Cateheza din 27 decembrie 2009

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, motivele acesteia și pregătirea omenirii pentru acest eveniment


Articolele din Simbolul Credintei despre Dumnezeu Fiul întrupat sunt: art. II-art. VII.
Ele ne vorbesc despre cea mai mare și mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu față de noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este însuși Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învățătura și prin moartea Sa pe cruce și învierea din morți, după care S-a înălțat la ceruri întru slavă, de-a dreapta Tatălui.
Iubire ne-a arătat Dumnezeu și prin facerea lumii și a oamenilor, despre care ne vorbeste articolul 1 din Simbolul Credinței. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea ca pe Însuși Fiul Său L-a trimis în lume, ca Om, și L-a dat morții pe cruce "pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire".
Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: "Că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul - Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16). Acest lucru s-a făcut deoarece oamenii aveau nevoie de această Întrupare. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul și moartea în toți oamenii. Păcatul acesta pusese o dușmanie (Rom. 5, 10) între ei și Dumnezeu, fiind toți "fii ai mâniei" (Efes. 2, 3; Rom. 5, 9), căci îi înrăise și le slăbise puterea de a face binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu și îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din această cauză, cugetul îi mustra necontenit. Iar aceasta era un semn ca însuși Dumnezeu era nemulțumit. Dar Dumnezeu își arăta nemulțumirea și prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18). De altfel, însuși păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli și necazuri, iar între oameni pizmă, ură, ceartă și războaie. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte (Molitva la morti). Toți mureau și prin moarte se duceau la moartea veșnică, adică la chinurile fără de sfârșit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare și nu putea fi răbdată nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea mântuirea omului din ea.

Nu puteau sa-si dea oamenii insisi mantuirea din aceasta stare?
Nu puteau. Căci deși ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scapa de el, firea lor era slăbită de păcat, erau robii păcatului. Aceasta stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: "Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieste în mine" (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalți de păcat, căci fiecare era "rob legii păcatului" (Rom. 7, 23), și nu se putea scapa nici pe sine însuși din aceasta robie.

Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină însuși Fiul lui Dumnezeu?
Nu-i putea mântui nici un inger. Întâi, pentru ca împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte însuși Dumnezeu. Al doilea, pentru că oamenii trebuiau să fie scăpați și de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decat prin viața fără de sfârșit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viață oamenilor; numai El o putea da și a doua oară.

Dar nu putea să facă aceasta Fiul lui Dumnezeu stând în cer si nefăcându-Se om?

Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, a socotit că nu e potrivit să mântuiască pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.
Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de Dumnezeu, un Om se cădea să și ispășească, împlinind aceasta lege prin ascultare și plătind cu viața Sa nevinovată calcarea celorlalți: "Precum prin neascultarea unui om s-au facut păcătoși cei mulți, tot așa și prin ascultarea Unuia, se vor face drepți cei mulți" (Rom. 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu și om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci și a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: "După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării și să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase in lume prin neascultare". (Sf. Grigorie de Nissa, La întâmpinarea Domnului)
De aceea S-a facut Fiul lui Dumnezeu și om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era și Dumnezeu, să aibă un preț care să covârșească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preț mic; nu era o oaie necuvântatoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fărădelegea păcatului nu era așa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina noastră; nu am păcătuit așa de mult cât prețuia dreptatea Celui ce Și-a pus sufletul pentru noi». (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, 13, 33, după trad. Pr. D. Fedoru, Bucuresti, 1945, vol. II, p. 349).
Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că dragostea Lui față de noi e așa de mare, că El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi, ia firea noastră și vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru și să ne învețe față către față, nu prin alții, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne câștige și mai mult inima, prin dragostea Sa, și să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu. Și El nu S-a facut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămânând în legătură cu noi și arătând cât de mult prețuiește și iubește pe oameni. «Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă părtaș firii noastre, ca să ne învețe prin pildele Sale calea virtuții, ca sa ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viața, făcându-Se începatura învierii noastre» (Dogmatica, Cartea IV-a, Cap. 4, dupa trad. Pr. D. Fecioru, 1938, p. 239).
Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiască și făcând-o firea Lui însuși, ea să nu mai poată să se departeze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ci să fie de acum mereu plină și străbătută de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putință ca firea noastră, odată mântuită, iarăși să se piardă. În același timp, numai așa a putut să scape cu adevărat și pentru totdeauna firea omenească de stricăciune și de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii și al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toți putem fi "zidiți întru Hristos" (Efes, 2, 10). Noi putem acum să stam mai ușor, dacă vrem, în legatură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e și om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credință și prin dragoste în legătura cu El, ne aflăm zidiți în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El. De aceea spune Sf. Apostol Pavel ca precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite și așezate toate la început, când s-au facut, cu atat mai mult acum, luând El firea noastră, ne așează iarași în El și mai deplin, pe toți cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamna: "întru El s umblați, înrădăcinați și zidiți fiind întrânsul" (Col. 2, 6-7).

Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să mântuiasca omenirea de pacat și de moarte, de ce nu S-a facut mai curând om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un timp atât de îndelungat de la căderea lui Adam până la trimiterea Fiului Său?
Trebuia o pregătire a oamenilor ca să primeasca pe Mântuitorul, atunci când va veni. Căci n-ajungea ca Mântuitorul să vină și să moară pentru oameni. Trebuia ca și ei să-L primească cu credință. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor, trebuiau pregătiți ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și că numai prin El se pot mântui.
Pregătirea venirii lui Mesia s-a făcut, prin creșterea răului si deodata cu aceasta a convingerii oamenilor că nu se pot mântui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea vestilor de la Dumnezeu ca le va trimite un Mântuitor și că Mântuitorul Acesta va fi chiar Fiul Său. Școala aceasta de pregătire a făcut-o Dumnezeu în alt chip cu poporul evreu. Pe păgâni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei, pe o cale mai presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învățătura dată lor să tragă folos și popoarele păgâne.
Acestea și evreii au fost pregătiți în primul rând prin aceea că i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate ca ei nu și-ar fi dat seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lângă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor și că n-au trebuință de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului și să se scârbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Așa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la dobitoace și la pietre și aducându-le jertfe vieți omenești. Evreii, cu toate că erau călăuziți îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau și ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulțit răul, Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (Ies. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să viețuiască, dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpățânau și mai tare să o calce, încât legea li s-a facut spre înmulțirea păcatului. "Pentru călcarile de porunci a fost adaugată legea", zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3,19), și tot el zice: "păcatul luând îndemn prin poruncă, m-a amăgit și m-a omorât prin ea" (Rom. 7, 11).

Dumnezeu i-a mai pregătit pe oameni, prin veștile ce li le da, ca va veni El insusi sa-i mantuiasca.
Prima făgăduință pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor că le va trimite un Mântuitor a fost îndată după cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune șarpelui că cineva se va naște din femeie, care-i va zdrobi capul: "Dușmanie voi pune între tine și femeie și între sămânța ta și sămânța ei; aceasta va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înțepa călcâiul" (Fac. 3, 15). Dar vești tot mai limpezi despre Mântuitorul, Care avea să vină, le da Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulțise și răutatea între oameni. De aceea proorocii plângând și suferind, ziceau: "Cine va da din Sion mântuirea?" (Ps. 13, 7), sau se rugau: "Doamne, pleacă cerurile și Te pogoară" (Ps. 143, 5). Dumnezeu milostivindu-Se de această rugăciune spune oamenilor: "Va veni îndată în templul Său Domnul, pe Care îl căutați" (Mal. 3,1) sau: "Așa vorbește Domnul Dumnezeu, Care strânge pe cei risipiti ai lui Israel: "Voi mai strânge și alte neamuri la cei strânși acum din el" (Isaia 56, 8). Și ca lumea să-L cunoască atunci când va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând și smerit, calare pe mânz de asină: "Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată împăratul tău vine la tine: drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei" (Zah. 9, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraților pământești, ci ca să elibereze prin sângele Său pe cei robiți păcatului: "Iar pentru tine, pentru sângele legământului (Testamentului) tău, voi da drumul robilor tăi din fântana fără apă" (Zah. 9, 11).
Smerenia întru care va veni, pătimirea și moartea Lui pentru păcatele altora le prevestește proorocul Isaia în toată amanunțimea: "Și L-am văzut pe El fară chip și fără frumusețe... Și păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere..., iar El S-a rănit pentru păcatele noastre și a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul și cu rana Lui noi toti ne-am vindecat... Și chinuit a fost, dar El S-a supus și nu Și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pământ viața Lui și pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte" (Isaia 53,2,4,5,7,8).
Chiar și timpul și locul venirii Mântuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: "De la ieșirea poruncii că iarăși să se zidească Ierusalimul", adică de la anul 457 i. Hr. și până "se va sfârși păcatul și se vor șterge fărădelegile" (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul Se va naste în Betleem (Mih. 5,1). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, și chipul mai presus de fire al nașterii Mântuitorului din fecioară: "Iată Fecioara va lua în pântece și va naste fiu și vor chema numele Lui, Emanuil" (adică Dumnezeu cu noi) (Isaia 7,14). De asemenea ca El Se va naste dupa trup din samanta lui David: "O dată M-am jurat pe sfințenia Mea: Oare, voi minți pe David? Seminția lui va rămâne în veac și scaunul lui ca soarele înaintea Mea și ca luna întocmită în veac" (Ps. 88, 35-36).
Toate aceste proorocii aveau să ajute credința oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit în Iisus Hristos.
Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credința lor rătăcită în mulți idoli, la credința într-un singur Dumnezeu, atotputernic și iubitor, dar Care are un Fiu nedespărțit de El, după ființă.
În credința într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credință și la celelalte popoare, încet, ca să nu i se primejduiască credința într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului evreu, prin prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni să mântuiască lumea, și un Duh Sfânt. La facere, Dumnezeu grăiește către celelalte persoane dumnezeiești: "Să facem om după chipul Nostru și asemănare", adăugând îndată: "Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut" (Fac. 1, 26-27), ca să arate că cele trei persoane sunt o singură ființă dumnezeiască. Tot același tâlc îl are și arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2). David cunoaște apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, când vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicând Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul); "Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrajmașii Tăi așternut picioarelor Tale" (Ps. 109, 1), sau când aude pe Dumnezeu Tatăl zicând către Dumnezeu Fiul: " Fiul Meu esti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta. Și stăpânirea Ta, marginile pământului" (Ps. 2, 7-8).
Prin înrâurirea evreilor, care de la robia babilonică erau împrăștiați printre toate popoarele, și prin călăuzirea tainică a Cuvântului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi și din celelalte neamuri mulți filozofi, la ideea ca există un singur Dumnezeu și că Cuvântul sau Rațiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminați.
Astfel, aproape de venirea Mântuitorului, lumea se afla în starea ciudată că, pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic și plin de iubire față de oameni, Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mântuirea lumii, iar pe de alta, cu viața, se afla în cea mai mare decădere și neputință morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni să aștepte mântuirea de la Dumnezeu, iar când a venit Mântuitorul le-a ajutat să-L poată primi pe El și învățătura Lui despre Dumnezeu.

Pregatirea aceasta a fost de ajuns ca omenirea să-L primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?
Nu, n-a fost de ajuns. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primească toți evreii și cei mai multi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat ca temeiuri de credință:
1) învățătura Sa, cum n-a fost alta mai înaltă;
2) viața Sa, cum n-a fost alta mai curată și
3) minunile Sale, dintre care mai ales învierea și înălțarea Sa la cer.
Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat și lucrează El până astăzi asupra sufletelor care se deschid cuvântului Său, înnoindu-le și sădind în ele convingerea nestrămutată că El e Dumnezeu. Credința în Hristos vine în primul rând din harul lui Dumnezeu, nu din întărirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creștinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastra să primeasca harul credinței și să conlucreze cu el, e însăși existența creștinismului de 2000 de ani încoace, însuși faptul că de atunci și pănă azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.