Cateheza din 7 februarie 2010

Înțelesul cuvintelor și a pătimit și S-a îngropat;
Unde a fost sufletul Domnului în timp ce trupul a fost în mormânt?

În Simbol s-au mai pus cuvintele: "și a pătimit", cu toate că înainte s-au pus cuvintele și "S-a rastignit pentru a arăta încă o dată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat și a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, pâna la moarte. Dar a pătimit numai cu trupul, nu și cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sf. Ioan Damaschin zice: “Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup” (Dogmatica, cartea m, cap. XXVI, trad. dt., p. 227).
Cuvintele "și a pătimit" mai au și un alt înțeles: Fiul lui Dumnezeu, deși n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră și păcatele ei, a luat totuși slăbiciunile noastre: trebuința de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putința de a muri și putința de a suferi durere trupească și sufletească. Dar din potolirea trebuinței de mâncare, de sete, de odihnă, Iisus nu Și-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cât cerea trebuința, respingând toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scapa de moarte și de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omenețti, ca să sufere pentru noi durerea până la capatul ei, adică până la moarte. El știa că păcatul a intrat în firea omenească și se menține în ea prin dorința de plăcere și prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărât să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdând durerea pâna la capăt, a întărit firea în așa fel, că a scos din ea și acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte și însăși moartea, în firea Sa omenească, și, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morți la viața cea fără de moarte. “Cu moartea pe moarte a călcat”.
Dar Hristos a învins moartea și din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. “Deci toată firea noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul într-o neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osândă, peste firea umană. Domnul, făcându-Se om și neprimind ca obârșie a nașterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, - pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții -, ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morții în însușirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morții, nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mama care o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină a vieții veșnice. Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a facut maică a morții și a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El –Hristos- era liber de plăcerea lui Adam) se face născătoare a vieții vesnice" (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, rasp. 61, in "Filocalia", vol. III, Sibiu, 1948, pp. 337-338, 339).
Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos. El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat păcatul, care își are pricina în căutarea plăcerii, și tot prin durere a desființat moartea.

De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele "și S-a îngropat". Nu se înțelegea aceasta, odata ce S-a răstignit?
Prin aceste cuvinte se arată mai întâi ca Iisus a murit cu adevarat. "încă păcătoși fiind noi, Hristos pentru noi a murit" (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet și a fost așezat ca orice trup mort în mormânt.
În al doilea rând, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morți. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici și ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormântul gol ca o dovadă pentru învierea lui Iisus Hristos. Dar mormântul Lui a fost public. Ba chiar a fost păzit de slujitorii iudeilor care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii și apoi să spună că a înviat (Matei 27, 64). În felul acesta golirea minunată a mormântului, e o dovadă a învierii.
Unde a fost sufletul Domnului în timpul cât trupul Lui a stat în mormânt? Sufletul Lui s-a coborât la iad (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toți oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoșesc, sau cu păcate personale, și cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieși de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca să întoarcă prin propovăduirea Sa pe păcătoșii din iad, căci acolo nu se mai pot schimba sufletele. Așadar, sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc. El s-a dus acolo ca împărat, eliberând de acolo pe drepții din Vechiul Testament, care muriseră cu credința în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului și a morții veșnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborând la iad a facut cunoscut tuturor celor de acolo biruința Sa asupra păcatului și a morții, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci și celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui.
În acest înțeles trebuie explicat locul din 1 Petru 3, 18-20: "Căci și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă, pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorat și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu astepta, în zilele lui Noe, și se pregătea corabia în care puține suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă".
Dintre Sf. Parinti, Sf. Irineu vorbe;te clar despre coborârea Domnului la iad cu acest scop: “Hristos S-a coborat în cele ce sunt sub pămant și le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au crezut în El. Și au crezut în El toți care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui și au îndeplinit poruncile Lui: drepții, patriarhii și proorocii, cărora li s-au iertat păcatele ca și nouă" (Aduersiis Haereses, IV, 15). Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “Sufletul îndumnezeit se coboară la iad, ca, precum a răsărit celor de pe pământ soarele dreptății, tot astfel să lumineze și celor ce stau sub pământ, în întunericul și umbra morții; ca precum a predicat celor de pe pământ pace... devenind celor credincioși cauză a mântuirii veșnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredință, tot astfel și celor din iad” (Dogmatica, cartea III, cap. XXIX; trad. Pr. D. Fecioru, p. 231).
Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, în timpul morții a rămas unită cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad. Dacă aceasta s-ar fi despărțit de trupul si de sufletul firii noastre umane, Hristos care S-a dus în iad n-ar mai fi fost și Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormânt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: “Chiar dacă a murit ca om, și chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărțit de trupul Lui preacurat, totuși Dumnezeirea nu s-a despărțit de cele două, adică de suflet și de trup, și astfel nici unicul ipostas nu s-a despărțit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvântului a fost și ipostasul Cuvântului și al sufletului și al trupului. Niciodată, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decat ipostasul Cuvântului» (Dogmatica, cartea III, cap. XXVII, pp. 228-229). Deoarece trupul a ramas unit cu Dumnezeirea în mormânt, n-a început să se strice și numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului și a eliberat pe drepții de acolo. De aceea Sf. Ioan Damaschin numește sufletul Domnului care merge la iad "sufletul îndumnezeit".
Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios și sufletul Lui îndumnezeit numai după înviere?
Este adevărat. Dar nestricăciunea și îndumnezeirea au doua înțelesuri. Trupul Domnului, înainte de înviere, a fost nestricăcios în înțelesul că nu se putea desface în pământ, dar a fost stricăcios în înțelesul că suferea de foame, de sete, de oboseală, putea fi străpuns cu cuie și putea muri, adică putea fi părăsit de suflet. De-abia după înviere devine nestricăcios în înțelesul că nu mai suferă nici o trebuința materială, nu mai suferă durere, nu mai poate muri (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. XXVIII, trad. dt.). Aceasta este și deplina îndumnezeire a trupului. Tot doua înțelesuri are îndumnezeirea sufletului. Înainte de înviere sufletul era îndumnezeit în înțelesul că voința și lucrarea sa erau îmbogățite, călăuzite și străbătute de Dumnezeirea Cuvântului. Dar după înviere e îndumnezeit în înțelesul că lucrarea lui e străbătuta cu totul de lucrarea Dumnezeirii.