Ortodoxie şi Catolicism

Bucureşti
Februarie, 1992

Î.P.S. Mitropolit HRISOSTOMOS Zafiris, de Peristerion, Grecia:

Ortodoxie şi Catolicism

“Biserica Romano-Catolică, aşa cum rezultă din evenimentele recente, prin dialogul teologic nu a urmărit refacerea unităţii dintre cele două Biserici, ci, mai curând, slăbirea frontului unitar al Bisericii Ortodoxe ce se opunea celui catolic. Aceasta a reuşit-o, pe de-o parte, prin relativizarea diferenţelor teologice care există şi, pe de altă parte, prin întărirea unui front exterior pe care l-a dezvoltat în ţările ortodoxe. Cu actualul papă, mişcarea ecumenică nu poate progresa, deoarece politica Vaticanului este o politică ascunsă şi duplicitară. Vaticanul ceva spune, altceva gândeşte şi altceva făptuieşte”.

Î. P. S. Mitropolit Hrisostomos Zafiris s-a născut în anul 1935 în Grecia. A studiat teologia la Facultatea de teologie din Atena, apoi a făcut studii postuniversitare în Franţa şi Germania. Este doctor în teologie al Facultăţilor de teologie din Strasbourg şi Atena. A funcţionat ca profesor la Facultatea de teologie ortodoxă „Holy Cross” din Boston. Este autor al câtorva voluminoase lucrări în domeniul cercetării biblice. A fost hirotonit preot în 1970 şi arhiereu în 1976, fiind ales mitropolit de Peristerion (Atena) în 1978. A reprezentat Biserica Greciei la numeroase întruniri interortodoxe şi intercreştine. A fost membru în comisia ortodoxă pentru dialogul teologic cu romano-catolicii şi cu luteranii. Citeşte şi: http://acvila30.wordpress.com/2010/05/20/dialog-pe-„ochi-frumosi”-eliminarea-din-dialogul-cu-catolicii-a-ortodocsilor-care-au-contribuit-la-condamnarea-uniatiei/


Pr. Coman: Înalt Prea Sfinţia Voastră, ne exprimăm bucuria de a vă reîntâlni în ţara şi în biserica
noastră. Pentru început, am dori câteva cuvinte în legătură cu obiectivul vizitei dumneavoastră.

Î.P.S. Hrisostomos: Aşa cum ştiţi deja, mă leagă foarte multe amintiri de Biserica dumneavoastră şi de facultăţile de teologie din România. Am foarte mulţi cunoscuţi şi prieteni între ierarhii români şi între profesorii de teologie. Din 1971, an în care mi-au fost încredinţate răspunderi în viaţa bisericească, m-am întâlnit şi am colaborat îndeaproape cu mulţi dintre aceştia. Cu multă emoţie îmi aduc aminte de vrednicul de pomenire Patriarh Justin, împreună cu care am avut cinstea să lucrez în întâlnirile interortodoxe sau intercreştine. Am avut, de altfel, cinstea şi privilegiul de a colabora şi cu actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, P.F. Teoctist, pe care nu numai că îl respect, ci îl respect, ci îl consider ca unul din părinţii mei duhovniceşti, de care mă leagă multe amintiri.
Scopul vizitei noastre în România este următorul: Prea Fericitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Grecia şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei au luat cunoştinţă de toate problemele cu care se confruntă întreaga Ortodoxie, dar, cu deosebire, în tările care au ieşit de sub regimul comunist şi mai concret în Balcani. Pentru a se întări solidaritatea şi asistenţa noastră în problemele pe care le întâmpină Bisericile Ortodoxe surori, s-a hotărât să se trimită o delegaţie formată din Î.P.S. mitropolit Nikodimos din Patra, subsemnatul şi P. C. Pr. Stefanos Avramidis, secretarul Comisiei sinodale pentru relaţiile intercreştine şi interortodoxe. Obiectivul principal este acela de a reafirma Pa Fericitului şi întregii ierarhii, dar şi obştii Bisericii Române că suntem alături şi că suntem întotdeauna gata să luăm parte la lupta cea mare pe care o are de dat Biserica Română pentru a păstra etosul ortodox, credinţa ortodoxă, o luptă pe care, pentru niciun motiv, nu trebuie să o pierdem pentru că pierderea acestei lupte este o pierdere a întregii Ortodoxii. Cetatea de apărare pe care o constituiţi astăzi în această luptă toţi: Patriarhul, ierarhii, clerul şi credincioşii trebuie cu orice chip să rămân în mâinile ortododocşilor pentru că, dacă o să cadă, va trage după sine în cădere şi alte cetăţi de apărare ortodoxe. Lupta pe care o dă ierarhia şi binecredinciosul popor român este o luptă pe care o dăm toţi, împreună, Biserca Ortodoxă, cu deosebire noi, Biserica Grecii, care am avut privilegiul de a rămâne liberi, în timp ce alte Biserici Ortodoxe au căzut victime regimurilor ateiste.

Pr. Coman: După câte am înţeles, aţi mai vizitat şi urmează până la întoarcerea la Atena să vizitaţi şi alte Biserici Ortodoxe.

Î.P.S. Hrisostomos: Delegaţia noastră a început acest şir de vizite cu Patriarhia Moscovei. Vom vizita în continuare Patriarhia sârbă de la Belgrad şi după aceea Patriarhia bulgară. S-a hotărât, mai întâi, vizitarea acestor patru patriarhate. Urmează, după toate probabilităţile să se trimită astfel de delegaţii şi la Bisericile Autonome Ortodoxe ale Poloniei şi Cehoslovaciei. Am făcut acest şir de vizite pentru a sprijini moral Bisericile Ortodoxe surori, să auzim de aproape problemele care preocupă aceste Biserici, să cunoaştem personal, ca să putem lua hotărâri finale în sprijinul moral, material şi spiritual al fraţilor ortodocşi.

Pr. Coman: Mă folosesc de prilejul reîntâlnirii cu dumneavoastră în România şi pentru că sunteţi o personalitate bisericească foarte cunoscută în lumea ortodoxă şi în spaţiul intercreştin, aş vrea să extindem puţin discuţia noastră şi la alte teme. Mai întâi, cred că ar interesa şi pe cititorii „Vestitorului” cum vedeţi dumneavoastră relaţiile bisericeşti, interortodoxe după evenimentele din ultimii ani?

Î.P.S. Hrisostomos: Aşa cum ştiţi, relaţiile interortodoxe s-au dezvoltat într-o măsură foarte bună, în epoca în care pe tronul ecumenic a urcat vrednicul de pomenire, marele Patrarh Atenagoras. Această mare personalitate panortodoxă şi pancreştină a reuşit, pentru prima dată după război, cu multe eforturi, să aducă la un loc Bisericile Ortodoxe şi să creeze un sistem panortodox de funcţionare şi de coordonare a Bisericilor ortodoxe locale. A reuşit să creeze conferinţele panortodoxe, la care am avut cinstea să iau parte şi la care au luat parte Patriarhul Iustin, actualul Patriarh Teoctist, Episcopul Nifon şi alte personalităţi bisericeşti precum şi cunoscuţi profesori de teologie. Eforturile Patriarhului Atenagoras şi a celorlalţi întâistătători ai Bisericii Ortodoxe au fost continuate de urmaşul acestuia, Patriarhul Dimitrios. Prin intermediul acestor conferinţe panortodoxe s-au reuşit multe lucruri, între care două foarte importante: întâi, toţi ortodocşii să avem o singură voce, vocea ortodoxă şi, al doilea, să facem ca această voce să treacă în diferite organizaţii internaţionale bisericeşti sau sociale, mai ales în lumea protestantă. Graţie acestor conferinţe panortodoxe prezenţa şi mărturia Bisericii Ortodoxe şi a teologiei ortodoxe au devenit mult mai puternice şi mult mai simţite, în aşa fel încât să sensibilizăm atât lumea potestantă, cât şi pe cea romano-catolică, acolo unde există, desigur, personalităţi libere care nu urmează orbeşte poziţia oficială a Vaticanului.

Pr. Coman: Consideraţi că schimbările din Europa de Est vor influenţa, şi în ce direcţie, relaţiile interortodoxe?

Î.P.S. Hrisostomos: Nu cred că vor influenţa negativ în ceea ce priveşte strângerea relaţiilor între Bisericile Ortodoxe Autocefale şi Autonome locale, ci, dimpotrivă, vor favoriza unitatea Bisericii Ortodoxe. Libertatea pe care au dobândit-o ţările fost socialiste creează însă anumite probleme religioase spirituale şi sociale care, cer în mod necesar colaborarea şi conlucrarea tuturor Bisericilor Ortodoxe. Aceste probleme ne vor obliga să stăm la masa dialogului şi să găsim rezolvarea lor în comun, aşa cum s-a întâmplat adeseori în întâlnirile panortodoxe în problemele păcii, dreptăţii sociale etc. Neliniştitoare pentru unitatea Bisericii Ortodoxe sunt forţele centrifuge ce se observă în anumite Biserici, care s-au eliberat în timpul din urmă şi unde anumite elemente, determinate mai curând de raiuni naţionaliste, încearcă să creeze probleme interne în Biserica Ortodoxă. Aceste probleme pot slăbi puterea Ortodoxiei şi, într-o ultimă analiză, ne pot conduce la concluzii pe care nu le putem prevedea de astăzi. Este neliniştitor modul în care unele popoare care se eliberează acum cer fărâmiţarea unei Biserici Ortodoxe în mai multe Biserici locale. Dacă se va întâmpla acest lucru, atunci Biserica Ortodoxă se va fărâmiţa şi va ajunge acolo unde am ajuns nu prin dominarea unor criterii pur bisericeşti, ci prin aplicarea unor criterii etnice sau naţionale, al cărui rezultat a fost împărţirea Ortodoxiei şi crearea Bisericilor naţionale, fapt care a avut urmări şi pozitive, dar şi multe negative.

Pr. Coman: V-ar deranja dacă v-aş ruga să exemplificaţi cele spuse mai sus?

Î.P.S. Hrisostomos: Vă amintesc, spre exmplu, tendinţa care există astăzi în sânul Bisericii ruse, unde, o dată cu înfiinţarea statului independent al Ucrainei, se fac eforturi pentru a se crea o Biserică autonomă sau autocefală. Dacă se vor concretiza, se va sparge frontul ortodox comun existent, care se opune atât misionarilor protestanţi, cât şi Bisericii Romano-Catolice şi uniaţiei. Dacă se va crea o nouă Biserică autocefală sau autonomă, aceasta va avea drept rezultat slăbirea Patriarhiei Moscovei, şi lupta pe care aceasta o dă astăzi, va fi o luptă care nu se dă de întregul popor rus binecredincios, ci numai de o parte a acestuia. Duşmanii Bisericii Ortodoxe aşteaptă momentul potrivit pentru a ne separa unii de alţii şi, în final, pentru a ne dizolva.

Pr. Coman: Cum apreciaţi relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică?

Î.P.S. Hrisostomos: Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică nu sunt deloc bune astăzi. Credeam că, prin intermediul dialogului teologic pe care îl desfăşoară de mai mulţi ani comisia mixtă de teologie ortodoxă şi romano-catolică, cele două Biserici se vor apropia mai mult una de cealaltă şi nu se va contribui la crearea unei noi rupturi. Se pare, însă, că dialogul teologic nu a dat roadele aşteptate, cel puţin în ceea ce ne priveşte. Şi accentuez aceasta, deoarece poate pentru Biserica Romano- Catolică, aşa cum rezultă din evenimentele recente, prin dialogul teologic nu a urmărit refacerea unităţii dintre cele două Biserici, ci, mai curând, slăbirea frontului unitar al Bisericii Ortodoxe ce se opunea celui catolic. Aceasta a reuşit-o, pe de o parte, prin relativizarea diferenţlor teologice care există şi, pe de altă parte, prin întărirea unui front exterior pe care l-a dezvoltat în tările ortodoxe.
Ceea ce se întâmplă astăzi în România, cât şi în Rusia, Cehoslovacia, Iugoslavia nu trebuie socotite evenimente sau fenomene ce au apărut aşa din senin, ci trebuie considerat ca rezultate ale unei politici îndelungate pe care, cu multă exactitate, a urmat-o Vaticanul fără ca, vreodată, să dea semne exterioare care să dovedească existenţa acestei politici externe bisericeşti secrete.această politică bisericească externă secretă a Vaticanului se pare că şi-a dat roadele sale, deoarece, înainte de a cădea regimul comunist în ţările balcanice şi în Rusia, Biserica Romano-Catolică, aşa cum aflăm astăzi, pregătise lupta pe care o avea de dat în aceste spaţii ortodoxe, pregătiseră oamenii pe care urma să îi introducă în ţările ortodoxe pentru a duce lupta împotriva Ortodoxiei. Aflăm astăzi că, cu mulţi ani înainte, au fost pregătiţi iezuiţi pentru trimiterea lor în Rusia. Este o tactică veche pe card Vaticanul a urmat-o şi în Evul Mediu, fără să dea roade prea multe, pentru că, atunci, Biserica Ortodoxă era unită şi credincioşii săi îşi păstrau cu străşnicie credinţa. Cu actualul papă, mişcarea ecumenică nu poate progresa, deoarece politica Vaticanului este o politică ascunsă şi duplicitară. Vaticanul ceva spune, altceva gândeşte şi altceva făptuieşte. Noi, ortodocşii, care am fost victime ale acestei politici a Vaticanului, începem să ne dăm seama de această politică şi să reacţionăm uneori mai blând, alteori mai ferm, aşa cum a reacţionat şi Prea Fericitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Atenei, care a cerut întreruperea relaţiilor între Vatican şi statul grec.

Pr. Coman: S-ar putea spune multe lucruri… Într-o epocă de mari confuzii va putea cineva – mai ales dacă priveşte lucrurile din exterior – să se întrebe ce avem de împărţit noi, creştinii, unii cu alţii? Ce apără unii, ce atacă alţii? De ce această luptă? Este o luptă pentru putere, pentru influenţă sau este cu totul altceva?

Î.P.S. Hrisostomos: Cred că există o mare criză prin care trece lumea întreagă şi, o dată cu ea, lumea creştină. Deoarece nu există spiritualitatea care ar fi trebuit să existe, se încearcă a se da o soluţie pentru ieşirea din criză, nu prin accentuarea spiritualităţii, ci prin exercitarea unei puteri politice, care va permite celui care o va exercita să se impună în faţa creştinilor, Bisericilor şi popoarelor. Astăzi, problema dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică nu este o problemă de spiritualitate, cât este o problemă de putere, de stăpânire. Vaticanul se ocupă foarte mult cu această putere lumească şi încearcă, cu orice preţ, să o exercite şi asupra credincioşilor Bisericii Ortodoxe. Vaticanul a încetat să fie un centru pur spiritual şi religios şi a devenit un centru diplomatic, unde se iau hotărâri politice care se întrpătrund cu cele bisericeşti. Vaticanul face presiuni asupra unor diplomaţi ai ţărilor ortodoxe, pentru ca acestea să accepte propunerile sale şi, în cele din urmă, să poată îngenuchea Biserica Ortodoxă.

Pr. Coman: Există pericolul ca Biserica Ortodoxă să cadă în capcană şi să reacţioneze cu aceleaşi mijloace ca şi catolicii?

Î.P.S. Hrisostomos: Niciodată Biserica Ortodoxă nu a folosit puterea lumească. Aceasta este dintotdeauna ceva necunoscut şi nepermis în Biserica Ortodoxă, care ignoră puterea lumii şi măreţia pe care aceasta o oferă. Sipravieţuirea Sa se sprijină exclusiv pe viaţa spirituală. Arma noastră este, prin urmare, întărirea vieţii spirituale a credincioşilor noştri. În măsura în care credincioşii noştri devin oamenii duhovniceşti, atunci ei nu mai pot cădea victime prozelitismului venit din partea Bisericii Catolice sau a neoprotestanţilor. Lupta noastră se dă în Biserică, în locaşul de închinăciune şi în viaţa noastră de parohie. Suntem obligaţi, acum mai mult ca oricând, să întărim viaţa noastră de parohie. Dacă credincioşii noştri dobândesc o conştiinţă a enoriei, a familiei de credincioşi care formează o enorie, a lucrării sociale, filantropice şi misionare pe care trebuie să o realizeze enoria, atunci ei se pun la adăpost de orice pericol din afară.

Pr. Coman: Întrucât aţi funcţionat şi ca profesor universitar, sunteţi cunoscut teolog, autor al unor importante lucrări de teologie biblică, aş vrea să vă întreb care este şi care poate fi
contribuţia teologică, a şcolilor de teologie la lupta pe care o are astăzi de dat Biserica Ortodoxă.

Î.P.S. Hrisostomos: Sunt dator să mărturisesc că, înainte de cel de-al doilea război mondial, cele mai multe cărţi care au circulat în diferite ţări şi facultăţi ortodoxe erau, mai mult sau mai puţin, influenţate de teologia occidentală, protestantă sau catolică. După cel de-al doilea război mondial, când se observă o renaştere a teologiei ortodoxe, apar teologi de renume, fie în ţările de sub regimurile comuniste, fie în ţările libere. Renaşterea teologiei ortodoxe constă în faptul că aceasta începe să se debaraseze puţin câte puţin de influenţa teologiei occidentale şi să revină la forma ei iniţială, adică la vechea teologie patristică. Mă explic: elementul predominant care caracterizează scrierile teologice după al doilea război mondial nu mai este teologie şi eclesiologia scolastică, ci gândirea patristică, eclesiologia patristică, care a dat un nou suflu teologie ortodoxe. Şi lucrul cel mai important este acle că a ajutat teologia să se apropie şi să revină la altar, la jertfelnic, ceea ce nu există în Occident. Această întâlnire a teologiei cu Sfântul Altar este nota caracteristică a teologie ortodoxe. Teolog este acela care îşi oferă serviciile sale în Biserică, teolog este acela care trăieşte viaţa Bisericii şi o exprimă în lucrările sale, cel care predă teologia nu ca ştiinţă pur raţională, scolastică, mentală, ci cel care predă teologia ca experienţă personală, ca fapt de viaţă personal.

Pr. Coman: O ultimă întrebare, la care aş dori un răspuns scurt, cu o scurtă explicaţie dacă va fi nevoie: Care consideraţi dumneavoastră, acum, a fi cel mai mare pericol pentru Ortodoxie: prozelitismul romano-catolic, campania de evanghelizare a sectelor sau valul de civilizaţii occidentale secularizate?


Î.P.S. Hrisostomos: Cel mai mare pericol pentru Ortodoxie, după mine, este eventualitatea spargerii frontului unic al acesteia, eventualitatea sfâşierii unităţii sale. Dacă, prin intermediul confruntărilor şi întâlnirilor panortodoxe se vor salva, mai mult, se vor întări unitatea şi etosul ortodox al Bisericilor Autocefale şi Autonome, nu cred că Biserica Ortodoxă va fi în pericol.
Toate aceste pericole cu care este confruntată Biserica Ortodoxă, fie că este vorba de atacul pe toate fronturile al Bisericii Romano-Catolice, fie propaganda diferitelor secte neoprotestante, fie periclolul secularizării spiritualităţii ortodoxe sub presiunea lumii contemporane tehnocrate, pot fi depăşite de către Biserica noastră, dacă aceasta îşi păstrează şi îşi întăreşte unitatea. În acest fel, Biserica Ortodoxă poate ieşi biruitoare din diferitele lupte pe care le dă astăzi pe mai multe fronturi.
Avem o moştenire inestimabilă, care se cheamă: tradiţia patristică ortodoxă. Toţi, clerici şi laici împreună, suntem chemaţi să ne confruntăm viaţa, ca persoane, dar şi ca societate, cu această tradiţie ortodoxă, aşa încât, cu exemplul nostru de viaţă şi cu teologia noastră, cu viaţa spirituală a Bisericii să dăm mărturia noastră în lumea de astăzi, într-o lume, care aşa cum am mai spus, traversează o criză spirituală, pentru prima dată de asemenea proporţii.

Pr. Coman: Vă mulţumesc foarte mult. M-am bucurat să vă reîntâlnesc în România.

Î.P.S. Hrisostomos: Şi eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat încă o dată ocazia să vizitez ţara dumneavoastră binecuvântată.

(Publicat în Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 66, Februarie, 1992.)