Învăţătura Bisericii despre dumnezeirea Fiului, cuprinsă în cel de-al doilea articol al Simbolului de credinţă. Numele „Iisus” şi numele „Hristos” date Mântuitorului – însemnătatea lor. Despre cele trei slujiri ale Domnului: arhiereu, prooroc, împărat – prezenţa în Sfânta Scriptură
Iubiţi credincioşi, în cateheza introductivă, referitoare la simbolul credinţei, am arătat faptul că această mărturisire a fost alcătuită la Sinoadele I şi II ecumenice, adică în anii 325 şi 381, în urma unor dispute teologice, care au animat epoca respectivă şi care au determinat formularea corectă a învăţăturii de credinţă sub forma unei mărturisiri sau simbol de credinţă şi totodată condamnarea învăţăturilor greşite care au apărut. Simbolul niceo-constantinopolitan, acelaşi de atunci şi până acum, are 12 articole. Articolul întâi se referă la Dumnezeu Tatăl şi a fost prezentat într-o cateheză anterioară.
Începând cu articolul al doilea crezul vorbeşte despre Dumnezeu Fiul. Conţinutul acestui articol, şi anume: „(Cred) Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”, pune accentul îndeosebi asupra dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu. Acest articol era un răspuns oferit învăţăturii greşite a lui Arie, care propovăduia faptul că Iisus Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci doar o creatură a Tatălui, supusă schimbării, mărginită, capabilă să păcătuiască, la fel ca orice altă creatură. Scopul creării Fiului a fost în viziunea lui Arie acela de a crea lumea, întrucât materia în sine este rea, iar Dumnezeu avea nevoie de un intermediar între El şi materie, pentru ca nu cumva, atingându-Se de materie, să Se întineze. Acesta a fost motivul pentru care – spunea Arie – Dumnezeu L-a creat pe Fiul – crearea lumii.
Prin articolul al doilea al crezului, sinodalii i-au dat o replică lui Arie, arătând faptul că Fiul nu este nicidecum o făptură a Tatălui, ci este Însuşi „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Faptul că Fiul nu este o creatură, aşa cum susţinea Arie, este accentuat şi prin cuvintele „născut, iar nu făcut”. Practic articolul al doilea din simbolul credinţei cuprinde în forma cea mai scurta, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos. Conţinutul său poate fi rezumat în două adevăruri fundamentale pentru credinţa noastră.
Iubiţi credincioşi, în cateheza introductivă, referitoare la simbolul credinţei, am arătat faptul că această mărturisire a fost alcătuită la Sinoadele I şi II ecumenice, adică în anii 325 şi 381, în urma unor dispute teologice, care au animat epoca respectivă şi care au determinat formularea corectă a învăţăturii de credinţă sub forma unei mărturisiri sau simbol de credinţă şi totodată condamnarea învăţăturilor greşite care au apărut. Simbolul niceo-constantinopolitan, acelaşi de atunci şi până acum, are 12 articole. Articolul întâi se referă la Dumnezeu Tatăl şi a fost prezentat într-o cateheză anterioară.
Începând cu articolul al doilea crezul vorbeşte despre Dumnezeu Fiul. Conţinutul acestui articol, şi anume: „(Cred) Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”, pune accentul îndeosebi asupra dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu. Acest articol era un răspuns oferit învăţăturii greşite a lui Arie, care propovăduia faptul că Iisus Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci doar o creatură a Tatălui, supusă schimbării, mărginită, capabilă să păcătuiască, la fel ca orice altă creatură. Scopul creării Fiului a fost în viziunea lui Arie acela de a crea lumea, întrucât materia în sine este rea, iar Dumnezeu avea nevoie de un intermediar între El şi materie, pentru ca nu cumva, atingându-Se de materie, să Se întineze. Acesta a fost motivul pentru care – spunea Arie – Dumnezeu L-a creat pe Fiul – crearea lumii.
Prin articolul al doilea al crezului, sinodalii i-au dat o replică lui Arie, arătând faptul că Fiul nu este nicidecum o făptură a Tatălui, ci este Însuşi „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Faptul că Fiul nu este o creatură, aşa cum susţinea Arie, este accentuat şi prin cuvintele „născut, iar nu făcut”. Practic articolul al doilea din simbolul credinţei cuprinde în forma cea mai scurta, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos. Conţinutul său poate fi rezumat în două adevăruri fundamentale pentru credinţa noastră.
Primul dintre ele este acela că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mântuit pe noi, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu Tatal. Fiul este vesnic ca si Tatăl si una cu El, dupa fiinta si slava, deosebindu-Se de Tatal numai prin aceea ca e Fiu, si nu Tata, precum şi prin faptul ca Tatal Îl naste, iar El e nascut din fiinta Tatalui. Fiul lui Dumnezeu are aşadar aceeaşi fiinţă dumnezeiască la fel ca şi Tatăl, sau altfel spus este egal în dumnezeiere cu Tatăl. Acest lucru este subliniat prin expresiile: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, precum şi prin sintagma „Cel de o fiinţă cu Tatăl”. Modul în care Fiul are aceeaşi Fiinţă ca şi Tatăl este naşterea din veşnicie din Tatăl, de aceea spunem în acest articol că Fiul este „născut din veci din Tatăl” – un lucru revelat de Dumnezeu, care este mai presus de înţelegerea noastră omenească, limitată.
Cea de-a doua învăţătură fundamentală care se desprinde din articolul al doilea al crezului este aceea că Iisus Hristos este si Facatorul tuturor, aratandu-se si in aceasta dumnezeirea Lui. Caci, precum Tatal este Facatorul tuturor, cum ne-a invatat articolul întâi al simbolului, asa este si Fiul Facatorul tuturor. Tatal pe toate le face, dar le face prin Fiul: „Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 3). Chiar si timpul s-a facut prin Fiul, dupa cum zice Apostolul Pavel: „Prin Care si veacurile s-au facut” (Evr. 1, 2), iar in alt loc spune: „intru El s-au facut toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie scaunele, fie domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile. Toate s-au facut prin El si pentru El. Si El este mai inainte de toate si toate prin El sunt asezate” (Col. 1, 16-17). Daca intru El sunt asezate toate, aceasta inseamna ca El le si sustine si in El vietuiesc toate, prin urmare El ia parte si la pronierea lor, ţinând mereu viata in ele si purtand grija de ele.
Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, despre a cărui dumnezeire ne vorbeşte articolul al doilea din Crez. Atenţie însă, numele de Iisus Hristos îl folosim doar pentru a vorbi despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi nu despre El înainte de întrupare. Aşadar despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, care a luat fiinţă omenească în ipostasul Său veşnic şi a trăit ca om pe pământ, fiind întru toate asemenea nouă, afară păcat. Dar haideţi să vedem acum ce înseamnă aceste nume pe care le-a primit Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi anume, numele „Iisus” şi numele „Hristos”. Cred că nu întâmplător a rânduit Dumnezeu ca această cateheză să fie citită tocmai astăzi, la două zile după sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, 1 ianuarie, sărbătoare în care prăznuim şi punerea numelui de „Iisus Hristos” Pruncului. La opt zile după naştere, Pruncul Sfânt S-a supus rânduielii iudaice şi a fost tăiat împrejur, prilej cu care El a primit şi numele de „Iisus Hristos”. E bine să ştim că numele Lui nu a fost ales de către părinţi după o dorinţă personală, ci a fost fixat de către Dumnezeu şi descoperit apoi de îngerul Gavriil lui Iosif, logodnicul Mariei, căci ne spune evanghelistul Matei că îngerul i s-a arătat lui Iosif în vis şi i-a zis: "Nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Si ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus". Si ingerul arata indata si pricina acestei numiri: "Ca Acesta va mantui pe poporul Sau de pacatele lui" (Matei 1, 20-21). „Ieşua”, în ebraică, înseamnă „Dumnezeu Mântuitor” sau „Dumnezeu mântuieşte”. Prin transformare ebraicul „Ieşua” a devenit „Iisus” în greacă, cuvânt pe care l-am preluat şi noi în limba română. Deci Iisus primeşte numele acesta prin descoperire dumnezeiască. Acest lucru îl ştiau la început numai Iosif şi Fecioara Maria. Acum însă, prin faptul că Se taie împrejur şi primeşte un nume, numele este făcut cunoscut în public; numele de Iisus nu mai este o taină a părinţilor, a Fecioarei Maria şi a lui Iosif, tatăl adoptiv. Numele de "Iisus", adică “Dumnezeu Mantuitorul” I se potriveste in mod desavarsit, întrucât El este intr-adevar Mantuitorul lumii. In Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmasul lui Moise, care a condus poporul lui Israel in Tara Sfanta, mantuindu-l de ratacirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, Care a mantuit toate popoarele de ratacirea in pacat, ducandu-le in imparatia cerurilor. El nu e doar un mântuitor oarecare, ci Mantuitorul, in intelesul desavarsit al cuvantului.
Numele de “Hristos" provine din greacă, de la verbul “hrio” care inseamna "a unge". De aici “Hristos” înseamnă “Unsul”. La evrei, erau numiţi „unsi” preotii, proorocii si imparatii, pentru ca la intrarea in demnitatea respectivă ei erau unsi cu mir, care inchipuia darul Sfantului Duh. Dar aceştia erau numai prefigurări ale adevaratului Uns; primeau numai o parte din puterea Duhului Sfant, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, insa, primeste pe Duhul Sfant Însusi. „Hristos nu e un om purtator de Dumnezeu, ci Dumnezeu intrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrare sau energie, ci prin prezenta intregii persoane a ungerii in El”, (Sf. Grigorie Palama, Antiereticul contra lui Achindin, la D. Staniloae, Viata si invatatura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, pag. CL). La fel ca şi numele „Iisus”, şi cel de „Hristos” I se potriveste in mod desavarsit, întrucât nici pe acesta nu l-au dat oamenii, ci a fost ales de Dumnezeu şi descoperit de ingerul, care a spus pastorilor: "Iata vestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca S-a nascut voua astazi Mantuitor, Care este Hristos Domnul, in cetatea lui David" (Luca 2, 10-11).
Aşadar, Iisus este Unsul sau Hristosul, in intelesul desavarsit, nu numai unul dintre multii unsi, sau hristosi oarecare. El este arhiereul, imparatul si proorocul cel mai inalt, sau altfel spus, adevaratul arhiereu, imparat si prooroc si izvorul a toata arhieria, conducerea duhovniceasca si proorocia. Prin ungerea Duhului Sfânt El a primit deodată slujirea de arhiereu, prooroc si imparat, pe care le-a exercitat pe întreg parcursul activităţii Sale pământeşti şi le va exercita în veşnicie, astfel încât întreaga Sa activitate are aceste trei dimensiuni, anume, slujirea arhierească, chemarea profetică şi demnitatea împărătească. Acest lucru este confirmat de multe texte scripturistice. Am să vă dau doar câteva:
Sfântul Apostol Pavel ne spune ca El a fost Arhiereul cel mai inalt si a adus jertfa desavarsita, care este Trupul Sau. Prin aceasta a curatit cu adevarat pe oameni de pacate, nu numai a inchipuit aceasta curatire, ca jertfele de animale aduse de preotii din Vechiul Testament: "Un astfel de Arhiereu se cuvenea sa avem: sfant, fara de rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi si fiind mai presus decat cerurile. El nu are nevoie sa aduca zilnic jertfe, ca arhiereii: intai pentru pacatele lor, apoi pentru ale poporului, caci El a facut aceasta odata pentru totdeauna, aducandu - Se jertfa pe Sine Însusi" (Evr. 7, 26-27); caci "Nu prin sange de tapi si de vitei, ci prin insusi Sangele Sau a intrat odata pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor si a dobandit o vesnica rascumparare" (Evr. 9,12).
Aşadar Hristos este Arhiereul cel veşnic, Arhiereul prin excelenţă. Într-o rugăciune cu un conţinut dogmatic foarte profund, care se citeşte la Sfânta Liturghie, spunem despre Hristos că El este Cel aduce, Cel ce Se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce Se împarte. Prin aceasta este exprimată în mod magistral slujirea arhierească a lui Hristos. În primul rând spunem că El este Cel ce aduce, adică Cel care aduce în mod tainic Jertfa fără de sânge, care este Sfânta Euharistie. El este Săvârşitorul nevăzut al Sfintei Euharistii, Cel care preface în chip tainic pâinea şi vinul de pe Sfânta Masă în Trupul şi Sângele Său. Dar totodată El este şi Cel ce Se aduce, întrucât Hristos nu este numai Jertfitorul ci şi Jertfa în sine, Sfânta Împărtăşanie nefiind altceva decât Iisus Hristos, Trupul şi Sângele Său, sub forma văzută a pâinii şi a vinului. Aşadar El este atât Cel care săvârşeşte această mare Taină, prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Său, cât şi Jertfa în Sine. Dar mai spunem despre El că este şi Cel care primeşte Jertfa în ceruri, precum şi Cel care Se împarte, întrucât prin împărtăşirea cu Hristos El va fi prezent în fiecare din noi, întreg. În fiecare părticică din Sfânta Împărtăşanie Hristos este prezent întreg, în chip tainic. Împărtăşindu-ne, fiecare devenim purtători de Hristos şi în felul acesta Hristos Se va extinde în chip tainic în noi, iar noi vom deveni mădulare ale trupului său tainic, care este de fapt Biserica în manifestarea ei cea mai desăvârşită, în pliroma ei. Vă daţi seama ce mare taină este aceasta şi cum lucrează Hristos ca Arhireu Absolut! El este cel ce aduce Jertfa fără de sânge, Cel ce Se aduce, fiind şi materia Jertfei, Cel ce o primeşte şi Cel care Se împarte, pentru ca fiecare să ne putem împărtăşi cu El.
A doua dimensiune activităţii lui Hristos este chemarea profetică. El a fost proorocul cel mai inalt, aducand cea mai deplina invatatura despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afara de Sine, ci a vorbit despre Dumnezeu ca despre Sine Însuşi. De aceea, nimeni nu mai poate adauga ceva la invatatura Sa. El e proorocul cel din urma cu care s-a incheiat descoperirea dumnezeiasca. "Eu sunt adevarul" (Ioan 14, 6), spune Mântuitorul, "Eu sunt Lumina lumii" (Ioan 8, 12), "Eu, spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar" (Ioan 18, 37).
Demnitatea Lui imparateasca, a treia dimensiune a slujirii Sale, este cea prin care Hristos ne conduce spre împărăţia cerurilor. Această slujire o anunta ingerul Gavriil Fecioarei Maria: "Si Domnul Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau... si imparatia Lui nu va avea sfarsit" (Luca 1, 32, 33). Iisus Însusi Se recunoaşte pe Sine imparat, dar imparatia Lui e duhovniceasca, avand arme si legi duhovnicesti, nu ca acelea din lumea aceasta. Iisus Hristos e imparatul bland, imparatul-miel, care a fost injunghiat pentru pacatele lumii (Apoc. 5). Ca imparat, El a intemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevazut prin slujitorii ei, carora le da harul Sau, iar la sfarsitul lumii, tot ca un împărat, Hristos "va judeca viii si mortii". El este "Domn" peste sufletele noastre; este "Domnul si Stapanul vietii noastre", ba chiar unicul Domn si Stapan "Caruia ii slujim" (Col. 3, 24) si ii inchinam cu bucurie "toata viata noastra", in asa fel, incat nu mai aparţinem nouă ci lui Hristos. Dezideratul unui creştin adevărat este acela de a putea spune, la fel ca Sfântul Apostol Pavel, că „acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Galateni 2, 20). De aceea în articolul doi din Crez, pentru ca să încheiem cu ceea ce am început, spunem că credem „Întru unul Domn Iisus Hristos”. Îl numim Domn, pentru că El este Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, iar domnia aceasta totala peste sufletele noastre si peste lumea intreaga a castigat-o si ca om, pentru ca S-a smerit pe Sine ca nimeni altul si Si-a pus viata Sa pentru noi. Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos că "Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce. Pentru aceasta si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca in numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesupt; si toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu - Tatal" (Filip. 2, 6-11). Amin.
Cea de-a doua învăţătură fundamentală care se desprinde din articolul al doilea al crezului este aceea că Iisus Hristos este si Facatorul tuturor, aratandu-se si in aceasta dumnezeirea Lui. Caci, precum Tatal este Facatorul tuturor, cum ne-a invatat articolul întâi al simbolului, asa este si Fiul Facatorul tuturor. Tatal pe toate le face, dar le face prin Fiul: „Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 3). Chiar si timpul s-a facut prin Fiul, dupa cum zice Apostolul Pavel: „Prin Care si veacurile s-au facut” (Evr. 1, 2), iar in alt loc spune: „intru El s-au facut toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie scaunele, fie domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile. Toate s-au facut prin El si pentru El. Si El este mai inainte de toate si toate prin El sunt asezate” (Col. 1, 16-17). Daca intru El sunt asezate toate, aceasta inseamna ca El le si sustine si in El vietuiesc toate, prin urmare El ia parte si la pronierea lor, ţinând mereu viata in ele si purtand grija de ele.
Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, despre a cărui dumnezeire ne vorbeşte articolul al doilea din Crez. Atenţie însă, numele de Iisus Hristos îl folosim doar pentru a vorbi despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi nu despre El înainte de întrupare. Aşadar despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, care a luat fiinţă omenească în ipostasul Său veşnic şi a trăit ca om pe pământ, fiind întru toate asemenea nouă, afară păcat. Dar haideţi să vedem acum ce înseamnă aceste nume pe care le-a primit Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi anume, numele „Iisus” şi numele „Hristos”. Cred că nu întâmplător a rânduit Dumnezeu ca această cateheză să fie citită tocmai astăzi, la două zile după sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, 1 ianuarie, sărbătoare în care prăznuim şi punerea numelui de „Iisus Hristos” Pruncului. La opt zile după naştere, Pruncul Sfânt S-a supus rânduielii iudaice şi a fost tăiat împrejur, prilej cu care El a primit şi numele de „Iisus Hristos”. E bine să ştim că numele Lui nu a fost ales de către părinţi după o dorinţă personală, ci a fost fixat de către Dumnezeu şi descoperit apoi de îngerul Gavriil lui Iosif, logodnicul Mariei, căci ne spune evanghelistul Matei că îngerul i s-a arătat lui Iosif în vis şi i-a zis: "Nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Si ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus". Si ingerul arata indata si pricina acestei numiri: "Ca Acesta va mantui pe poporul Sau de pacatele lui" (Matei 1, 20-21). „Ieşua”, în ebraică, înseamnă „Dumnezeu Mântuitor” sau „Dumnezeu mântuieşte”. Prin transformare ebraicul „Ieşua” a devenit „Iisus” în greacă, cuvânt pe care l-am preluat şi noi în limba română. Deci Iisus primeşte numele acesta prin descoperire dumnezeiască. Acest lucru îl ştiau la început numai Iosif şi Fecioara Maria. Acum însă, prin faptul că Se taie împrejur şi primeşte un nume, numele este făcut cunoscut în public; numele de Iisus nu mai este o taină a părinţilor, a Fecioarei Maria şi a lui Iosif, tatăl adoptiv. Numele de "Iisus", adică “Dumnezeu Mantuitorul” I se potriveste in mod desavarsit, întrucât El este intr-adevar Mantuitorul lumii. In Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmasul lui Moise, care a condus poporul lui Israel in Tara Sfanta, mantuindu-l de ratacirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, Care a mantuit toate popoarele de ratacirea in pacat, ducandu-le in imparatia cerurilor. El nu e doar un mântuitor oarecare, ci Mantuitorul, in intelesul desavarsit al cuvantului.
Numele de “Hristos" provine din greacă, de la verbul “hrio” care inseamna "a unge". De aici “Hristos” înseamnă “Unsul”. La evrei, erau numiţi „unsi” preotii, proorocii si imparatii, pentru ca la intrarea in demnitatea respectivă ei erau unsi cu mir, care inchipuia darul Sfantului Duh. Dar aceştia erau numai prefigurări ale adevaratului Uns; primeau numai o parte din puterea Duhului Sfant, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, insa, primeste pe Duhul Sfant Însusi. „Hristos nu e un om purtator de Dumnezeu, ci Dumnezeu intrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrare sau energie, ci prin prezenta intregii persoane a ungerii in El”, (Sf. Grigorie Palama, Antiereticul contra lui Achindin, la D. Staniloae, Viata si invatatura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, pag. CL). La fel ca şi numele „Iisus”, şi cel de „Hristos” I se potriveste in mod desavarsit, întrucât nici pe acesta nu l-au dat oamenii, ci a fost ales de Dumnezeu şi descoperit de ingerul, care a spus pastorilor: "Iata vestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca S-a nascut voua astazi Mantuitor, Care este Hristos Domnul, in cetatea lui David" (Luca 2, 10-11).
Aşadar, Iisus este Unsul sau Hristosul, in intelesul desavarsit, nu numai unul dintre multii unsi, sau hristosi oarecare. El este arhiereul, imparatul si proorocul cel mai inalt, sau altfel spus, adevaratul arhiereu, imparat si prooroc si izvorul a toata arhieria, conducerea duhovniceasca si proorocia. Prin ungerea Duhului Sfânt El a primit deodată slujirea de arhiereu, prooroc si imparat, pe care le-a exercitat pe întreg parcursul activităţii Sale pământeşti şi le va exercita în veşnicie, astfel încât întreaga Sa activitate are aceste trei dimensiuni, anume, slujirea arhierească, chemarea profetică şi demnitatea împărătească. Acest lucru este confirmat de multe texte scripturistice. Am să vă dau doar câteva:
Sfântul Apostol Pavel ne spune ca El a fost Arhiereul cel mai inalt si a adus jertfa desavarsita, care este Trupul Sau. Prin aceasta a curatit cu adevarat pe oameni de pacate, nu numai a inchipuit aceasta curatire, ca jertfele de animale aduse de preotii din Vechiul Testament: "Un astfel de Arhiereu se cuvenea sa avem: sfant, fara de rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi si fiind mai presus decat cerurile. El nu are nevoie sa aduca zilnic jertfe, ca arhiereii: intai pentru pacatele lor, apoi pentru ale poporului, caci El a facut aceasta odata pentru totdeauna, aducandu - Se jertfa pe Sine Însusi" (Evr. 7, 26-27); caci "Nu prin sange de tapi si de vitei, ci prin insusi Sangele Sau a intrat odata pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor si a dobandit o vesnica rascumparare" (Evr. 9,12).
Aşadar Hristos este Arhiereul cel veşnic, Arhiereul prin excelenţă. Într-o rugăciune cu un conţinut dogmatic foarte profund, care se citeşte la Sfânta Liturghie, spunem despre Hristos că El este Cel aduce, Cel ce Se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce Se împarte. Prin aceasta este exprimată în mod magistral slujirea arhierească a lui Hristos. În primul rând spunem că El este Cel ce aduce, adică Cel care aduce în mod tainic Jertfa fără de sânge, care este Sfânta Euharistie. El este Săvârşitorul nevăzut al Sfintei Euharistii, Cel care preface în chip tainic pâinea şi vinul de pe Sfânta Masă în Trupul şi Sângele Său. Dar totodată El este şi Cel ce Se aduce, întrucât Hristos nu este numai Jertfitorul ci şi Jertfa în sine, Sfânta Împărtăşanie nefiind altceva decât Iisus Hristos, Trupul şi Sângele Său, sub forma văzută a pâinii şi a vinului. Aşadar El este atât Cel care săvârşeşte această mare Taină, prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Său, cât şi Jertfa în Sine. Dar mai spunem despre El că este şi Cel care primeşte Jertfa în ceruri, precum şi Cel care Se împarte, întrucât prin împărtăşirea cu Hristos El va fi prezent în fiecare din noi, întreg. În fiecare părticică din Sfânta Împărtăşanie Hristos este prezent întreg, în chip tainic. Împărtăşindu-ne, fiecare devenim purtători de Hristos şi în felul acesta Hristos Se va extinde în chip tainic în noi, iar noi vom deveni mădulare ale trupului său tainic, care este de fapt Biserica în manifestarea ei cea mai desăvârşită, în pliroma ei. Vă daţi seama ce mare taină este aceasta şi cum lucrează Hristos ca Arhireu Absolut! El este cel ce aduce Jertfa fără de sânge, Cel ce Se aduce, fiind şi materia Jertfei, Cel ce o primeşte şi Cel care Se împarte, pentru ca fiecare să ne putem împărtăşi cu El.
A doua dimensiune activităţii lui Hristos este chemarea profetică. El a fost proorocul cel mai inalt, aducand cea mai deplina invatatura despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afara de Sine, ci a vorbit despre Dumnezeu ca despre Sine Însuşi. De aceea, nimeni nu mai poate adauga ceva la invatatura Sa. El e proorocul cel din urma cu care s-a incheiat descoperirea dumnezeiasca. "Eu sunt adevarul" (Ioan 14, 6), spune Mântuitorul, "Eu sunt Lumina lumii" (Ioan 8, 12), "Eu, spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar" (Ioan 18, 37).
Demnitatea Lui imparateasca, a treia dimensiune a slujirii Sale, este cea prin care Hristos ne conduce spre împărăţia cerurilor. Această slujire o anunta ingerul Gavriil Fecioarei Maria: "Si Domnul Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau... si imparatia Lui nu va avea sfarsit" (Luca 1, 32, 33). Iisus Însusi Se recunoaşte pe Sine imparat, dar imparatia Lui e duhovniceasca, avand arme si legi duhovnicesti, nu ca acelea din lumea aceasta. Iisus Hristos e imparatul bland, imparatul-miel, care a fost injunghiat pentru pacatele lumii (Apoc. 5). Ca imparat, El a intemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevazut prin slujitorii ei, carora le da harul Sau, iar la sfarsitul lumii, tot ca un împărat, Hristos "va judeca viii si mortii". El este "Domn" peste sufletele noastre; este "Domnul si Stapanul vietii noastre", ba chiar unicul Domn si Stapan "Caruia ii slujim" (Col. 3, 24) si ii inchinam cu bucurie "toata viata noastra", in asa fel, incat nu mai aparţinem nouă ci lui Hristos. Dezideratul unui creştin adevărat este acela de a putea spune, la fel ca Sfântul Apostol Pavel, că „acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Galateni 2, 20). De aceea în articolul doi din Crez, pentru ca să încheiem cu ceea ce am început, spunem că credem „Întru unul Domn Iisus Hristos”. Îl numim Domn, pentru că El este Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, iar domnia aceasta totala peste sufletele noastre si peste lumea intreaga a castigat-o si ca om, pentru ca S-a smerit pe Sine ca nimeni altul si Si-a pus viata Sa pentru noi. Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos că "Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce. Pentru aceasta si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca in numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesupt; si toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu - Tatal" (Filip. 2, 6-11). Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu