Marele Mucenic Efrem cel Nou - sfântul descoperit printr-o revelaţie

 preluare http://www.formula-as.ro/2013/1083/spiritualitate-39/marele-mucenic-efrem-cel-nou-sfantul-descoperit-printr-o-revelatie-16801






 Mozaic

- A făcut mii de minuni şi continuă să facă şi astăzi. Sfântul Efrem e singurul mucenic al ortodoxiei despre a cărui viaţă nu s-a ştiut nimic, timp de 500 de ani. Tot ceea ce ştim astăzi despre el i-a fost revelat prin mai multe vedenii maicii Macaria Desipri, care i-a şi descoperit sfintele moaşte, în anul 1950 -

Sfântul Efrem cel Nou a trecut pe pământ ca un fulg - fără să lase nicio urmă, niciun mor­mânt cunoscut, nicio viaţă scrisă de un apro­piat, nici măcar o tradiţie orală. După moartea sa cum­plită s-a aşternut, liniştită, impene­trabi­lă, tăcerea. Tăce­rea pe care Dum­nezeu o hărăzeşte unora dintre aleşii săi.
S-au scurs aşa mai bine de cinci veacuri. Şi apoi, subit, ca şi cum ar fi vrut să ne trezească dintr-un somn interior, tot Domnul s-a ho­tărât să ridice vălul pe care-l aşe­zase peste moartea iubitului său martir. Şi a făcut-o printr-o femeie, o monahie a cărei inimă a fost îndea­juns de curată încât să-L poa­tă înţelege pe Dumnezeu însuşi. Şi aşa, din vedeniile acestei călugă­riţe, viaţa sfân­tului mucenic Efrem cel Nou a fost reconstituită. Ca într-o fabuloasă expediţie arheolo­gică, în care nu e săpat pământul, ci cerul, frânturi din existenţa sa au fost revelate întâi maicii Macaria şi apoi altor maici din obştea mânăstirii ei. Rândurile de mai jos încearcă să refacă pentru dumneavoastră această experienţă cutre­mu­rătoare şi unică în istoria creştinismului.

O tânără pustnică

Maica Macaria Desipri urcase aici în urmă cu cinci ani. O atrăgea singurătatea sălbatică a locurilor şi mai ales istoria lor, plină de spaimă şi sfinţenie, căci pe Mun­tele Neprihăniţilor se ridicase în trecut falnica Mâ­năstire a Buneivestiri ai cărei vieţuitori pieriseră cu toţii ucişi de turci. Loc plămădit cu durere şi iubire. Loc sfânt.
Tânăra monahie, în vârstă de doar 30 de ani, venise aici cu gândul să aprindă o candelă întru pomeni­rea monahilor martiri. Dar, privind la flăcăruia plăpân­dă ale cărei umbre dansau straniu pe ruinele vechii bise­rici, inima i-a fost cuprinsă de un dor nebun. Se simţea înfrăţită cu călu­gării aceia care trăiseră o viaţă în cură­ţie şi iubire de Dumnezeu. Era înfrăţită cu ei şi mai ales cu moartea lor năpraznică.
Şi, pe când soarele scăpăta peste creste, a simţit că aici îi e locul. Că va rămâne lipită de stâncile astea goa­le şi bătute de vânt, că le va fi ruinelor prie­tenă, că se va trezi dis-de-dimineaţă în trilurile păsărilor şi va ador­mi în foşne­tul pădurii. Aşa că a rămas. În câteva zile şi-a încropit o chilie smerită în care se topea de arşiţă vara şi îngheţa de frig iarna. Dar era sălaşul ei, doar al ei, sălaşul în care putea sta de vorbă cu Dum­nezeu. Singură. Doar ea şi El.

Maica Macaria Desipri, cea care a aflat moaştele Sfântului Efrem cel Nou

Cu timpul, rugile ei au bătătorit o cărare spre trecut. Nu ştia nici ea cum, dar, pe măsură ce timpul trecea, călu­gă­rii care vieţuiseră odinioară aici îi erau din ce în ce mai apropiaţi. Ştia despre ei puţine lucruri, atâtea câte fuseseră păstrate de tradiţie. Cum că înainte de căderea falnicei cetăţi a Con­stantino­po­lului turcii puseseră treptat stăpânire pe pământul Greciei. În 1416 au prădat toată Peninsula Atică şi l-au îngenun­cheat şi pe guvernatorul Atenei, care s-a văzut silit să declare supunere sultanu­lui Mehmet I Celebi. De atunci au înce­put jafurile, strică­ciunile şi prigoana creş­tinilor. În anul 1424, otomanii au năvălit în Mânăstirea Buneivestiri de pe Muntele Neprihăniţilor şi i-au ucis pe toţi părinţii de acolo. Pe toţi, până la unul...
Atât ştia din cărţi şi din tradiţia orală maica Macaria Desipri. Pentru ea era îndeajuns. Nu avea nevoie să cunoască numele acelor monahi şi nici restul vieţii lor. Era însă suficient că ştia cum au murit, pentru că, atunci, în ceasul acela cumplit al despărţirii su­fletului de trup, în om se adună toată zdroaba din timpul vieţii. Or, toţi pă­rinţii de la Buna­ves­tire avuseseră par­te de o moarte sfântă, moartea marti­rilor, a celor care se învrednicesc să-L mărturisească pe Domnul, cu preţul vieţii. Ce să-ţi doreşti mai mult?
Macaria avea un singur regret. Că până astăzi, în toate cele cinci veacuri câte se scurseseră peste muntele aces­ta, niciun trup al acestor sfinţi muce­nici nu fusese descoperit. În vremurile acelea cumplite de prigoană şi răz­boaie, creştinii îi îngropaseră pe as­cuns. Apoi venise stăpânirea otomană care împiedicase scoaterea moaştelor la lumină. Iar sfinţii rămăseseră tăi­nuiţi. Poate dacă... Dar Macaria în­cerca să-şi alunge acest gând, căci se socotea nevrednică. Şi totuşi, dacă Dom­nul ar fi binevoit să-i descopere ei, o tânără monahie, locul în care se aflau moaştele unuia dintre acei mar­tiri? Nu pentru vrednicia ei, ci pentru slava Lui! Aşa că a început să se roa­ge. La început sfios, mai mult şoptin­du-i Domnului dorinţa ei, apoi năval­nic, cu îndrăzneală şi fără teamă. A petrecut aşa câţiva ani.

O vedenie

Martirul Sfântul Efrem

Era pe 3 ianuarie 1950. În dimi­neaţa aceea frigu­roasă de iarnă, s-a trezit rugându-se. Nu ştia cum, dar, stând pe scândurile goale care îi ţi­neau loc de pat, îşi simţea trupul muş­cat de frig, iar inima fierbinte. În ea rugăciunea parcă se spunea de la sine. I se înfiripase acolo, înlăuntru, stăruitoare, vrând parcă să-i biruiască temerile şi să-i aline dorurile, iar ea a ascultat chemarea aceea misteri­oa­să şi a început să spună, încet, câteva cuvinte: "Doam­ne, Dumnezeul meu, învredniceşte-mă pe mine, smerita Ta roabă, să văd pe unul din părinţii care au trăit aici!". Şi apoi le-a repe­tat. Din nou: "Doamne, Dumnezeul meu...". O dată şi încă o dată, ca o litanie, unindu-se cu ele şi prinzând o nădejde nebu­nă! Cu adevărat nebună! Acum, orice îndoială i se risi­pise, deşi împlinirea rugii îi păruse la început cu neputinţă. Dar, cum la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, cine ştie?
A petrecut aşa ore în şir, fără să bage de seamă că soarele se ridicase deja de-o suliţă pe înălţimile Mun­telui Neprihăniţilor. Atunci, fără veste, i s-au deschis ochii lăuntrici. Într-o ve­denie i s-a arătat un colţişor din ve­chea mânăstire bizantină, un loc pe lângă care trecuse de zeci de ori. Şi, odată cu vedenia, un glas i-a răsunat în minte: "Sapă acolo şi vei afla ceea ce do­reşti!".
La început nu a luat seamă nici la vedenie şi nici la cuvinte. Ştia că în timpul rugăciunii monahii pătimesc tot felul de ispite. Unele vin de la fire, alteori chiar de la demoni, dar de la Dumnezeu, arareori... Aşa că a conti­nuat să se roage cu râvnă, dar glasul misterios i-a spus din nou, de data aceasta mai înflăcărat: "Sapă acolo şi vei afla ce doreşti!". S-a oprit tulbu­rată. Mii de gânduri îi treceau prin minte, aprinzându-i în suflet dorul cel vechi. Poate că acum...
În ziua aceea, un creştin venise la ea să o ajute să-şi mai dreagă chilia. Maica Macaria i-a arătat locul des­co­perit prin vedenie şi l-a rugat să sape acolo. Era locul fostei vetre a mânăs­tirii - trei nişe şi un perete pe jumă­tate prăbuşit. O rui­nă! Ţăranul s-a uitat la ea pieziş şi a plecat mai încolo. O luase de zăludă! L-a rugat stărui­tor să sape, dar el nu a vrut, aşa că i-a dat pace. Dar, ca prin minune, omul nu a putut plini nimic în ziua aceea. Ori­unde încerca să-şi înfigă sapa, dădea de pietre. Maica Macaria s-a bucurat. Poate că Domnul l-ar putea convinge... Şi aşa a fost. În cele din urmă, bietul ţăran a trebuit să-i facă pe plac şi să se apuce de săpat în vechea vatră. La un moment dat, vârful cazmalei a sunat surd, iar maica l-a rugat să se oprească. A îngenuncheat şi a dezve­lit pământul cu mâinile. O mireasmă pu­ter­nică, asemenea mirosului de tranda­firi, se ridica din ţărâna reavănă. Cu degete gră­bite şi delicate a scos la suprafaţă un craniu din care ieşea mirosul acela minu­nat. Ţăranul a amuţit. Măicuţa Macaria l-a rugat să o lase singură, apoi, cu rugăciune, a continuat să dezgroape trupul cuvio­su­lui. Mare parte din el era neputrezit şi răs­pândea valuri de mireasmă. Tremura de fericire! După toţi aceşti ani, Domnul îi răsplătise rugăciunile şi aflase sfintele moaşte ale unuia dintre monahii martiri ce trăiseră la Mânăstirea Bunavestire şi care muriseră mărturisindu-l pe Hristos.

Când sfinţii se întorc printre noi

Mânăstirea Bunavestire a Sfântului Efrem cel Nou, de la Nea Makri, Grecia. Intrarea

Ploaia aceea lină i s-a părut o revărsare de har. A în­ceput să plângă. După atâţia ani inima i se liniştise. Pe deplin! A strâns sfintele moaşte în poala hainei şi le-a aşezat într-una din firidele ruinei. Apoi a plecat la chilie să citească slujba Vecerniei. Dar, pe când se apropia de cântarea Luminii Line, a auzit în spatele ei paşii hotărâţi ai unui bărbat. Ţăranul care o ajutase plecase de mult. Ştia că e singură şi s-a înspăimântat. Îngheţată de frică, nu a îndrăznit să se întoarcă.
"Până când mă vei lăsa acolo?". În faţa maicii Ma­­caria stătea un monah înalt, cu barbă neagră, bu­clată, îmbrăcat într-o rasă veche şi ponosită. A ştiut că era chiar el, călugărul sfânt pe care-l dezgropase! Doi ochi mici şi rotunzi priveau la ea cu blândeţe. "Iar­tă-mă, a îngăimat maica Macaria. Mâine, de îndată ce Dumnezeu va face să răsară zorii zilei, mă voi îngriji de tine". Şi, ca prin vis, misteriosul monah a dispărut! Ca şi cum n-ar fi fost, ca şi cum l-ar fi înghiţit pămân­tul. Dacă nu ar fi fost pacea aceasta caldă şi învălui­toare, pacea care acum îi covârşea tot trupul, maica Macaria ar fi crezut că ajunsese pradă imagi­naţiei.
Dimineaţa, aşa cum făgăduise, a luat cu grijă sfin­tele moaşte, le-a spălat cu aghiasmă şi le-a aşezat într-o firidă din altarul bisericii ruinate. La căpătâiul lor a aprins o candelă. Acum erau la loc sfânt, un loc în care orice călugăr şi-ar fi dorit să fie. Maica Macaria le-a învelit în odoruri şi rugăciuni. Îşi aflase un tovarăş, plinise o iubire. În noaptea ce a urmat, a căzut într-un somn greu şi a avut un vis. Se făcea că sfântul stătea în biserică, ţinând în mână propria icoană. S-a apropiat de ea şi i-a spus simplu: "Îţi mulţumesc mult! Mă numesc Efrem!"
Apoi zilele au reînceput să se scurgă la fel ca înainte. Egale, line, fără număr. Din când în când, maica Macaria trecea pe la vechea biserică pentru a se închina cuviosului şi pentru a-i atinge sfintele moaşte. Erau singura dovadă că toate prin câte tre­cuse, vedeniile, vocile, nu fuseseră doar în mintea ei, nu erau doar o amăgire, că nu căzuse pradă du­hurilor necurate, aşa cum se întâmplă, adesea, cu pust­nicii.
Apoi, încet, fără să prindă de veste, îndoiala i-a muşcat din suflet. Dar dacă? A fost îndeajuns să lase şarpele întrebării să-i cuprindă o clipă inima, ca gându­rile să-i năvălească în minte şi să înceapă să-i roadă din pacea agonisită. Din clipa aceea nu a mai avut linişte. Până într-o zi când, dorind să închidă uşa bisericii, a auzit în ea trei bătăi. Clare, distincte, ca şi cum o mână pur­tând mătănii de chihlimbar lo­vea în ea. Deşi nu a văzut pe nimeni, a fost încre­din­ţată că Sfântul Efrem s-a întors. A intrat în bise­rică, a aprins o lumânare şi, în timp ce se ruga, o mi­reasmă dum­nezeiască s-a răspân­dit din sfintele moaşte, iar inima i-a fost năpădită de o bucurie cum nu mai trăise niciodată. Harul i-a luat toate îndoie­lile, i-a spălat toată întristarea. Se simţea ca în rai, fericită şi, în acelaşi timp, nevrednică de ma­rea taină care i se descoperise. De atunci, drumul ei prin viaţă s-a împletit cu al Sfântului Efrem. Au mers pe el mâ­nă în mână, frate şi soră în Hris­tos, el în cer, iar ea pe pământ, primindu-i vedeniile, ascultându-i glasul în inimă. Aşa au ajuns să se cunoască foarte bine.

Vedenia cu martiriul Sfântului Efrem

Sfântul Efrem cel Nou, într-o icoană grecească

Cine eşti tu, omule al lui Dumnezeu? Şi ce ai pătimit în viaţă? Stătea singură printre ruinele vechii mânăstiri, rugându-se, frământându-se. Din clipa în care îi văzuse moaştele, presimţise că omul acela, al cărui trup miro­sea a trandafiri după ce stătuse în pământ sute de ani, avu­sese un destin tragic. Tragic şi măreţ. Inima ei de femeie simţea asta şi, une­ori, în liniştea nopţii, se chir­cea la gândul suferinţelor prin care trecuse Efrem. Nu ştia nimic despre el şi, to­tuşi, ştia totul. Îl cunoştea bine, căci îl văzuse faţă către faţă, îi auzise glasul. Dar ar fi vrut să afle mai mult, să se cunoască aşa cum se ştiu prietenii din copilărie, care-şi împart de mici necazurile şi tristeţile. Ar fi vrut să străpungă cele cinci veacuri care-i despărţeau. Să fie acolo la moartea lui, alinân­du-l cu rugăciuni.
În cele din urmă, maica Macaria a aflat totul, dar a trebuit să aştepte ani de zile. Ani de rugăciuni stărui­toare. Între timp, alături de ea au venit ucenice. Odată cu închegarea unei obşti monahale, au ridicat şi bise­rică, şi chilii, tot la sfatul sfântului, care le apărea când şi când pentru a le povăţui. Dar sfârşitul lui rămăsese încă învăluit în mister. Până într-o noapte, când maica Maca­ria a avut o altă vedenie. În chilie i-a apărut un călugăr slab, cu faţă ascetică şi haine ponosite, a cărui prezenţă i-a adus în inimă o bucurie adâncă. Monahul s-a aplecat spre urechea ei şi i-a spus: "Sfântul Efrem şi-a săvârşit viaţa ucis de turci la 5 mai 1426, la 9 dimineaţa". I-a re­petat aceste cuvinte de şapte ori şi apoi a dis­părut fără urmă.
A doua zi, ea le-a spus celorlalte vieţui­toa­re despre descoperire, iar în noaptea următoare una dintre călu­găriţele ei a avut o altă vedenie. Ca prin minune, i s-a arătat ceea ce se petrecuse în urmă cu cinci vea­curi, în acea dimineaţă de 5 mai. L-a văzut aievea pe Sfân­tul Efrem răstignit de un copac, cu capul în jos. Totul era real, părea că poate să-l atingă cu mâna. Trupul îi era plin de sânge şi desfigurat de la nenumăratele chinuri la care-l supuseseră tur­cii. Din loc în loc avea înfipte în carne piroane groase. Era conştient şi se ruga cu glas tare. La un moment dat, unul dintre călăi a luat un lemn aprins şi i l-a înfipt în burtă. Sfântul a amuţit de durere, iar turcii au crezut că a murit, aşa că l-au dat jos din copac, dar au conti­nuat să-l lovească. S-a stins în cele din urmă, cu nume­le lui Iisus pe buze, rugându-se pentru asupritorii săi. Trupul mutilat i-a fost găsit mai apoi de câţiva ţărani greci care l-au îngropat cu evla­vie, iar moaştele sale au aşteptat cinci sute de ani pen­tru ca să poată fi descoperite de maica Macaria Desipri.
Cu această vedenie, misterul morţii sfântului era dezlegat. Nu numai că ştiau cine este, dar, foarte im­por­tant, ştiau acum în ce fel murise. În ortodoxie, o ast­fel de moarte presupune şi canonizarea oficială din partea bisericii. Pentru celelalte categorii de sfinţi sunt necesare mai multe condiţii, printre care şi săvârşirea minunilor, dar pentru mucenici e de ajuns moartea lor, ca suprem miracol al mărturisirii lui Hristos cu preţul vieţii.
Dar Sfântul Efrem nu s-a oprit aici. Din acel aprilie 1966, când le-a descoperit maicilor martiriul său, el s-a arătat de mai multe ori. De fiecare dată le dezvăluia călugăriţelor un alt crâmpei din viaţa sa. Înşiruind toa­te aceste vedenii maicile au putut să o reconstituie în întregime.
Iată ce ştim acum - s-a născut pe 14 septembrie 1384 în oraşul Trikala şi a primit la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată de mic copil şi a cres­cut în sărăcie împreună cu ceilalţi şase fraţi ai săi. La 14 ani a intrat în obştea Mânăstirii Bunavestire din Atica unde a vieţuit timp de 27 de ani. Mânăstirea sa a fost distrusă de turci în anul 1424, iar părinţii omo­râţi, dar Sfântul Efrem nu a pierit atunci pentru că vie­ţuia ca pustnic într-o peşteră, iar otomanii nu l-au gă­sit. A fost prins însă pe 14 septembrie, chiar în ziua sa de naştere, când împlinea 41 de ani. De atunci şi până pe 5 mai a fost torturat timp de opt luni, pentru a se lepăda de credinţa în Hristos, dar el nu s-a frânt. Chi­nurile sale au culminat prin răstignirea sa pe 5 mai, zi în care şi-a dat şi sufletul în mâinile Mântui­torului.

Dragostea care se revarsă

Interiorul bisericii şi sfintele moaşte

Suntem la Nea Makri, mânăstirea înfiinţată de mai­ca Macaria pe locul în care Sfântul Efrem a pătimit moarte mucenicească. Câţiva oameni vin la priveghe­rea de noapte, aducând cu ei un parali­tic. De mult timp nu se mai ridicase din patul în care zăcea, iar medicii nu-i mai dădeau nicio şan­să. Slujba începe în întune­ricul din biserică stră­puns doar de lumina plăpândă a lumânărilor. Mai­cile psalmodiază în linişte, dar glasul lor lin e între­rupt de vocea bolnavului care se roagă cu glas tare: "Iartă-mă Sfântul meu Efrem, e vina mea. Su­făr pentru păcatele mele, ai milă şi redă-mi să­nă­tatea." Măicuţele îi spun să se roage în gând, dar bietul om, prăbuşit sub povara suferinţei, con­ti­nuă să strige în biserică: "Sfinte al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de copiii mei!". Biruite de credinţa lui, maicile încep să plângă şi să se roage pentru tămă­duirea lui. Biserica se uneşte într-o singură rugă­ciune. La sfârşitul prive­ghe­rii se formează un cor­te­giu pentru a merge la mor­mântul Sfântului Efrem. Paraliticul continuă să strige înăbuşit, când, deodată, fără ca nimeni să se aştepte, se ri­dică în picioare şi aleargă spre mormânt. A petre­cut acolo restul nopţii, prăbuşit sub bucuria neaş­tep­­tată, mulţumindu-i sfântului. De atunci, locui­torii din apropierea mânăstirii îl vedeau mereu intrând în bo­degi şi cafenele, vorbind cu oricine, doar pentru a-i povesti vindecarea sa minunată.
O altă minune s-a petrecut în anul 1974, când în Grecia s-a desfăşurat o mare mobilizare mili­tară. La câteva zile după ea, un credincios care fusese vindecat miraculos de Sfântul Efrem a fost trezit din somn de acesta. Marele mucenic l-a bă­tut insistent pe umăr şi i-a spus: "Scoală-te repede şi mergi în casa vecină! Cineva este pe moarte!" Omul nostru a crezut că e un simplu vis şi s-a cul­cat liniştit mai departe. Dar faptul s-a repetat şi, a doua oară, sfântul a fost mai energic. L-a trezit din nou pe credincios şi l-a mustrat aspru: "De ce n-ai făcut ce ţi-am spus? Cineva e pe moarte!". Şi a dispărut. Încre­dinţat că de data aceasta nu e un simplu vis, creştinul s-a ridicat din pat şi a mers la casa vecină. A bătut la uşă, dar nu a răspuns nimeni. În cele din urmă şi-a luat inima în dinţi şi a sunat la poliţie. Când oamenii legii au spart uşa, au găsit în casă o femeie în agonie. Îşi tăiase venele pentru că soţul ei fusese mobilizat în armată.


Mânăstirea din Nea Makri a Sfântului Efrem cel Nou. Plan general

Din acei ani, minunile săvârşite de Sfântul Efrem la Mânăstirea Nea Makri s-au ţinut lanţ. Iubirea pe care el i-a purtat-o lui Hristos din copilărie nu putea rămâne înlănţuită. Inima sa, frăgezită de chinuri, a fost mereu alături de cei care suferă, iar roadele acestei revărsări au umplut lumea. Biserica a recunoscut sfin­ţenia sa în anul 2011, când l-a canonizat oficial. Ziua sa de pome­nire este pe 5 mai, dată la care Sfântul Efrem s-a năs­cut în Împărăţia Cerurilor.