Articolele XI şi XII „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Sufletele după moarte – judecata particulară. Existenţa raiului şi a iadului – argumentarea scipturistică. Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi întru credinţă – întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci. Unitatea şi comunicarea Bisericii luptătoare cu Biserica biruitoare
Iubiţi credincioşi, dacă am medita puţin asupra vieţii noastre, ne-am da seama foarte uşor cât de relativ este totul, cât de fragili suntem pe acest pământ. Astăzi eşti sănătos, ai bani, casă, maşină, iar mâine poţi să le pierzi pe toate într-o clipă... Te îmbolnăveşti şi toţi banii pe care ai reuşit să-i aduni nu pot să-ţi mai redea sănătatea. Mergi la serviciu şi nu ştii dacă te mai întorci acasă. Te poate lovi o maşină şi mori şi tot ce-ai agonisit o viaţă ale cui vor fi? Totul este relativ: sănătatea, locul de muncă, averea, casa, viaţa noastră aici pe pământ, totul este relativ... Singurul lucru de care putem fi siguri este faptul că odată vom muri cu toţii. Acest lucru îl cunoaştem foarte bine, ne înspăimântă, de cele mai multe ori preferăm să ne gândim la orice altceva decât la moarte, dar e condiţia de existenţă a omenirii întregi, până la urmă. Cu toţii o acceptăm, diferenţa constând doar în modul în care ne raportăm fiecare la moarte, iar această diferenţă porneşte în primul rând de la ceea ce credem că se va întâmpla după moarte.
Ce se întâmplă dincolo de mormânt? Ateii spun că dincolo de groapă nu mai e nimic, că totul se cufundă în neant. Mai întâlnim şi astăzi pe unii care, pentru a anunţa decesul cuiva, folosesc expresia „a trecut în nefiinţă”, expresie care e o mare prostie. Ar fi îngrozitor să fie aşa! Viaţa şi-ar pierde sensul, totul ar deveni absurd! Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost are să mai trăieşti, să te zbaţi, să iubeşti, să urăşti, să lupţi, să speri? O fi viaţa noastră într-adevăr una relativă, foarte fragilă, dar oare este chiar lipsită de sens? Oare Dumnezeu ne-a făcut pe pământ, doar ca să-i ţinem umbră câţiva ani, fără ca viaţa noastră să aibă un scop spre care să tindă? Oare a creat Dumnezeu lumea şi pe noi, oamenii, doar pentru Se plictisea şi S-a gândit să-i facă pe oameni, fără niciun scop anume, iar oamenii după ce vor trăi câţiva ani, să moară şi să dispară pur şi simplu în neant?
Noi creştinii credem că Dumnezeu este iubirea însăşi şi că tot ce a făcut Dumnezeu, a făcut din iubire şi pentru a se împărtăşi de iubirea Lui. De aceea întreaga creaţie are un scop pentru care a fost făcută şi spre care tinde, iar acest scop este iubirea lui Dumnezeu, sau mai exact viaţa petrecută în iubirea şi în proximitatea lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că fiecare creatură din lumea aceasta are un scop al ei propriu, o raţiune pentru care a fost creată şi care izvorăşte din Raţiunea supremă – Iisus Hristos – şi tinde să se întoarcă tot la El, de unde a pornit. În tot acest itinerar moartea nu este altceva decât o poartă prin care putem să ajugem la Dumnezeu, în această viaţă nouă, în acest mod de existenţă nou, alături de Dumnezeu, în iubirea Lui.
Ce se va întâmpla cu noi după moarte nu ştim din experienţă, ci numai din revelaţia pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu. Din această revelaţie ştim şi faptul că noi oamenii avem două componente constitutive: trupul şi sufletul şi că acestea trăiesc împreună din timpul zămislirii în pântecele mamei şi până la ultima suflare. Ele nu se despart decât prin moartea fizică, atunci când trupul merge şi se descompune în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul nemuritor îşi ia zborul către ceea ce numim lumea de dincolo. În Eclesiast ni se spune că trupul se va întoarce ca pulberea în pământ cum a fost, iar sufletul se va întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Eclesiast 12,7). Aşadar trupul îl avem din pământ, iar sufletul l-am primit de la Dumnezeu. Această întoarcere la Dumnezeu, despre care vorbeşte Eclesiastul nu este altceva decât înfăţişarea sufletului înaintea lui Dumnezeu pentru a fi judecat. Sfântul Apostol Pavel spunea că „este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecaţi” (Evrei 9,27). Judecata va fi făcută de Iisus Hristos fiecărui suflet în mod particular, de aceea se mai numeşte şi judecata particulară. Dacă omul şi-a petrecut viaţa pe pământ în conformitate cu legile morale şi a reuşit să rămână în comuniune cu Dumnezeu, atunci sufletul lui va fi răsplătit cu fericirea raiului, iar dacă dimpotrivă, a dus o viaţă imorală, va fi condamnat la chinurile iadului. Cale de mijloc nu există! La această judecată sufletul va răspunde nu doar pentru faptele, ci şi pentru gândurile şi vorbele, pe care le-a avut sau le-a spus în viaţă. Se înţelege că şi răsplata sau pedeapsa pot fi mai mari sau mai mici, în funcţie de starea morală a fiecăruia în viaţa pământească. La judecata particulară se are însă în vedere doar starea morală a omului din momentul morţii. Cu alte cuvinte, omul se înfăţişează la această judecată cu haina virtuţii sau a păcatului pe care o îmbracă înainte de moarte. De aceea faptele rele, care au fost şterse prin harul Spovedaniei, precum şi cele bune, care au fost acoperite de păcate grele, nu vor fi amintite. Vor fi amintite însă toate celelalte. Acestea vor fi puse ca într-o balanţă, iar dacă faptele bune sunt mai grele, ele le vor anula oarecum pe cele rele, iar sufletul va ajunge în rai, iar dacă cele rele sunt mai grele, sufletul va ajunge în iad. Aşadar sentinţa pe care omul o primeşte în urma acestei judecăţi este în funcţie de felul în care îl găseşte moartea, şi întrucât nu ştim niciodată când vom muri este bine să nu amânăm pocăinţa noastră până în pragul morţii, ci să încercăm să fim tot timpul pregătiţi pentru moarte.
Răsplata respectiv pedeapsa după judecata particulară nu vor fi nici complete şi nici definitive. Ele nu vor fi complete întrucât omul este judecat în funcţie de starea lui morală din momentul morţii şi nu este judecat în integritatea fiinţei lui, trup şi suflet, ci este judecat doar sufletul. Sufletul însă a activat pe pământ împreună cu trupul şi alături de el au făcut şi binele şi răul, de aceea împreună cu el trebuie să primească în mod deplin şi bucuria şi întristarea. Pentru ca să se realizeze acest lucru, urmează că sufletul trebuie să se reunească cu trupul şi astfel omul, în integritatea fiinţei lui, să ia răsplata sau pedeapsa cuvenită, în mod deplin. Acest lucru se va întâmpla însă la sfârşitul lumii, când morţii vor învia şi vor fi din nou judecaţi de Hristos, Care se va arăta din nou pe pământ, de data aceasta întru slavă. De aceea sfârşitul lumii mai este numit şi Parusia, adică arătarea. De data aceasta judecata va fi deplină, iar soarta oamenilor în urma acestei judecăţi va fi una definitivă. Este lucrul pe care îl aşteptăm cu toţii, aşa cum mărturisim în ultimele două articole din crez: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”, adică viaţa veşnică de după Parusie.
Înainte de a vorbi despre ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu referitor la Parusie, aş dori să revin puţin asupra judecăţii particulare. Aşa cum aţi văzut soarta sufletului în urma acestei judecăti nu e una definitivă, ci ea devine definitivă abia după Judecata de Apoi, de la sfârşitul lumii. Până la moartea sa omul poate să facă ceva pentru mântuirea lui. După moarte însă nu mai poate face nimic. Pot însă să facă ceva pentru mântuirea lui, cei care rămân în viaţă. Aceasta este datoria noastră a tuturor, anume aceea de a ne ruga pentru mântuirea celor care au murit dintre noi. Este o datorie sfântă, pe care fiecare o avem. Putem să-i plângem pe morţii noştri şi e firesc acest lucru, dar prin aceasta nu-i ajutăm cu nimic. Dacă vrem într-adevăr să facem ceva pentru ei, atunci să ne rugăm pentru ei, pentru ca Dumnezeu să-i ierte şi să-i mântuiască, pentru că în acest interval dintre cele două judecăţi, cea particulară, care are loc după moarte şi cea obştească, ce va avea loc la sfârşitul lumii, se mai poate încă schimba soarta unui om! Totul stă în mila lui Dumnezeu şi în rugăciunile pe care noi le facem pentru cei adormiţi. Aici intervine, dragii mei, legătura care există între Biserica luptătoare, formată din noi cei de pe pământ, care ne luptăm pentru mântuire şi Biserica biruitoare, adică cei din lumea de dincolo. Noi suntem datori să ne rugăm pentru ei, aşa cum şi ei se roagă pentru noi. De aceea este bine să facem slujbele de pomenire ale morţilor, numite parastase şi să-i pomenim pe cei morţi şi în rugăciunile noastre de zi cu zi. Este de fapt împlinirea dorinţei, pe care o exprimăm la fiecare slujbă funebră, atunci când spunem: „veşnica lor pomenire”, cu alte cuvinte, fie ca numele lor să fie pomenit veşnic în rugăciunile celor care vor mai trăi. Prin aceste rugăciuni ale noastre, putem să-i ajutăm aşadar să se mântuiască.
