Articolul al V-lea din simbolul credinţei „şi a înviat a treia zi după Scripturi”. Însemnătatea Învierii Domnului pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Argumentarea scripturistică a împlinirii proorociilor Vechiului Testament
Iubiţi credincioşi, aşa cum vă spuneam în catehezele trecute, Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât nu i-a lăsat pe oameni în starea de osândă în care au ajuns în urma neascultării strămoşilor Adam şi Eva, o stare din care omul nu se mai putea întoarce la Dumnezeu prin propriile puteri, ci a găsit, în infinita Sa bunătate şi înţelepciune, mijlocul cel mai potrivit pentru a-l readuce pe om în starea harică din care căzuse. Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii a fost acest mijloc prin care Dumnezeu a hotărât să-l ridice pe om la starea dintâi, stare din care el căzuse prin păcat. Aşadar, singurul motiv pentru care Dumnezeu ne-a răscumpărat a fost iubirea Sa faţă de noi. Sfântul Evanghelist Ioan spune foarte frumos că: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Din iubire faţă de noi S-a coborât Domnul Hristos din cer ca Fiu al lui Dumnezeu şi S-a făcut om, de dragul nostru a suferit foame şi sete şi toate slăbiciunile omeneşti înafară de păcat, de dragul nostru a propovăduit Evanghelia, de dragul nostru a acceptat să fie arestat, scuipat, batjocorit, încununat cu spini, răstignit pe Cruce şi apoi omorât de oameni, de dragul nostru...
Ceea ce este însă foarte important să înţelegem, dragii mei, este faptul că toate acestea nu au fost un scop în sine. Întruparea, Patimile şi Moartea lui Hristos pe Cruce au fost doar mijlocul prin care Dumnezeu a ajuns la scopul imediat, care a fost Învierea Sa din morţi, iar aceasta din urmă, nu a fost făcută pentru Sine, ci tot pentru noi, şi nu doar aşa ca o demonstraţie a dumnezeirii Sale, aşa cum o făcuse schimbându-Se la Faţă, în muntele Taborului, ci cu un scop mult mai înalt, mai adânc şi mai general: Hristos a înviat din morţi pentru a ne elibera pe noi din robia morţii! Ce înseamnă acest lucru?
Aşa după cum ştiţi, urmarea imediată a păcatului neascultării de Dumnezeu, săvârşit de strămoşii Adam şi Eva a fost moartea. Dumnezeu le-a spus foarte clar: în ziua în care veţi mânca din fructele acestui pom veţi muri negreşit (Facere 2, 16-17), iar Sfântul Apostol Pavel referindu-se la păcatul primilor oameni spune la rândul său că „plata păcatului a fost moartea”. Primii oameni aveau de ales practic între binecuvântare şi blestem, preferându-l pe cel din urmă. Consecinţa nu a întârziat: izgonirea omului din rai şi intrarea lui în robia morţii. Aceasta e condiţia de existenţă a omenirii întregi şi a fiecărui ins în parte. Moartea, dragii mei, este singura noastră certitudine. De-a lungul unei vieţi ne putem îndoi de orice, înafară de faptul că vom muri. Oricât de întortocheate ar fi căile vieţii noastre, ele duc spre o singură direcţie: mormântul. Ce se întâmplă însă dincolo de mormânt? Ateii spun că dincolo de groapă nu mai e nimic, că totul se cufundă în neant. Mai întâlnim şi astăzi unii care, pentru a anunţa moartea cuiva, folosesc expresia „a trecut în nefiinţă”, expresie care – fie vorba între noi – e o mare prostie. Ar fi îngrozitor să fie aşa! Viaţa şi-ar pierde sensul, totul ar deveni absurd. Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost are să mai trăieşti, să te zbaţi, să iubeşti, să urăşti, să lupţi, să speri?
Ei bine, noi creştinii ştim că omul are două componente contitutive: trupul şi sufletul şi că acestea trăiesc împreună din timpul zămislirii în pântecele mamei şi până la ultima suflare. Ele nu se despart decât prin moartea fizică, atunci când trupul merge şi se descompune în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul nemuritor îşi ia zborul către ceea ce numim lumea de dincolo, unde laolaltă cu cei care trăiesc încă pe pământ, aşteaptă ceea ce mărturisim în Crez: „învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Aşadar, la sfârşitul veacurilor, într-o vreme pe care numai Dumnezeu o ştie şi pe care doar El o va rândui, va avea loc învierea generală sau obştească a morţilor.
Se pune însă întrebarea: cum anume va învia trupul descompus al unui om spre a se reuni cu propriul său suflet, aceasta deoarece, să fim bine-înţeleşi, prin înviere se recompune omul în fiinţa lui întreagă, pentru ca astfel să se înfăţişeze la judecata care urmează (iar acest lucru e firesc, devreme ce trupul şi sufletul şi-au trăit împreună viaţa pe pământ şi împreună au făcut şi bune şi rele). Răspunsul ni-l dă magistral Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Corinteni. El face aici o distincţie între trupul carnal şi cel duhovnicesc al omului. Nu e vorba de două trupuri, ci de unul şi acelaşi trup, în două ipostaze sau moduri de existenţă diferite. Trupul carnal este acela cu care omul trăieşte pe pământ şi care se descompune prin moarte. Trupul duhovnicesc este acelaşi trup, dar transfigurat prin înviere. Cum adică transfigurat? Realcătuit după o altă lege, a cerului nou şi pământului nou, o lege prin care întreaga lume va fi transfigurată, desăvârşită, îndumnezeită, sfinţită, va intra în veşnicie. Tot Sfântul Pavel aseamănă moartea şi învierea trupului cu o sămânţă îngropată în pământ (I Corinteni 15, 35-38). Din ea răsare o plantă, care însă nu mai seamănă cu ea, dar nici nu este altceva, ci are chipul pe care Dumnezeu l-a rânduit de la început, atunci când a făcut planta şi sămânţa ei. Zice Pavel: „Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-43). Dragii mei, dacă vrem să înţelegem mai bine cum va fi acest trup duhovnicesc al omului de după înviere, nu trebuie decât să privim la modelul său, care este Trupul lui Hristos după Înviere. Prin Întrupare din Sfânta Fecioară, Iisus a purtat trup întocmai ca al nostru, cu toate virtuţile şi slăbiciunile lui, înafară de păcat. Ei bine, Trupul lui Hristos înviat, era unul şi acelaşi cu Cel răstignit şi mort pe Cruce, numai că acesta era acum transfigurat şi îndumnezeit prin Înviere. Avea alte legi: putea să pătrundă prin materie, să mănânce fără să-i fie foame, să bea fără să-i fie sete, să străbată fulgerător distanţele fără să obosească, să se înalţe la cer, fără să aibă aripi. Devenise trup ceresc, Cel care avea să se înalţe şi să şadă de-a dreapta Tatălui. E motivul pentru care Sfântul Pavel, vorbind despre trupurile duhovniceşti ale oamenilor de după învierea obştească, le numeşte şi "trupuri cereşti" (I Corinteni 15, 49). Aşadar, la fel cum a fost Trupul Mântuitorului înviat, tot aşa vor fi şi trupurile noastre, atunci când vor învia pentru a se înfăţişa la Judecata de Apoi.
Dar vă veţi întreba: de unde putem să avem noi certitudinea că vom învia? Ei bine, certitudinea ne-o dă tot Învierea lui Hristos, dragii mei. Dacă credem că Hristos a înviat, credem că şi noi vom învia şi invers, dacă credem că noi vom învia, credem că şi Hristos a înviat. Acest dublu sens ni-l dă tot Sfântul Apostol Pavel, care se adresează astfel corintenilor: „dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum de zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 12-14). Tot marele Apostol este cel care a introdus splendida metaforă a primului fruct, care începe să se coacă, numit în româneşte „pârgă”, adică semnul şi garanţia că toate celelalte fructe îl vor urma. De asemenea, el introduce şi binomul Adam-Iisus, ca arhetip al morţii şi arhetip al învierii. Iată cuvintele Apostolului: „Hristos a înviat din morţi, pârgă celor adormiţi, că devreme ce printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot printr-un Om a venit şi învierea morţilor, că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos” (I Corinteni 15, 20-22).
Iar acum am să revin la ceea ce vă spuneam mai devreme, anume că prin Învierea Sa, Hristos ne-a eliberat pe noi din robia morţii. Cu toţii ne îndreptăm inevitabil spre moarte, ca urmare a păcatului primilor oameni, după cum am văzut, dar această moarte, dragii mei, nu mai este una veşnică! Şi aceasta deoarece imediat după Învierea Sa din morţi Hristos a coborât în iad, de unde i-a eliberat pe toţi drepţii, care se aflau în robia morţii veşnice, iar din acel moment, întreaga umanitate a fost răscumpărată din această robie a morţii veşnice, în care toţi ne aflam datorită păcatului strămoşesc, căci spune Sfântul Apostol Pavel că: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Cu alte cuvinte, moartea aceasta fizică, prin care vom trece cu toţii, ca urmare a păcatului strămoşesc, nu mai este una veşnică, ci a devenit doar o poartă spre o altă viaţă. Cum va fi această viaţă, dacă va fi una de fericire veşnică sau una de singurătate şi chin veşnic, depinde doar de noi, de felul cum am ştiut să ne trăim viaţa şi să ne însuşim ceea ce Hristos a câştigat pentru noi. Ceea ce e important însă să reţinem este faptul că prin Învierea Sa, Iisus ne-a oferit posibilitatea de a ajunge în fericirea veşnică a comuniunii cu Dumnezeu în rai, ne-a scăpat din robia morţii veşnice. Imediat după Învierea Sa, El a coborât în iad de unde i-a eliberat pe cei drepţi. Ca urmare, Petru şi Ioan, alergând la mormânt, după ce au aflat de la femeile mironosiţe că a înviat Domnul, au găsit mormântul gol. Hristos nu mai era acolo. El era în iad, de unde scotea sufletele drepţilor. Icoana de tip occidental care-L înfăţişează pe Iisus uşor înălţat deasupra mormântului cu steagul biruinţei în mână, nu are nimic de-a face cu realitatea. Icoana ortodoxă este aceea care-L înfăţişează pe Iisus Cel înviat, pogorându-Se la iad şi eliberându-i pe strămoşii Adam şi Eva, care-L aşteptau laolaltă cu drepţii Vechiului Testament. Aceasta însă se petrecea jos sub pământ, deasupra mormântul gol. Din aceste motive, dragii mei, ca o concluzie la toate cele spuse până acum, putem afirma că Învierea este punctul central al întregii opere de mântuire, realizată de Dumnezeu.
Ea s-a petrecut aşa cum a fost prevestită de proorocii Vechiului Testament, motiv pentru care în articolul al V-lea din Crez, la care facem referire astăzi, avem menţiunea că Iisus a înviat a treia zi „după Scripturi”, adică toate s-au petrecut conform spuselor profeţilor Vechiului Testament. Proorocul Isaia, de pildă, spune: “Ca s-a luat de pe pamant viata Lui. Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (53, 8), iar în Psalmul 15 ni se spune: “Ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea” (v. 10). Invierea de a treia zi a fost inchipuita de petrecerea timp de trei zile si trei nopti a lui Iona in pantecele chitului, precum Însusi Domnul a spus: “Neam viclean si desfranat cere semn, si semn nu i se va da lui, decat semnul lui Iona proorocul. Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti” (Matei 12, 39, 40). Acestea sunt doar câteva din multele locuri scripturistice în care ni se vorbeşte despre Învierea Domnului, asupra cărora însă nu vom mai insista acum.
Dragii mei, începând de mâine vom intra în Postul Mare, o perioadă de pregătire sufletească şi trupească pentru a întâmpina Sfintele Paşti, când vom prăznui cel mai mare eveniment, după cum am văzut, al iconomiei mântuirii noastre. Este o perioadă foarte frumoasă a anului bisericesc, în care fiecare, după puterea sa, e chemat să încerce să devină mai bun, să-şi primenească haina sufletului, pentru ca astfel să poată întâmpina aşa cum se cuvine Învierea Domnului. Aş vrea să vă pun la inimă un gând, pe care doresc să vi-l împărtăşesc la începutul acestei perioade sfinte a Postului Mare. Cred că este foarte important ca de la începutul postului să avem permanent în minte ţinta finală acestui post, care este Învierea Domnului. Postul Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a interzice consumul alimentelor de dulce sau abaterile de la conduita morală. Cred însă că cel mai important lucru este să reuşim să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor, care vor veni asupra noastră. Să facem din toate obstacolele care vor apărea, nişte obstacole transparente, prin care să vedem ţinta finală, care este Învierea Domnului. Chiar dacă vor apărea multe ispite în post, pentru că este ştiut că cu cât încearcă omul să se schimbe spre bine, să crească din punct de vedere duhovnicesc, cu atât diavolul se încăpăţânează să-l abată de la acest gând bun al lui, să încercăm să avem tot timpul în minte ţinta finală spre care ne îndreptăm – Învierea Domnului – şi totodată să nu uităm ceea ce trebuie să facem pentru a ajunge la ea aşa cum se cuvine. Dacă vom cădea, să ne ridicăm şi să mergem mai departe şi atunci cu siguranţă că Dumnezeu, văzând străduinţa noastră, ne va ajuta să depăşim mai uşor încercările care vor veni asupra noastră. Amin.
Iubiţi credincioşi, aşa cum vă spuneam în catehezele trecute, Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât nu i-a lăsat pe oameni în starea de osândă în care au ajuns în urma neascultării strămoşilor Adam şi Eva, o stare din care omul nu se mai putea întoarce la Dumnezeu prin propriile puteri, ci a găsit, în infinita Sa bunătate şi înţelepciune, mijlocul cel mai potrivit pentru a-l readuce pe om în starea harică din care căzuse. Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii a fost acest mijloc prin care Dumnezeu a hotărât să-l ridice pe om la starea dintâi, stare din care el căzuse prin păcat. Aşadar, singurul motiv pentru care Dumnezeu ne-a răscumpărat a fost iubirea Sa faţă de noi. Sfântul Evanghelist Ioan spune foarte frumos că: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Din iubire faţă de noi S-a coborât Domnul Hristos din cer ca Fiu al lui Dumnezeu şi S-a făcut om, de dragul nostru a suferit foame şi sete şi toate slăbiciunile omeneşti înafară de păcat, de dragul nostru a propovăduit Evanghelia, de dragul nostru a acceptat să fie arestat, scuipat, batjocorit, încununat cu spini, răstignit pe Cruce şi apoi omorât de oameni, de dragul nostru...
Ceea ce este însă foarte important să înţelegem, dragii mei, este faptul că toate acestea nu au fost un scop în sine. Întruparea, Patimile şi Moartea lui Hristos pe Cruce au fost doar mijlocul prin care Dumnezeu a ajuns la scopul imediat, care a fost Învierea Sa din morţi, iar aceasta din urmă, nu a fost făcută pentru Sine, ci tot pentru noi, şi nu doar aşa ca o demonstraţie a dumnezeirii Sale, aşa cum o făcuse schimbându-Se la Faţă, în muntele Taborului, ci cu un scop mult mai înalt, mai adânc şi mai general: Hristos a înviat din morţi pentru a ne elibera pe noi din robia morţii! Ce înseamnă acest lucru?
Aşa după cum ştiţi, urmarea imediată a păcatului neascultării de Dumnezeu, săvârşit de strămoşii Adam şi Eva a fost moartea. Dumnezeu le-a spus foarte clar: în ziua în care veţi mânca din fructele acestui pom veţi muri negreşit (Facere 2, 16-17), iar Sfântul Apostol Pavel referindu-se la păcatul primilor oameni spune la rândul său că „plata păcatului a fost moartea”. Primii oameni aveau de ales practic între binecuvântare şi blestem, preferându-l pe cel din urmă. Consecinţa nu a întârziat: izgonirea omului din rai şi intrarea lui în robia morţii. Aceasta e condiţia de existenţă a omenirii întregi şi a fiecărui ins în parte. Moartea, dragii mei, este singura noastră certitudine. De-a lungul unei vieţi ne putem îndoi de orice, înafară de faptul că vom muri. Oricât de întortocheate ar fi căile vieţii noastre, ele duc spre o singură direcţie: mormântul. Ce se întâmplă însă dincolo de mormânt? Ateii spun că dincolo de groapă nu mai e nimic, că totul se cufundă în neant. Mai întâlnim şi astăzi unii care, pentru a anunţa moartea cuiva, folosesc expresia „a trecut în nefiinţă”, expresie care – fie vorba între noi – e o mare prostie. Ar fi îngrozitor să fie aşa! Viaţa şi-ar pierde sensul, totul ar deveni absurd. Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost are să mai trăieşti, să te zbaţi, să iubeşti, să urăşti, să lupţi, să speri?
Ei bine, noi creştinii ştim că omul are două componente contitutive: trupul şi sufletul şi că acestea trăiesc împreună din timpul zămislirii în pântecele mamei şi până la ultima suflare. Ele nu se despart decât prin moartea fizică, atunci când trupul merge şi se descompune în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul nemuritor îşi ia zborul către ceea ce numim lumea de dincolo, unde laolaltă cu cei care trăiesc încă pe pământ, aşteaptă ceea ce mărturisim în Crez: „învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Aşadar, la sfârşitul veacurilor, într-o vreme pe care numai Dumnezeu o ştie şi pe care doar El o va rândui, va avea loc învierea generală sau obştească a morţilor.
Se pune însă întrebarea: cum anume va învia trupul descompus al unui om spre a se reuni cu propriul său suflet, aceasta deoarece, să fim bine-înţeleşi, prin înviere se recompune omul în fiinţa lui întreagă, pentru ca astfel să se înfăţişeze la judecata care urmează (iar acest lucru e firesc, devreme ce trupul şi sufletul şi-au trăit împreună viaţa pe pământ şi împreună au făcut şi bune şi rele). Răspunsul ni-l dă magistral Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Corinteni. El face aici o distincţie între trupul carnal şi cel duhovnicesc al omului. Nu e vorba de două trupuri, ci de unul şi acelaşi trup, în două ipostaze sau moduri de existenţă diferite. Trupul carnal este acela cu care omul trăieşte pe pământ şi care se descompune prin moarte. Trupul duhovnicesc este acelaşi trup, dar transfigurat prin înviere. Cum adică transfigurat? Realcătuit după o altă lege, a cerului nou şi pământului nou, o lege prin care întreaga lume va fi transfigurată, desăvârşită, îndumnezeită, sfinţită, va intra în veşnicie. Tot Sfântul Pavel aseamănă moartea şi învierea trupului cu o sămânţă îngropată în pământ (I Corinteni 15, 35-38). Din ea răsare o plantă, care însă nu mai seamănă cu ea, dar nici nu este altceva, ci are chipul pe care Dumnezeu l-a rânduit de la început, atunci când a făcut planta şi sămânţa ei. Zice Pavel: „Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-43). Dragii mei, dacă vrem să înţelegem mai bine cum va fi acest trup duhovnicesc al omului de după înviere, nu trebuie decât să privim la modelul său, care este Trupul lui Hristos după Înviere. Prin Întrupare din Sfânta Fecioară, Iisus a purtat trup întocmai ca al nostru, cu toate virtuţile şi slăbiciunile lui, înafară de păcat. Ei bine, Trupul lui Hristos înviat, era unul şi acelaşi cu Cel răstignit şi mort pe Cruce, numai că acesta era acum transfigurat şi îndumnezeit prin Înviere. Avea alte legi: putea să pătrundă prin materie, să mănânce fără să-i fie foame, să bea fără să-i fie sete, să străbată fulgerător distanţele fără să obosească, să se înalţe la cer, fără să aibă aripi. Devenise trup ceresc, Cel care avea să se înalţe şi să şadă de-a dreapta Tatălui. E motivul pentru care Sfântul Pavel, vorbind despre trupurile duhovniceşti ale oamenilor de după învierea obştească, le numeşte şi "trupuri cereşti" (I Corinteni 15, 49). Aşadar, la fel cum a fost Trupul Mântuitorului înviat, tot aşa vor fi şi trupurile noastre, atunci când vor învia pentru a se înfăţişa la Judecata de Apoi.
Dar vă veţi întreba: de unde putem să avem noi certitudinea că vom învia? Ei bine, certitudinea ne-o dă tot Învierea lui Hristos, dragii mei. Dacă credem că Hristos a înviat, credem că şi noi vom învia şi invers, dacă credem că noi vom învia, credem că şi Hristos a înviat. Acest dublu sens ni-l dă tot Sfântul Apostol Pavel, care se adresează astfel corintenilor: „dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum de zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 12-14). Tot marele Apostol este cel care a introdus splendida metaforă a primului fruct, care începe să se coacă, numit în româneşte „pârgă”, adică semnul şi garanţia că toate celelalte fructe îl vor urma. De asemenea, el introduce şi binomul Adam-Iisus, ca arhetip al morţii şi arhetip al învierii. Iată cuvintele Apostolului: „Hristos a înviat din morţi, pârgă celor adormiţi, că devreme ce printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot printr-un Om a venit şi învierea morţilor, că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos” (I Corinteni 15, 20-22).
Iar acum am să revin la ceea ce vă spuneam mai devreme, anume că prin Învierea Sa, Hristos ne-a eliberat pe noi din robia morţii. Cu toţii ne îndreptăm inevitabil spre moarte, ca urmare a păcatului primilor oameni, după cum am văzut, dar această moarte, dragii mei, nu mai este una veşnică! Şi aceasta deoarece imediat după Învierea Sa din morţi Hristos a coborât în iad, de unde i-a eliberat pe toţi drepţii, care se aflau în robia morţii veşnice, iar din acel moment, întreaga umanitate a fost răscumpărată din această robie a morţii veşnice, în care toţi ne aflam datorită păcatului strămoşesc, căci spune Sfântul Apostol Pavel că: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Cu alte cuvinte, moartea aceasta fizică, prin care vom trece cu toţii, ca urmare a păcatului strămoşesc, nu mai este una veşnică, ci a devenit doar o poartă spre o altă viaţă. Cum va fi această viaţă, dacă va fi una de fericire veşnică sau una de singurătate şi chin veşnic, depinde doar de noi, de felul cum am ştiut să ne trăim viaţa şi să ne însuşim ceea ce Hristos a câştigat pentru noi. Ceea ce e important însă să reţinem este faptul că prin Învierea Sa, Iisus ne-a oferit posibilitatea de a ajunge în fericirea veşnică a comuniunii cu Dumnezeu în rai, ne-a scăpat din robia morţii veşnice. Imediat după Învierea Sa, El a coborât în iad de unde i-a eliberat pe cei drepţi. Ca urmare, Petru şi Ioan, alergând la mormânt, după ce au aflat de la femeile mironosiţe că a înviat Domnul, au găsit mormântul gol. Hristos nu mai era acolo. El era în iad, de unde scotea sufletele drepţilor. Icoana de tip occidental care-L înfăţişează pe Iisus uşor înălţat deasupra mormântului cu steagul biruinţei în mână, nu are nimic de-a face cu realitatea. Icoana ortodoxă este aceea care-L înfăţişează pe Iisus Cel înviat, pogorându-Se la iad şi eliberându-i pe strămoşii Adam şi Eva, care-L aşteptau laolaltă cu drepţii Vechiului Testament. Aceasta însă se petrecea jos sub pământ, deasupra mormântul gol. Din aceste motive, dragii mei, ca o concluzie la toate cele spuse până acum, putem afirma că Învierea este punctul central al întregii opere de mântuire, realizată de Dumnezeu.
Ea s-a petrecut aşa cum a fost prevestită de proorocii Vechiului Testament, motiv pentru care în articolul al V-lea din Crez, la care facem referire astăzi, avem menţiunea că Iisus a înviat a treia zi „după Scripturi”, adică toate s-au petrecut conform spuselor profeţilor Vechiului Testament. Proorocul Isaia, de pildă, spune: “Ca s-a luat de pe pamant viata Lui. Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (53, 8), iar în Psalmul 15 ni se spune: “Ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea” (v. 10). Invierea de a treia zi a fost inchipuita de petrecerea timp de trei zile si trei nopti a lui Iona in pantecele chitului, precum Însusi Domnul a spus: “Neam viclean si desfranat cere semn, si semn nu i se va da lui, decat semnul lui Iona proorocul. Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti” (Matei 12, 39, 40). Acestea sunt doar câteva din multele locuri scripturistice în care ni se vorbeşte despre Învierea Domnului, asupra cărora însă nu vom mai insista acum.
Dragii mei, începând de mâine vom intra în Postul Mare, o perioadă de pregătire sufletească şi trupească pentru a întâmpina Sfintele Paşti, când vom prăznui cel mai mare eveniment, după cum am văzut, al iconomiei mântuirii noastre. Este o perioadă foarte frumoasă a anului bisericesc, în care fiecare, după puterea sa, e chemat să încerce să devină mai bun, să-şi primenească haina sufletului, pentru ca astfel să poată întâmpina aşa cum se cuvine Învierea Domnului. Aş vrea să vă pun la inimă un gând, pe care doresc să vi-l împărtăşesc la începutul acestei perioade sfinte a Postului Mare. Cred că este foarte important ca de la începutul postului să avem permanent în minte ţinta finală acestui post, care este Învierea Domnului. Postul Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a interzice consumul alimentelor de dulce sau abaterile de la conduita morală. Cred însă că cel mai important lucru este să reuşim să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor, care vor veni asupra noastră. Să facem din toate obstacolele care vor apărea, nişte obstacole transparente, prin care să vedem ţinta finală, care este Învierea Domnului. Chiar dacă vor apărea multe ispite în post, pentru că este ştiut că cu cât încearcă omul să se schimbe spre bine, să crească din punct de vedere duhovnicesc, cu atât diavolul se încăpăţânează să-l abată de la acest gând bun al lui, să încercăm să avem tot timpul în minte ţinta finală spre care ne îndreptăm – Învierea Domnului – şi totodată să nu uităm ceea ce trebuie să facem pentru a ajunge la ea aşa cum se cuvine. Dacă vom cădea, să ne ridicăm şi să mergem mai departe şi atunci cu siguranţă că Dumnezeu, văzând străduinţa noastră, ne va ajuta să depăşim mai uşor încercările care vor veni asupra noastră. Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu