atâta dragoste, câta e între persoanele dumnezeiești și nici la atâta unitate. În Dumnezeu însă e din veșnicie desăvârșită dragostea și desăvârșită unitatea. Această asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putința să înțelegem că Taina Sf. Treimi e taina dragostei desăvârșite.

Însemnătatea cuvintelor "prin Carele toate s-au făcut"

Aceste cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face și Fiul, că deci și lumea «a creat-o prin Fiul, a așezat-o în Fiul și ca îi poartă de grija prin Fiul».
Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată că Fiul este «de o ființă cu Tatăl» și «mai înainte de toți vecii». Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru că nu e despărțit de Fiul, ci sunt, unul în altul, una, după ființă și lucrare. Din Tatăl pornește orice lucrare și Fiul o îndeplinește. Deci și lucrarea de creare a lumii. Și iarăși, dacă toate s-au facut prin Fiul, înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuși timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veșnicie, nu e făcut.
Pe de altă parte cuvintele: «Prin Carele toate s-au făcut» alcătuiesc și trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbește despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.

Cum realizează cuvintele "prin Carele toate s-au făcut" trecerea la articolul al III-lea, în care se vorbeste despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii?

Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci și mântuirea lumii trebuia s-o săvârșească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost așezate toate, tot Fiul trebuia să vină și să le strângă iarăși mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte, slăbiseră legaturile lor cu El și se dezbinasera între ele, prin păcat. "Căci întru El au fost făcute toate... și toate întru El sunt așezate... Că întru El a binevoit (Dumnezeu) să sălășluiască toată plinirea... Și printr-însul toate cu Sine să le împace" (Col. 1,16-19 si 20). Creat după chipul Său, omul însuși a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al Tatălui. Și când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refaca, luând fire omenească și făcându-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.