Iar acum revin la Judecata de Apoi. La sfârşitul veacurilor, într-o vreme pe care numai Dumnezeu o ştie şi pe care doar El o va rândui, va avea loc învierea generală sau obştească a morţilor şi judecarea lor. Se pune însă întrebarea: cum anume va învia trupul descompus al unui om spre a se reuni cu propriul său suflet, aceasta deoarece, să fim bine-înţeleşi, prin înviere se recompune omul în fiinţa lui întreagă, pentru ca astfel să se înfăţişeze la judecata care urmează. Răspunsul ni-l dă magistral Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Corinteni. El face aici o distincţie între trupul carnal şi cel duhovnicesc al omului. Nu e vorba de două trupuri, ci de unul şi acelaşi trup, dar în două ipostaze sau moduri de existenţă diferite. Trupul carnal este acela cu care omul trăieşte pe pământ şi care se descompune prin moarte. Trupul duhovnicesc este acelaşi trup, dar transfigurat prin înviere. Cum adică transfigurat? Realcătuit după o altă lege, a cerului nou şi pământului nou, o lege prin care întreaga lume va fi transfigurată, desăvârşită, îndumnezeită, sfinţită şi va intra astfel în veşnicie. Tot Sfântul Pavel aseamănă moartea şi învierea trupului cu o sămânţă îngropată în pământ (I Corinteni 15, 35-38). Din ea răsare o plantă, care însă nu mai seamănă cu ea, dar nici nu este altceva, ci are chipul pe care Dumnezeu l-a rânduit de la început, atunci când a făcut planta şi sămânţa ei. Zice Pavel: „Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-43). Dragii mei, dacă vrem să înţelegem mai bine cum va fi acest trup duhovnicesc al nostru după înviere, trebuie doar să privim la Trupul lui Hristos de după Înviere. Prin Întrupare din Sfânta Fecioară, Iisus a purtat trup întocmai ca al nostru, cu toate virtuţile şi slăbiciunile lui, înafară de păcat. Ei bine, Trupul lui Hristos înviat, era unul şi acelaşi cu Cel răstignit şi mort pe Cruce, numai că acesta era acum transfigurat şi îndumnezeit prin Înviere. Avea alte legi: putea să pătrundă prin materie, să străbată fulgerător distanţele fără să obosească, să se înalţe la cer, fără să aibă aripi. Devenise trup ceresc Cel care avea să se înalţe şi să şadă de-a dreapta Tatălui. Aşadar, la fel cum a fost Trupul Mântuitorului înviat, tot aşa vor fi şi trupurile noastre, atunci când vom învia pentru a ne înfăţişa la Judecata de Apoi.
În urma acestei judecăţi, vom primi răsplata sau pedeapsa cuvenite, care repet, vor fi definitive. Cei care au făcut cele bune – spune Sfântul Evanghelist Ioan – se vor scula spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei (Ioan 5,29). Viaţa veşnică pe care o vor primi cei drepţi va fi una de fericire, o viaţă care este numită în Sfânta Scriptură „rai”, în timp ce osânda veşnică la care vor fi supuşi cei care nu se vor mântui, e numită „iad”. Cuvântul „rai” apare mai întâi în primele capitole ale cărţii Facere, unde desemnează o grădină frumoasă, cu foarte multe flori şi arbori, o grădină care îi oferea omului o stare de beatitudine. Cuvântul este folosit apoi şi pentru a desemna starea de fericire, în care se vor afla drepţii după judecata universală. Aşadar cuvântul „rai” are un dublu sens, atât de loc, cât şi de stare: în care se aflau primii oameni până la căderea în păcat, în care se află sufletele drepţilor de la judecata particulară, până la cea universală şi în care se vor afla drepţii înviaţi (cu trup şi suflet), de la judecata universală, în veşnicie. Această stare mai este numită şi „viaţa veşnică”, „Împărăţia cerurilor”, „Împărăţia lui Dumnezeu”, „Casa Tatălui ceresc”, „Viaţa cu Iisus Hristos”, „Cer”, „Bucuria Domnului” etc., termeni care desemnează locul şi starea în care drepţii se vor afla în comuniune cu Dumnezeu, cu îngerii şi cu sfinţii şi unde vor fi liberi de orice necaz, un loc unde vor avea parte de bucurii, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la mintea omului nu s-au ridicat. O descriere în amănunt a acestui loc şi stări nu se poate face, întrucât Revelaţia dumnezeiască nu ne-a dat nicio lămurire, chiar dacă este menţionată adesea în Scriptură această stare a celor drepţi în veşnicie. De pildă într-o parabolă a Sa, Mântuitorul vorbeşte despre un sărac cu numele Lazăr, care trăia în preajma casei unui om foarte bogat, care nu se îndura niciodată să-i dea ceva. La un moment amândoi mor, iar săracul ajunge în rai, în sânurile lui Avraam, în timp ce bogatul ajunge în iad, unde se chinuieşte cumplit. Şi văzând bogatul pe Lazăr stând fericit în sânul lui Avraam, îl roagă pe Avraam să-i permită lui Lazăr să-şi ude doar vârful degetului în apă şi să-i răcorească limba, căci se chinuie în văpaie. Dar Avraam îi răspunde: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr asemenea pe cele rele, iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16). A nu se înţelege din această parabolă că bogatul a ajuns în iad datorită bogăţiei lui, iar săracul s-a mântuit prin sărăcia lui. Nici bogăţia în sine nu e un lucru rău, aşa cum nici sărăcia nu e o virtute! Ceea ce l-a condamnat pe bogatul din parabolă a fost lipsa lui de milostenie. Foarte multe lucruri despre cele două locuri şi stări, raiul şi iadul, nu ştim, poate deoarece Dumnezeu nu a socotit că ar trebui să ştim mai multe. Despre iad ni se spune doar că este un loc şi o stare de singurătate şi chin veşnic, numit şi: „gheena focului”, „pieire”, „foc nestins”, „întunericul cel din afară”, „loc de chin” etc. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „nu trebuie să căutăm să aflăm unde este iadul, ci să căutăm să ne ferim de el”. În urma judecăţii de Apoi, care va fi la sfârşitul lumii, întreaga lume va fi tranfigurată, va fi un cer nou şi un pământ nou, iar drepţii vor trăi veşnic în rai, în timp ce osândiţii, vor trăi veşnic în iad, totul depinzând de felul în care reuşim fiecare dintre noi să ne folosim această viaţă de pe pământ pentru a ne mântui.
Acest moment al Apocalipsei, urmată de Judecata de Apoi va veni cu siguranţă, dar nu ştim când. Sunt unii aşa-zişi creştini a căror preocupare principală este aceea de a descoperi data sfârşitului lumii, uitând că Mântuitorul a spus: că despre ziua şi ceasul acela nici îngerii din ceruri nu ştiu, nici Fiul ci numai Tatăl. Martorii lui Iehova, de pildă, s-au întrunit pe la începutul secolului trecut, pe un deal, îmbrăcaţi în alb, pentru a aştepta Apocalipsa, întrucât atunci le-a spus întemeietorul lor religios, că va fi sfârşitul lumii. Alţii spuneau că în anul 2000 va fi sfârşitul lumii. Mai sunt alţii care sunt preocupaţi să preîntâmpine sau poate chiar să „deturneze” acest sfârşit al lumii. Ei bine, preocuparea noastră, dragii mei, nu trebuie să fie aceea de a afla data Parusiei şi nici de a ne sustrage de la ea, pentru că ea va veni oricum. Preocuparea noastră trebuie să fie aceea de a întâmpina aşa cum se cuvine acest moment al Apocalipsei şi implicit al judecăţii noastre, de a fi pregătiţi pentru ea. Toate lucrurile pe care vi le-am spus acum ţin de credinţă, iar credinţa, aşa cum am spus în repetate rânduri, nu este analitică, ea nu poate fi confirmată sau infirmată prin cercetări de laborator. Sunt lucruri pe care Dumnezeu ni le-a descoperit şi pe care noi putem să le credem sau. Însă am auzit pe cineva spunând odată că dacă toate lucrurile acestea nu sunt adevărate, iar dacă Dumnezeu nu există, atunci n-am pierdut nimic pentru faptul că ne-am străduit în viaţă să ne câştigăm mântuirea, însă dacă Dumnezeu există şi dacă toate acestea sunt adevărate, iar după moarte ne aşteaptă dreptul Judecător pentru a ne răsplăti fiecăruia după felul în care am trăit, atunci cu singuranţă este mult mai bine să ne străduim în viaţă să ne mântuim. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.
Iubiţi credincioşi, dacă am medita puţin asupra vieţii noastre, ne-am da seama foarte uşor cât de relativ este totul, cât de fragili suntem pe acest pământ. Astăzi eşti sănătos, ai bani, casă, maşină, iar mâine poţi să le pierzi pe toate într-o clipă... Te îmbolnăveşti şi toţi banii pe care ai reuşit să-i aduni nu pot să-ţi mai redea sănătatea. Mergi la serviciu şi nu ştii dacă te mai întorci acasă. Te poate lovi o maşină şi mori şi tot ce-ai agonisit o viaţă ale cui vor fi? Totul este relativ: sănătatea, locul de muncă, averea, casa, viaţa noastră aici pe pământ, totul este relativ... Singurul lucru de care putem fi siguri este faptul că odată vom muri cu toţii. Acest lucru îl cunoaştem foarte bine, ne înspăimântă, de cele mai multe ori preferăm să ne gândim la orice altceva decât la moarte, dar e condiţia de existenţă a omenirii întregi, până la urmă. Cu toţii o acceptăm, diferenţa constând doar în modul în care ne raportăm fiecare la moarte, iar această diferenţă porneşte în primul rând de la ceea ce credem că se va întâmpla după moarte.
Ce se întâmplă dincolo de mormânt? Ateii spun că dincolo de groapă nu mai e nimic, că totul se cufundă în neant. Mai întâlnim şi astăzi pe unii care, pentru a anunţa decesul cuiva, folosesc expresia „a trecut în nefiinţă”, expresie care e o mare prostie. Ar fi îngrozitor să fie aşa! Viaţa şi-ar pierde sensul, totul ar deveni absurd! Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost are să mai trăieşti, să te zbaţi, să iubeşti, să urăşti, să lupţi, să speri? O fi viaţa noastră într-adevăr una relativă, foarte fragilă, dar oare este chiar lipsită de sens? Oare Dumnezeu ne-a făcut pe pământ, doar ca să-i ţinem umbră câţiva ani, fără ca viaţa noastră să aibă un scop spre care să tindă? Oare a creat Dumnezeu lumea şi pe noi, oamenii, doar pentru Se plictisea şi S-a gândit să-i facă pe oameni, fără niciun scop anume, iar oamenii după ce vor trăi câţiva ani, să moară şi să dispară pur şi simplu în neant?
Noi creştinii credem că Dumnezeu este iubirea însăşi şi că tot ce a făcut Dumnezeu, a făcut din iubire şi pentru a se împărtăşi de iubirea Lui. De aceea întreaga creaţie are un scop pentru care a fost făcută şi spre care tinde, iar acest scop este iubirea lui Dumnezeu, sau mai exact viaţa petrecută în iubirea şi în proximitatea lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că fiecare creatură din lumea aceasta are un scop al ei propriu, o raţiune pentru care a fost creată şi care izvorăşte din Raţiunea supremă – Iisus Hristos – şi tinde să se întoarcă tot la El, de unde a pornit. În tot acest itinerar moartea nu este altceva decât o poartă prin care putem să ajugem la Dumnezeu, în această viaţă nouă, în acest mod de existenţă nou, alături de Dumnezeu, în iubirea Lui.
Ce se va întâmpla cu noi după moarte nu ştim din experienţă, ci numai din revelaţia pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu. Din această revelaţie ştim şi faptul că noi oamenii avem două componente constitutive: trupul şi sufletul şi că acestea trăiesc împreună din timpul zămislirii în pântecele mamei şi până la ultima suflare. Ele nu se despart decât prin moartea fizică, atunci când trupul merge şi se descompune în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul nemuritor îşi ia zborul către ceea ce numim lumea de dincolo. În Eclesiast ni se spune că trupul se va întoarce ca pulberea în pământ cum a fost, iar sufletul se va întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Eclesiast 12,7). Aşadar trupul îl avem din pământ, iar sufletul l-am primit de la Dumnezeu. Această întoarcere la Dumnezeu, despre care vorbeşte Eclesiastul nu este altceva decât înfăţişarea sufletului înaintea lui Dumnezeu pentru a fi judecat. Sfântul Apostol Pavel spunea că „este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecaţi” (Evrei 9,27). Judecata va fi făcută de Iisus Hristos fiecărui suflet în mod particular, de aceea se mai numeşte şi judecata particulară. Dacă omul şi-a petrecut viaţa pe pământ în conformitate cu legile morale şi a reuşit să rămână în comuniune cu Dumnezeu, atunci sufletul lui va fi răsplătit cu fericirea raiului, iar dacă dimpotrivă, a dus o viaţă imorală, va fi condamnat la chinurile iadului. Cale de mijloc nu există! La această judecată sufletul va răspunde nu doar pentru faptele, ci şi pentru gândurile şi vorbele, pe care le-a avut sau le-a spus în viaţă. Se înţelege că şi răsplata sau pedeapsa pot fi mai mari sau mai mici, în funcţie de starea morală a fiecăruia în viaţa pământească. La judecata particulară se are însă în vedere doar starea morală a omului din momentul morţii. Cu alte cuvinte, omul se înfăţişează la această judecată cu haina virtuţii sau a păcatului pe care o îmbracă înainte de moarte. De aceea faptele rele, care au fost şterse prin harul Spovedaniei, precum şi cele bune, care au fost acoperite de păcate grele, nu vor fi amintite. Vor fi amintite însă toate celelalte. Acestea vor fi puse ca într-o balanţă, iar dacă faptele bune sunt mai grele, ele le vor anula oarecum pe cele rele, iar sufletul va ajunge în rai, iar dacă cele rele sunt mai grele, sufletul va ajunge în iad. Aşadar sentinţa pe care omul o primeşte în urma acestei judecăţi este în funcţie de felul în care îl găseşte moartea, şi întrucât nu ştim niciodată când vom muri este bine să nu amânăm pocăinţa noastră până în pragul morţii, ci să încercăm să fim tot timpul pregătiţi pentru moarte.
Răsplata respectiv pedeapsa după judecata particulară nu vor fi nici complete şi nici definitive. Ele nu vor fi complete întrucât omul este judecat în funcţie de starea lui morală din momentul morţii şi nu este judecat în integritatea fiinţei lui, trup şi suflet, ci este judecat doar sufletul. Sufletul însă a activat pe pământ împreună cu trupul şi alături de el au făcut şi binele şi răul, de aceea împreună cu el trebuie să primească în mod deplin şi bucuria şi întristarea. Pentru ca să se realizeze acest lucru, urmează că sufletul trebuie să se reunească cu trupul şi astfel omul, în integritatea fiinţei lui, să ia răsplata sau pedeapsa cuvenită, în mod deplin. Acest lucru se va întâmpla însă la sfârşitul lumii, când morţii vor învia şi vor fi din nou judecaţi de Hristos, Care se va arăta din nou pe pământ, de data aceasta întru slavă. De aceea sfârşitul lumii mai este numit şi Parusia, adică arătarea. De data aceasta judecata va fi deplină, iar soarta oamenilor în urma acestei judecăţi va fi una definitivă. Este lucrul pe care îl aşteptăm cu toţii, aşa cum mărturisim în ultimele două articole din crez: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”, adică viaţa veşnică de după Parusie.
Înainte de a vorbi despre ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu referitor la Parusie, aş dori să revin puţin asupra judecăţii particulare. Aşa cum aţi văzut soarta sufletului în urma acestei judecăti nu e una definitivă, ci ea devine definitivă abia după Judecata de Apoi, de la sfârşitul lumii. Până la moartea sa omul poate să facă ceva pentru mântuirea lui. După moarte însă nu mai poate face nimic. Pot însă să facă ceva pentru mântuirea lui, cei care rămân în viaţă. Aceasta este datoria noastră a tuturor, anume aceea de a ne ruga pentru mântuirea celor care au murit dintre noi. Este o datorie sfântă, pe care fiecare o avem. Putem să-i plângem pe morţii noştri şi e firesc acest lucru, dar prin aceasta nu-i ajutăm cu nimic. Dacă vrem într-adevăr să facem ceva pentru ei, atunci să ne rugăm pentru ei, pentru ca Dumnezeu să-i ierte şi să-i mântuiască, pentru că în acest interval dintre cele două judecăţi, cea particulară, care are loc după moarte şi cea obştească, ce va avea loc la sfârşitul lumii, se mai poate încă schimba soarta unui om! Totul stă în mila lui Dumnezeu şi în rugăciunile pe care noi le facem pentru cei adormiţi. Aici intervine, dragii mei, legătura care există între Biserica luptătoare, formată din noi cei de pe pământ, care ne luptăm pentru mântuire şi Biserica biruitoare, adică cei din lumea de dincolo. Noi suntem datori să ne rugăm pentru ei, aşa cum şi ei se roagă pentru noi. De aceea este bine să facem slujbele de pomenire ale morţilor, numite parastase şi să-i pomenim pe cei morţi şi în rugăciunile noastre de zi cu zi. Este de fapt împlinirea dorinţei, pe care o exprimăm la fiecare slujbă funebră, atunci când spunem: „veşnica lor pomenire”, cu alte cuvinte, fie ca numele lor să fie pomenit veşnic în rugăciunile celor care vor mai trăi. Prin aceste rugăciuni ale noastre, putem să-i ajutăm aşadar să se mântuiască.
Iar acum revin la Judecata de Apoi. La sfârşitul veacurilor, într-o vreme pe care numai Dumnezeu o ştie şi pe care doar El o va rândui, va avea loc învierea generală sau obştească a morţilor şi judecarea lor. Se pune însă întrebarea: cum anume va învia trupul descompus al unui om spre a se reuni cu propriul său suflet, aceasta deoarece, să fim bine-înţeleşi, prin înviere se recompune omul în fiinţa lui întreagă, pentru ca astfel să se înfăţişeze la judecata care urmează. Răspunsul ni-l dă magistral Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Corinteni. El face aici o distincţie între trupul carnal şi cel duhovnicesc al omului. Nu e vorba de două trupuri, ci de unul şi acelaşi trup, dar în două ipostaze sau moduri de existenţă diferite. Trupul carnal este acela cu care omul trăieşte pe pământ şi care se descompune prin moarte. Trupul duhovnicesc este acelaşi trup, dar transfigurat prin înviere. Cum adică transfigurat? Realcătuit după o altă lege, a cerului nou şi pământului nou, o lege prin care întreaga lume va fi transfigurată, desăvârşită, îndumnezeită, sfinţită şi va intra astfel în veşnicie. Tot Sfântul Pavel aseamănă moartea şi învierea trupului cu o sămânţă îngropată în pământ (I Corinteni 15, 35-38). Din ea răsare o plantă, care însă nu mai seamănă cu ea, dar nici nu este altceva, ci are chipul pe care Dumnezeu l-a rânduit de la început, atunci când a făcut planta şi sămânţa ei. Zice Pavel: „Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-43). Dragii mei, dacă vrem să înţelegem mai bine cum va fi acest trup duhovnicesc al nostru după înviere, trebuie doar să privim la Trupul lui Hristos de după Înviere. Prin Întrupare din Sfânta Fecioară, Iisus a purtat trup întocmai ca al nostru, cu toate virtuţile şi slăbiciunile lui, înafară de păcat. Ei bine, Trupul lui Hristos înviat, era unul şi acelaşi cu Cel răstignit şi mort pe Cruce, numai că acesta era acum transfigurat şi îndumnezeit prin Înviere. Avea alte legi: putea să pătrundă prin materie, să străbată fulgerător distanţele fără să obosească, să se înalţe la cer, fără să aibă aripi. Devenise trup ceresc Cel care avea să se înalţe şi să şadă de-a dreapta Tatălui. Aşadar, la fel cum a fost Trupul Mântuitorului înviat, tot aşa vor fi şi trupurile noastre, atunci când vom învia pentru a ne înfăţişa la Judecata de Apoi.
În urma acestei judecăţi, vom primi răsplata sau pedeapsa cuvenite, care repet, vor fi definitive. Cei care au făcut cele bune – spune Sfântul Evanghelist Ioan – se vor scula spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei (Ioan 5,29). Viaţa veşnică pe care o vor primi cei drepţi va fi una de fericire, o viaţă care este numită în Sfânta Scriptură „rai”, în timp ce osânda veşnică la care vor fi supuşi cei care nu se vor mântui, e numită „iad”. Cuvântul „rai” apare mai întâi în primele capitole ale cărţii Facere, unde desemnează o grădină frumoasă, cu foarte multe flori şi arbori, o grădină care îi oferea omului o stare de beatitudine. Cuvântul este folosit apoi şi pentru a desemna starea de fericire, în care se vor afla drepţii după judecata universală. Aşadar cuvântul „rai” are un dublu sens, atât de loc, cât şi de stare: în care se aflau primii oameni până la căderea în păcat, în care se află sufletele drepţilor de la judecata particulară, până la cea universală şi în care se vor afla drepţii înviaţi (cu trup şi suflet), de la judecata universală, în veşnicie. Această stare mai este numită şi „viaţa veşnică”, „Împărăţia cerurilor”, „Împărăţia lui Dumnezeu”, „Casa Tatălui ceresc”, „Viaţa cu Iisus Hristos”, „Cer”, „Bucuria Domnului” etc., termeni care desemnează locul şi starea în care drepţii se vor afla în comuniune cu Dumnezeu, cu îngerii şi cu sfinţii şi unde vor fi liberi de orice necaz, un loc unde vor avea parte de bucurii, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la mintea omului nu s-au ridicat. O descriere în amănunt a acestui loc şi stări nu se poate face, întrucât Revelaţia dumnezeiască nu ne-a dat nicio lămurire, chiar dacă este menţionată adesea în Scriptură această stare a celor drepţi în veşnicie. De pildă într-o parabolă a Sa, Mântuitorul vorbeşte despre un sărac cu numele Lazăr, care trăia în preajma casei unui om foarte bogat, care nu se îndura niciodată să-i dea ceva. La un moment amândoi mor, iar săracul ajunge în rai, în sânurile lui Avraam, în timp ce bogatul ajunge în iad, unde se chinuieşte cumplit. Şi văzând bogatul pe Lazăr stând fericit în sânul lui Avraam, îl roagă pe Avraam să-i permită lui Lazăr să-şi ude doar vârful degetului în apă şi să-i răcorească limba, căci se chinuie în văpaie. Dar Avraam îi răspunde: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr asemenea pe cele rele, iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16). A nu se înţelege din această parabolă că bogatul a ajuns în iad datorită bogăţiei lui, iar săracul s-a mântuit prin sărăcia lui. Nici bogăţia în sine nu e un lucru rău, aşa cum nici sărăcia nu e o virtute! Ceea ce l-a condamnat pe bogatul din parabolă a fost lipsa lui de milostenie. Foarte multe lucruri despre cele două locuri şi stări, raiul şi iadul, nu ştim, poate deoarece Dumnezeu nu a socotit că ar trebui să ştim mai multe. Despre iad ni se spune doar că este un loc şi o stare de singurătate şi chin veşnic, numit şi: „gheena focului”, „pieire”, „foc nestins”, „întunericul cel din afară”, „loc de chin” etc. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „nu trebuie să căutăm să aflăm unde este iadul, ci să căutăm să ne ferim de el”. În urma judecăţii de Apoi, care va fi la sfârşitul lumii, întreaga lume va fi tranfigurată, va fi un cer nou şi un pământ nou, iar drepţii vor trăi veşnic în rai, în timp ce osândiţii, vor trăi veşnic în iad, totul depinzând de felul în care reuşim fiecare dintre noi să ne folosim această viaţă de pe pământ pentru a ne mântui.
Acest moment al Apocalipsei, urmată de Judecata de Apoi va veni cu siguranţă, dar nu ştim când. Sunt unii aşa-zişi creştini a căror preocupare principală este aceea de a descoperi data sfârşitului lumii, uitând că Mântuitorul a spus: că despre ziua şi ceasul acela nici îngerii din ceruri nu ştiu, nici Fiul ci numai Tatăl. Martorii lui Iehova, de pildă, s-au întrunit pe la începutul secolului trecut, pe un deal, îmbrăcaţi în alb, pentru a aştepta Apocalipsa, întrucât atunci le-a spus întemeietorul lor religios, că va fi sfârşitul lumii. Alţii spuneau că în anul 2000 va fi sfârşitul lumii. Mai sunt alţii care sunt preocupaţi să preîntâmpine sau poate chiar să „deturneze” acest sfârşit al lumii. Ei bine, preocuparea noastră, dragii mei, nu trebuie să fie aceea de a afla data Parusiei şi nici de a ne sustrage de la ea, pentru că ea va veni oricum. Preocuparea noastră trebuie să fie aceea de a întâmpina aşa cum se cuvine acest moment al Apocalipsei şi implicit al judecăţii noastre, de a fi pregătiţi pentru ea. Toate lucrurile pe care vi le-am spus acum ţin de credinţă, iar credinţa, aşa cum am spus în repetate rânduri, nu este analitică, ea nu poate fi confirmată sau infirmată prin cercetări de laborator. Sunt lucruri pe care Dumnezeu ni le-a descoperit şi pe care noi putem să le credem sau. Însă am auzit pe cineva spunând odată că dacă toate lucrurile acestea nu sunt adevărate, iar dacă Dumnezeu nu există, atunci n-am pierdut nimic pentru faptul că ne-am străduit în viaţă să ne câştigăm mântuirea, însă dacă Dumnezeu există şi dacă toate acestea sunt adevărate, iar după moarte ne aşteaptă dreptul Judecător pentru a ne răsplăti fiecăruia după felul în care am trăit, atunci cu singuranţă este mult mai bine să ne străduim în viaţă să ne mântuim. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu