Prezentare carte

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral
Pr. Vasile Istrate

Fraţilor şi surorilor în Hristos, din parohiile Sf. Arhangheli" Budeşti şi "Sf. Prooroc Ilie " Cluj, datorită cărora am trăit zboruri spre Lumină şi căderi din înalturi. ("Căderea din înalturi e tot zbor" V. Voiculescu)

PROLOG

Un jurnal e asemeni unui zbor înspre tine însuţi. Cel mai lung zbor este zborul spre propriul tău adânc. Pentru că trebuie să ne îndreptăm spre adâncuri dacă vrem să tragem năvodul plin cu peşti (Luca 5, 4).Un jurnal este o însingurare, un pelerinaj interior în care autorul se descoperă pe sine căutându-şi propria înfăţişare în idei, întâmplări, semeni.
O carte alcătuită din cioburi, obsesii, întâlniri, restituiri, căderi şi înălţări, trăiri care străbat conştiinţa unui soldat al lui Hristos, neiubitor de măriri. Există gânduri pe care vrei să le împărtăşeşti şi gânduri de care vrei să scapi. În ambele cazuri este bine să le aşterni pe hârtie. Întrupate în acest fel, ele se vor risipi zburând spre alte adâncuri, părăsindu-te şi lăsându-te pradă altor frământări creatoare. Adânc pe adânc cheamă. Este o formă de a te păstra ‘‘în formă’‘.
O carte-jurnal de luptă împotriva plafonării, împotriva akediei duhovniceşti, menită să străjuiască nestingerea vegherii. Trăiesc momente când simt adierea unei aripi. Orice preot simte asta. E un înger acolo, care te iscodeşte, te inspiră, te menţine necurmat locuit de o flacără. Vizita lui e un privilegiu care nu trebuie ratat. De aceea, am crezut că trebuie să scriu pentru ca să nu piară această voce înaripată care mă îndeamnă mereu să privesc spre cerul din mine.
O parte din aceste rânduri au fost publicate în pagina ‘‘Logos’‘ a cotidianului bistriţean ‘‘Răsunetul’‘ la care am colaborat aproape opt ani, prin bunăvoinţa unor oameni de presă, iubitori de Neam şi Biserică. Au fost voci destule care m-au încurajat să nu mă opresc, ci să continui a propovădui ‘‘la ziar’‘ credinţa noastră ortodoxă, incisiv şi niţel exaltat de elanul primilor ani de preoţie. Din fericire, au fost şi detractori, s-au stârnit polemici, mi s-au dat replici. Am răspuns cu replici la replici. A fost o extraordinară experienţă de care m-am folosit pentru tot restul vieţii. Intre timp m-am temperat. Nu mi-a dispărut elanul, dar s-au schimbat priorităţile şi ascultările. ‘‘Jurnalul pastoral’‘ a rămas însă ca o ispită ascunsă într-un sertar pe care simt nevoia să-1 deschid tot mai rar, un prieten drag de care cu greu mă despart, împărtăşindu-1 şi altora.
Este o lucrare egoistă ca orice jurnal. Pentru că eu aş vrea ca toţi oamenii să-1 cunoască pe Hristos şi să descopere lucrarea Sa în lume. Şi pentru că deocamdată, singurul care s-a folosit sunt eu [...]. Dacă se va mai folosi cineva, dacă cineva citind aceste gânduri ‘‘îmi va face loc în inima sa’‘ (2 Cor. 7, 2), deja este prea mult. Nădăjduiesc totuşi, că măcar o filă a acestui jurnal îşi va încheia călătoria în aşternutul unui suflet.

Părintele Vasile
***
3 ianuarie:

Cu Sf. Cruce prin sat. Agheasmă mare este şuvoi din apele Iordanului care se împarte fără să se isprăvească în casele celor ce ne primesc cu credinţă.
Dincolo de dragostea celor ce sunt ostenitorii şi închinătorii Bisericii noastre, simt o anumită răceală vecină cu răutatea: indiferenţa celor lipsiţi de credinţă, dispreţul sectarilor care îşi închid instinctiv porţile, atitudinea duplicitară a fraţilor uniţi (unii se ascund, alţii ne primesc cu o prefăcută politeţe).
Propaganda sectară, furibundă în ultimii ani, n-a avut succes în parohia noastră. Totuşi, astăzi, un biet tânăr - proaspătă victimă - refuză cu un gest dispreţuitor Sf. Cruce. Simt pentru prima oară, aproape fizic, răsuflarea otrăvită a Satanei.


6 ianuarie, Bobotează:

Ieşim la Agheasmă Mare afară pe un frig năpraznic. Oamenii aşează pe zăpadă vase cu apă. Scântei de gheaţă se încheagă deasupra fiecărui vas.
Sfinţim apa cu credinţa că ‘‘astăzi firea apelor se sfinţeşte’‘ şi că nu noi, nici gesturile noastre liturgice, ci harul Duhului Sfânt face lucrarea. Am convingerea că simpla noastră prezenţă, uniţi prin credinţă în gerul Bobotezei, face să vină harul mistuitor al lui Dumnezeu care străpunge apa îngheţată (‘‘Dumnezeu este foc mistuitor’‘, Deut. 9,3).
O discuţie între credincioşi:
- ‘‘Pocăiţii’‘ zic că apa nu se strică pentru că punem busuioc în ea.
- Păi să pună şi ei şi să vedem dacă nu se strică. Facă şi ei dacă pot!

***
8 februarie:

O mostră din înţelepciunea populară:îmi povesteşte un credincios bătrân că odată l-a chemat pe un vecin la biserică dar acela i-a spus că preferă să vadă Liturghia la televizor. Atunci bătrânul 1-a întrebat:
- Mă, la televizor ai văzut vreodată vaci?
- Da, am văzut. , - Şi ţi-o plăcut?
- Da, erau tare faine!
- Da le-ai putut mulge, ai băut lapte de la ele?
- Păi cum să beau mă, că erau în televizor!
- No, păi aşa şi cu Liturghia mă! Dacă o priveşti la televizor îi faină, da' de darurile ei nu ai parte. Numa' în sfânta biserică capeţi binecuvântare de la popa şi poţi primi Sfânta Cuminecătură! Nu să stai în pat cu ţâgarea-n gură!

Şi o altă întâmplare:
Doi săteni trec prin faţa unei răstigniri. Unul - ortodox - îşi face cu evlavie sfînta cruce. Celălalt - sectar penticostal - îl întreabă ironic:
- No, ce ţi-o răspuns crucea, mă?
- Ascultă mă, io nu crucea am salutat-o, ci pe Dumnezeu! Că io şi când îţi dau ţie ‘‘bună ziua’‘ nu cu tine vorbesc ci tăt cu Dumnezeu. Că îi zic: ‘‘Mulţam Doamne că ai făcut bună ziua de astăzi şi ne-ai ferit de năcaz!’‘. No, amu tu dacă înţălegi ceva bine, dacă nu tăt bine.

***
5 martie:

Cândva, cu mulţi ani în urmă, eram elev la Şcoala de Artă, şi, fiind într-o mare criză financiară, stăteam cu câteva icoane zugrăvite pe pânză, în piaţă la Năsăud în zi de târg. Lume pestriţă, înghesuială, nimeni nu mă întreba despre preţ...
Deodată, o bătrânică se opreşte în faţa icoanelor, îngână un ‘‘Doamne ajută’‘, se închină cuviincios şi pleacă mai departe.
Mi-am adunat în grabă pânzele şi am plecat acasă. De atunci, niciodată n-am mai vândut icoane.

***
22 decembrie:

Am trăit în ultima vreme o perioadă întunecată a preoţiei mele, în care am lăsat în umbră chemarea pastorală şi m-am dedicat aproape cu totul ‘‘betoanelor’‘. Am lepădat reverenda şi am fost nevoit să îmbrac salopeta.
Mi-am scos din geantă Molitfelnicul, patrafirul şi crucea şi le-am înlocuit pentru un timp cu şurubelniţa, ruleta, caterul, mistria, patentul, facturile şi chitanţierul. M-am lăsat mânjit cu ocări şi ciment, ‘‘fâcăndu-mă tuturor toate’‘, doar pentru a mă ţine de cuvânt. Am promis că vom avea căldură de Crăciun, în biserică.
N-am avut parte de viaţă personală sau familială, n-am avut zile şi nopţi. La mâncare şi somn am renunţat, considerându-le pierdere de vreme. Sănătatea am împins-o în pragul falimentului. Am avut depresii, m-am umilit, m-am căciulit, am cerşit, m-am coborât până la limite ca să obţin bani pentru Casa Domnului. Anii de şantier din ‘‘civilie’‘ mi-au fost mult mai utili decât anii de studii teologice. Mi-am impus o autoanatematizare, m-am autoanihilat, ca să duc totul la capăt. N-am avut timp să-mi caut duhovnicul. Oameni în care am crezut m-au dezamăgit. Şi, când credeam că totul se va împlini, a început căderea. A fost o lovitură neaşteptată. M-am crezut părăsit de Dumnezeu. Am deznădăjduit. M-am ascuns şi am plâns. I-am strigat: ‘‘De ce Doamne ? De ce mă părăseşti tocmai acum ? Ce ţi-am făcut ? Mi-am dedicat viaţa casei Tale!’‘. Nu dramatizez. Asta am simţit atunci. Sunt om. Un om ajuns în adâncuri. Şi acolo, în adâncul genunii, am strigat: ‘‘Unde eşti ?’‘. Apoi... El era acolo în abis. Mă aştepta . Avea ochii senini şi, totuşi, mustrători. Căzusem în braţele Sale. Am bâiguit ruşinat: ‘‘Deşi eu Te-am părăsit, Tu, însă, nu mă părăsi’‘. ‘‘Trebuie să te ridici - mi-a zis. Numai de aici poate începe urcuşul. Zborul! Du-te şi nu mai păcătui’‘.
A doua zi, un simplu mesaj telefonic al Părintelui duhovnic m-a reaşezat în har: ‘‘Crăciun fericit, viaţă în Hristos şi drum fără prihană’‘.